Aici am să mai fac o călătorie jos în timp și-am să spun ce am făcut în sâmbăta de 19 noiembrie 2011.
În perioada aia cu toamna anului 2011, intrasem pe val cu drumețiile singuratice făcute cu transportul sau pe jos, în zone din afara Argeșului (inclusiv prin București pe jos, dar la asta oi ajunge altă dată) sau chiar mai aproape, în comunele din preajma Piteștiului (nu pentru Piscani), iar la astea din urmă îmi mergea numai cu mersul pe jos.
Fiind, bineînțeles, liber sâmbăta, ca simbolic student calculatorist în an terminal și-n lumea lui, am hotărât ca, după ora prânzului din sâmbăta asta însorită, 19 noiembrie, să plec pe jos undeva.
Am luat-o spre cartierul Craiovei, cu ghiozdanul de la Practicor în spate și cu ceva apă și fructe luate de-acasă, fără a avea în program să cumpăr ceva de pe drum (să nu uităm, eram pe banii mamei), având în plan să ies pe drumul acela de lângă Târgul Săptămânal, cel care știm acum că se cheamă DJ659 și că duce la Ștefan cel Mare, și așa să merg pe el mai departe, până pe unde-oi vrea.
La capătul cartierului Craiovei m-am uitat puțin la blocurile acelea înalte, apoi mai departe, plecând într-adevăr pe strada pe care-o voiam.
Aici nu-mi amintesc mare lucru din periplul prin Geamăna și Bradu, care vin la rând. Desigur că lungimea cumulată a acestor două localități a cauzat o anumită durată a drumului meu la pas pe-acolo, până ce am dat de câmpul imens care se deschide, pustiu, în față.
Era după-amiază adevărată când mă găseam în zona asta de câmp. Eram prima dată în viața mea acolo și mergeam cu pas rapid, privind spațiul larg din față. Mă uitam și la stâlpul de la fosta CET Sud 2, pe care îl depășisem treptat, atunci când treceam Bradul, iar la un moment dat, la o mică deschizătură de câmp dintre casele Bradului, unde este un unghi bun de vizibilitate asupra lui, îl și pozasem cu telefonul. Acum, dincolo de Bradu, el rămânea în spate.
Și mergeam pe jos, către depărtarea de câmpie din față. Soarele era pe dreapta cerului, spre sud-vest, cum apune el în perioada asta a anului. Am ajuns și la o zonă cu copaci pe marginile șoselei. Mai treceau mașini, dar nu multe, că DJ659 nu-i cine știe ce drum, este doar un drum județean. Mai încolo, la urmă, am ajuns și la Suseni.
Când eram în liceu, știam că una dintre colege, a doua ca vârstă din clasă, este din Suseni. Acum ajungeam pe jos aici. Puțin cam departe Susenii ăștia.
Mă uitam la casele oamenilor și treceam mai departe, iar în spate stâlpul se micșorase. Pe urmă drumul făcea dreapta spre Găleșești. Eu m-am reuitat în spate la stâlp, și ceața pornea să-l acopere treptat, căci în acea perioadă din 2011 a fost multă ceață la distanță, la câmpie în sudul țării. Astfel că atmosfera din depărtare NU era limpede. Mai încolo la Găleșești, drumul iar în față.
Continuam mersul în aceste locuri noi pentru mine. Se apropia pas cu pas seara. Venea după asta și zona Găleșești-Țuțulești, și eu vedeam o construcție cu formă curioasă: ceva care putea fi castel de apă, dar în loc de formă țuguiată semăna cu un pămătuf de zdrobit cartofi. Nu știu ce era, de fapt și descrierea asta este una încropită, dar prin zonele alea am remarcat așa ceva.
Și-am ajuns și la Șerbănești. Deja nu mai vedeam stâlpul în spate, plus că ajunsesem cam departe de casă cu pofta mea de drum, așa că atunci când am ajuns la intersecția cu DJ703B, care spunea „Căteasca 10” la stânga, m-am dus pe el. Mai erau câțiva kilometri până la Rociu, dar nu-mi ardea mai departe de drumeția asta.
