Treceți la conținutul principal

Prima călătorie noaptea pe jos

Era Noaptea de Înviere din 2003.

Duminică, 27 aprilie 2003, când noaptea se ținea, la biserica Sfântul Nicolae din Piscani, slujba Învierii Domnului Iisus Hristos pentru acel an, eu am plecat de acasă acolo, dar NU am stat la toată Sfânta Liturghie, având zvâc și dor de ducă.

Bunica dormea acasă și eu, nu țin minte ora, am plecat să alerg puțin prin sat. Cu câteva zile înainte, după o ceartă cu ea, mă gândisem ca în noaptea de Înviere, când aveam să plec de acasă, să mă duc pe jos în afara Piscaniului, până la drumul dintre Pitești și Mioveni.

Am alergat spre nord, dinspre biserica din sat, până la vreo sută de metri dincolo de casa noastră. Mai treceau câțiva oameni pe drum, pe lângă care am alergat, și cineva din ei a zis „tataie”, mă gândeam că îmi zice mie, dar cred că bunicul lui era în grup.

M-am întors acasă să beau apă din găleată, apoi am ieșit iar și hop cu fuga jos în vale. Cred că pe la 2 noaptea era.

Vremea se mai încălzise oarecum după frigul din primăvara aia, existau copaci în floare.
Jos în vale, se vedeau mijind departe, în noapte, luminile Piteștiului.

Atras de felul cum se vedeau ele în depărtare, de la Piscani, mi-a venit să mă duc pe jos spre ele. Nu mai făcusem niciodată așa ceva. Aveam acum să fac un drum de la țară la Pitești cu puterea organismului, și înainte de sfârșitul vacanței. Noi trebuia să rămînem la Piscani între 18 aprilie și 4 mai 2003, cât vacanța adică.

Ei și dă-o înainte cu alergatul. Am ieșit de tot dintre casele satului, era întuneric pe drum, atmosfera cam umedă, și eu porneam să străbat pe jos depărtarea asta, pe care până atunci o făcusem numai cu transportul. Erau peste treisprezece kilometri de la casa din sat numai până la intrarea de după Podul Viilor.

Fiind mai bun la alergare la vremea aceea, făceam reprize prelungi de fugă alternate cu altele, mai scurte, de pas, care pas sigur că NU era o șontâcăială. Am trecut podul peste Râul Doamnei, apoi zona aceea de case limitrofă Miceștiului (pe atunci era mai mult întuneric prin acele părți, în anii din urmă au aărut lămpi de drum), sonda de la kilometrul 7.5 a fost și ea lăsată în urmă și mai departe prin lungul Mărăcineni, pe rând cu kilometrii lui cu tot, inclusiv pepiniera de după kilometrul 5 unde era un pom înflorit la marginea drumului (în sfârșit, că frigul întârziase multe).

Dar mai era ceva până la Pitești. Am trecut printre celelalte case, benzinăria de la intersecția cu DJ703K către Budeasa și Valea Mărului, blocurile mărăcinene, ultima parte a comunei; în sfârșit, s-a prefigurat Podul Viilor, după magazinul SLAVA (exista deja), și eu tot cu fuga, peste pod, până la cabina telefonică din josul Căii București (nu mai există), unde nu mai știu cât era ceasul, 3 și ceva noaptea parcă, apoi am alergat înapoi peste pod, unde un conlocuitor care mă văzuse mi s-a adresat cu „Băi trasaiste” și nu știu ce; i-am răspuns foarte scurt, și salutând cu mâna din fugă, și înapoi spre Piscani. Reușisem să ajung la îndepărtatele lumini piteștene.

M-am străduit să alerg și pe drumul de întoarcere, grăbind întoarcerea în Piscani, dar cuantumul acestei drumeții NU fusese prevăzut, hotărârea cu până la Pitești fusese luată din mers și nu aveam niciun soi de provizii de drum. Bașca faptul că NU am băut apă la intrarea în Pitești, că nu era de unde pe-acolo, ar fi trebuit să mă duc spre Expo Parc pesemne. În fine, nu țin minte mare lucru din drumul de întoarcere, cu siguranță m-am străduit să alerg și atunci și am ajuns acasă la 5 fără ceva, când deja se liniștise biserica, bunica NU și-a dat seama că am fost fugit și-am intrat în casă să mă culc înainte de lumina zilei.

Dus-întorsul ăsta Piscani-Pitești, primul pentru mine, trebuie c-a luat vreo 27 de kilometri în circa trei ore. Era primul drum pe jos noaptea, mai lung, din viața mea (în seara de 26 noiembrie 1999 mai umblasem singur pe jos sub lună prin Piscani).

Dar acum, într-o mare noapte din 2003, inauguram hoinăreala de noapte în viața mea.

********** ********** -------- --------

Așa a fost, în noaptea de Înviere din anul 2003, prima mea excursie pe jos la astfel de ore.

