Treceți la conținutul principal

Supărat pe jos prin pădure

Aici eram în clasa a zecea, în noiembrie 2005, în perioada aceea cu greva, și într-o duminică seara avusesem o ceartă acasă, așa că luni, pe 14 noiembrie 2005, eram supărat.

La Colegiul Brătianu, domnul profesor Florin Stana, care era și dirigintele nostru, a fost o vreme singurul care a ținut orele (de chimie), iar noi aveam în orar chimia lunea și joia. După ce am făcut ora asta în lunea aceea (a doua săptămână de grevă), eu nu m-am dus direct acasă, ci am plecat pe jos prin oraș, cu tot cu ghiozdanul din spate.

Trebuie c-am ajuns prin Craiovei ori Exercițiu, nu țin bine minte, dar în mod sigur prin Războieni, în sud-vestul orașului, de unde mai departe, dintre blocuri, se poate ieși într-un câmp mare de lângă Pitești, care duce spre groapa ecologică de gunoi (avem așa ceva) sau spre satul Basangești, și dacă mergi pe el spre sud treci și pe lângă Bradu.

Era oarecum înnorat și eu, supărat pentru situația de acasă, voiam să ajung mai târziu, în orice caz întâi să umblu pe jos, și acum eram unde nu mai fusesem. În depărtare, spre sud, se vedea, la o distanță de Ț kilometri, marele stâlp.

Pe partea apuseană a câmpului ăstuia, era și este și-acum o pădure, iar eu, tot mergând încolo pe câmp, cu spatele la Războieni, am ajuns și la intrarea în ea.
Copaci desfrunziți, că doar era 14 noiembrie, poate niște frunze veștede pe jos, ceva apă pe-acolo, nu țin minte clar dacă n-am băut puțin la căuș, cu pumnii, din ea; dar știu sigur că, așa cum era după-amiază pe înserate, am stat jos acolo lângă un copac. Mi se pare că erau și ace de brad pe jos.

În pădure parcă eram ceva mai liniștit. Singurătate, natură golașă de toamnă, în câteva zile așteptam prima ninsoare. Mai la vest printre pomi, se distingeau case, pesemne de la Basangești (sau Băsăngești?), dar pe-atunci habar n-aveam de denumirea asta. Am mers mai departe prin pădure, spre nord, am avut de trecut și prin hățiș, cu răbdare și fără gesturi pripite, și se apropia întunecarea - de fapt lumina, și așa nu prea senină, era deja în scădere când am ajuns la capătul nordic al pădurii, după ieșirea dinspre Trivale către... Smeura.

Nu am intrat efectiv în Smeura, am ieșit la drum din porțiunea aceea de pădure dintre ieșirea din Pitești și începutul caselor Smeurei. Că pe stânga drumului, acolo, cu fața spre Drăgășani, este într-adevăr o pădure.

Acum stâlpul de lângă Arpechim se vedea mai mic și mai departe.

Am coborât în cartierul Trivale, dar acolo am făcut la stânga pe strada aceea mare, Bulevardul Libertății, și mai departe am intrat în DJ703E în Pădure, care DJ, între Schit și Cornul Vânătorului, continuă la stânga către departele de după Grădina Zoologică, iar mai jos, la dreapta spre Pitești, avem Strada Trivale, pe unde NU sunt bornele kilometrice.

Și așa, cu lună mare ridicându-se pe cerul acelei seri de noiembrie, am mers și prin Pădurea Trivale, am coborât pe lângă Schit și cineva spunea la un moment dat despre altcineva că sigur are 20 de ani, am crezut că zice despre mine, care treceam cu pas repede pe lângă ei și nu prea arătam a 15-16 ani, dar cred că vorbea de-adevăratelea despre altcineva. Am mers de-acum mai departe pe drumul care duce în oraș prin Gura Trivăii și-am ajuns și acasă, unde bunica întreba dacă a început școala, dată fiind întârzierea asta a mea (pe-a zecea aveam ore de după-amiaza până seara), iar eu mă dădeam mai departe supărat și tăceam.

Nu știu câți kilometri au fost cu totul, poate vreo 15-18, dacă nu chiar 20, întinși cu totul pe vreo patru ore; nici nu știu exact cât a durat, dar noi lunea aveam chimia de la 2 la 3, din ce știu, și când am ajuns acasă se întunecase de-a binelea, într-o zi de 14 noiembrie.

A fost singura dată când am intrat în acea pădure.

************ ************* ************ *************

Iată cum un adolescent supărat poate să meargă singur la pădure în clasa a zecea de liceu. Și cu grevă la școală.

Comentarii

Cele mai bine văzute

Pe jos de la Pitești la Alexandria

Luni, 18 februarie 2019, o zi cu soare de primăvară emancipată pe-afară, fiind într-o perioadă liberă mai lungă, am dat drumul unei noi drumeții, uneia pe care o doream, anume să fac o dată în viață drumul pe jos din Pitești în Alexandria. În capitala județului „Dili-Dili-Teleorman”, mai fusesem o dată cu microbuzul în sâmbăta noroasă de 26 noiembrie 2011, ca să o vizitez, apoi într-altă sâmbătă, una de vară cu căldură mare (24 iunie 2017), când, după ce m-am întors cu microbuzul de la Drăgășani, unde fusesem pe jos în noaptea „ de Sânziene ”, am plecat cu alt microbuz la Alexandria, pentru că voiam să văd din autobuz câmpia dintre Alexandria și București. Dar cele două drumuri au diferit prin ceva: în 2011, după Costești, s-a mers până pe la Vulpești, unde este intersecția dintre DN65B (spre Roșiorii de Vede) și DJ504 care merge spre Alexandria și Giurgiu. Și mai departe pe acel DJ504 până la Alexandria, pe câtă vreme în 2017 s-a trecut prin Roșiori, unde mai fusesem pe jos cu o

