În luna august 2017, când eram pe val după drumurile lungi făcute în lunile de dinainte între Pitești și felurite alte localități, inclusiv orașe mari (Craiova, Bucureștiul, Brașovul), m-am gândit să fac încă un pas, și mai mare, și să merg pe jos de la Brașov spre Bucureștiul în care m-am născut și de care mi-era dor când eram mic (anii 1990).
În 1998 fusesem într-o excursie cu școala pe Valea Prahovei, fără a ajunge la Brașov, și pe DN1 merseserăm un timp spre București, până la intersecția din Sinaia cu șoseaua spre Târgoviște, apucând să văd kilometrajul spre București scăzând.
În 2011 am fost cu microbuzul pe DN1 de la Brașov la București, iar în iulie 2017 am făcut drumul ăsta și cu trenul.
Și în luna august, dar după prima săptămână, am vrut să mă-ncumet și mai mult și să fac drumul pe jos între cele două orașe.
Planul meu era să plec duminică, 13 august, după prânz (și după Sfânta Liturghie), spre Brașov cu microbuzul din Autogara de Sud de la Pitești, ca de-acolo să merg pe jos spre București, găsind prin Brașov drumul către DN1 și pornind-o mai departe pe el. Am profitat că lunea de 14 august era ajunul unei legale (Adormirea Maicii Domnului), mulți luându-și liber și făcând punte de concediu astfel (și eu cu multe libere neluate), iar marțea de 15 de după era, bineînțeles, tot liberă și-aș fi terminat drumul marți.
O să vedem că, la urmă, drumul ăsta a fost divizat în trei episoade distincte calendaristice, până la sfârșit de an, dar ele trebuiesc luate, desigur, pe rând, cronologic.
Noi de la Pitești avem la ora două după prânz ultima mașină zilnică spre Brașov, ca atare trebuia să fiu pe fază acolo ca să nu o pierd.
Și totuși, în ajun, sâmbătă în 12, parcă simțeam că NU sunt prea pregătit pentru asta, că e o misiune grea pentru momentul acela... Mai eram nemulțumit de cursul unor alte treburi personale de care mă ocupasem în ultima săptămână și asta mă indispunea.
Dar duminică, în 13 august, am făcut rucsacul, am luat niște apă preliminară în el, urmând bineînțeles să mai cumpăr merinde de pe drum, și am plecat; dar am uitat să-mi încarc suficient de mult telefonul, fiind amenințat de pericolul descărcării lui pe drum înainte de capăt (aveam sub 50 la sută, doar vreo 40 și ceva, la plecare; în afară de asta, nervos înainte să ies din casă, mi-am distrus o pereche de căști de calculator, care erau foarte încurcate la fire cu niște ață dentară).
Am plecat la timp la Brașov cu autocarul acela (autobuz mare, nu microbuz), și aveam și umbrelă în rucsac de data asta, intuind ceva despre pericolul ploii la munte.
Până la Brașov, drumul a durat cam mult, în total, vreo cinci ore cu totul, că pe la Zărnești am mai și ocolit șoseaua aflată în acele reparații, și în plus cerul era amenințător de înnorat pe la Brașov în seara aia.
19:03 arăta ceasul pe telefon (pus în modul avion ca să încetinească descărcarea) când am coborât la Bartolomeu.
Și pe jos spre miezul Brașovului și, mai precis, ca să găsesc strada care se va transforma în DN1.
Cum ziceam, tare mai era înnorat și am ajuns, de la Bartolomeu, printre case până la Bulevardul Griviței (cam multe Grivițele astea), iar după asta, mai pe lângă strada cu gara, mai printre blocuri, pe sub norii serii, cred că și pe strada Zizinului, am ajuns la... Bulevardul Saturn, care NU era totuna cu Calea București pe care-aveam s-o iau direct în 2018, dar care mai încolo dă, într-adevăr, în Calea asta.
Erau nori periculoși deasupra munților (nu cu fulgere multe, dar cu apă multă) și eu eram cam nesigur că merg bine pe Saturn, măcar că văzusem un indicator cu Bucureștiul în față. Pe hartă Saturnul își are lingimea, pardon, lungimea lui, știu că n-a fost floare la ureche să ajung la intersecția cu McDonald's și Cora, sensul giratoriu unde Saturnul se topește-n Calea București.
Dar taman când eram acolo, a început o ploaie puternică, bașca cu răcoare, și erau niște oameni în stație sau altceva, pe-acolo, care se uitau la mine. Se întuneca serios. Am scos umbrela ca să mai parez din ploaie, și în față, pe drumul spre DN1, care acum trebuia să treacă pe lângă niște magazine mari precum Kaufland-ul, Media Galaxy și altele - și erau oameni pe-acolo. Și ploua.
Mai la vest - indicator spre cartierul Noua. Cu ocazia asta aflam și eu, vag, pe unde este cartierul ăsta, că mai întâlnisem denumirea. Până să se întunece, apucasem să văd și munții cu care începe șoseaua spre București.
Ploua puternic. Am coborât la un moment dat niște trepte și drumul făcea un scurt pod pe deasupra; că așa era, de mers pe-acolo jos, nu sus, pe asfalt. Am urcat la loc. Este vorba despre zona Gării-Dârste, iar mai în față sunt Săcelele - așa începe, în fapt, DN1 de la Brașov la București.
La intrarea în Săcele, continua să plouă, și aici țin minte că am avut un moment de nesiguranță în privința străzii pe care trebuie să o iau - acolo este o întreagă încrengătură de străzi, Strada Timiș spre nord, Bulevardul Brașovului de la răsărit, Centurile Brașov și Săcele... și la dreapta, către sud, adevăratul DN1.
Și-am luat-o la dreapta. Ceva mai încolo avea să apară prima piatră kilometrică, aceea cu 160 pe roșu, raportat la centrul Bucureștiului, și pe care mai scrie „Brașov 8 km”. Mai ploua, era noroi pe jos; pe stânga deneunului este acolo o adevărată elită hotelieră săceleană, cu Ave Lux, ditamai Ramada, Rolizo... Lămpile publice erau deja aprinse, fiind multă întunecare pe sus. Dar ploaia nu a mai durat mult. Am depășit prima piatră, dar pământul se simțea ud pe jos. Eu la drumeție plecasem în adidași, nu în cizme.
Muntele s-a pus repede între mine și Brașov, pe cerul înnorat și nu prea închis (albiu) la culoare lumina artificială a Brașovului se proiecta, de după munte. Numai așa știai că-i Brașovul dincolo, în urmă.
Și-am continuat să merg pe jos. Pârâul sau râul Timiș se ține sistematic scai de DN1, este și-un pod acolo, iar linia de cale ferată spre București este imediat peste drum, pe dreapta, foarte aproape de șosea în etapa asta.
După 160 a venit 159, dar nu foarte repede, mai ales că era timpul cum era și eu nu eram chiar prea bine dispus, știind că telefonul are energia cam pe sponci, cu procente deja pierdute și din relativ puținele preîncărcate, chit că eram deconectat de la rețea; drumul din față se anunța lung, dar cumplit de lung.
