Era Noaptea de Înviere din 2003.
Duminică, 27 aprilie 2003, când noaptea se ținea, la biserica Sfântul Nicolae din Piscani, slujba Învierii Domnului Iisus Hristos pentru acel an, eu am plecat de acasă acolo, dar NU am stat la toată Sfânta Liturghie, având zvâc și dor de ducă.
Bunica dormea acasă și eu, nu țin minte ora, am plecat să alerg puțin prin sat. Cu câteva zile înainte, după o ceartă cu ea, mă gândisem ca în noaptea de Înviere, când aveam să plec de acasă, să mă duc pe jos în afara Piscaniului, până la drumul dintre Pitești și Mioveni.
Am alergat spre nord, dinspre biserica din sat, până la vreo sută de metri dincolo de casa noastră. Mai treceau câțiva oameni pe drum, pe lângă care am alergat, și cineva din ei a zis „tataie”, mă gândeam că îmi zice mie, dar cred că bunicul lui era în grup.
M-am întors acasă să beau apă din găleată, apoi am ieșit iar și hop cu fuga jos în vale. Cred că pe la 2 noaptea era.
Vremea se mai încălzise oarecum după frigul din primăvara aia, existau copaci în floare.
Jos în vale, se vedeau mijind departe, în noapte, luminile Piteștiului.
Atras de felul cum se vedeau ele în depărtare, de la Piscani, mi-a venit să mă duc pe jos spre ele. Nu mai făcusem niciodată așa ceva. Aveam acum să fac un drum de la țară la Pitești cu puterea organismului, și înainte de sfârșitul vacanței. Noi trebuia să rămînem la Piscani între 18 aprilie și 4 mai 2003, cât vacanța adică.
Ei și dă-o înainte cu alergatul. Am ieșit de tot dintre casele satului, era întuneric pe drum, atmosfera cam umedă, și eu porneam să străbat pe jos depărtarea asta, pe care până atunci o făcusem numai cu transportul. Erau peste treisprezece kilometri de la casa din sat numai până la intrarea de după Podul Viilor.
Fiind mai bun la alergare la vremea aceea, făceam reprize prelungi de fugă alternate cu altele, mai scurte, de pas, care pas sigur că NU era o șontâcăială. Am trecut podul peste Râul Doamnei, apoi zona aceea de case limitrofă Miceștiului (pe atunci era mai mult întuneric prin acele părți, în anii din urmă au aărut lămpi de drum), sonda de la kilometrul 7.5 a fost și ea lăsată în urmă și mai departe prin lungul Mărăcineni, pe rând cu kilometrii lui cu tot, inclusiv pepiniera de după kilometrul 5 unde era un pom înflorit la marginea drumului (în sfârșit, că frigul întârziase multe).
Dar mai era ceva până la Pitești. Am trecut printre celelalte case, benzinăria de la intersecția cu DJ703K către Budeasa și Valea Mărului, blocurile mărăcinene, ultima parte a comunei; în sfârșit, s-a prefigurat Podul Viilor, după magazinul SLAVA (exista deja), și eu tot cu fuga, peste pod, până la cabina telefonică din josul Căii București (nu mai există), unde nu mai știu cât era ceasul, 3 și ceva noaptea parcă, apoi am alergat înapoi peste pod, unde un conlocuitor care mă văzuse mi s-a adresat cu „Băi trasaiste” și nu știu ce; i-am răspuns foarte scurt, și salutând cu mâna din fugă, și înapoi spre Piscani. Reușisem să ajung la îndepărtatele lumini piteștene.
M-am străduit să alerg și pe drumul de întoarcere, grăbind întoarcerea în Piscani, dar cuantumul acestei drumeții NU fusese prevăzut, hotărârea cu până la Pitești fusese luată din mers și nu aveam niciun soi de provizii de drum. Bașca faptul că NU am băut apă la intrarea în Pitești, că nu era de unde pe-acolo, ar fi trebuit să mă duc spre Expo Parc pesemne. În fine, nu țin minte mare lucru din drumul de întoarcere, cu siguranță m-am străduit să alerg și atunci și am ajuns acasă la 5 fără ceva, când deja se liniștise biserica, bunica NU și-a dat seama că am fost fugit și-am intrat în casă să mă culc înainte de lumina zilei.
Dus-întorsul ăsta Piscani-Pitești, primul pentru mine, trebuie c-a luat vreo 27 de kilometri în circa trei ore. Era primul drum pe jos noaptea, mai lung, din viața mea (în seara de 26 noiembrie 1999 mai umblasem singur pe jos sub lună prin Piscani).
Dar acum, într-o mare noapte din 2003, inauguram hoinăreala de noapte în viața mea.
********** ********** -------- --------
Așa a fost, în noaptea de Înviere din anul 2003, prima mea excursie pe jos la astfel de ore.
