După ce în luna mai 2017 am mers prima dată pe jos până la București, NU m-am mulțumit cu un singur exemplar de drumeție, ci am vrut să repet drumul și să fiu mai mulțumit de a îl fi făcut.
Și asta a fost chiar în sfârșitul de săptămână următor, după primul drum.
Vineri, 19 mai 2017, tot seara după serviciu, am luat de acasă rucsacul cu provizii (apă și alimente), știind însă că pot cumpăra și de la benzinăriile de pe drum, și am repornit pe jos pe Podul Viilor spre Șoseaua Veche, urmând să reintru în București în zona Chitila și apoi pe jos până la stația din Militari.
Era tot timp însorit afară, dar mai plouase peste săptămână și atmosfera era primenită și ceva mai răcoroasă noaptea.
Am plecat FĂRĂ vesta reflectorizantă, pe asta aveam să o folosesc prima dată abia după ÎNCĂ o săptămână, când am pornit-o spre Craiova.
Și am reintrat pe șoseaua veche, DN nu îmi aduc aminte numărul, la kilometrul 112 și ceva spre 113. De acum știam mai bine pe unde urmează să trec, doar că aveam să mai descopăr câte ceva în plus față de primul drum.
Era ceva mai devreme decât prima dată, și sigur că ziua mai crescuse puțin, fiind mai spre Solstițiul de Vară, și de asemenea Luna avea să apară pe cer mai mică și mai târziu, acum NU mă mai aștepta o rotundă frumoasă pe cer la ieșirea spre Dâmbovița.
În drumul prin zona Ștefănești/Călinești am remarcat o fântână cu lespede pe marginea stângă a drumului, ce prima dată nu văzusem, și desigur că am profitat ca să mai pun la punct organismul cu ajutorul ei.
Când am ajuns la Topoloveni, încă mai era crepuscul, nu se întunecase de tot, că mă mișcasem ceva mai repede și mai devreme decât în săptămâna de dinainte. Am intrat la un magazin de acolo ca să-mi iau ceva merinde (suc la doză cred c-am luat) pentru mai departe la drum, asta aproape de borna cu kilometrul 95.
Nu țin minte dac-am scos ceva de la bancomatul BT care este prin centrul orașului.
Orașele din Argeș sunt Costești, Pitești, Topoloveni, Ștefănești, Curtea de Argeș, Câmpulung Muscel și Mioveni.
De la Topoloveni am mers mai departe prin Leordeni și prin tot tacâmul de celelalte localități care mai erau până la granița cu Dâmbovița. Pe la kilometrul 83 am ieșit din drum ca să ușurez organismul, într-o zonă cu iarbă mai înaltă și tufă.
Cred c-am găsit și o a doua fântână cu lespede între timp, oricum știu sigur că la drumul ăsta am reperat apă în plus față de primul.
Când știi sigur că ai unde găsi resurse în timpul drumului, ai alt suport psihologic și organismul pășește mai cu încredere.
Mergeam pe jos spre Găești, dar acum era mai întuneric decât prima dată, nemaifiind o Lună mare și frumoasă pe cer pe sus.
Am retraversat Găeștiul pe jos, cred că erau cam aceleași ore ca în rândul trecut, și acum știam sigur că pe de o parte NU are rost să caut o fântână în el, pe de alta, că la marginea sa sud-estică există o benzinărie cu o doamnă politicoasă de unde pot să mai iau ceva pentru drum, ca la primul.
Și am făcut.
După Găești am reluat drumul la pas iute prin segmentul acela lung de câmpie care se deschide până la Mătăsaru, dar acum era întuneric, iar în urma timpului ploios stelele se vedeau clar pe cer și eu făceam pași foarte repezi, privind stelele care NU își schimbau poziția și rugându-L pe Domnul Iisus Hristos. Se și simțea o anume răcoare, nu mare, dar se simțea că timpul este altfel, mai proaspăt decât ce fusese în săptămâna de dinainte.
Și a trecut și o mașină de Poliție în viteză pe segmentul de drum întunecat din fața mea, spre Găești. Nu știu dacă m-au văzut, oricum nu au oprit, dar NU aveam reflectorizantă pe mine în noaptea aia.