Se depășește cartierul Bunloc care stă pe dreapta, și la rând vine Timișul de Jos ca localitate. Începeam să am o problemă cu mersul pe marginea șoselei, zonă subțire pentru pietoni. Era și mult parapet pe stânga, treceau mașini și eu trebuia să mă cam lipesc de el, uneori să mă las pe spate sau chiar să mă sui pe el, să trec prin spatele lui - trecerea mașinilor mă stresa, mai ales pe la curbe, care puteau fi concave sau convexe - la cele convexe, mașinile tindeau să vină în mine, curbura marginii stângi a șoselei fiind de forma „jos-sus-jos”, iar la cele concave pe stânga, invers, sus-jos-sus, acolo tendința este spre centrul șoselei și nu eram la fel de stresat că se trece pe lângă mine.
Și-am trecut și prin Timișul de Jos. Mă uitam la cer și la pădurea muntelui de pe dreapta drumului și-mi imaginam cum tata a făcut pe munte drumeții în tinerețe...
Kilometrii scădeau unul câte unul. Eram ud la ciorapi.
Între „Jos” și „Sus”, am simțit că mă trece; așa că în zona de intrare în Timișul de Sus, următoarea localitate, m-am tras pe stânga într-o pădure în pantă, cu atenție, ca să liniștesc organismul. Trebuia să am grijă să nu cad. Și m-am ostoit.
Treptat, s-a dus prima zece de kilometri pe DN1 ăsta, adică am ajuns și la piatra cu 150. În paralel, era destul de stresant felul cum trebuia să mă țin de marginea drumului, tot oprindu-mă atins de parapet sau mergând încet când treceau mașinile, care mai veneau și una după alta. Era întuneric în toată regula, cu nori, cu un cer nu prea închis la culoare, și nu mai ploua, dar apa se simțea în aer, era vreme umedă și întunecoasă.
Am trecut prin Timișul de Sus, unde există Casa Timiș și, mai la capăt, Hanul Cotul Donului. Dacă au fost petrecăreți de duminică seara pe-acolo, treaba lor.
În timpul ăsta, mai veneau trenuri dinspre București (ori Brașov, de ce nu, cred că din ambele sensuri), și când a trecut un tren din ăsta dinspre București, am zis că mă duc de unde vin ei, oamenii din el.
Întuneric mare în față. Mă gândeam la cum ar fi cu 128 de GB de RAM în calculator acasă. Am depășit piatra 148...
De la Timișul de Sus, taman după „Cotul Donului”, vine o zonă de curbe cumplite înspre Predeal, și cu urcuș, și mai era și întunericul ăla; venea un coșcogeamite camion de sus și-a trebuit să mă urc pe parapet, să îl las să treacă.
Stres și la urcare; în zona aceea serpentinele sunt ca și paralele, ca niște anse intestinale (sau curbe la mațe), există, din ce se vede pe hartă, un Cimitir al Eroilor, militar, dar NU l-am putut lua în seamă noaptea; ceva mai sus, o pensiune, numită „La Copilu'” (!), dar eu, când în sfârșit am pus piciorul sus, NU mi-am dat, desigur, seama cum se chema ea, doar că este pe-acolo.
Chiar și după pensiunea asta, scumpetea de drum serpentinează în continuare, pe stânga este șanț betonat și perete pietros (zidit de oameni) în panta muntelui, și eu trebuia să merg și să mă țin de peretele ăsta, că treceau mașini; și era întuneric. Neric-neric-întuneric. În 2018, când a fost Lună Plină, m-am bucurat că ea este, trecând eu iar pe-aici.
Bunătatea de șosea mai serpentinează cu pădure, piatră și parcă și-o gură mare de țeavă de apă pe stânga pe margine și mai în față este... piatra 144, cu intrarea în Predeal.
Acolo era, în 2002, un indicator cu „Brașov 24”, știam că pe gura dinspre Brașov a Predealului este kilometrul 24, așadar șaisprezece kilometri peste Săcele.
Nu prea eram în formă pentru drum, ca dovadă aveam ispita să trântesc drumul când aveam să ajung la Sinaia - să merg acolo la gară, cu prețul de a aștepta o oră potrivită, și să iau trenul la București, mai departe întorcându-mă acasă.
În sfârșit, intram în Predeal... Era aproape miezul nopții, cred. Mergeam pe stânga șoselei și căutam un magazin unde să pot intra să-mi mai iau de drum. Undeva pe dreapta, erau mai mulți tineri turiști lângă un magazin și eu NU m-am mai dus. Mi-am văzut de drum, am trecut și pe lângă parcul central Predeal, mai încolo am trecut printr-o derută când am văzut o pantă pe care părea să fie un drum; când am urcat, am văzut că era de fapt calea ferată, și-am coborât la loc la stânga șoselei.
Nu prea era lume pe stradă. La un moment dat, Poliștoaca trece pe sub drum, trebuie să fie un pod, ceva, cu zgomot de apă pe sub drum, dar eu, chiar de-oi fi băgat vag de seamă ceva, NU am remarcat că aceea era Poliștoaca. Ștoaca-Ștoaca-Poliștoaca. Este excepțional să treci prin stațiuni pe jos, la ceasuri când nu este lume.
În Predeal, la strada mare, zonele compacte de clădiri alternează cu segmentele de natură, cu naturistele.
Am ajuns și la cunoscuta intersecție cu șoseaua spre Râșnov, aceea cu „Ploiești 81” și „Pitești 140” parcă scrie, și m-am gândit ce departe sunt acum de casă.
Predealul se întinde, în mare, între pietrele 144 și 141 pe DN1.
Eu tot doream să găsesc un magazin de mâncare, fie și la o benzinărie, și în special căutam pâine. Nu aveam voie ciocolăți cu lactate, cât nu se terminase Postul Adormirii Maicii Domnului, și undeva între Pârâul Ursului și Giurgiuveana este, dar pe dreapta drumului, o benzinărie de la al cărei magazin mi-am luat într-adevăr ceva, dar m-am lămurit că NU se vinde pâine la benzinărie.
Și-am plecat mai departe. Nu mai era mult și venea granița cu județul Prahova, adică trecerea din Ardeal în Muntenia cea strămoșească. În față se căsca alt întuneric, natură multă cu munți întunecați, nori pe cer și-ncă o droaie de kilometri pe jos de făcut, cu ore de noapte. Acum nu mai era Timișul pe stânga, ci Prahova pe dreapta.
Apropo, ce treabă o fi având Timișul cu Brașovul?
Sau, bun banc, „Care este legătura dintre Timiș și Brașov?” „Timișul se scurge-n Brașov!”.
Și întunericul de sub kilometrul 140 se deschidea larg printre munți. Când am intrat în județul Prahova pe beznatic, m-am gândit că Prahova începe așa, aici cu mulți munți, iar la capăt este câmpie spre București. Mergeam și mă tot gândeam ce cheltuieli am de făcut și cât timp de răbdat, cât de pus la loc, dacă-mi mai luam cutare hardware nou pentru acasă, alt procesor, altă memorie. Mergeam și mă gândeam la progresul hardware. Unele procesoare suportă maxim 64 de GB, altele 128, asta pe Desktop, și eram preocupat cât timp aș avea de așteptat ca să pot să cumpăr și în același timp să nu ating anumite fonduri... În fine, asta cu progresul hardware este o poveste foarte elaborată și de-a dreptul separată de chestiunea drumețiilor, dar la drum lung de unul singur mă năpădeau astfel de gânduri.
