De data asta lăsăm încolo anii 2003 și 2004 și urcăm prin 2011, când am făcut o drumeție de după-amiază și de seară prin Poiana Lacului și Cerbu, atingând maxime noi de depărtare de Pitești pe șoselele spre Drăgășani și spre Craiova.
Marți, 15 noiembrie 2011, în a doua parte a zilei, cu soare pe cer în partea de vest, am plecat de acasă pentru o drumeție care se depășească comuna Moșoaia și locul de după ea, unde ajunsesem pe 15 iunie 2009. Voiam să ajung pe jos mai departe de acolo, și să văd stâlpul de lângă Pitești de pe șoseaua spre Drăgășani cu ocazia asta, pe lângă vizitarea unor locuri noi.
Cum mă duceam spre Trivale așa, m-am întâlnit cu un fost coleg de clasă din liceu, Marius, care m-a întrebat mirat dacă nu am cursuri, când i-am zis că merg la plimbare pe jos. Nu, nu mai aveam în ziua aia. Am urcat prin cartierul Trivale în soarele coborâtor al după-amiezei de noiembrie și, pas cu pas, vorba întâiului dascăl al patriei, am ajuns iar la ieșirea cu pădure, la borna cu „188” pe roșu și 73 Drăgășani, și sigur că și la Smeura.
Nu mai fusesem pe DN67B de-atunci din 2009, abia acum, după doi ani și cinci luni, era următoarea dată. Și acum NU mai eram sub restanțe. Mergeam cu pas energic, că acum, în 2011, regula drumețiilor era pasul și nu alergarea, chit că mai alergam de acasă la facultate; am străbătut Smeura, cu obșteștii ei kilometri, trei la lungime, și-apoi pădurea golașă dinspre Moșoaia, sub soare.
În pădure am stat jos pe-o piatră de șanț și-am trecut pe lângă o mașină lăsată la marginea drumului. La un moment dat era și drumeagul de pădure care indica stânga spre biobaza colcăindă de potăi, aflată prin zonă. În general între kilometrii 185 și 182 e pădurea asta, vine și Moșoaia, unde am reintrat.
Pe 15 noiembrie 2011, Luna era în descreștere, aproape de jumătate așa că NU aveam s-o văd pe cerul serii. Soarele era nu cu mult deasupra apusului la Moșoaia, și mă gândeam că data trecută am fost aici într-o luni, 15 (iunie 2009), iar acum, fără caele restanțe, sunt aici într-o marți de 15 (noiembrie 2011), la doi ani și cinci luni distanță. Așadar, sub alte auspicii.
Cum acum cred și eu c-aveam ceva provizii la ghiozdan, nu am mai încercat să beau apă de la vreun puț. De fapt, gestul ăsta nu l-am făcut niciodată în vreo drumeție. Moșoaia este și ea lungă, în ea găsim și borna cu 180, dar tot se termină și eu am trecut mai departe spre sud, pe drumul de întinderi de arbuști, depășind și drumeagul din dreapta de-l luasem în iunie 2009.
Între kilometrii 178 și 177, într-un târziu, DN67B face dreapta spre vest, coborând printre păduri către Poiana Lacului. La kilometrul 177 un drum de pământ se desprinde pe stânga, și în 2011 am luat-o pe el, numai că pesemne că după o vreme el revine la șosea, după un scurt drum în natură. Așa mi-aduc aminte, că am mers pe el și înapoi la șosea înainte de intrarea în Poiana Lacului.
La Poiana Lacului merseseră bunicii mei în anul 1957, după venirea bunicii din Rusia, ei fiind în domeniul petrolifer și Poiana Lacului fiind o zonă de exploatare a petrolului. Auzisem în copilărie de mai multe ori despre zona asta, și că ar fi la 30 de kilometri de Piscani, și acum iată-mă prima dată pe jos pe-aici.
Este un mic sanctuar ortodox aproape de indicatorul de intrare în Poiana Lacului, pe dreapta drumului, apoi vine niște urcuș păduros în curbă, până la miezul caselor Poienii Lacului. Am mers printre ele, depășind piatra cu 175, până la zona de magazine aflată mai încolo, cu intersecția cu DJ703A, care-i nu cu mult înainte de kilometrul 174.
DJ703A, pe stânga către sud-est, merge vreo zece kilometri până la Cerbu, un sat de pe șoseaua spre Craiova. Am luat-o pe el fără să știu bine încotro mă duc, și după o vreme drumul a devenit de pământ, lung în față pe câmp cu păduri. Am mers cu răbdare. Soarele serii lumina frumos. Depărtare și cer cu orizont, în față. Pe urmă peisajul s-a mai schimbat, pe măsura apusului soarelui; s-a făcut mai mult câmp, cred că și stâlpul de lângă Pitești se vedea departe, pe stânga-n față, și erau alți stâlpi, de înaltă tensiune de data asta, pe dreapta. Și fără păsări. Și am trecut întâi puțin prin satul Mareș.
