Tot în luna mai din 2017, când deja pornisem pe drumuri mari între Pitești și locurile din jur și luasem foc din punctul ăsta de vedere, mi-am spus să fac și drumul pe jos până la Craiova, capitala prazului oltenesc și fosta Bănie istorică a banilor Țării Românești.
Mai fusesem o dată acolo cu microbuzul în 2011, pentru că-mi dorisem să văd cum arată orașul ăsta care e puțin mai departe de Pitești decât Bucureștiul și mai mare decât Piteștiul.
Vineri pe 26 mai 2017, întors de la serviciu, mi-am luat seara de acasă rucsacul în care aveam, ca de obicei, apă la PET, probabil energizante la baton și mai ales la doză și sticlă și... vesta de biciclist fluorescentă pentru la noapte (prima dată în viață când plecam și cu așa ceva la drum, căci citisem că legea le cere pietonilor să folosească noaptea îmbrăcăminte cu elemente fluorescent-reflectorizante), și-am ieșit din casă aproape de ora 7 fără douăzeci (18:38), luând-o prin centru pe jos spre cartierul Craiovei, de unde să ies pe șoseaua spre Craiova prin binecunoscuta zonă Bradu.
Mai circulasem pe jos de un anume număr de ori pe primii (nu neapărat doar câțiva) kilometri ai șoselei ăsteia, chiar și prin 2003, dacă nu și-n 2002 (când venisem dinspre Prundu), dar acum urma prima dată să înghit pe jos toată șoseaua asta către Craiova și să intru în ținutul prazilienilor prin puterea organismului. Chiar dacă vremea era cam cu nori pe cer, NU am luat umbrelă, să nu îngreunez prea mult rucsacul, că ăsta apasă oricum pe umeri și ustură pielea după o vreme, iar eu pot să merg și pe ploaie.
Și-am ieșit pe la Bradu și, răbdând primii kilometri și lăsând tot mai departe blocurile mai înalte de la capătul cartierului Craiovei rămas în spate, am depășit kilometrii 117 și 116, care inaugurează kilometrajul de pe șoseaua asta, și-am urcat și curba morții dinspre Albota (asta e pe la 114).
Astea erau zone pe care le știam deja, cerul era înnorat, dar nu de tot, adică totuși se ghicea apropierea amurgului, și pe șoseaua spre Craiova care se mai cheamă DN65 este o bună vedere și spre coșul de (aproape) 280 de metri de lângă Arpechim, doar că dacă venea noaptea nu aveam cum să îl văd de prea departe acuma.
Am continuat înghițirea de kilometri proaspăt începută, am traversat Albota cu-al ei kilometru 110 cu tot, urcușul cu pădurice de după ea, dinspre Cerbu, am intrat și în Cerbu sub cerul cu tonuri gri (încă nu se întuneca) și mai departe, spre Lăngești, vine o pauză de natură despre care am mai zis pe undeva; deja era crepusculul și, după kilometrul 105, cred, mi-am scos vesta din rucsac și-am pus-o pe mine; acum NU mai aveam haină cu mâneci lungi, dar vesta are mâneci lungi, însă eu pot să le trag în sus pe brațe pentru economie la transpirație, ce-am făcut și atunci în 26 mai 2017. După ieșirea din Cerbu, în fața mea oprise o mașină pe partea dreaptă a drumului, dar am mers mai departe fără să-mi zică nimic. Spre kilometrul 100, mai încolo, la o intersecție cu un drum lăturalnic de dinaintea Lăngeștilor, iar erau niște oameni cu un vehicul, cum se întuneca afară, și unul m-a întrebat „Pe jos? Pe jos!”, dar nu și de unde până unde.
Deja de la distanța și pe sub-lumina aia nu mai puteam să văd stâlpul mare de lângă Arpechim. Am trecut pe urmă prin Lăngești și Lunca Corbului, la un moment dat m-am dat puțin pe dreapta ca să ocolesc niște oameni care veneau în fața mea pe jos pe stânga drumului (dreapta pentru ei, că veneau spre mine) și mai departe, după Lunca Corbului, când deja se întunecase în toată regula, mă apropiam de depărtarea maximă atinsă pe jos pe șoseaua asta, cea cu kilometrul 93 când fusesem de 1 mai la Vedea. Știam dinspre București că pot găsi, teoretic, benzinării cu magazin noaptea, de unde să-mi mai iau câte ceva de-ale gurii pentru la drum, și prin zona aia cu kilometrul 93 am văzut ceva ce semăna a terasă, dar nu am intrat.