Mai în față pe DN1, oprise cineva cu mașina, dar nu s-a întâmplat nimic cu noi.
Mai încolo, prima localitate prahoveană este stațiunea Azuga, unde reîncepe iluminatul public. Era noaptea de 14 august și ieșeam din segmentul frontierist de întuneric; chiar acolo după gangul de intrare, la câteva zeci de metri mai în față, am văzut o familie de urși care trecea strada de pe stânga pe dreapta, și m-am oprit puțin când i-am văzut, fără zgomot. Unul dintre urși a întors rapid capul când treceau, când m-am oprit, și mi s-a părut că au mai accelerat trecerea.
Nu am încercat să pozez nimic. Am plecat apoi mai departe.
Urși nu mai văzusem până atunci trecând pe drum în fața mea, de fapt nici măcar în general, pe viu.
Și-am mers în Azuga. Era pustietate și noapte în toată puterea cuvântului, nici măcar rost de lună nu era sus pe cer - după ce că erau acei nori, luna avea să apară, în descreștere, mai târziu, pe după ei.
Cred că acum nu îmi mai ardea de trântit drumul la Sinaia, recăpătând vigoare între timp; drumul era mai ușor acum, în zonă de localitate, nemaitrebuind să mă feresc la parapet ori la cine știe ce perete. Mai în față în Azuga, șina trece la stânga lui DN1 pe un pod, și chiar acolo trecea un tren când am ajuns eu la pod. Îmi aminteam de kilometrul 130 că trebuie să fie în Bușteni.
Munții din jur aveau forme speciale la creste, și știam că mai în față trebuie să fie Crucea Caraimanului, dar pe întunericul ăla nici rost să se vadă.
Scădeau kilometrii - 135, 134, 133... Era 14 august.
Am ajuns și la Bușteni, tot cu multă pustietate pe străzi, și îmi convenea și să nu mă întâlnesc cu poliția, neavând chef de explicații du drumeția. În paralel, mă uitam rar la telefon, ale cărui procente de baterie scădeau oricum, și eram preocupat că nu va rezista până la capăt.
Am trecut și de kilometrul 130 din cei 160 ai lui DN1 - în minte scădeam zecile ca atunci când dai la o parte niște bile dintr-un set; la 128 avea să fie un prag, adică faptul că o cincime (32) din 160 se vor fi dus.
Pe acolo cerul se mai deschide, adică se lărgește spațiul aparent dintre munți, dar după Bușteni, surpriză, NU vine Sinaia, ci... Poiana Țapului. Având în minte o veche hartă de demult și neavându-le bine cu stațiunile astea, mă așteptam în sinea mea să fie Sinaia următoarea.
În fine, între Poiana Țapului și Sinaia a urmat o pauză de natură, cu pădure pe lângă drum și, desigur, multă singurătate. Nimeni nu se lua de mine. Marginea drumului era rezonabilă în continuare, după stresul care fusese mai ales înainte de Predeal. Dar mai aveam destul de mers pe jos până la kilometrul 120 (intersecția spre Târgoviște), trebuia să trec și de Sinaia fără întâlniri nedorite - că mai încolo, la alte localități, aveau să fie deja alte ore.
Și am ajuns la Sinaia. Nu a fost chip să văd Crucea Caraimanului pe noaptea aia (nici în 2018, de altfel). La Sinaia, tot multă singurătate, la un moment dat m-am abătut de la șosea pe un drum care cobora, crezând că e tot ca la marginea Brașovului, numai că acel drum se ducea în altă parte, parcă era ceva cu nisip și nu departe de șina de tren - așa că am făcut câțiva pași înapoi ca să reiau marginea stângă a lui DN1.
Mergeam pe jos cu pas iute prin Sinaia, părându-mi-se că sunt viguros. Mă mai uitam pe dreapta să ghicesc strada către Peleș, de care știam că nu-i departe de 124, dar nu am reușit s-o văd. Sinaia era pentru mine ultimul hop posibil de întâlnire cu poliția, dar efectiv nu era NIMENI pe drum, eventual ceva mașină ce trecea în tranzit. Am trecut pe lângă alte clădiri înalte din Sinaia, eventual vreo fostă fabrică, așteptând să ajung și la indicatorul cu București 120, care-i pe stânga șoselei în dreptul intersecției cu „Târgoviște 63”. Era 3-4 noaptea și-am privit preocupat telefonul cu procentele lui.
Am ajuns și la intersecția și indicatorul cu vorba, mai apoi m-am dus mai departe prin restul de Sinaie, că încă mai este ceva din ea și după asta (și piatra 120 este de fapt ceva mai încolo), știind apoi că urmează, în principiu, niște drum gol (vorba vine gol, de fapt e multă pădure de munte) cu care se părăsește perimetrul stațiunilor, către Comarnic.
Între timp, luna mijea descrescută printre norii care nu lăsaseră cerul, deasupra Sinaiei, și m-am uitat la munți, când eram pe acolo.
Pe la kilometrii 119 și 118, se termină cu Sinaia într-adevăr; nu mai țin mult nici stâlpii publici, și cum noaptea a continuat noroasă, chiar că s-a relăsat întunericul când am mers mai departe prin pădure către Posada (asta urmează, în realitate, după Sinaia, nu chiar imediat, dar este următoarea localitate trecută pe hartă, înaintea Comarnicului).
La un moment dat am urcat panta în pădure, aprinzând lanterna ce-o luasem de acasă, ca să mai ușurez organismul.
Am coborât la loc și acum trebuia iar să merg cu stres la margine de drum, eventual prin șanț sau pe pavele cu spații goale de aer - și câte-un perete pietruit. Drumul redevenise greu, nu tot atât de greu ca între Timișul de Sus și Predeal, dar tot piatră de încercare pentru drumeție.
Segmentul muntos al DN1 între Brașov și București este un adevărat exercițiu al răbdării de mers pe jos, când cineva vrea să străbată spre București prin puterea organismului.
Treptat, cum mergeam acești kilometri, înălțimile scădeau și cerul înnorat începea să se lumineze, dar tot fără să văd luna. Se făcea dimineață și ajungeam în zona Posadei, la kilometrul 110 și ceva, iar picioarele simțeau oboseala, mai ales că mersesem cu ele ude de la ploaia aia, și deși drumul greu de munte mă ținuse din viteză, totuși obosisem în toate acele ore - cum e să faci cincizeci de kilometri pe jos în zece ore.
DN1 nu trece printre casele Posadei, ci la stânga ei, adevăratele case încep pe DN1 abia de pe la Comarnic.
Până la Comarnic, încă mai este margine dificilă de șosea pe stânga, cu pavele.
În fine, în zorii ajunului Adormirii Maicii Domnului, am intrat în Comarnic sub zori cu nori. Aveam niște dureri musculare, nu mari, dar erau.
Câțiva kilometri, Comarnicul are case, și începeau oamenii să iasă la drum. La început, când am intrat, mai erau lămpi de drum aprinse, dar se lumina.