Am retrecut prin Mătăsaru și Costeștii din Deal, reîntâlnind potăile de la kilometrul 59, care au ieșit iar la mine, și m-am dus mai departe, revăzând stabilimentul cu cruce albă de pe lângă Fusea. Eram de-acum pe la jumătatea drumului. Era 20 mai 2017 și am intrat a doua oară pe jos prin Titu.
De astă dată însă, nu am mai văzut nicio mașină de Poliție pe cei câțiva kilometri de șosea prin Titu, ieșind din oraș din nou și continuând drumul spre Sălcuța, unde era fântâna aceea mică de la margine de drum.
Acum spre Sălcuța, ora nopții avansase suficient cât să văd luna în ultimul pătrar, în formă de corn, răsărind; avea o frumoasă culoare oranj, specifică lunii când răsare departe pe cer.
Bineînțeles că a urmat o repriză bună de băut apă la fântâna din Sălcuța și o nouă panoramă a literelor albe cu lumină electrificată de la „CENTRUL TEHNIC TITU”.
Acum nu țin minte exact toată lista de popasuri făcute pe drumul ăsta - dar sigur, mai departe DN 7 a trecut pe lîngă Serdanu și-am reajuns în zona Oreasca-Lungulețu, unde erau iar zori de zi și unde am intrat la o benzinărie la magazin, părea a fi magazinul unor oameni tineri - și-a fost aici ultimul loc de pe șosea unde am făcut o cumpărătură. Cred că tot apă și ciocolată Snickers mi-am luat - îmi plăcea și pentru gust, și ca să mă energizeze la drumul mare.
A urmat, firește, falia Slobozia Moară - Bâldana - Tărtășești, și aici soarele a răsărit iar, dar acum nu-mi dau seama dacă mai devreme (oricum mai devreme, fiind ziua mai lungă), mai devreme sau mai târziu la kilometraj față de prima dată. Adică nu știu la ce kilometru eram când am văzut sigur prima dată soarele, pe 20 mai 2017. Se înțelege că simțeam iar oboseală în mușchii picioarelor, dar și acest drum trebuia dus până la capăt, în București.
De la Tărtășești încolo, iar drumul lung până la Pădurea Chitilei, care vine încet din față; de data asta, ajuns acolo, am remarcat ceva simpatic la indicatorul de intrare în județul Ilfov, aflat acolo la mijlocul drumului: scrie „județul ilfov” cu j mic și i mic, și cuvântul „ilfov” este scris sub „județul”.
Mi s-a părut amuzant.
Era deja soare, desigur. O frumoasă dimineață de 20 mai, prima sâmbătă de 20 mai după unsprezece ani, și eu refăceam cei câțiva kilometri de DN7 de-a lungul cărora pădurea „lui nea Gore văr cu Gorila” se întinde.
Apoi, desigur, sfârtocul de Săbăreni-Buftea pe dedesubt, Chitila cea însorită și... podul pe care trece Centura Bucureștiului, să îi zicem Podul Chitilei.
Și lungul drum pe Șoseaua Chitilei până la colțul cu Calea Griviței, iar după asta, la dreapta spre zona cu Gara de Nord. Voiam să trec iar prin partea Crângașilor, iar zona Grant-Crângași este marcată de niște străzi cu case și este și ceva mediu studențesc pe-acolo.
Și am ajuns iar, trecând pe străzile cu casele și revăzând Crângașiul; mi se pare că de data asta am luat-o și pe sus prin parc, pe lângă Lacul Morii, care, apropo, văzut de sus sau pe hartă, are forma unui chilot. Dacă am trecut pe la Podul Grant, sigur am traversat și gangul de sub Grant. Am remarcat că s-a înnorat iar cerul, dar de astă dată nu a fost încărcat și ploios ca mai înainte, soarele era ghicibil pe după norii deschiși la culoare.
Am ajuns în cartierul Militari și acolo am mai făcut niște ture pe jos prin Parcul Păcii, până să vină timpul să mă îmbarchez în microbuzul pentru Pitești.
Și-am ajuns și înapoi acasă, în sâmbăta aia.
Consider la 128 de kilometri pe jos această drumeție, cu toată învârteala, în vreo 19-20 de ore de timp.
Sigur era după prânz când am luat-o din loc spre Pitești.