Nu cu mult după kilometrul 93, vine granița cu județul Olt și, credeam eu, și cu Oltenia propriu-zisă, pe-atunci neștiind de demarcația cu „la est de Olt” și „la vest de Olt”. Cam pe la kilometrii 91-90, dacă țin bine minte. Am mers mai departe (pe dreapta am mai văzut ceva ce aducea a benzinărie) și-am ajuns la Colonești în Olt, un sat frumos iluminat public de noapte, cu pustietate pe stradă. Când treceam prin el mă gândeam că poate-oi da de vreo fântână să beau apă, că-n primul rând apa este importantă la drum lung, până la hrana solidă, dar nu am văzut. La capătul Coloneștilor am recunoscut indicatorul către Optași (Optași-Măgura, de fapt), o denumire ce-o mai văzusem, desigur, și din microbuz în 2011.
De la Colonești încolo, drumul urcă.
Mai încolo după asta, este un spațiu de câmp deschis, care însă, în noaptea aia cu nori de ploaie și fără lună, tare mai era întunecos și când venea vreo mașină cu faruri din față, ele contrastau cu întunericul, iar întunericul ăsta era impresionant pentru mine la kilometrii 84-83. Chiar sințeam o fascinație pentru întunericul prin care treceam și mă gândeam la lumina zilei care trebuie să mă aștepte la sfârșit, la Craiova.
Și se face iar zonă de pădure și, în noaptea aceea noroasă în care a și plouat puțin, era cam întuneric pe la pădure spre kilometrul 82, plus că am mers puțin în șanțul betonat de pe margine, ca să mă dau din calea mașinilor, în special unde era curbă.
Dibuiam în față un fel de colină-deal cu o lumină albă pe ea și așteptam să ajung acolo. Vremea noroasă făcea noaptea cețoasă.
Pe la kilometrul 81, pe dreapta drumului, benzinărie cu magazin. Era trecut de ora unu noaptea și-am intrat să-mi iau ceva, acum nu mai știu ce, dar precis am căutat apă de băut în primul rând, măcar doi litri. Și când am plătit, olteanul de la tejghea m-a întrebat „Mergi pe jos?” și-am zis că da, dar fără detalii de unde până unde.
După asta vine un sat numit Negreni, care mi-a adus aminte de Negreniul de după Piscaniul din Argeș, și-am mers pe jos prin el, trecând pragul kilometrului 80.
De la Negreni încolo, iar câmp deschis, întins pe mai mulți kilometri, și mai departe, în față, vedeam o lumină roșie ce semăna a inscripție pe o clădire, dar era de mers până acolo. Și-am mers kilometru cu kilometru.
Inscripția era sigla hotelului President care se află aproape de kilometrii 75-74 și de Piscani (!) sau Pișcani în Olt (iată că și oltenii își au un Piscani al lor). Am trecut și pe acolo și, în zona asta de 75-74, am vrut să-mi ușurez organismul prima dată pe drumul ăsta.
După President vine iar o zonă cu pădure pe dreapta drumului și întuneric (nu tu lămpi publice), iar mai în față, în dreptul intrării într-o curte a ceva, era o mașină cu faruri semi-stinse și câțiva oameni indescifrabili erau pe lângă ea. Neștiind cine sunt ei și ca să nu trec drept prin ei să se ia de mine, m-am dat pe partea dreaptă a drumului ca să îi ocolesc. Aveau și lanternă albă la ei, care a fost pusă pe mine și cel care o avea a spus că sunt Jandarmeria. M-au întrebat ce fac acolo, unde merg, și când am zis că pe jos la Craiova s-au mirat. Au zis „ia dă-te încoa” și unul dintre ei ne-a spus să ne dăm din drum că vin mașini.
Mi-au cerut buletinul, s-au mirat că merg pe dreapta, că n-am umbrelă și că sunt mașini (adică faptul că merg pe tot drumul ăsta și-s mașini), și când am zis că este o ambiție a mea să ajung pe jos până la Craiova, unui dintre ei a recunoscut că „ai ambiție, nene”. Mi-au cerut să le arăt ce e în rucsac și s-au lămurit că sunt un călător. Unul din ei m-a întrebat când am plecat de acasă, așa țineam minte ora 18:38, altul se mira câând mai intru la muncă dacă am plecat așa din Pitești (dar a doua zi era sâmbătă, iar noi NU lucrăm sâmbăta), unul mi-a fotografiat cartea de identitate, le-am zis că am fost pe jos și până la București și când am fost întrebat în cât timp am făcut-o pe asta, am zis că mai mult de cincisprezece ore. La urma urmei, chiar așa a fost, ca să ajung în București și să fac totul a durat peste 15 ore. Și mai la urmă mi s-a zis de partea stângă a drumului, că pe partea asta se merge. Eu mă ferisem de ei pe dreapta înadins tocmai pentru că nu știam cine e acolo.
Ne-am despărțit și-am plecat mai departe cu pasul iuțiț de adrenalina proaspăt pompată în organism prin întâlnirea asta. Adrenalina taie durerile și oboseala musculară și ne face să ne credem puternici. Am trecut prin Jitaru, care vine pe lângă Scornicești, aflat undeva pe alăturea șoselei, și dinspre localitatea natală a fostului întâi încălțător al patriei se auzea muzică de discotecă. Am continuat drumul, pus serios pe gânduri de întâlnirea cea nedorită în care mă dădusem indezirabil pe dreapta drumului.