La Comarnic terminăm cu munții, se trece la zona de dealuri subcarpatice prahovene.
Cum mergeam prin Comarnic, mă gândeam la procesorul Intel Core i9-7900X, cu râvnă. El trebuia să mă ajute cu 128 de GB de RAM.
După kilometrul 108, se vede și crema orășenească a Comarnicului, cu blocuri, instituții principale și-un parc; eu m-am oprit la o brutărie de acolo ca să iau pâine gustoasă, inclusiv una de un kilogram, și puțin mai în față, de la un chioșc, câțiva covrigi tari.
Apoi am trecut strada ca să stau jos pe-o bancă a parcului, mai hrănindu-mă din pâinea nouă, mare și gustoasă. Se lumina mai bine, dar tot pe nori. Am făcut curat în telefonul care încă mai avea procente. M-am hrănit bine și-am continuat drumul, eram după piatra 107. Continuam să mă gândesc la procesorul 7900X, fiindu-mi dor de el.
Tot cu nori pe cer, dincolo de Comarnic începe o mai lungă zonă de natură, unde DN1 nu mai trece printre case de localitate. După trotuarul comarnican, acum mersul pe marginea drumului era iar problematic, dar măcar era zi și nu mai erau serpentinele muntelui. Multe bălării pe margine, și Nistoreștiul, următoarea localitate după Comarnic, era în fapt undeva în afara lui DN1, am ajuns și la kilometrul 100 din cei 160, apoi sub sută.
Mai încolo mă suna un curier de la Pitești cu o livrare, și omul m-a întrebat prevăzător dacă sunt la serviciu în ziua aia. Am confirmat că nu sunt disponibil și-am mers mai departe sub nori. Depășisem și 98-ul.
Mă gândeam între timp ca dacă văd Câmpina, să merg acolo la gară, să încetez acest drum pentru a cărui completare nu aveam suficientă bună dispoziție. Bineînțeles că durerile de picioare erau jos la locul lor.
Dar kilometrii se scurgeau unul câte unul și era tot natură împrejur. Cum eram așa la kilometrii 90 și ceva, mă gândeam cu cât am depășit pe jos pragul de „București 120”, și că am lăsat în spate toți acei munți care mă impresionaseră în 1998, toți munții, de fapt, că acum erau dealuri. Îmi mai imaginam cum m-aș fi simțit dacă la vârsta aceea aș fi călătorit dincolo de kilometrul o sută pe drumul ăsta către Bucureștiul de care fusesem rupt.
Soarele mijea dintre nori, era rost să mai iasă și el, și pe la kilometrul 94 am mai stat puțin pe un parapet, a odihnă. Ciorapii care fuseseră udați aveau probleme de uzură în adidași și mă ustura la talpă.
Am continuat drumul, dar Câmpina tot nu se vedea (mă așteptam la clădirile ei), iar la acel kilometru era o intersecție anunțătoare a Câmpinei; de fapt, DN1 NU trece prin Câmpina fizică, ci pe-alături (de altfel nici printre blocurile Ploieștiului nu trece), unde mai pui că adevărata Gară Câmpina nici nu este în oraș, ci de cealaltă parte a lui DN1, la apus, pe dreapta, în Poiana Câmpina.
Am continuat cu kilometrii spre Bănești, singura localitate dintre Comarnic și Ploiești printre ale cărei case DN1 trece. Este un pod peste râul Doftana acolo, între kilometrii 90 și 89. M-am oprit o vreme la un parapet înainte de kilometrul 89 (și înainte de panta unde sunt puse literele acelea mari, BĂNEȘTI), și am mai mâncat din rucsac. La urmă, am urcat anevoie prin sat și l-am mers până la capăt (kilometrul 88), de unde se iese la câmpia care se deschide larg, terminându-se și cu dealurile Câmpinei.
Am mai mers câțiva kilometri în câmp, fără să fi reperat, într-adevăr, vreo gară pe undeva; de-acum, kilometrajul următoarei localități puncta direct spre Ploiești, era soare și așadar NU mai era rost să găsesc curând un magazin (nici benzinărie nu vedeam) de mâncare, d-apoi o gară până la Ploiești unde însă NU știam cum să ajung la ea, ar fi trebuit să folosesc puținele procente ale bateriei telefonului ca să explorez harta la fața locului. Am mers pe câmpul acela post-băneștean până după piatra 85, mai uitându-mă în urmă, la acei munți cu forme speciale, fiind prost dispus, dorindu-mi să mă întorc, să încerc mai apoi în Câmpina să ajung la gară,m pentru București, și să pun aici capăt acestei încercări de a ajunge pe jos la București.
După 85, era și o masă la margine de drum... Era la un moment dat un indicator cu București 85 și Brașov 83, carevasăzică Brașovul de dincolo de toți acei munți.
La urmă, în soare, m-am consolat cu ideea că drumul ăsta trebuia pregătit altfel și m-am întors în Bănești pe acei kilometri, am mai stat o vreme la parapetul de după kilometrul 89, cu vedere la Strada dân Jos a Băneștilor, apoi am cotit, după podul peste Doftana, la răsărit în Câmpina, ajungând în miezul orașului și întrebând unde este gara.
Nu era ușor de ajuns la gară, care nu era unde mă așteptam eu, dar trebuia să iau un microbuz special care să meargă niște kilometri până la Poiana Câmpina, la gară. Era deja după prânz. La urmă, am luat microbuzul acela, am cumpărat un bilet de București de la automatul Gării Poiana Câmpina (prima dată în viață la automatul de bilete de tren) și am stat pe bancă în gară așteptându-l. Veneau trenuri cu zgomot. Niște băieți care păreau a fi englezi vorbeau aproape.
Am luat trenul și-am ajuns la Gara de Nord, și de la ea cu troleibuzul 62 la Păcii-Militari, mai departe cu microbuzul la Pitești, și acasă, în seara de luni, 14 august 2017.
Dacă aș fi mers până la capăt, ar fi trebuit ca în dimineața Adormirii Maicii Domnului, cel puțin teoretic, să intru în București, foarte probabil pierzând Sfânta Liturghie.
Pe 1 mai 2018 aveam să văd cum este să intri marți dimineața în București venind pe jos de la Brașov.
Până una-alta, mi-a părut rău de deznodământul acesta al drumului, de ce se întâmplase pe el, de starea de la Bănești, de resetarea datelor din telefon, de nervii cu căștile stricate de la plecarea de duminică din casă... Lucrurile ar fi trebuit să stea de-a dreptul altfel, și eu să fi reușit drumul dintr-o repriză, mai ales după efortul făcut între munți.
Drumul se cerea, dacă nu repetat de la capăt în curând, măcar continuat către capăt, să ajung pe jos în București măcar din zona Câmpina-Bănești, la alt drum, dacă nu tot din Brașov.
Ce am mers pe jos în 13-14 august 2017, cu tot cu Câmpina, calculez la 90-91 de kilometri în 18-19 ore.
/////// ///////// ///////// ////////
Așa a fost episodul unu din drumul de la Brașov la București în anul 2017, întrerupt în zona de deal/câmpie cu Bănești/Câmpina, înaintea Floreștilor și a Ploieștilor.