**** **** **** **** **** **** **** ****
Iat-așa, iac-așa, au fost două drumuri pe jos de la Pitești la București, în mai 2017.
Și asta a fost chiar în sfârșitul de săptămână următor, după primul drum.
Vineri, 19 mai 2017, tot seara după serviciu, am luat de acasă rucsacul cu provizii (apă și alimente), știind însă că pot cumpăra și de la benzinăriile de pe drum, și am repornit pe jos pe Podul Viilor spre Șoseaua Veche, urmând să reintru în București în zona Chitila și apoi pe jos până la stația din Militari.
Era tot timp însorit afară, dar mai plouase peste săptămână și atmosfera era primenită și ceva mai răcoroasă noaptea.
Am plecat FĂRĂ vesta reflectorizantă, pe asta aveam să o folosesc prima dată abia după ÎNCĂ o săptămână, când am pornit-o spre Craiova.
Și am reintrat pe șoseaua veche, DN nu îmi aduc aminte numărul, la kilometrul 112 și ceva spre 113. De acum știam mai bine pe unde urmează să trec, doar că aveam să mai descopăr câte ceva în plus față de primul drum.
Era ceva mai devreme decât prima dată, și sigur că ziua mai crescuse puțin, fiind mai spre Solstițiul de Vară, și de asemenea Luna avea să apară pe cer mai mică și mai târziu, acum NU mă mai aștepta o rotundă frumoasă pe cer la ieșirea spre Dâmbovița.
În drumul prin zona Ștefănești/Călinești am remarcat o fântână cu lespede pe marginea stângă a drumului, ce prima dată nu văzusem, și desigur că am profitat ca să mai pun la punct organismul cu ajutorul ei.
Când am ajuns la Topoloveni, încă mai era crepuscul, nu se întunecase de tot, că mă mișcasem ceva mai repede și mai devreme decât în săptămâna de dinainte. Am intrat la un magazin de acolo ca să-mi iau ceva merinde (suc la doză cred c-am luat) pentru mai departe la drum, asta aproape de borna cu kilometrul 95.
Nu țin minte dac-am scos ceva de la bancomatul BT care este prin centrul orașului.
Orașele din Argeș sunt Costești, Pitești, Topoloveni, Ștefănești, Curtea de Argeș, Câmpulung Muscel și Mioveni.
De la Topoloveni am mers mai departe prin Leordeni și prin tot tacâmul de celelalte localități care mai erau până la granița cu Dâmbovița. Pe la kilometrul 83 am ieșit din drum ca să ușurez organismul, într-o zonă cu iarbă mai înaltă și tufă.
Cred c-am găsit și o a doua fântână cu lespede între timp, oricum știu sigur că la drumul ăsta am reperat apă în plus față de primul.
Când știi sigur că ai unde găsi resurse în timpul drumului, ai alt suport psihologic și organismul pășește mai cu încredere.
Mergeam pe jos spre Găești, dar acum era mai întuneric decât prima dată, nemaifiind o Lună mare și frumoasă pe cer pe sus.
Am retraversat Găeștiul pe jos, cred că erau cam aceleași ore ca în rândul trecut, și acum știam sigur că pe de o parte NU are rost să caut o fântână în el, pe de alta, că la marginea sa sud-estică există o benzinărie cu o doamnă politicoasă de unde pot să mai iau ceva pentru drum, ca la primul.
Și am făcut.
După Găești am reluat drumul la pas iute prin segmentul acela lung de câmpie care se deschide până la Mătăsaru, dar acum era întuneric, iar în urma timpului ploios stelele se vedeau clar pe cer și eu făceam pași foarte repezi, privind stelele care NU își schimbau poziția și rugându-L pe Domnul Iisus Hristos. Se și simțea o anume răcoare, nu mare, dar se simțea că timpul este altfel, mai proaspăt decât ce fusese în săptămâna de dinainte.
Și a trecut și o mașină de Poliție în viteză pe segmentul de drum întunecat din fața mea, spre Găești. Nu știu dacă m-au văzut, oricum nu au oprit, dar NU aveam reflectorizantă pe mine în noaptea aia.
Am retrecut prin Mătăsaru și Costeștii din Deal, reîntâlnind potăile de la kilometrul 59, care au ieșit iar la mine, și m-am dus mai departe, revăzând stabilimentul cu cruce albă de pe lângă Fusea. Eram de-acum pe la jumătatea drumului. Era 20 mai 2017 și am intrat a doua oară pe jos prin Titu.