După Jitaru, vine altă pauză mai mare de mers prin câmpie. Se merge Ț kilometri în linie dreaptă spre Buicești - Valea Mare, sub kilometrul 70, și era noapte mai departe. Am mers kilometrii ăștia tot cu pasul iute, adrenalinizat, și sub imperiul întâlnirii cu jandarmii lanterniști de lângă Jitaru.
Zona Buicești - Valea Mare are și un soi de deal pe-acolo, sau colină, și cum mergeam prin împrejurimile kilometrului 60 în noaptea de 27 mai 2017, am văzut de la distanță faruri de Poliție/Salvare/Pompieri, când am ajuns acolo fusese într-adevăr un accident, nu știu cât de grav, deja nu se mai vedeau victime, dacă fuseseră, dar mai erau pompierii, și cum treceam pe-acolo un polițist rutier m-a întrebat cam așa: „Directore, unde te duci, mă?”, și când i-am zis de Craiova mi-a spus că mă duc pe jos acolo „că așa ți-ai propus tu”, ceea ce așa și era; i-am zis de unde vin și că am mai făcut drumeții, că sunt un om umblat, m-a mai întrebat cum mă întorc de acolo și i-am zis că cu microbuzul (că doar drumul de ducere mă interesa pe jos, restul nu tot așa), m-a mai întrebat în cât timp ajung acolo și nu mai știu în câte ore i-am zis că ajung, dar am menționat că ajung așa dacă am pasul bun. „Gata, spor la treabă!” a zis el și-am mulțumit și-am mers mai departe spre Craiova.
De aici mai erau câțiva kilometri de câmpie înaintea Slatinei, fără alte localități. Cerul încă mai era înnorat și lumina de noapte a Slatinei îl colora. M-am simțit un străin și un departnic acolo. Erau kilometrii 50 și ceva și, treptat, am ajuns și la intrarea în Slatina, prin zona cu Alro (barem ăsta nu s-a desființat, pe câtă vreme noi la Pitești demult nu mai avem Rolast). Se ghicea începutul luminării prin nori.
Cum mergeam pe stradă pe-acolo, un om cu mașina m-a întrebat cum ajunge spre București și i-am arătat că trebuie să schimbe direcția, ca să meargă spre Autostrada de la Pitești. În Slatina,. m-am abătut de la cursul DN 65. Orașul are n deal cu un steag pe el, am remarcat acum asta (ce în 2011 NU avusesem ochi să văd), am văzut și o „biserică” catolică și, cum se lumina treptat, am văzut blocurile mai înalte ale Slatinei, credeam că merg printre olteni sadea și se ghicea o viitoare însorire la răsărit, adică nu era chiar așa de mohorâtă vremea.
Căutând să ajung înapoi pe strada mare care să mă ducă mai departe spre Craiova, m-am rătăcit pe la periferia de vest cu cocioabe a Slatinei și-am dat puțin printr-o mahala cu gunoaie, Tudor Vladimirescu cred (dezonorantă denumire, dacă asta era), și când mergeam pe-acolo era și un conlocuitor, dar nu mi-a zis nimic. Asta mai trebuia, după întâlnirea de cu noapte cu lanterniștii. Am umblat prin glodișul de acolo, am intrat puțin pe GPS-ul telefonului pe hărți ca să regăsesc drumul și-am reluat la pas iute drumul spre răsărit, în paralel cu Oltul, șoseaua fiind ceva mai departe în față. Până la urmă am ajuns, eram chiar lângă ieșirea din Slatina, cea cu kilometrul 49 sus pe bornă pe roșu și înainte de legendarul pod de peste Olt.
Am traversat șoseaua să mă pun pe stânga și-apoi am trecut și podul, fiind în sfârșit înapoi mai departe pe drumul spre Craiova.
După asta, kilometrul 48 și Găneasa în față. Dar picioarele deja simțeau durerea labelor și oboseala musculară. Pierdusem afluxul adrenalinic de dinainte și acum trebuia să rabd cu adevărat. Se lumina cu nori, dar încă nu îmi dădusem vesta jos și prin Găneasa era un șofer de microbuz oprit pe sens în fața mea, care m-a văzut și când am trecut pe-acolo a zis cam așa: „Să-ți dai asta jos că mă speriai, am crezut că... vine un polițai! Ai înțeles?” Mai încolo am dat-o jos și-am băgat-o înapoi în rucsac.
De la Găneasa încolo, vine altă pauză de câmpie înspre Mirila, timp în care în spate se depărtează dealul cu steag al Slatinei, dar și în față se vede un deal cu pădure, mai degrabă să-i zicem colină, că oltenii nu au dealuri. Trebuia să rabd oboseala spre kilometrul 40; am stat câtva timp jos pe un parapet, uitându-mă în zare spre Slatina, iar pe la kilometrul 37.5 m-am suit și băgat în păduricea de pe marginea stângă a drumului, stând o vreme deprimat jos, mâncând și bând din provizii și ușurând organismul.