Duminică, 27 aprilie 2003, când noaptea se ținea, la biserica Sfântul Nicolae din Piscani, slujba Învierii Domnului Iisus Hristos pentru acel an, eu am plecat de acasă acolo, dar NU am stat la toată Sfânta Liturghie, având zvâc și dor de ducă.
Bunica dormea acasă și eu, nu țin minte ora, am plecat să alerg puțin prin sat. Cu câteva zile înainte, după o ceartă cu ea, mă gândisem ca în noaptea de Înviere, când aveam să plec de acasă, să mă duc pe jos în afara Piscaniului, până la drumul dintre Pitești și Mioveni.
Am alergat spre nord, dinspre biserica din sat, până la vreo sută de metri dincolo de casa noastră. Mai treceau câțiva oameni pe drum, pe lângă care am alergat, și cineva din ei a zis „tataie”, mă gândeam că îmi zice mie, dar cred că bunicul lui era în grup.
M-am întors acasă să beau apă din găleată, apoi am ieșit iar și hop cu fuga jos în vale. Cred că pe la 2 noaptea era.
Vremea se mai încălzise oarecum după frigul din primăvara aia, existau copaci în floare.
Jos în vale, se vedeau mijind departe, în noapte, luminile Piteștiului.
Atras de felul cum se vedeau ele în depărtare, de la Piscani, mi-a venit să mă duc pe jos spre ele. Nu mai făcusem niciodată așa ceva. Aveam acum să fac un drum de la țară la Pitești cu puterea organismului, și înainte de sfârșitul vacanței. Noi trebuia să rămînem la Piscani între 18 aprilie și 4 mai 2003, cât vacanța adică.
Ei și dă-o înainte cu alergatul. Am ieșit de tot dintre casele satului, era întuneric pe drum, atmosfera cam umedă, și eu porneam să străbat pe jos depărtarea asta, pe care până atunci o făcusem numai cu transportul. Erau peste treisprezece kilometri de la casa din sat numai până la intrarea de după Podul Viilor.
Fiind mai bun la alergare la vremea aceea, făceam reprize prelungi de fugă alternate cu altele, mai scurte, de pas, care pas sigur că NU era o șontâcăială. Am trecut podul peste Râul Doamnei, apoi zona aceea de case limitrofă Miceștiului (pe atunci era mai mult întuneric prin acele părți, în anii din urmă au aărut lămpi de drum), sonda de la kilometrul 7.5 a fost și ea lăsată în urmă și mai departe prin lungul Mărăcineni, pe rând cu kilometrii lui cu tot, inclusiv pepiniera de după kilometrul 5 unde era un pom înflorit la marginea drumului (în sfârșit, că frigul întârziase multe).
Dar mai era ceva până la Pitești. Am trecut printre celelalte case, benzinăria de la intersecția cu DJ703K către Budeasa și Valea Mărului, blocurile mărăcinene, ultima parte a comunei; în sfârșit, s-a prefigurat Podul Viilor, după magazinul SLAVA (exista deja), și eu tot cu fuga, peste pod, până la cabina telefonică din josul Căii București (nu mai există), unde nu mai știu cât era ceasul, 3 și ceva noaptea parcă, apoi am alergat înapoi peste pod, unde un conlocuitor care mă văzuse mi s-a adresat cu „Băi trasaiste” și nu știu ce; i-am răspuns foarte scurt, și salutând cu mâna din fugă, și înapoi spre Piscani. Reușisem să ajung la îndepărtatele lumini piteștene.
M-am străduit să alerg și pe drumul de întoarcere, grăbind întoarcerea în Piscani, dar cuantumul acestei drumeții NU fusese prevăzut, hotărârea cu până la Pitești fusese luată din mers și nu aveam niciun soi de provizii de drum. Bașca faptul că NU am băut apă la intrarea în Pitești, că nu era de unde pe-acolo, ar fi trebuit să mă duc spre Expo Parc pesemne. În fine, nu țin minte mare lucru din drumul de întoarcere, cu siguranță m-am străduit să alerg și atunci și am ajuns acasă la 5 fără ceva, când deja se liniștise biserica, bunica NU și-a dat seama că am fost fugit și-am intrat în casă să mă culc înainte de lumina zilei.
Dus-întorsul ăsta Piscani-Pitești, primul pentru mine, trebuie c-a luat vreo 27 de kilometri în circa trei ore. Era primul drum pe jos noaptea, mai lung, din viața mea (în seara de 26 noiembrie 1999 mai umblasem singur pe jos sub lună prin Piscani).
Dar acum, într-o mare noapte din 2003, inauguram hoinăreala de noapte în viața mea.
********** ********** -------- --------
Așa a fost, în noaptea de Înviere din anul 2003, prima mea excursie pe jos la astfel de ore.
Comentarii
Trimiteți un comentariu