Comentarii

Cele mai bine văzute

Pe jos de la Pitești la Alexandria

Luni, 18 februarie 2019, o zi cu soare de primăvară emancipată pe-afară, fiind într-o perioadă liberă mai lungă, am dat drumul unei noi drumeții, uneia pe care o doream, anume să fac o dată în viață drumul pe jos din Pitești în Alexandria. În capitala județului „Dili-Dili-Teleorman”, mai fusesem o dată cu microbuzul în sâmbăta noroasă de 26 noiembrie 2011, ca să o vizitez, apoi într-altă sâmbătă, una de vară cu căldură mare (24 iunie 2017), când, după ce m-am întors cu microbuzul de la Drăgășani, unde fusesem pe jos în noaptea „ de Sânziene ”, am plecat cu alt microbuz la Alexandria, pentru că voiam să văd din autobuz câmpia dintre Alexandria și București. Dar cele două drumuri au diferit prin ceva: în 2011, după Costești, s-a mers până pe la Vulpești, unde este intersecția dintre DN65B (spre Roșiorii de Vede) și DJ504 care merge spre Alexandria și Giurgiu. Și mai departe pe acel DJ504 până la Alexandria, pe câtă vreme în 2017 s-a trecut prin Roșiori, unde mai fusesem pe jos cu o

Altă dată am mers pe jos de la Pitești până la Drăgășani

În luna iunie 2017, dacă tot fusesem o dată în viață până la Roșiori, și asta pe jos, am vrut să leg și Drăgășaniul de povestea asta cu mersul pe jos pe distanțe mari, că nici acolo nu mai fusesem vreodată. Îmi dorisem prin decembrie 2011 să fac o călătorie până acolo ( cu microbuzul, la acea vreme, deși și atunci am făcut niște drumeții pe jos), dar o lăsasem încolo pentru nu se știe când. Iar în iunie 2017, „încălzit” zdravăn de mersurile astea pe jos, am hotărât că a venit vremea, în sfârșit, și pentru Drăgășani. Așa că în seara de 23 iunie 2017 (o vineri, imediat după Solstițiu) am pornit-o iar pe jos de acasă, pregătit cu rucsacul obișnuit în spate (cumpărat special de la Decathlonul de lângă autostradă, pe 14 februarie în 2017), cu provizii precum mai mulți litri de apă la PET, mere și ceva ciocolăți, plus vesta de biciclist pentru mersul de noapte ( că pietonii trebuie să poarte și ei îmbrăcăminte semnalizoare noaptea) , luată și asta special, tot de la Decathlon, în iarna a

Drumeție sud-vest-argeșeană de 1 mai

După două luni de amânări sistematice, fiind noi în vacanță în Săptămâna Luminată din cel de-al treilea an de după ultimul Paște sărbătorit pe 1 mai, mi-am făcut în sfârșit ceva mai mult curaj și-am hotărât să plec spre sud-vestul extrem al județului Argeș, recte-Polidecte pe DJ679, care se rupe la sud de Lunca Corbului. Prima dată voisem pe-acolo pe 28 februarie/1 martie (și-am renunțat), după aia ar fi fost de 7-8 Martie (am lăsat-o și pe-asta baltă), mai pe urmă, după ce-am terminat cu vacanța cealaltă pe care-am avut-o personal la serviciu anul ăsta, am mai „trântit” și-alte date de vineri-sâmbătă ca 29/30 martie, 5/6 aprilie, 19-20... și, în fine, mai rămăsese că de pe 30 aprilie plec în sfârșit, cu ocazia libertății prelungite din Săptămâna Luminată. De data asta, ăsta este un exemplu de drumeție trântită cu anticipare pe parcurs, și cu schimbare de plan. Planul inițial, dorit încă din februarie, fusese să ajung până în județul Olt, eventual să ating Teleormanul cu piciorul

TURNEUL AFRICĂNESC AL LUI CEAUŞESCU

Cică se face că, prin toamna anului 1982, Ceauşescu de un Nicolae şi Nicolae Ceauşescu şi-a propus, a ales şi a decis să întreprindă o vizită de pace şi prietenie prin câteva ţări emergente africane. Voia relaţii economice noi, avantajoase şi care să consolideze imaginea României de ţară socialistă puternică. Să vedem cu ce şoşele, cu ce momele şi cum s-a soldat aventura aceasta extracontinentală. 1. BENINUL Începe cu Beninul, o ţară vest-africană mare aproape cât jumătate din România cea strămoşească (ceea ce l-a şi încurajat, de altfel, pe Tovarăşul Carpatin în acest demers), şi are o întrevedere elocventă cu conducătorul Kérékou, un reputat marxist al locului. Ei se întâlnesc pe Muntele Sokbaro şi, cu sprijin logistic de la Bucureşti, discuţiile sunt transmise în direct la radio. Ţara se afla deja în epoca post-colonială, fiind independentă şi având de vreo şapte ani denumirea Benin, căci se numise Dahomey, iar mai înainte-vreme chiar „Regatul Dahomey”, şi cum acum avea un P

Am fost odată pe jos de la Pitești la Roșiorii de Vede

Era 16 iunie 2017 și voiam să fac pe jos, o dată în viață, drumul dintre Pitești și Roșiorii de Vede, plecând vineri seară și ajungând a doua zi acolo. Inițial voisem să-l încep în vinerea de dinainte (9 iunie), dar nu am avut bună stare (dispoziție) să îl încep atunci, era și înnorat și nu-mi venea bine la socoteală. Dar în noaptea următoare era lună plină pe cer, s-a mai înseninat și mi-a părut rău că nu am plecat atunci. Iar în seara de 16 iunie am ieșit într-adevăr din Pitești, pe șoseaua spre Craiova, prin zona de periferie Craiovei - Bradu (piteștenii știu ce înseamnă asta), am luat-o cu răbdare și pas mare prin Albota spre Cerbu și pe la kilometrul 107 am cotit-o într-adevăr la stânga, pe șoseaua la a cărei intrare scrie „Alexandria 102” și, respectiv, „90 Roșiori de Vede”. Deja se întuneca și până să ajung la Costești (unde se află stabilimentul Lactagului) s-a făcut întuneric de tot. Chiar dacă 16 iunie este una dintre cele mai lungi zile din an, totuși la noi orice zi a