Am avut de luptat serios cu ispita de a trânti acest drum, cum mă gândeam ca la Balș să iau înapoi o mașină spre Pitești. Oboseala și supărarea înțâlnirii din noaptea aia mă făceau să mă gândesc la așa ceva. După popasul ăsta, vin într-adevăr câțiva kilometri de pădure și-apoi iar câmp până în zona kilometrului 30 și până la Balș.
Cum coboram spre Balș, cineva cu motocicleta m-a întrebat dacă să mă ducă încolo, dar am mers pe jos și-am intrat în oraș. Kilometrii 30 și 29 sunt pe-acolo. La Balș am intrat într-un magazin de unde știu sigur că am luat niște Snickers (pe moment, am avut impresia că doamna nu mi-l dă pentru că exemplarul nu este de vânzare), dar l-am cumpărat și sigur am luat și ceva lichid pentru ce mai aveam din drum.
De fapt, să nu încurc cumva cumpărătura asta cu celălalt drum prin Balș.
Am stat puțin jos (soarele era printre nori) și-am pornit mai departe, cu febra musculară, trecând de ispita cu trântirea drumului.
Balșul se întinde și el în total pe cam vreo cinci kilometri, are și parc, și pod pe apă, și abia între kilometrii 25 și 24 bornați ieși propriu-zis din el. Am ieșit și după Balș iar se deschide câmpia largă în față, ba este și granița județelor Olt și Dolj (miezul olteniei, bă tată, băăă). Am trecut cu mulțumire granița asta și deja era soare. Dar câmpia e largă și trebuie răbdată kilometru cu kilometru; în mod natural, kilometrii de pe borne au devenit, din majori, minori. Mai departe este zona Robănești-Pielești, în fapt șoseaua asta trece prin Pielești, cine vrea la Robănești trebuie să dea pe-alături. Am coborât în Pielești și-am mers; în zare, în depărtare, tot vedeam un fel de coș de fabrică și-mi ziceam că acolo trebuie să fie Craiova, dar era departe, eram conștient că mai sunt destui kilometri.
Cum părăseam Pieleștiul vedeam sigla CIVITAS și mă gândeam că sigur trebuie să fac și a doua oară drumul ăsta pe jos spre Craiova, cu prima ocazie, vedeam și reclama la ferestrele QFORT și-mi imaginam cum o să fiu a doua oară ajuns aici, reparând peripeția din prima drumeție. După Pielești drumul spre Craiova mai continuă câțiva kilometri, bornele scad, 11, 10, 9... era de răbdat, pe la kilometrul 8 se intră într-adevăr în zona limitrofă a Craiovei.
Atenție însă, asta NU este și zona orășenească de blocuri a Craiovei, ci urmează câțiva kilometri de periferie (în total patru) care trebuiesc trecuți cu răbdare, este și aeroportul cel mai important al oltenilor pe-acolo, sunt diverse întreprinderi - până la urmă, Craiova și-a păstrat o putere industrială, în comparație cu alte puncte ale țării care au ajuns JAF după ce m-am născut, pardon, după ce țara a intrat în cea mai recentă epocă. Bornele de kilometraj continuă și aici.
La un moment dat, pe dreapta, peste drum de mine, am văzut niște inscripții fotbalistice pe un gard: „URÂM CAPITALA”, „ANTI-BUCUREȘTI”, „NĂSCUȚI ȘI EDUCAȚI ANTI-BUCUREȘTI”, care m-au fascinat și amuzat. Cu toată starea în care eram.
4 este ultima bornă kilometrică de pe DN 65 înainte să coborâm între blocurile Craiovei, pe Calea București (!) în Lăpuș Argeș (deci au și ei o Cale București a lor), și eu am intrat pe-acolo. Am mers pe jos pe Calea București, am mai stat jos pe bancă, am mai aruncat la coș din ce rămăsese în plus în rucsac și-am fost pe urmă, o vreme, pe lângă mall-ul Electroputere, unde era soare în toată firea; planul meu final era să regăsesc autogara din Craiova, care stă pe-aproape de gara lor, ca de-acolo să iau microbuzul înapoi acasă. Sigur am depășit ora prânzului până ce am ajuns acolo, dar am reușit să plec înapoi în după-amiaza aceea spre casă. Fără a fi trântit drumeția.
Înapoi în Argeș, cred că până la Lunca Corbului, dar nu mai țin minte clar, la câmp erau urme de... cam multă grindină, după-amiaza în 27 mai 2017.
Cu tot cu învârtitul din Slatina și Craiova, cred că au fost vreo 125 de kilometri făcuți în cam douăzeci de ore.