A nu se confunda cu ce am făcut pe urmă în 2018.
În 1998 fusesem într-o excursie cu școala pe Valea Prahovei, fără a ajunge la Brașov, și pe DN1 merseserăm un timp spre București, până la intersecția din Sinaia cu șoseaua spre Târgoviște, apucând să văd kilometrajul spre București scăzând.
În 2011 am fost cu microbuzul pe DN1 de la Brașov la București, iar în iulie 2017 am făcut drumul ăsta și cu trenul.
Și în luna august, dar după prima săptămână, am vrut să mă-ncumet și mai mult și să fac drumul pe jos între cele două orașe.
Planul meu era să plec duminică, 13 august, după prânz (și după Sfânta Liturghie), spre Brașov cu microbuzul din Autogara de Sud de la Pitești, ca de-acolo să merg pe jos spre București, găsind prin Brașov drumul către DN1 și pornind-o mai departe pe el. Am profitat că lunea de 14 august era ajunul unei legale (Adormirea Maicii Domnului), mulți luându-și liber și făcând punte de concediu astfel (și eu cu multe libere neluate), iar marțea de 15 de după era, bineînțeles, tot liberă și-aș fi terminat drumul marți.
O să vedem că, la urmă, drumul ăsta a fost divizat în trei episoade distincte calendaristice, până la sfârșit de an, dar ele trebuiesc luate, desigur, pe rând, cronologic.
Noi de la Pitești avem la ora două după prânz ultima mașină zilnică spre Brașov, ca atare trebuia să fiu pe fază acolo ca să nu o pierd.
Și totuși, în ajun, sâmbătă în 12, parcă simțeam că NU sunt prea pregătit pentru asta, că e o misiune grea pentru momentul acela... Mai eram nemulțumit de cursul unor alte treburi personale de care mă ocupasem în ultima săptămână și asta mă indispunea.
Dar duminică, în 13 august, am făcut rucsacul, am luat niște apă preliminară în el, urmând bineînțeles să mai cumpăr merinde de pe drum, și am plecat; dar am uitat să-mi încarc suficient de mult telefonul, fiind amenințat de pericolul descărcării lui pe drum înainte de capăt (aveam sub 50 la sută, doar vreo 40 și ceva, la plecare; în afară de asta, nervos înainte să ies din casă, mi-am distrus o pereche de căști de calculator, care erau foarte încurcate la fire cu niște ață dentară).
Am plecat la timp la Brașov cu autocarul acela (autobuz mare, nu microbuz), și aveam și umbrelă în rucsac de data asta, intuind ceva despre pericolul ploii la munte.
Până la Brașov, drumul a durat cam mult, în total, vreo cinci ore cu totul, că pe la Zărnești am mai și ocolit șoseaua aflată în acele reparații, și în plus cerul era amenințător de înnorat pe la Brașov în seara aia.
19:03 arăta ceasul pe telefon (pus în modul avion ca să încetinească descărcarea) când am coborât la Bartolomeu.
Și pe jos spre miezul Brașovului și, mai precis, ca să găsesc strada care se va transforma în DN1.
Cum ziceam, tare mai era înnorat și am ajuns, de la Bartolomeu, printre case până la Bulevardul Griviței (cam multe Grivițele astea), iar după asta, mai pe lângă strada cu gara, mai printre blocuri, pe sub norii serii, cred că și pe strada Zizinului, am ajuns la... Bulevardul Saturn, care NU era totuna cu Calea București pe care-aveam s-o iau direct în 2018, dar care mai încolo dă, într-adevăr, în Calea asta.
Erau nori periculoși deasupra munților (nu cu fulgere multe, dar cu apă multă) și eu eram cam nesigur că merg bine pe Saturn, măcar că văzusem un indicator cu Bucureștiul în față. Pe hartă Saturnul își are lingimea, pardon, lungimea lui, știu că n-a fost floare la ureche să ajung la intersecția cu McDonald's și Cora, sensul giratoriu unde Saturnul se topește-n Calea București.
Dar taman când eram acolo, a început o ploaie puternică, bașca cu răcoare, și erau niște oameni în stație sau altceva, pe-acolo, care se uitau la mine. Se întuneca serios. Am scos umbrela ca să mai parez din ploaie, și în față, pe drumul spre DN1, care acum trebuia să treacă pe lângă niște magazine mari precum Kaufland-ul, Media Galaxy și altele - și erau oameni pe-acolo. Și ploua.
Mai la vest - indicator spre cartierul Noua. Cu ocazia asta aflam și eu, vag, pe unde este cartierul ăsta, că mai întâlnisem denumirea. Până să se întunece, apucasem să văd și munții cu care începe șoseaua spre București.
Ploua puternic. Am coborât la un moment dat niște trepte și drumul făcea un scurt pod pe deasupra; că așa era, de mers pe-acolo jos, nu sus, pe asfalt. Am urcat la loc. Este vorba despre zona Gării-Dârste, iar mai în față sunt Săcelele - așa începe, în fapt, DN1 de la Brașov la București.
La intrarea în Săcele, continua să plouă, și aici țin minte că am avut un moment de nesiguranță în privința străzii pe care trebuie să o iau - acolo este o întreagă încrengătură de străzi, Strada Timiș spre nord, Bulevardul Brașovului de la răsărit, Centurile Brașov și Săcele... și la dreapta, către sud, adevăratul DN1.
Și-am luat-o la dreapta. Ceva mai încolo avea să apară prima piatră kilometrică, aceea cu 160 pe roșu, raportat la centrul Bucureștiului, și pe care mai scrie „Brașov 8 km”. Mai ploua, era noroi pe jos; pe stânga deneunului este acolo o adevărată elită hotelieră săceleană, cu Ave Lux, ditamai Ramada, Rolizo... Lămpile publice erau deja aprinse, fiind multă întunecare pe sus. Dar ploaia nu a mai durat mult. Am depășit prima piatră, dar pământul se simțea ud pe jos. Eu la drumeție plecasem în adidași, nu în cizme.
Muntele s-a pus repede între mine și Brașov, pe cerul înnorat și nu prea închis (albiu) la culoare lumina artificială a Brașovului se proiecta, de după munte. Numai așa știai că-i Brașovul dincolo, în urmă.
Și-am continuat să merg pe jos. Pârâul sau râul Timiș se ține sistematic scai de DN1, este și-un pod acolo, iar linia de cale ferată spre București este imediat peste drum, pe dreapta, foarte aproape de șosea în etapa asta.
După 160 a venit 159, dar nu foarte repede, mai ales că era timpul cum era și eu nu eram chiar prea bine dispus, știind că telefonul are energia cam pe sponci, cu procente deja pierdute și din relativ puținele preîncărcate, chit că eram deconectat de la rețea; drumul din față se anunța lung, dar cumplit de lung.