Mă gândeam la faptul că păsările nu suportă stâlpii de înaltă tensiune și-mi și imaginam un stâlp special, lângă care păsările să fie. După Mareș vine o porție de natură, cu câmp și cu acei stâlpi; apoi este zona Cerbului.
Am tot mers și-am mers și-am mers, începea întunecarea și la Cerbu m-am dat stânga din DJ703A, pe strada Cerbu Deal. La o poartă, o bătrână femeie a satului striga pe cineva: „Ioană!”.
M-am apropiat de șoseaua mare, șoseaua spre Craiova, unde am ajuns în preajma kilometrului 106.
Călătorisem cu microbuzul la Craiova în septembrie, dar pe jos nu mai fusesem niciodată atât de departe pe această șosea. În martie 2003 mă oprisem pe la 109.9, în Albota. Acum, la vreo 3.8 kilometri mai încolo, scria „14 Pitești”, dar și „Craiova 106” și „Slatina 54”, și pe-aproape era și un „10 Poiana Lacului”.
Am luat-o la stânga pe sub cerul senin și întunecând al serii, spre Pitești. Am avut de străbătut o zonă cu pădure și cu margine perete-betonată de drum pe stânga, între Cerbu și Albota, unde am mers puțin prin șanț înainte de intrarea de vest în Albota; au fost niște case frumoase, am reajuns în fosta zonă de maxim din 2003, cea din Albota cu kilometrul 110, se întuneca tot mai mult și m-am dus și mai departe, ieșind din Albota și pornind pe cei câțiva kilometri de câmp care mai sunt până la periferia Bradu a Piteștiului. Așa am intrat înapoi în oraș prin zona Craiovei, la fel ca în martie 2003, și pe urmă am ajuns și acasă.
Cred că au fost 42-43 de kilometri pe jos, iar timpul să fi fost de vreo șase-șapte ore.
Mai târziu, un coleg de facultate, oltean la origine, s-a mirat să audă că am fost pe jos la Cerbu.
******** ******** ******** *********
Așa am mers prima dată pe jos într-un sat unde bunicii mei au avut treabă cândva, și prin alte locuri noi, într-o după-amiază și-o seară din anul patru de facultate.
Marți, 15 noiembrie 2011, în a doua parte a zilei, cu soare pe cer în partea de vest, am plecat de acasă pentru o drumeție care se depășească comuna Moșoaia și locul de după ea, unde ajunsesem pe 15 iunie 2009. Voiam să ajung pe jos mai departe de acolo, și să văd stâlpul de lângă Pitești de pe șoseaua spre Drăgășani cu ocazia asta, pe lângă vizitarea unor locuri noi.
Cum mă duceam spre Trivale așa, m-am întâlnit cu un fost coleg de clasă din liceu, Marius, care m-a întrebat mirat dacă nu am cursuri, când i-am zis că merg la plimbare pe jos. Nu, nu mai aveam în ziua aia. Am urcat prin cartierul Trivale în soarele coborâtor al după-amiezei de noiembrie și, pas cu pas, vorba întâiului dascăl al patriei, am ajuns iar la ieșirea cu pădure, la borna cu „188” pe roșu și 73 Drăgășani, și sigur că și la Smeura.
Nu mai fusesem pe DN67B de-atunci din 2009, abia acum, după doi ani și cinci luni, era următoarea dată. Și acum NU mai eram sub restanțe. Mergeam cu pas energic, că acum, în 2011, regula drumețiilor era pasul și nu alergarea, chit că mai alergam de acasă la facultate; am străbătut Smeura, cu obșteștii ei kilometri, trei la lungime, și-apoi pădurea golașă dinspre Moșoaia, sub soare.
În pădure am stat jos pe-o piatră de șanț și-am trecut pe lângă o mașină lăsată la marginea drumului. La un moment dat era și drumeagul de pădure care indica stânga spre biobaza colcăindă de potăi, aflată prin zonă. În general între kilometrii 185 și 182 e pădurea asta, vine și Moșoaia, unde am reintrat.
Pe 15 noiembrie 2011, Luna era în descreștere, aproape de jumătate așa că NU aveam s-o văd pe cerul serii. Soarele era nu cu mult deasupra apusului la Moșoaia, și mă gândeam că data trecută am fost aici într-o luni, 15 (iunie 2009), iar acum, fără caele restanțe, sunt aici într-o marți de 15 (noiembrie 2011), la doi ani și cinci luni distanță. Așadar, sub alte auspicii.