////////////************////////////
Iată așa, în 26-27 mai 2017 am reușit să ajung prima dată din Pitești pe jos la Craiova. Nu a fost singura drumeție care a cerut repetare.
Mai fusesem o dată acolo cu microbuzul în 2011, pentru că-mi dorisem să văd cum arată orașul ăsta care e puțin mai departe de Pitești decât Bucureștiul și mai mare decât Piteștiul.
Vineri pe 26 mai 2017, întors de la serviciu, mi-am luat seara de acasă rucsacul în care aveam, ca de obicei, apă la PET, probabil energizante la baton și mai ales la doză și sticlă și... vesta de biciclist fluorescentă pentru la noapte (prima dată în viață când plecam și cu așa ceva la drum, căci citisem că legea le cere pietonilor să folosească noaptea îmbrăcăminte cu elemente fluorescent-reflectorizante), și-am ieșit din casă aproape de ora 7 fără douăzeci (18:38), luând-o prin centru pe jos spre cartierul Craiovei, de unde să ies pe șoseaua spre Craiova prin binecunoscuta zonă Bradu.
Mai circulasem pe jos de un anume număr de ori pe primii (nu neapărat doar câțiva) kilometri ai șoselei ăsteia, chiar și prin 2003, dacă nu și-n 2002 (când venisem dinspre Prundu), dar acum urma prima dată să înghit pe jos toată șoseaua asta către Craiova și să intru în ținutul prazilienilor prin puterea organismului. Chiar dacă vremea era cam cu nori pe cer, NU am luat umbrelă, să nu îngreunez prea mult rucsacul, că ăsta apasă oricum pe umeri și ustură pielea după o vreme, iar eu pot să merg și pe ploaie.
Și-am ieșit pe la Bradu și, răbdând primii kilometri și lăsând tot mai departe blocurile mai înalte de la capătul cartierului Craiovei rămas în spate, am depășit kilometrii 117 și 116, care inaugurează kilometrajul de pe șoseaua asta, și-am urcat și curba morții dinspre Albota (asta e pe la 114).
Astea erau zone pe care le știam deja, cerul era înnorat, dar nu de tot, adică totuși se ghicea apropierea amurgului, și pe șoseaua spre Craiova care se mai cheamă DN65 este o bună vedere și spre coșul de (aproape) 280 de metri de lângă Arpechim, doar că dacă venea noaptea nu aveam cum să îl văd de prea departe acuma.
Am continuat înghițirea de kilometri proaspăt începută, am traversat Albota cu-al ei kilometru 110 cu tot, urcușul cu pădurice de după ea, dinspre Cerbu, am intrat și în Cerbu sub cerul cu tonuri gri (încă nu se întuneca) și mai departe, spre Lăngești, vine o pauză de natură despre care am mai zis pe undeva; deja era crepusculul și, după kilometrul 105, cred, mi-am scos vesta din rucsac și-am pus-o pe mine; acum NU mai aveam haină cu mâneci lungi, dar vesta are mâneci lungi, însă eu pot să le trag în sus pe brațe pentru economie la transpirație, ce-am făcut și atunci în 26 mai 2017. După ieșirea din Cerbu, în fața mea oprise o mașină pe partea dreaptă a drumului, dar am mers mai departe fără să-mi zică nimic. Spre kilometrul 100, mai încolo, la o intersecție cu un drum lăturalnic de dinaintea Lăngeștilor, iar erau niște oameni cu un vehicul, cum se întuneca afară, și unul m-a întrebat „Pe jos? Pe jos!”, dar nu și de unde până unde.
Deja de la distanța și pe sub-lumina aia nu mai puteam să văd stâlpul mare de lângă Arpechim. Am trecut pe urmă prin Lăngești și Lunca Corbului, la un moment dat m-am dat puțin pe dreapta ca să ocolesc niște oameni care veneau în fața mea pe jos pe stânga drumului (dreapta pentru ei, că veneau spre mine) și mai departe, după Lunca Corbului, când deja se întunecase în toată regula, mă apropiam de depărtarea maximă atinsă pe jos pe șoseaua asta, cea cu kilometrul 93 când fusesem de 1 mai la Vedea. Știam dinspre București că pot găsi, teoretic, benzinării cu magazin noaptea, de unde să-mi mai iau câte ceva de-ale gurii pentru la drum, și prin zona aia cu kilometrul 93 am văzut ceva ce semăna a terasă, dar nu am intrat.
Nu cu mult după kilometrul 93, vine granița cu județul Olt și, credeam eu, și cu Oltenia propriu-zisă, pe-atunci neștiind de demarcația cu „la est de Olt” și „la vest de Olt”. Cam pe la kilometrii 91-90, dacă țin bine minte. Am mers mai departe (pe dreapta am mai văzut ceva ce aducea a benzinărie) și-am ajuns la Colonești în Olt, un sat frumos iluminat public de noapte, cu pustietate pe stradă. Când treceam prin el mă gândeam că poate-oi da de vreo fântână să beau apă, că-n primul rând apa este importantă la drum lung, până la hrana solidă, dar nu am văzut. La capătul Coloneștilor am recunoscut indicatorul către Optași (Optași-Măgura, de fapt), o denumire ce-o mai văzusem, desigur, și din microbuz în 2011.
