Aici eram în clasa a zecea, în noiembrie 2005, în perioada aceea cu greva, și într-o duminică seara avusesem o ceartă acasă, așa că luni, pe 14 noiembrie 2005, eram supărat.
La Colegiul Brătianu, domnul profesor Florin Stana, care era și dirigintele nostru, a fost o vreme singurul care a ținut orele (de chimie), iar noi aveam în orar chimia lunea și joia. După ce am făcut ora asta în lunea aceea (a doua săptămână de grevă), eu nu m-am dus direct acasă, ci am plecat pe jos prin oraș, cu tot cu ghiozdanul din spate.
Trebuie c-am ajuns prin Craiovei ori Exercițiu, nu țin bine minte, dar în mod sigur prin Războieni, în sud-vestul orașului, de unde mai departe, dintre blocuri, se poate ieși într-un câmp mare de lângă Pitești, care duce spre groapa ecologică de gunoi (avem așa ceva) sau spre satul Basangești, și dacă mergi pe el spre sud treci și pe lângă Bradu.
Era oarecum înnorat și eu, supărat pentru situația de acasă, voiam să ajung mai târziu, în orice caz întâi să umblu pe jos, și acum eram unde nu mai fusesem. În depărtare, spre sud, se vedea, la o distanță de Ț kilometri, marele stâlp.
Pe partea apuseană a câmpului ăstuia, era și este și-acum o pădure, iar eu, tot mergând încolo pe câmp, cu spatele la Războieni, am ajuns și la intrarea în ea.
Copaci desfrunziți, că doar era 14 noiembrie, poate niște frunze veștede pe jos, ceva apă pe-acolo, nu țin minte clar dacă n-am băut puțin la căuș, cu pumnii, din ea; dar știu sigur că, așa cum era după-amiază pe înserate, am stat jos acolo lângă un copac. Mi se pare că erau și ace de brad pe jos.
În pădure parcă eram ceva mai liniștit. Singurătate, natură golașă de toamnă, în câteva zile așteptam prima ninsoare. Mai la vest printre pomi, se distingeau case, pesemne de la Basangești (sau Băsăngești?), dar pe-atunci habar n-aveam de denumirea asta. Am mers mai departe prin pădure, spre nord, am avut de trecut și prin hățiș, cu răbdare și fără gesturi pripite, și se apropia întunecarea - de fapt lumina, și așa nu prea senină, era deja în scădere când am ajuns la capătul nordic al pădurii, după ieșirea dinspre Trivale către... Smeura.
Nu am intrat efectiv în Smeura, am ieșit la drum din porțiunea aceea de pădure dintre ieșirea din Pitești și începutul caselor Smeurei. Că pe stânga drumului, acolo, cu fața spre Drăgășani, este într-adevăr o pădure.
Acum stâlpul de lângă Arpechim se vedea mai mic și mai departe.
Am coborât în cartierul Trivale, dar acolo am făcut la stânga pe strada aceea mare, Bulevardul Libertății, și mai departe am intrat în DJ703E în Pădure, care DJ, între Schit și Cornul Vânătorului, continuă la stânga către departele de după Grădina Zoologică, iar mai jos, la dreapta spre Pitești, avem Strada Trivale, pe unde NU sunt bornele kilometrice.
Și așa, cu lună mare ridicându-se pe cerul acelei seri de noiembrie, am mers și prin Pădurea Trivale, am coborât pe lângă Schit și cineva spunea la un moment dat despre altcineva că sigur are 20 de ani, am crezut că zice despre mine, care treceam cu pas repede pe lângă ei și nu prea arătam a 15-16 ani, dar cred că vorbea de-adevăratelea despre altcineva. Am mers de-acum mai departe pe drumul care duce în oraș prin Gura Trivăii și-am ajuns și acasă, unde bunica întreba dacă a început școala, dată fiind întârzierea asta a mea (pe-a zecea aveam ore de după-amiaza până seara), iar eu mă dădeam mai departe supărat și tăceam.
Nu știu câți kilometri au fost cu totul, poate vreo 15-18, dacă nu chiar 20, întinși cu totul pe vreo patru ore; nici nu știu exact cât a durat, dar noi lunea aveam chimia de la 2 la 3, din ce știu, și când am ajuns acasă se întunecase de-a binelea, într-o zi de 14 noiembrie.
A fost singura dată când am intrat în acea pădure.