Drumul meu nou era de pământ și-am coborât pe el, când soarele se apropia de apus. Mai în față, scumpetea de drum se ridică și intersectează DJ503, care este asfaltat și merge stânga-dreapta, stânga fiind spre Pitești, iar dreapta mai departe la Rociu; dar pentru mine era, pur și simplu, un drum nou cu sens spre Pitești, și așa am luat-o pe jos.
Era mare pustietate de câmpie. În față, pe stânga, se vedea o pădurice pe care mi-am luat-o de reper, ca să văd pe parcurs cât drum am făcut înspre înapoi. Mă uitam în depărtare, încercând să disting stâlpul de lângă Pitești, atât cât s-ar fi putut în crepusculul acela și știind că-i ceață în depărtare, și mergând mi se tot părea, privind în dreapta în față, că disting într-adevăr câte o siluetă de stâlp, dar cred că erau obișnuiți, de electricitate, având în vedere distanța, scăderea luminii și... ceața la depărtare. Sigur nu am mai reușit să îl văd.
Dar m-am tot uitat așa, și continuam să merg. Sunt mai mulți kilometri de răbdat așa, câmpul fiind mare, și se întuneca metodic, 19 noiembrie fiind zi scurtă. Am depășit păduricea aia, ea rămânea în urmă. Mă impresiona drumul ăsta atât de drept, de lung, și-aveam să văd mai încolo pe hartă cum se duce el spre Bulgaria. Într-un târziu am trecut pe lângă un fel de... pepinieră, de fapt nu, o fi ferma Habitat Deco, și în depărtare, în față, mijeau deja luminile Arpechimului. Cum se tot întuneca, se apropiau și ele treptat.
Dar stâlpul nu se putea vedea, cum nu mai avea luminile verzi de semnalizare nocturnă de nu știu când.
S-a întunecat aproape complet și luminile acelea s-au făcut mai aproape, am ajuns aproape de o așezare omenească. S-a dovedit a fi comuna Oarja, pe unde stătea un coleg de facultate numit Horațiu. Sigur, nu-i doar satul Oarja, DJ503 intră prin Belegani, după asta el face dreapta-stânga către adevărata Oarja, dar eu m-am dus mai departe drept în față la Ceaușești, pe DC103 alias Strada Mare, spre Arpechimul din depărtare. Pe urmă, Strada Mare rămâne doar... Strada Mare, și satul se termină, se face câmp înaintea Arpechimului. Așa și eu am ajuns la capăt, în câmp, pe întuneric complet de seară de noiembrie.
Erau stele sus pe cer, dar fără lună. Prin zona aceea, foarte aproape de primele instalații ale Arpechimului, este DC104 și curge și-o apă uzată industrială. Plus că mai sunt capete și de la alte străzi orjene. Eu m-am apropiat de o astfel de instalație iluminată electric a Arpechimului, era ceva mic, apoi, conștient că nu-i rost de drumețit prin zonele acelea speciale, am făcut dreapta spre răsărit, pe jos prin câmp.
Știam că mai încolo este Autostrada. Eram așadar prins în câmp, singur între Oarja, Arpechim și Autostradă. M-am uitat la stele. La un moment dat, m-am oprit puțin din mișcare, fiind pătruns de liniștea cea mare. La distanță, erau luminile.
Țin minte cum eram pe un drum de pământ și era în el o groapă.
Cred totuși că am dat de DC104 și m-am preumblat pe el până ce am atins DJ503 iar, într-o zonă cu obiectiv industrial (Petrom) lângă drum. Mai înainte de asta văzusem casele Oarjei la oarecare distanță de mine, că nu am mai intrat în sat. Un șofer m-a întrebat cum să ajungă undeva, nu țin minte unde.
Drumul străbate o porțiune de câmp și ajunge sus pe primul pod al Autostrăzii, cel dintre 103 și 102. M-am oprit pe el și m-am uitat pe sensul spre Pitești; luminile orașului se vedeau depărtate și coborâte, fiind diferență de altitudine (să nu uităm Câmpia Piteștilor, cea mai înaltă din țară).