Se depășește cartierul Bunloc care stă pe dreapta, și la rând vine Timișul de Jos ca localitate. Începeam să am o problemă cu mersul pe marginea șoselei, zonă subțire pentru pietoni. Era și mult parapet pe stânga, treceau mașini și eu trebuia să mă cam lipesc de el, uneori să mă las pe spate sau chiar să mă sui pe el, să trec prin spatele lui - trecerea mașinilor mă stresa, mai ales pe la curbe, care puteau fi concave sau convexe - la cele convexe, mașinile tindeau să vină în mine, curbura marginii stângi a șoselei fiind de forma „jos-sus-jos”, iar la cele concave pe stânga, invers, sus-jos-sus, acolo tendința este spre centrul șoselei și nu eram la fel de stresat că se trece pe lângă mine.
Și-am trecut și prin Timișul de Jos. Mă uitam la cer și la pădurea muntelui de pe dreapta drumului și-mi imaginam cum tata a făcut pe munte drumeții în tinerețe...
Kilometrii scădeau unul câte unul. Eram ud la ciorapi.
Între „Jos” și „Sus”, am simțit că mă trece; așa că în zona de intrare în Timișul de Sus, următoarea localitate, m-am tras pe stânga într-o pădure în pantă, cu atenție, ca să liniștesc organismul. Trebuia să am grijă să nu cad. Și m-am ostoit.
Treptat, s-a dus prima zece de kilometri pe DN1 ăsta, adică am ajuns și la piatra cu 150. În paralel, era destul de stresant felul cum trebuia să mă țin de marginea drumului, tot oprindu-mă atins de parapet sau mergând încet când treceau mașinile, care mai veneau și una după alta. Era întuneric în toată regula, cu nori, cu un cer nu prea închis la culoare, și nu mai ploua, dar apa se simțea în aer, era vreme umedă și întunecoasă.
Am trecut prin Timișul de Sus, unde există Casa Timiș și, mai la capăt, Hanul Cotul Donului. Dacă au fost petrecăreți de duminică seara pe-acolo, treaba lor.
În timpul ăsta, mai veneau trenuri dinspre București (ori Brașov, de ce nu, cred că din ambele sensuri), și când a trecut un tren din ăsta dinspre București, am zis că mă duc de unde vin ei, oamenii din el.
Întuneric mare în față. Mă gândeam la cum ar fi cu 128 de GB de RAM în calculator acasă. Am depășit piatra 148...
De la Timișul de Sus, taman după „Cotul Donului”, vine o zonă de curbe cumplite înspre Predeal, și cu urcuș, și mai era și întunericul ăla; venea un coșcogeamite camion de sus și-a trebuit să mă urc pe parapet, să îl las să treacă.
Stres și la urcare; în zona aceea serpentinele sunt ca și paralele, ca niște anse intestinale (sau curbe la mațe), există, din ce se vede pe hartă, un Cimitir al Eroilor, militar, dar NU l-am putut lua în seamă noaptea; ceva mai sus, o pensiune, numită „La Copilu'” (!), dar eu, când în sfârșit am pus piciorul sus, NU mi-am dat, desigur, seama cum se chema ea, doar că este pe-acolo.
Chiar și după pensiunea asta, scumpetea de drum serpentinează în continuare, pe stânga este șanț betonat și perete pietros (zidit de oameni) în panta muntelui, și eu trebuia să merg și să mă țin de peretele ăsta, că treceau mașini; și era întuneric. Neric-neric-întuneric. În 2018, când a fost Lună Plină, m-am bucurat că ea este, trecând eu iar pe-aici.
Bunătatea de șosea mai serpentinează cu pădure, piatră și parcă și-o gură mare de țeavă de apă pe stânga pe margine și mai în față este... piatra 144, cu intrarea în Predeal.
Acolo era, în 2002, un indicator cu „Brașov 24”, știam că pe gura dinspre Brașov a Predealului este kilometrul 24, așadar șaisprezece kilometri peste Săcele.
Nu prea eram în formă pentru drum, ca dovadă aveam ispita să trântesc drumul când aveam să ajung la Sinaia - să merg acolo la gară, cu prețul de a aștepta o oră potrivită, și să iau trenul la București, mai departe întorcându-mă acasă.
În sfârșit, intram în Predeal... Era aproape miezul nopții, cred. Mergeam pe stânga șoselei și căutam un magazin unde să pot intra să-mi mai iau de drum. Undeva pe dreapta, erau mai mulți tineri turiști lângă un magazin și eu NU m-am mai dus. Mi-am văzut de drum, am trecut și pe lângă parcul central Predeal, mai încolo am trecut printr-o derută când am văzut o pantă pe care părea să fie un drum; când am urcat, am văzut că era de fapt calea ferată, și-am coborât la loc la stânga șoselei.
Nu prea era lume pe stradă. La un moment dat, Poliștoaca trece pe sub drum, trebuie să fie un pod, ceva, cu zgomot de apă pe sub drum, dar eu, chiar de-oi fi băgat vag de seamă ceva, NU am remarcat că aceea era Poliștoaca. Ștoaca-Ștoaca-Poliștoaca. Este excepțional să treci prin stațiuni pe jos, la ceasuri când nu este lume.
În Predeal, la strada mare, zonele compacte de clădiri alternează cu segmentele de natură, cu naturistele.
Am ajuns și la cunoscuta intersecție cu șoseaua spre Râșnov, aceea cu „Ploiești 81” și „Pitești 140” parcă scrie, și m-am gândit ce departe sunt acum de casă.
Predealul se întinde, în mare, între pietrele 144 și 141 pe DN1.
Eu tot doream să găsesc un magazin de mâncare, fie și la o benzinărie, și în special căutam pâine. Nu aveam voie ciocolăți cu lactate, cât nu se terminase Postul Adormirii Maicii Domnului, și undeva între Pârâul Ursului și Giurgiuveana este, dar pe dreapta drumului, o benzinărie de la al cărei magazin mi-am luat într-adevăr ceva, dar m-am lămurit că NU se vinde pâine la benzinărie.
Și-am plecat mai departe. Nu mai era mult și venea granița cu județul Prahova, adică trecerea din Ardeal în Muntenia cea strămoșească. În față se căsca alt întuneric, natură multă cu munți întunecați, nori pe cer și-ncă o droaie de kilometri pe jos de făcut, cu ore de noapte. Acum nu mai era Timișul pe stânga, ci Prahova pe dreapta.
Apropo, ce treabă o fi având Timișul cu Brașovul?
Sau, bun banc, „Care este legătura dintre Timiș și Brașov?” „Timișul se scurge-n Brașov!”.
Și întunericul de sub kilometrul 140 se deschidea larg printre munți. Când am intrat în județul Prahova pe beznatic, m-am gândit că Prahova începe așa, aici cu mulți munți, iar la capăt este câmpie spre București. Mergeam și mă tot gândeam ce cheltuieli am de făcut și cât timp de răbdat, cât de pus la loc, dacă-mi mai luam cutare hardware nou pentru acasă, alt procesor, altă memorie. Mergeam și mă gândeam la progresul hardware. Unele procesoare suportă maxim 64 de GB, altele 128, asta pe Desktop, și eram preocupat cât timp aș avea de așteptat ca să pot să cumpăr și în același timp să nu ating anumite fonduri... În fine, asta cu progresul hardware este o poveste foarte elaborată și de-a dreptul separată de chestiunea drumețiilor, dar la drum lung de unul singur mă năpădeau astfel de gânduri.