De astă dată însă, nu am mai văzut nicio mașină de Poliție pe cei câțiva kilometri de șosea prin Titu, ieșind din oraș din nou și continuând drumul spre Sălcuța, unde era fântâna aceea mică de la margine de drum.
Acum spre Sălcuța, ora nopții avansase suficient cât să văd luna în ultimul pătrar, în formă de corn, răsărind; avea o frumoasă culoare oranj, specifică lunii când răsare departe pe cer.
Bineînțeles că a urmat o repriză bună de băut apă la fântâna din Sălcuța și o nouă panoramă a literelor albe cu lumină electrificată de la „CENTRUL TEHNIC TITU”.
Acum nu țin minte exact toată lista de popasuri făcute pe drumul ăsta - dar sigur, mai departe DN 7 a trecut pe lîngă Serdanu și-am reajuns în zona Oreasca-Lungulețu, unde erau iar zori de zi și unde am intrat la o benzinărie la magazin, părea a fi magazinul unor oameni tineri - și-a fost aici ultimul loc de pe șosea unde am făcut o cumpărătură. Cred că tot apă și ciocolată Snickers mi-am luat - îmi plăcea și pentru gust, și ca să mă energizeze la drumul mare.
A urmat, firește, falia Slobozia Moară - Bâldana - Tărtășești, și aici soarele a răsărit iar, dar acum nu-mi dau seama dacă mai devreme (oricum mai devreme, fiind ziua mai lungă), mai devreme sau mai târziu la kilometraj față de prima dată. Adică nu știu la ce kilometru eram când am văzut sigur prima dată soarele, pe 20 mai 2017. Se înțelege că simțeam iar oboseală în mușchii picioarelor, dar și acest drum trebuia dus până la capăt, în București.
De la Tărtășești încolo, iar drumul lung până la Pădurea Chitilei, care vine încet din față; de data asta, ajuns acolo, am remarcat ceva simpatic la indicatorul de intrare în județul Ilfov, aflat acolo la mijlocul drumului: scrie „județul ilfov” cu j mic și i mic, și cuvântul „ilfov” este scris sub „județul”.
Mi s-a părut amuzant.
Era deja soare, desigur. O frumoasă dimineață de 20 mai, prima sâmbătă de 20 mai după unsprezece ani, și eu refăceam cei câțiva kilometri de DN7 de-a lungul cărora pădurea „lui nea Gore văr cu Gorila” se întinde.
Apoi, desigur, sfârtocul de Săbăreni-Buftea pe dedesubt, Chitila cea însorită și... podul pe care trece Centura Bucureștiului, să îi zicem Podul Chitilei.
Și lungul drum pe Șoseaua Chitilei până la colțul cu Calea Griviței, iar după asta, la dreapta spre zona cu Gara de Nord. Voiam să trec iar prin partea Crângașilor, iar zona Grant-Crângași este marcată de niște străzi cu case și este și ceva mediu studențesc pe-acolo.
Și am ajuns iar, trecând pe străzile cu casele și revăzând Crângașiul; mi se pare că de data asta am luat-o și pe sus prin parc, pe lângă Lacul Morii, care, apropo, văzut de sus sau pe hartă, are forma unui chilot. Dacă am trecut pe la Podul Grant, sigur am traversat și gangul de sub Grant. Am remarcat că s-a înnorat iar cerul, dar de astă dată nu a fost încărcat și ploios ca mai înainte, soarele era ghicibil pe după norii deschiși la culoare.
Am ajuns în cartierul Militari și acolo am mai făcut niște ture pe jos prin Parcul Păcii, până să vină timpul să mă îmbarchez în microbuzul pentru Pitești.
Și-am ajuns și înapoi acasă, în sâmbăta aia.
Consider la 128 de kilometri pe jos această drumeție, cu toată învârteala, în vreo 19-20 de ore de timp.
Sigur era după prânz când am luat-o din loc spre Pitești.
**** **** **** **** **** **** **** ****
Iat-așa, iac-așa, au fost două drumuri pe jos de la Pitești la București, în mai 2017.
Comentarii
Trimiteți un comentariu