Tăiasem pe jos o mică parte din depărtarea până la București.
Am coborât mai departe pe drum prin câmp către Cătanele. La Autostradă, sub pod, scria „Oarja 4” și „Cătanele 1”, indicator valabil și în anul 1997. La Cătanele are loc o intersecție: DJ503 este înlocuit de DJ704G mai în față spre Udeni-Zăvoi peste Argeș, cu Barajul Golești, iar DJ702 este dreapta-stânga, pe stânga spre Pitești, pe unde eu am luat-o.
Iarăși prima dată în viață prin niște locuri. Erau lămpile de noapte aprinse pe drumul ăsta, și mă duceam pe jos spre Pitești. Drumul nu era unul lung și, după satul Recea (nu este singura Rece din Argeș), pe lângă o pădurice ce-o mai văzusem în trecut, drumul se termină în buza Centurii Piteștiului, la Autostradă. Am fost nevoit să traversez asfaltul acela autostradal cu fuga, la acea vreme nefiind conștient că puteam s-o iau pe câmpul alăturat, urmând apoi un drumeag către cartierul Prundu, și-am ieșit pe partea pre-autostradală, DN65B, care se întinde de la Metro la Vama Pitești. Am răbdat pe jos cei câțiva kilometri rămași, apoi am coborât în Prundu, unde am stat pe-o bancă și-am mai mâncat din ghiozdan. Dureri musculare la picioare erau, dar nu ceva grav. Apoi, pe jos restul până acasă.
Nu țin minte cât era ceasul. O fi fost trecut de nouă seara, și tot drumul o fi ținut opt-nouă ore cu vreo 60 de kilometri.
******* ******* ******** ********
Asta a fost prima mea drumeție pe jos când am explorat zona de la Bradu și dincolo de ea, am descoperit DJ503 și-am trecut pe la Oarja și dincolo de Autostradă, traversându-i prima dată un pod.
În perioada aia cu toamna anului 2011, intrasem pe val cu drumețiile singuratice făcute cu transportul sau pe jos, în zone din afara Argeșului (inclusiv prin București pe jos, dar la asta oi ajunge altă dată) sau chiar mai aproape, în comunele din preajma Piteștiului (nu pentru Piscani), iar la astea din urmă îmi mergea numai cu mersul pe jos.
Fiind, bineînțeles, liber sâmbăta, ca simbolic student calculatorist în an terminal și-n lumea lui, am hotărât ca, după ora prânzului din sâmbăta asta însorită, 19 noiembrie, să plec pe jos undeva.
Am luat-o spre cartierul Craiovei, cu ghiozdanul de la Practicor în spate și cu ceva apă și fructe luate de-acasă, fără a avea în program să cumpăr ceva de pe drum (să nu uităm, eram pe banii mamei), având în plan să ies pe drumul acela de lângă Târgul Săptămânal, cel care știm acum că se cheamă DJ659 și că duce la Ștefan cel Mare, și așa să merg pe el mai departe, până pe unde-oi vrea.
La capătul cartierului Craiovei m-am uitat puțin la blocurile acelea înalte, apoi mai departe, plecând într-adevăr pe strada pe care-o voiam.
Aici nu-mi amintesc mare lucru din periplul prin Geamăna și Bradu, care vin la rând. Desigur că lungimea cumulată a acestor două localități a cauzat o anumită durată a drumului meu la pas pe-acolo, până ce am dat de câmpul imens care se deschide, pustiu, în față.
Era după-amiază adevărată când mă găseam în zona asta de câmp. Eram prima dată în viața mea acolo și mergeam cu pas rapid, privind spațiul larg din față. Mă uitam și la stâlpul de la fosta CET Sud 2, pe care îl depășisem treptat, atunci când treceam Bradul, iar la un moment dat, la o mică deschizătură de câmp dintre casele Bradului, unde este un unghi bun de vizibilitate asupra lui, îl și pozasem cu telefonul. Acum, dincolo de Bradu, el rămânea în spate.