Mai în față pe DN1, oprise cineva cu mașina, dar nu s-a întâmplat nimic cu noi.
Mai încolo, prima localitate prahoveană este stațiunea Azuga, unde reîncepe iluminatul public. Era noaptea de 14 august și ieșeam din segmentul frontierist de întuneric; chiar acolo după gangul de intrare, la câteva zeci de metri mai în față, am văzut o familie de urși care trecea strada de pe stânga pe dreapta, și m-am oprit puțin când i-am văzut, fără zgomot. Unul dintre urși a întors rapid capul când treceau, când m-am oprit, și mi s-a părut că au mai accelerat trecerea.
Nu am încercat să pozez nimic. Am plecat apoi mai departe.
Urși nu mai văzusem până atunci trecând pe drum în fața mea, de fapt nici măcar în general, pe viu.
Și-am mers în Azuga. Era pustietate și noapte în toată puterea cuvântului, nici măcar rost de lună nu era sus pe cer - după ce că erau acei nori, luna avea să apară, în descreștere, mai târziu, pe după ei.
Cred că acum nu îmi mai ardea de trântit drumul la Sinaia, recăpătând vigoare între timp; drumul era mai ușor acum, în zonă de localitate, nemaitrebuind să mă feresc la parapet ori la cine știe ce perete. Mai în față în Azuga, șina trece la stânga lui DN1 pe un pod, și chiar acolo trecea un tren când am ajuns eu la pod. Îmi aminteam de kilometrul 130 că trebuie să fie în Bușteni.
Munții din jur aveau forme speciale la creste, și știam că mai în față trebuie să fie Crucea Caraimanului, dar pe întunericul ăla nici rost să se vadă.
Scădeau kilometrii - 135, 134, 133... Era 14 august.
Am ajuns și la Bușteni, tot cu multă pustietate pe străzi, și îmi convenea și să nu mă întâlnesc cu poliția, neavând chef de explicații du drumeția. În paralel, mă uitam rar la telefon, ale cărui procente de baterie scădeau oricum, și eram preocupat că nu va rezista până la capăt.
Am trecut și de kilometrul 130 din cei 160 ai lui DN1 - în minte scădeam zecile ca atunci când dai la o parte niște bile dintr-un set; la 128 avea să fie un prag, adică faptul că o cincime (32) din 160 se vor fi dus.
Pe acolo cerul se mai deschide, adică se lărgește spațiul aparent dintre munți, dar după Bușteni, surpriză, NU vine Sinaia, ci... Poiana Țapului. Având în minte o veche hartă de demult și neavându-le bine cu stațiunile astea, mă așteptam în sinea mea să fie Sinaia următoarea.
În fine, între Poiana Țapului și Sinaia a urmat o pauză de natură, cu pădure pe lângă drum și, desigur, multă singurătate. Nimeni nu se lua de mine. Marginea drumului era rezonabilă în continuare, după stresul care fusese mai ales înainte de Predeal. Dar mai aveam destul de mers pe jos până la kilometrul 120 (intersecția spre Târgoviște), trebuia să trec și de Sinaia fără întâlniri nedorite - că mai încolo, la alte localități, aveau să fie deja alte ore.
Și am ajuns la Sinaia. Nu a fost chip să văd Crucea Caraimanului pe noaptea aia (nici în 2018, de altfel). La Sinaia, tot multă singurătate, la un moment dat m-am abătut de la șosea pe un drum care cobora, crezând că e tot ca la marginea Brașovului, numai că acel drum se ducea în altă parte, parcă era ceva cu nisip și nu departe de șina de tren - așa că am făcut câțiva pași înapoi ca să reiau marginea stângă a lui DN1.
Mergeam pe jos cu pas iute prin Sinaia, părându-mi-se că sunt viguros. Mă mai uitam pe dreapta să ghicesc strada către Peleș, de care știam că nu-i departe de 124, dar nu am reușit s-o văd. Sinaia era pentru mine ultimul hop posibil de întâlnire cu poliția, dar efectiv nu era NIMENI pe drum, eventual ceva mașină ce trecea în tranzit. Am trecut pe lângă alte clădiri înalte din Sinaia, eventual vreo fostă fabrică, așteptând să ajung și la indicatorul cu București 120, care-i pe stânga șoselei în dreptul intersecției cu „Târgoviște 63”. Era 3-4 noaptea și-am privit preocupat telefonul cu procentele lui.
Am ajuns și la intersecția și indicatorul cu vorba, mai apoi m-am dus mai departe prin restul de Sinaie, că încă mai este ceva din ea și după asta (și piatra 120 este de fapt ceva mai încolo), știind apoi că urmează, în principiu, niște drum gol (vorba vine gol, de fapt e multă pădure de munte) cu care se părăsește perimetrul stațiunilor, către Comarnic.
Între timp, luna mijea descrescută printre norii care nu lăsaseră cerul, deasupra Sinaiei, și m-am uitat la munți, când eram pe acolo.
Pe la kilometrii 119 și 118, se termină cu Sinaia într-adevăr; nu mai țin mult nici stâlpii publici, și cum noaptea a continuat noroasă, chiar că s-a relăsat întunericul când am mers mai departe prin pădure către Posada (asta urmează, în realitate, după Sinaia, nu chiar imediat, dar este următoarea localitate trecută pe hartă, înaintea Comarnicului).
La un moment dat am urcat panta în pădure, aprinzând lanterna ce-o luasem de acasă, ca să mai ușurez organismul.
Am coborât la loc și acum trebuia iar să merg cu stres la margine de drum, eventual prin șanț sau pe pavele cu spații goale de aer - și câte-un perete pietruit. Drumul redevenise greu, nu tot atât de greu ca între Timișul de Sus și Predeal, dar tot piatră de încercare pentru drumeție.
Segmentul muntos al DN1 între Brașov și București este un adevărat exercițiu al răbdării de mers pe jos, când cineva vrea să străbată spre București prin puterea organismului.
Treptat, cum mergeam acești kilometri, înălțimile scădeau și cerul înnorat începea să se lumineze, dar tot fără să văd luna. Se făcea dimineață și ajungeam în zona Posadei, la kilometrul 110 și ceva, iar picioarele simțeau oboseala, mai ales că mersesem cu ele ude de la ploaia aia, și deși drumul greu de munte mă ținuse din viteză, totuși obosisem în toate acele ore - cum e să faci cincizeci de kilometri pe jos în zece ore.
DN1 nu trece printre casele Posadei, ci la stânga ei, adevăratele case încep pe DN1 abia de pe la Comarnic.
Până la Comarnic, încă mai este margine dificilă de șosea pe stânga, cu pavele.
În fine, în zorii ajunului Adormirii Maicii Domnului, am intrat în Comarnic sub zori cu nori. Aveam niște dureri musculare, nu mari, dar erau.
Câțiva kilometri, Comarnicul are case, și începeau oamenii să iasă la drum. La început, când am intrat, mai erau lămpi de drum aprinse, dar se lumina.
La Comarnic terminăm cu munții, se trece la zona de dealuri subcarpatice prahovene.