De la Colonești încolo, drumul urcă.
Mai încolo după asta, este un spațiu de câmp deschis, care însă, în noaptea aia cu nori de ploaie și fără lună, tare mai era întunecos și când venea vreo mașină cu faruri din față, ele contrastau cu întunericul, iar întunericul ăsta era impresionant pentru mine la kilometrii 84-83. Chiar sințeam o fascinație pentru întunericul prin care treceam și mă gândeam la lumina zilei care trebuie să mă aștepte la sfârșit, la Craiova.
Și se face iar zonă de pădure și, în noaptea aceea noroasă în care a și plouat puțin, era cam întuneric pe la pădure spre kilometrul 82, plus că am mers puțin în șanțul betonat de pe margine, ca să mă dau din calea mașinilor, în special unde era curbă.
Dibuiam în față un fel de colină-deal cu o lumină albă pe ea și așteptam să ajung acolo. Vremea noroasă făcea noaptea cețoasă.
Pe la kilometrul 81, pe dreapta drumului, benzinărie cu magazin. Era trecut de ora unu noaptea și-am intrat să-mi iau ceva, acum nu mai știu ce, dar precis am căutat apă de băut în primul rând, măcar doi litri. Și când am plătit, olteanul de la tejghea m-a întrebat „Mergi pe jos?” și-am zis că da, dar fără detalii de unde până unde.
După asta vine un sat numit Negreni, care mi-a adus aminte de Negreniul de după Piscaniul din Argeș, și-am mers pe jos prin el, trecând pragul kilometrului 80.
De la Negreni încolo, iar câmp deschis, întins pe mai mulți kilometri, și mai departe, în față, vedeam o lumină roșie ce semăna a inscripție pe o clădire, dar era de mers până acolo. Și-am mers kilometru cu kilometru.
Inscripția era sigla hotelului President care se află aproape de kilometrii 75-74 și de Piscani (!) sau Pișcani în Olt (iată că și oltenii își au un Piscani al lor). Am trecut și pe acolo și, în zona asta de 75-74, am vrut să-mi ușurez organismul prima dată pe drumul ăsta.
După President vine iar o zonă cu pădure pe dreapta drumului și întuneric (nu tu lămpi publice), iar mai în față, în dreptul intrării într-o curte a ceva, era o mașină cu faruri semi-stinse și câțiva oameni indescifrabili erau pe lângă ea. Neștiind cine sunt ei și ca să nu trec drept prin ei să se ia de mine, m-am dat pe partea dreaptă a drumului ca să îi ocolesc. Aveau și lanternă albă la ei, care a fost pusă pe mine și cel care o avea a spus că sunt Jandarmeria. M-au întrebat ce fac acolo, unde merg, și când am zis că pe jos la Craiova s-au mirat. Au zis „ia dă-te încoa” și unul dintre ei ne-a spus să ne dăm din drum că vin mașini.
Mi-au cerut buletinul, s-au mirat că merg pe dreapta, că n-am umbrelă și că sunt mașini (adică faptul că merg pe tot drumul ăsta și-s mașini), și când am zis că este o ambiție a mea să ajung pe jos până la Craiova, unui dintre ei a recunoscut că „ai ambiție, nene”. Mi-au cerut să le arăt ce e în rucsac și s-au lămurit că sunt un călător. Unul din ei m-a întrebat când am plecat de acasă, așa țineam minte ora 18:38, altul se mira câând mai intru la muncă dacă am plecat așa din Pitești (dar a doua zi era sâmbătă, iar noi NU lucrăm sâmbăta), unul mi-a fotografiat cartea de identitate, le-am zis că am fost pe jos și până la București și când am fost întrebat în cât timp am făcut-o pe asta, am zis că mai mult de cincisprezece ore. La urma urmei, chiar așa a fost, ca să ajung în București și să fac totul a durat peste 15 ore. Și mai la urmă mi s-a zis de partea stângă a drumului, că pe partea asta se merge. Eu mă ferisem de ei pe dreapta înadins tocmai pentru că nu știam cine e acolo.
Ne-am despărțit și-am plecat mai departe cu pasul iuțiț de adrenalina proaspăt pompată în organism prin întâlnirea asta. Adrenalina taie durerile și oboseala musculară și ne face să ne credem puternici. Am trecut prin Jitaru, care vine pe lângă Scornicești, aflat undeva pe alăturea șoselei, și dinspre localitatea natală a fostului întâi încălțător al patriei se auzea muzică de discotecă. Am continuat drumul, pus serios pe gânduri de întâlnirea cea nedorită în care mă dădusem indezirabil pe dreapta drumului.