Și mergeam pe jos, către depărtarea de câmpie din față. Soarele era pe dreapta cerului, spre sud-vest, cum apune el în perioada asta a anului. Am ajuns și la o zonă cu copaci pe marginile șoselei. Mai treceau mașini, dar nu multe, că DJ659 nu-i cine știe ce drum, este doar un drum județean. Mai încolo, la urmă, am ajuns și la Suseni.
Când eram în liceu, știam că una dintre colege, a doua ca vârstă din clasă, este din Suseni. Acum ajungeam pe jos aici. Puțin cam departe Susenii ăștia.
Mă uitam la casele oamenilor și treceam mai departe, iar în spate stâlpul se micșorase. Pe urmă drumul făcea dreapta spre Găleșești. Eu m-am reuitat în spate la stâlp, și ceața pornea să-l acopere treptat, căci în acea perioadă din 2011 a fost multă ceață la distanță, la câmpie în sudul țării. Astfel că atmosfera din depărtare NU era limpede. Mai încolo la Găleșești, drumul iar în față.
Continuam mersul în aceste locuri noi pentru mine. Se apropia pas cu pas seara. Venea după asta și zona Găleșești-Țuțulești, și eu vedeam o construcție cu formă curioasă: ceva care putea fi castel de apă, dar în loc de formă țuguiată semăna cu un pămătuf de zdrobit cartofi. Nu știu ce era, de fapt și descrierea asta este una încropită, dar prin zonele alea am remarcat așa ceva.
Și-am ajuns și la Șerbănești. Deja nu mai vedeam stâlpul în spate, plus că ajunsesem cam departe de casă cu pofta mea de drum, așa că atunci când am ajuns la intersecția cu DJ703B, care spunea „Căteasca 10” la stânga, m-am dus pe el. Mai erau câțiva kilometri până la Rociu, dar nu-mi ardea mai departe de drumeția asta.
Drumul meu nou era de pământ și-am coborât pe el, când soarele se apropia de apus. Mai în față, scumpetea de drum se ridică și intersectează DJ503, care este asfaltat și merge stânga-dreapta, stânga fiind spre Pitești, iar dreapta mai departe la Rociu; dar pentru mine era, pur și simplu, un drum nou cu sens spre Pitești, și așa am luat-o pe jos.
Era mare pustietate de câmpie. În față, pe stânga, se vedea o pădurice pe care mi-am luat-o de reper, ca să văd pe parcurs cât drum am făcut înspre înapoi. Mă uitam în depărtare, încercând să disting stâlpul de lângă Pitești, atât cât s-ar fi putut în crepusculul acela și știind că-i ceață în depărtare, și mergând mi se tot părea, privind în dreapta în față, că disting într-adevăr câte o siluetă de stâlp, dar cred că erau obișnuiți, de electricitate, având în vedere distanța, scăderea luminii și... ceața la depărtare. Sigur nu am mai reușit să îl văd.
Dar m-am tot uitat așa, și continuam să merg. Sunt mai mulți kilometri de răbdat așa, câmpul fiind mare, și se întuneca metodic, 19 noiembrie fiind zi scurtă. Am depășit păduricea aia, ea rămânea în urmă. Mă impresiona drumul ăsta atât de drept, de lung, și-aveam să văd mai încolo pe hartă cum se duce el spre Bulgaria. Într-un târziu am trecut pe lângă un fel de... pepinieră, de fapt nu, o fi ferma Habitat Deco, și în depărtare, în față, mijeau deja luminile Arpechimului. Cum se tot întuneca, se apropiau și ele treptat.
Dar stâlpul nu se putea vedea, cum nu mai avea luminile verzi de semnalizare nocturnă de nu știu când.