Cum mergeam prin Comarnic, mă gândeam la procesorul Intel Core i9-7900X, cu râvnă. El trebuia să mă ajute cu 128 de GB de RAM.
După kilometrul 108, se vede și crema orășenească a Comarnicului, cu blocuri, instituții principale și-un parc; eu m-am oprit la o brutărie de acolo ca să iau pâine gustoasă, inclusiv una de un kilogram, și puțin mai în față, de la un chioșc, câțiva covrigi tari.
Apoi am trecut strada ca să stau jos pe-o bancă a parcului, mai hrănindu-mă din pâinea nouă, mare și gustoasă. Se lumina mai bine, dar tot pe nori. Am făcut curat în telefonul care încă mai avea procente. M-am hrănit bine și-am continuat drumul, eram după piatra 107. Continuam să mă gândesc la procesorul 7900X, fiindu-mi dor de el.
Tot cu nori pe cer, dincolo de Comarnic începe o mai lungă zonă de natură, unde DN1 nu mai trece printre case de localitate. După trotuarul comarnican, acum mersul pe marginea drumului era iar problematic, dar măcar era zi și nu mai erau serpentinele muntelui. Multe bălării pe margine, și Nistoreștiul, următoarea localitate după Comarnic, era în fapt undeva în afara lui DN1, am ajuns și la kilometrul 100 din cei 160, apoi sub sută.
Mai încolo mă suna un curier de la Pitești cu o livrare, și omul m-a întrebat prevăzător dacă sunt la serviciu în ziua aia. Am confirmat că nu sunt disponibil și-am mers mai departe sub nori. Depășisem și 98-ul.
Mă gândeam între timp ca dacă văd Câmpina, să merg acolo la gară, să încetez acest drum pentru a cărui completare nu aveam suficientă bună dispoziție. Bineînțeles că durerile de picioare erau jos la locul lor.
Dar kilometrii se scurgeau unul câte unul și era tot natură împrejur. Cum eram așa la kilometrii 90 și ceva, mă gândeam cu cât am depășit pe jos pragul de „București 120”, și că am lăsat în spate toți acei munți care mă impresionaseră în 1998, toți munții, de fapt, că acum erau dealuri. Îmi mai imaginam cum m-aș fi simțit dacă la vârsta aceea aș fi călătorit dincolo de kilometrul o sută pe drumul ăsta către Bucureștiul de care fusesem rupt.
Soarele mijea dintre nori, era rost să mai iasă și el, și pe la kilometrul 94 am mai stat puțin pe un parapet, a odihnă. Ciorapii care fuseseră udați aveau probleme de uzură în adidași și mă ustura la talpă.
Am continuat drumul, dar Câmpina tot nu se vedea (mă așteptam la clădirile ei), iar la acel kilometru era o intersecție anunțătoare a Câmpinei; de fapt, DN1 NU trece prin Câmpina fizică, ci pe-alături (de altfel nici printre blocurile Ploieștiului nu trece), unde mai pui că adevărata Gară Câmpina nici nu este în oraș, ci de cealaltă parte a lui DN1, la apus, pe dreapta, în Poiana Câmpina.
Am continuat cu kilometrii spre Bănești, singura localitate dintre Comarnic și Ploiești printre ale cărei case DN1 trece. Este un pod peste râul Doftana acolo, între kilometrii 90 și 89. M-am oprit o vreme la un parapet înainte de kilometrul 89 (și înainte de panta unde sunt puse literele acelea mari, BĂNEȘTI), și am mai mâncat din rucsac. La urmă, am urcat anevoie prin sat și l-am mers până la capăt (kilometrul 88), de unde se iese la câmpia care se deschide larg, terminându-se și cu dealurile Câmpinei.
Am mai mers câțiva kilometri în câmp, fără să fi reperat, într-adevăr, vreo gară pe undeva; de-acum, kilometrajul următoarei localități puncta direct spre Ploiești, era soare și așadar NU mai era rost să găsesc curând un magazin (nici benzinărie nu vedeam) de mâncare, d-apoi o gară până la Ploiești unde însă NU știam cum să ajung la ea, ar fi trebuit să folosesc puținele procente ale bateriei telefonului ca să explorez harta la fața locului. Am mers pe câmpul acela post-băneștean până după piatra 85, mai uitându-mă în urmă, la acei munți cu forme speciale, fiind prost dispus, dorindu-mi să mă întorc, să încerc mai apoi în Câmpina să ajung la gară,m pentru București, și să pun aici capăt acestei încercări de a ajunge pe jos la București.
După 85, era și o masă la margine de drum... Era la un moment dat un indicator cu București 85 și Brașov 83, carevasăzică Brașovul de dincolo de toți acei munți.
La urmă, în soare, m-am consolat cu ideea că drumul ăsta trebuia pregătit altfel și m-am întors în Bănești pe acei kilometri, am mai stat o vreme la parapetul de după kilometrul 89, cu vedere la Strada dân Jos a Băneștilor, apoi am cotit, după podul peste Doftana, la răsărit în Câmpina, ajungând în miezul orașului și întrebând unde este gara.
Nu era ușor de ajuns la gară, care nu era unde mă așteptam eu, dar trebuia să iau un microbuz special care să meargă niște kilometri până la Poiana Câmpina, la gară. Era deja după prânz. La urmă, am luat microbuzul acela, am cumpărat un bilet de București de la automatul Gării Poiana Câmpina (prima dată în viață la automatul de bilete de tren) și am stat pe bancă în gară așteptându-l. Veneau trenuri cu zgomot. Niște băieți care păreau a fi englezi vorbeau aproape.
Am luat trenul și-am ajuns la Gara de Nord, și de la ea cu troleibuzul 62 la Păcii-Militari, mai departe cu microbuzul la Pitești, și acasă, în seara de luni, 14 august 2017.
Dacă aș fi mers până la capăt, ar fi trebuit ca în dimineața Adormirii Maicii Domnului, cel puțin teoretic, să intru în București, foarte probabil pierzând Sfânta Liturghie.
Pe 1 mai 2018 aveam să văd cum este să intri marți dimineața în București venind pe jos de la Brașov.
Până una-alta, mi-a părut rău de deznodământul acesta al drumului, de ce se întâmplase pe el, de starea de la Bănești, de resetarea datelor din telefon, de nervii cu căștile stricate de la plecarea de duminică din casă... Lucrurile ar fi trebuit să stea de-a dreptul altfel, și eu să fi reușit drumul dintr-o repriză, mai ales după efortul făcut între munți.
Drumul se cerea, dacă nu repetat de la capăt în curând, măcar continuat către capăt, să ajung pe jos în București măcar din zona Câmpina-Bănești, la alt drum, dacă nu tot din Brașov.
Ce am mers pe jos în 13-14 august 2017, cu tot cu Câmpina, calculez la 90-91 de kilometri în 18-19 ore.
/////// ///////// ///////// ////////
Așa a fost episodul unu din drumul de la Brașov la București în anul 2017, întrerupt în zona de deal/câmpie cu Bănești/Câmpina, înaintea Floreștilor și a Ploieștilor.
A nu se confunda cu ce am făcut pe urmă în 2018.
Comentarii
Trimiteți un comentariu