************ ************* ************ *************
Iată cum un adolescent supărat poate să meargă singur la pădure în clasa a zecea de liceu. Și cu grevă la școală.
La Colegiul Brătianu, domnul profesor Florin Stana, care era și dirigintele nostru, a fost o vreme singurul care a ținut orele (de chimie), iar noi aveam în orar chimia lunea și joia. După ce am făcut ora asta în lunea aceea (a doua săptămână de grevă), eu nu m-am dus direct acasă, ci am plecat pe jos prin oraș, cu tot cu ghiozdanul din spate.
Trebuie c-am ajuns prin Craiovei ori Exercițiu, nu țin bine minte, dar în mod sigur prin Războieni, în sud-vestul orașului, de unde mai departe, dintre blocuri, se poate ieși într-un câmp mare de lângă Pitești, care duce spre groapa ecologică de gunoi (avem așa ceva) sau spre satul Basangești, și dacă mergi pe el spre sud treci și pe lângă Bradu.
Era oarecum înnorat și eu, supărat pentru situația de acasă, voiam să ajung mai târziu, în orice caz întâi să umblu pe jos, și acum eram unde nu mai fusesem. În depărtare, spre sud, se vedea, la o distanță de Ț kilometri, marele stâlp.
Pe partea apuseană a câmpului ăstuia, era și este și-acum o pădure, iar eu, tot mergând încolo pe câmp, cu spatele la Războieni, am ajuns și la intrarea în ea.
Copaci desfrunziți, că doar era 14 noiembrie, poate niște frunze veștede pe jos, ceva apă pe-acolo, nu țin minte clar dacă n-am băut puțin la căuș, cu pumnii, din ea; dar știu sigur că, așa cum era după-amiază pe înserate, am stat jos acolo lângă un copac. Mi se pare că erau și ace de brad pe jos.
În pădure parcă eram ceva mai liniștit. Singurătate, natură golașă de toamnă, în câteva zile așteptam prima ninsoare. Mai la vest printre pomi, se distingeau case, pesemne de la Basangești (sau Băsăngești?), dar pe-atunci habar n-aveam de denumirea asta. Am mers mai departe prin pădure, spre nord, am avut de trecut și prin hățiș, cu răbdare și fără gesturi pripite, și se apropia întunecarea - de fapt lumina, și așa nu prea senină, era deja în scădere când am ajuns la capătul nordic al pădurii, după ieșirea dinspre Trivale către... Smeura.
Nu am intrat efectiv în Smeura, am ieșit la drum din porțiunea aceea de pădure dintre ieșirea din Pitești și începutul caselor Smeurei. Că pe stânga drumului, acolo, cu fața spre Drăgășani, este într-adevăr o pădure.
Acum stâlpul de lângă Arpechim se vedea mai mic și mai departe.
Am coborât în cartierul Trivale, dar acolo am făcut la stânga pe strada aceea mare, Bulevardul Libertății, și mai departe am intrat în DJ703E în Pădure, care DJ, între Schit și Cornul Vânătorului, continuă la stânga către departele de după Grădina Zoologică, iar mai jos, la dreapta spre Pitești, avem Strada Trivale, pe unde NU sunt bornele kilometrice.
Și așa, cu lună mare ridicându-se pe cerul acelei seri de noiembrie, am mers și prin Pădurea Trivale, am coborât pe lângă Schit și cineva spunea la un moment dat despre altcineva că sigur are 20 de ani, am crezut că zice despre mine, care treceam cu pas repede pe lângă ei și nu prea arătam a 15-16 ani, dar cred că vorbea de-adevăratelea despre altcineva. Am mers de-acum mai departe pe drumul care duce în oraș prin Gura Trivăii și-am ajuns și acasă, unde bunica întreba dacă a început școala, dată fiind întârzierea asta a mea (pe-a zecea aveam ore de după-amiaza până seara), iar eu mă dădeam mai departe supărat și tăceam.
Nu știu câți kilometri au fost cu totul, poate vreo 15-18, dacă nu chiar 20, întinși cu totul pe vreo patru ore; nici nu știu exact cât a durat, dar noi lunea aveam chimia de la 2 la 3, din ce știu, și când am ajuns acasă se întunecase de-a binelea, într-o zi de 14 noiembrie.
A fost singura dată când am intrat în acea pădure.
************ ************* ************ *************
Iată cum un adolescent supărat poate să meargă singur la pădure în clasa a zecea de liceu. Și cu grevă la școală.
Comentarii
Trimiteți un comentariu