S-a întunecat aproape complet și luminile acelea s-au făcut mai aproape, am ajuns aproape de o așezare omenească. S-a dovedit a fi comuna Oarja, pe unde stătea un coleg de facultate numit Horațiu. Sigur, nu-i doar satul Oarja, DJ503 intră prin Belegani, după asta el face dreapta-stânga către adevărata Oarja, dar eu m-am dus mai departe drept în față la Ceaușești, pe DC103 alias Strada Mare, spre Arpechimul din depărtare. Pe urmă, Strada Mare rămâne doar... Strada Mare, și satul se termină, se face câmp înaintea Arpechimului. Așa și eu am ajuns la capăt, în câmp, pe întuneric complet de seară de noiembrie.
Erau stele sus pe cer, dar fără lună. Prin zona aceea, foarte aproape de primele instalații ale Arpechimului, este DC104 și curge și-o apă uzată industrială. Plus că mai sunt capete și de la alte străzi orjene. Eu m-am apropiat de o astfel de instalație iluminată electric a Arpechimului, era ceva mic, apoi, conștient că nu-i rost de drumețit prin zonele acelea speciale, am făcut dreapta spre răsărit, pe jos prin câmp.
Știam că mai încolo este Autostrada. Eram așadar prins în câmp, singur între Oarja, Arpechim și Autostradă. M-am uitat la stele. La un moment dat, m-am oprit puțin din mișcare, fiind pătruns de liniștea cea mare. La distanță, erau luminile.
Țin minte cum eram pe un drum de pământ și era în el o groapă.
Cred totuși că am dat de DC104 și m-am preumblat pe el până ce am atins DJ503 iar, într-o zonă cu obiectiv industrial (Petrom) lângă drum. Mai înainte de asta văzusem casele Oarjei la oarecare distanță de mine, că nu am mai intrat în sat. Un șofer m-a întrebat cum să ajungă undeva, nu țin minte unde.
Drumul străbate o porțiune de câmp și ajunge sus pe primul pod al Autostrăzii, cel dintre 103 și 102. M-am oprit pe el și m-am uitat pe sensul spre Pitești; luminile orașului se vedeau depărtate și coborâte, fiind diferență de altitudine (să nu uităm Câmpia Piteștilor, cea mai înaltă din țară).
Tăiasem pe jos o mică parte din depărtarea până la București.
Am coborât mai departe pe drum prin câmp către Cătanele. La Autostradă, sub pod, scria „Oarja 4” și „Cătanele 1”, indicator valabil și în anul 1997. La Cătanele are loc o intersecție: DJ503 este înlocuit de DJ704G mai în față spre Udeni-Zăvoi peste Argeș, cu Barajul Golești, iar DJ702 este dreapta-stânga, pe stânga spre Pitești, pe unde eu am luat-o.
Iarăși prima dată în viață prin niște locuri. Erau lămpile de noapte aprinse pe drumul ăsta, și mă duceam pe jos spre Pitești. Drumul nu era unul lung și, după satul Recea (nu este singura Rece din Argeș), pe lângă o pădurice ce-o mai văzusem în trecut, drumul se termină în buza Centurii Piteștiului, la Autostradă. Am fost nevoit să traversez asfaltul acela autostradal cu fuga, la acea vreme nefiind conștient că puteam s-o iau pe câmpul alăturat, urmând apoi un drumeag către cartierul Prundu, și-am ieșit pe partea pre-autostradală, DN65B, care se întinde de la Metro la Vama Pitești. Am răbdat pe jos cei câțiva kilometri rămași, apoi am coborât în Prundu, unde am stat pe-o bancă și-am mai mâncat din ghiozdan. Dureri musculare la picioare erau, dar nu ceva grav. Apoi, pe jos restul până acasă.
Nu țin minte cât era ceasul. O fi fost trecut de nouă seara, și tot drumul o fi ținut opt-nouă ore cu vreo 60 de kilometri.
******* ******* ******** ********
Asta a fost prima mea drumeție pe jos când am explorat zona de la Bradu și dincolo de ea, am descoperit DJ503 și-am trecut pe la Oarja și dincolo de Autostradă, traversându-i prima dată un pod.
Comentarii
Trimiteți un comentariu