Altă dată am mers pe jos de la Pitești până la Drăgășani

În luna iunie 2017, dacă tot fusesem o dată în viață până la Roșiori, și asta pe jos, am vrut să leg și Drăgășaniul de povestea asta cu mersul pe jos pe distanțe mari, că nici acolo nu mai fusesem vreodată. Îmi dorisem prin decembrie 2011 să fac o călătorie până acolo ( cu microbuzul, la acea vreme, deși și atunci am făcut niște drumeții pe jos), dar o lăsasem încolo pentru nu se știe când. Iar în iunie 2017, „încălzit” zdravăn de mersurile astea pe jos, am hotărât că a venit vremea, în sfârșit, și pentru Drăgășani. Așa că în seara de 23 iunie 2017 (o vineri, imediat după Solstițiu) am pornit-o iar pe jos de acasă, pregătit cu rucsacul obișnuit în spate (cumpărat special de la Decathlonul de lângă autostradă, pe 14 februarie în 2017), cu provizii precum mai mulți litri de apă la PET, mere și ceva ciocolăți, plus vesta de biciclist pentru mersul de noapte ( că pietonii trebuie să poarte și ei îmbrăcăminte semnalizoare noaptea) , luată și asta special, tot de la Decathlon, în iarna a

Drumeție sud-vest-argeșeană de 1 mai

După două luni de amânări sistematice, fiind noi în vacanță în Săptămâna Luminată din cel de-al treilea an de după ultimul Paște sărbătorit pe 1 mai, mi-am făcut în sfârșit ceva mai mult curaj și-am hotărât să plec spre sud-vestul extrem al județului Argeș, recte-Polidecte pe DJ679, care se rupe la sud de Lunca Corbului. Prima dată voisem pe-acolo pe 28 februarie/1 martie (și-am renunțat), după aia ar fi fost de 7-8 Martie (am lăsat-o și pe-asta baltă), mai pe urmă, după ce-am terminat cu vacanța cealaltă pe care-am avut-o personal la serviciu anul ăsta, am mai „trântit” și-alte date de vineri-sâmbătă ca 29/30 martie, 5/6 aprilie, 19-20... și, în fine, mai rămăsese că de pe 30 aprilie plec în sfârșit, cu ocazia libertății prelungite din Săptămâna Luminată. De data asta, ăsta este un exemplu de drumeție trântită cu anticipare pe parcurs, și cu schimbare de plan. Planul inițial, dorit încă din februarie, fusese să ajung până în județul Olt, eventual să ating Teleormanul cu piciorul

TURNEUL AFRICĂNESC AL LUI CEAUŞESCU

Cică se face că, prin toamna anului 1982, Ceauşescu de un Nicolae şi Nicolae Ceauşescu şi-a propus, a ales şi a decis să întreprindă o vizită de pace şi prietenie prin câteva ţări emergente africane. Voia relaţii economice noi, avantajoase şi care să consolideze imaginea României de ţară socialistă puternică. Să vedem cu ce şoşele, cu ce momele şi cum s-a soldat aventura aceasta extracontinentală. 1. BENINUL Începe cu Beninul, o ţară vest-africană mare aproape cât jumătate din România cea strămoşească (ceea ce l-a şi încurajat, de altfel, pe Tovarăşul Carpatin în acest demers), şi are o întrevedere elocventă cu conducătorul Kérékou, un reputat marxist al locului. Ei se întâlnesc pe Muntele Sokbaro şi, cu sprijin logistic de la Bucureşti, discuţiile sunt transmise în direct la radio. Ţara se afla deja în epoca post-colonială, fiind independentă şi având de vreo şapte ani denumirea Benin, căci se numise Dahomey, iar mai înainte-vreme chiar „Regatul Dahomey”, şi cum acum avea un P

Am fost odată pe jos de la Pitești la Roșiorii de Vede

Era 16 iunie 2017 și voiam să fac pe jos, o dată în viață, drumul dintre Pitești și Roșiorii de Vede, plecând vineri seară și ajungând a doua zi acolo. Inițial voisem să-l încep în vinerea de dinainte (9 iunie), dar nu am avut bună stare (dispoziție) să îl încep atunci, era și înnorat și nu-mi venea bine la socoteală. Dar în noaptea următoare era lună plină pe cer, s-a mai înseninat și mi-a părut rău că nu am plecat atunci. Iar în seara de 16 iunie am ieșit într-adevăr din Pitești, pe șoseaua spre Craiova, prin zona de periferie Craiovei - Bradu (piteștenii știu ce înseamnă asta), am luat-o cu răbdare și pas mare prin Albota spre Cerbu și pe la kilometrul 107 am cotit-o într-adevăr la stânga, pe șoseaua la a cărei intrare scrie „Alexandria 102” și, respectiv, „90 Roșiori de Vede”. Deja se întuneca și până să ajung la Costești (unde se află stabilimentul Lactagului) s-a făcut întuneric de tot. Chiar dacă 16 iunie este una dintre cele mai lungi zile din an, totuși la noi orice zi a