După Jitaru, vine altă pauză mai mare de mers prin câmpie. Se merge Ț kilometri în linie dreaptă spre Buicești - Valea Mare, sub kilometrul 70, și era noapte mai departe. Am mers kilometrii ăștia tot cu pasul iute, adrenalinizat, și sub imperiul întâlnirii cu jandarmii lanterniști de lângă Jitaru.
Zona Buicești - Valea Mare are și un soi de deal pe-acolo, sau colină, și cum mergeam prin împrejurimile kilometrului 60 în noaptea de 27 mai 2017, am văzut de la distanță faruri de Poliție/Salvare/Pompieri, când am ajuns acolo fusese într-adevăr un accident, nu știu cât de grav, deja nu se mai vedeau victime, dacă fuseseră, dar mai erau pompierii, și cum treceam pe-acolo un polițist rutier m-a întrebat cam așa: „Directore, unde te duci, mă?”, și când i-am zis de Craiova mi-a spus că mă duc pe jos acolo „că așa ți-ai propus tu”, ceea ce așa și era; i-am zis de unde vin și că am mai făcut drumeții, că sunt un om umblat, m-a mai întrebat cum mă întorc de acolo și i-am zis că cu microbuzul (că doar drumul de ducere mă interesa pe jos, restul nu tot așa), m-a mai întrebat în cât timp ajung acolo și nu mai știu în câte ore i-am zis că ajung, dar am menționat că ajung așa dacă am pasul bun. „Gata, spor la treabă!” a zis el și-am mulțumit și-am mers mai departe spre Craiova.
De aici mai erau câțiva kilometri de câmpie înaintea Slatinei, fără alte localități. Cerul încă mai era înnorat și lumina de noapte a Slatinei îl colora. M-am simțit un străin și un departnic acolo. Erau kilometrii 50 și ceva și, treptat, am ajuns și la intrarea în Slatina, prin zona cu Alro (barem ăsta nu s-a desființat, pe câtă vreme noi la Pitești demult nu mai avem Rolast). Se ghicea începutul luminării prin nori.
Cum mergeam pe stradă pe-acolo, un om cu mașina m-a întrebat cum ajunge spre București și i-am arătat că trebuie să schimbe direcția, ca să meargă spre Autostrada de la Pitești. În Slatina,. m-am abătut de la cursul DN 65. Orașul are n deal cu un steag pe el, am remarcat acum asta (ce în 2011 NU avusesem ochi să văd), am văzut și o „biserică” catolică și, cum se lumina treptat, am văzut blocurile mai înalte ale Slatinei, credeam că merg printre olteni sadea și se ghicea o viitoare însorire la răsărit, adică nu era chiar așa de mohorâtă vremea.
Căutând să ajung înapoi pe strada mare care să mă ducă mai departe spre Craiova, m-am rătăcit pe la periferia de vest cu cocioabe a Slatinei și-am dat puțin printr-o mahala cu gunoaie, Tudor Vladimirescu cred (dezonorantă denumire, dacă asta era), și când mergeam pe-acolo era și un conlocuitor, dar nu mi-a zis nimic. Asta mai trebuia, după întâlnirea de cu noapte cu lanterniștii. Am umblat prin glodișul de acolo, am intrat puțin pe GPS-ul telefonului pe hărți ca să regăsesc drumul și-am reluat la pas iute drumul spre răsărit, în paralel cu Oltul, șoseaua fiind ceva mai departe în față. Până la urmă am ajuns, eram chiar lângă ieșirea din Slatina, cea cu kilometrul 49 sus pe bornă pe roșu și înainte de legendarul pod de peste Olt.
Am traversat șoseaua să mă pun pe stânga și-apoi am trecut și podul, fiind în sfârșit înapoi mai departe pe drumul spre Craiova.
După asta, kilometrul 48 și Găneasa în față. Dar picioarele deja simțeau durerea labelor și oboseala musculară. Pierdusem afluxul adrenalinic de dinainte și acum trebuia să rabd cu adevărat. Se lumina cu nori, dar încă nu îmi dădusem vesta jos și prin Găneasa era un șofer de microbuz oprit pe sens în fața mea, care m-a văzut și când am trecut pe-acolo a zis cam așa: „Să-ți dai asta jos că mă speriai, am crezut că... vine un polițai! Ai înțeles?” Mai încolo am dat-o jos și-am băgat-o înapoi în rucsac.
De la Găneasa încolo, vine altă pauză de câmpie înspre Mirila, timp în care în spate se depărtează dealul cu steag al Slatinei, dar și în față se vede un deal cu pădure, mai degrabă să-i zicem colină, că oltenii nu au dealuri. Trebuia să rabd oboseala spre kilometrul 40; am stat câtva timp jos pe un parapet, uitându-mă în zare spre Slatina, iar pe la kilometrul 37.5 m-am suit și băgat în păduricea de pe marginea stângă a drumului, stând o vreme deprimat jos, mâncând și bând din provizii și ușurând organismul.