Cum acum cred și eu c-aveam ceva provizii la ghiozdan, nu am mai încercat să beau apă de la vreun puț. De fapt, gestul ăsta nu l-am făcut niciodată în vreo drumeție. Moșoaia este și ea lungă, în ea găsim și borna cu 180, dar tot se termină și eu am trecut mai departe spre sud, pe drumul de întinderi de arbuști, depășind și drumeagul din dreapta de-l luasem în iunie 2009.
Între kilometrii 178 și 177, într-un târziu, DN67B face dreapta spre vest, coborând printre păduri către Poiana Lacului. La kilometrul 177 un drum de pământ se desprinde pe stânga, și în 2011 am luat-o pe el, numai că pesemne că după o vreme el revine la șosea, după un scurt drum în natură. Așa mi-aduc aminte, că am mers pe el și înapoi la șosea înainte de intrarea în Poiana Lacului.
La Poiana Lacului merseseră bunicii mei în anul 1957, după venirea bunicii din Rusia, ei fiind în domeniul petrolifer și Poiana Lacului fiind o zonă de exploatare a petrolului. Auzisem în copilărie de mai multe ori despre zona asta, și că ar fi la 30 de kilometri de Piscani, și acum iată-mă prima dată pe jos pe-aici.
Este un mic sanctuar ortodox aproape de indicatorul de intrare în Poiana Lacului, pe dreapta drumului, apoi vine niște urcuș păduros în curbă, până la miezul caselor Poienii Lacului. Am mers printre ele, depășind piatra cu 175, până la zona de magazine aflată mai încolo, cu intersecția cu DJ703A, care-i nu cu mult înainte de kilometrul 174.
DJ703A, pe stânga către sud-est, merge vreo zece kilometri până la Cerbu, un sat de pe șoseaua spre Craiova. Am luat-o pe el fără să știu bine încotro mă duc, și după o vreme drumul a devenit de pământ, lung în față pe câmp cu păduri. Am mers cu răbdare. Soarele serii lumina frumos. Depărtare și cer cu orizont, în față. Pe urmă peisajul s-a mai schimbat, pe măsura apusului soarelui; s-a făcut mai mult câmp, cred că și stâlpul de lângă Pitești se vedea departe, pe stânga-n față, și erau alți stâlpi, de înaltă tensiune de data asta, pe dreapta. Și fără păsări. Și am trecut întâi puțin prin satul Mareș.
Mă gândeam la faptul că păsările nu suportă stâlpii de înaltă tensiune și-mi și imaginam un stâlp special, lângă care păsările să fie. După Mareș vine o porție de natură, cu câmp și cu acei stâlpi; apoi este zona Cerbului.
Am tot mers și-am mers și-am mers, începea întunecarea și la Cerbu m-am dat stânga din DJ703A, pe strada Cerbu Deal. La o poartă, o bătrână femeie a satului striga pe cineva: „Ioană!”.
M-am apropiat de șoseaua mare, șoseaua spre Craiova, unde am ajuns în preajma kilometrului 106.
Călătorisem cu microbuzul la Craiova în septembrie, dar pe jos nu mai fusesem niciodată atât de departe pe această șosea. În martie 2003 mă oprisem pe la 109.9, în Albota. Acum, la vreo 3.8 kilometri mai încolo, scria „14 Pitești”, dar și „Craiova 106” și „Slatina 54”, și pe-aproape era și un „10 Poiana Lacului”.
Am luat-o la stânga pe sub cerul senin și întunecând al serii, spre Pitești. Am avut de străbătut o zonă cu pădure și cu margine perete-betonată de drum pe stânga, între Cerbu și Albota, unde am mers puțin prin șanț înainte de intrarea de vest în Albota; au fost niște case frumoase, am reajuns în fosta zonă de maxim din 2003, cea din Albota cu kilometrul 110, se întuneca tot mai mult și m-am dus și mai departe, ieșind din Albota și pornind pe cei câțiva kilometri de câmp care mai sunt până la periferia Bradu a Piteștiului. Așa am intrat înapoi în oraș prin zona Craiovei, la fel ca în martie 2003, și pe urmă am ajuns și acasă.
Cred că au fost 42-43 de kilometri pe jos, iar timpul să fi fost de vreo șase-șapte ore.
Mai târziu, un coleg de facultate, oltean la origine, s-a mirat să audă că am fost pe jos la Cerbu.
******** ******** ******** *********
Așa am mers prima dată pe jos într-un sat unde bunicii mei au avut treabă cândva, și prin alte locuri noi, într-o după-amiază și-o seară din anul patru de facultate.
Comentarii
Trimiteți un comentariu