Am avut de luptat serios cu ispita de a trânti acest drum, cum mă gândeam ca la Balș să iau înapoi o mașină spre Pitești. Oboseala și supărarea înțâlnirii din noaptea aia mă făceau să mă gândesc la așa ceva. După popasul ăsta, vin într-adevăr câțiva kilometri de pădure și-apoi iar câmp până în zona kilometrului 30 și până la Balș.
Cum coboram spre Balș, cineva cu motocicleta m-a întrebat dacă să mă ducă încolo, dar am mers pe jos și-am intrat în oraș. Kilometrii 30 și 29 sunt pe-acolo. La Balș am intrat într-un magazin de unde știu sigur că am luat niște Snickers (pe moment, am avut impresia că doamna nu mi-l dă pentru că exemplarul nu este de vânzare), dar l-am cumpărat și sigur am luat și ceva lichid pentru ce mai aveam din drum.
De fapt, să nu încurc cumva cumpărătura asta cu celălalt drum prin Balș.
Am stat puțin jos (soarele era printre nori) și-am pornit mai departe, cu febra musculară, trecând de ispita cu trântirea drumului.
Balșul se întinde și el în total pe cam vreo cinci kilometri, are și parc, și pod pe apă, și abia între kilometrii 25 și 24 bornați ieși propriu-zis din el. Am ieșit și după Balș iar se deschide câmpia largă în față, ba este și granița județelor Olt și Dolj (miezul olteniei, bă tată, băăă). Am trecut cu mulțumire granița asta și deja era soare. Dar câmpia e largă și trebuie răbdată kilometru cu kilometru; în mod natural, kilometrii de pe borne au devenit, din majori, minori. Mai departe este zona Robănești-Pielești, în fapt șoseaua asta trece prin Pielești, cine vrea la Robănești trebuie să dea pe-alături. Am coborât în Pielești și-am mers; în zare, în depărtare, tot vedeam un fel de coș de fabrică și-mi ziceam că acolo trebuie să fie Craiova, dar era departe, eram conștient că mai sunt destui kilometri.
Cum părăseam Pieleștiul vedeam sigla CIVITAS și mă gândeam că sigur trebuie să fac și a doua oară drumul ăsta pe jos spre Craiova, cu prima ocazie, vedeam și reclama la ferestrele QFORT și-mi imaginam cum o să fiu a doua oară ajuns aici, reparând peripeția din prima drumeție. După Pielești drumul spre Craiova mai continuă câțiva kilometri, bornele scad, 11, 10, 9... era de răbdat, pe la kilometrul 8 se intră într-adevăr în zona limitrofă a Craiovei.
Atenție însă, asta NU este și zona orășenească de blocuri a Craiovei, ci urmează câțiva kilometri de periferie (în total patru) care trebuiesc trecuți cu răbdare, este și aeroportul cel mai important al oltenilor pe-acolo, sunt diverse întreprinderi - până la urmă, Craiova și-a păstrat o putere industrială, în comparație cu alte puncte ale țării care au ajuns JAF după ce m-am născut, pardon, după ce țara a intrat în cea mai recentă epocă. Bornele de kilometraj continuă și aici.
La un moment dat, pe dreapta, peste drum de mine, am văzut niște inscripții fotbalistice pe un gard: „URÂM CAPITALA”, „ANTI-BUCUREȘTI”, „NĂSCUȚI ȘI EDUCAȚI ANTI-BUCUREȘTI”, care m-au fascinat și amuzat. Cu toată starea în care eram.
4 este ultima bornă kilometrică de pe DN 65 înainte să coborâm între blocurile Craiovei, pe Calea București (!) în Lăpuș Argeș (deci au și ei o Cale București a lor), și eu am intrat pe-acolo. Am mers pe jos pe Calea București, am mai stat jos pe bancă, am mai aruncat la coș din ce rămăsese în plus în rucsac și-am fost pe urmă, o vreme, pe lângă mall-ul Electroputere, unde era soare în toată firea; planul meu final era să regăsesc autogara din Craiova, care stă pe-aproape de gara lor, ca de-acolo să iau microbuzul înapoi acasă. Sigur am depășit ora prânzului până ce am ajuns acolo, dar am reușit să plec înapoi în după-amiaza aceea spre casă. Fără a fi trântit drumeția.
Înapoi în Argeș, cred că până la Lunca Corbului, dar nu mai țin minte clar, la câmp erau urme de... cam multă grindină, după-amiaza în 27 mai 2017.
Cu tot cu învârtitul din Slatina și Craiova, cred că au fost vreo 125 de kilometri făcuți în cam douăzeci de ore.
////////////************////////////
Iată așa, în 26-27 mai 2017 am reușit să ajung prima dată din Pitești pe jos la Craiova. Nu a fost singura drumeție care a cerut repetare.
Comentarii
Trimiteți un comentariu