Aici am să călătoresc mai jos în timp și-o să vorbesc despre ce am făcut în anul 2011.
Joi, 1 decembrie 2011, am plănuit să merg foarte mult pe jos în vestul județului Argeș.
Eram într-altă perioadă fructuoasă a drumețiilor, dar la acea vreme, în 2011, amestecam transportul în comun cu mersul pe jos, și deja vizitasem mai multe locuri noi pentru mine, ca Brașovul, Craiova, Horezul, Alexandria; mersesem pe jos prin București (la timpul cuvenit, o să documentez și asta); drumețisem deja prin Argeș pe jos în mai multe rânduri în toamna aia, avea organismul antrenament, și afluxul acesta de drumeții din 2011 venea în adăugare la prima perioadă din viața mea când făcusem multă mișcare, 2003-2004.
Acum voiam ca, într-o joi de 1 decembrie, să fac un record nou de mers pe jos după o călătorie făcută în anul 2003 (o să ajung și la ea) și în același timp să fac o lungă incursiune dincolo de Pădurea Trivale, în partea de apus a județului Argeș, după ce tot în 2003, în alt drum, mersesem mai mulți kilometri dincolo de limita Pădurii Trivale, pe DJ703E. De fapt, în 2003 alergam mai mult pe distanțe mari, obosind apoi la pas, desigur, dar acum în 2011 mă axam pe mersul la pas în mulți kilometri.
Am mai zis ce aveam special cu joile de 1 decembrie.
Inițial, drumul ăsta ar fi trebuit pornit marți, pe 29 noiembrie, dar am avut ceva la facultate care nu ar fi trebuit să fie în orar și atunci am profitat că 1 decembrie este 1 decembrie.
Aproape de ora șapte dimineața din 1 decembrie, cu cer senin și luminându-se (dar soare încă nu era), am ieșit din casă, mergând spre pădurea Trivale. Aveam un ghiozdan special pe care îl căpătasem cu ocazia unui proiect de la facultate (PRACTICOR, cu mers în Germania) în vara lui 2011, și știu c-am luat niște apă de acasă, plus fructe (mere, portocale ori mandarine în plus, parcă), la acea vreme bazându-mă pe ce luam de acasă și nefiind pe banii mei, căci îmi trimitea bani mama. Aveam, așadar, bagaj prestabilit de mâncare.
Planul meu inițial era să merg pe acel DJ departe, mai departe de borna cu kilometrul 18 Pitești (unde ajunsesem în martie 2003), și să merg pe drumuri suficienți kilometri cât să bat drumeția din iunie 2003, de 65-68 de kilometri, dar doream să și ajung acasă înainte de miezul nopții, ca să fie totul pe 1 decembrie.
O să vedem cum am reușit asta.
Am intrat în Pădure, într-adevăr; am mers cu pas mare, am trecut primele zone cunoscute, până la Schitul Trivale și-apoi în spațiul dintre schit și Cornul Vânătorului; încă erau aprinse lămpile publice. Pădurea are copaci mulți, dar era golașă de 1 decembrie. Am depășit și Cornul Vânătorului, apoi, treptat, și intersecția spre Grădina Zoologică; de aici încolo, pădurea se face pustie, bornele kilometrice se strâng în spate una câte una, dar e ceva de mers; la un moment dat, drumul se curbează ondulat și urcă, apoi apare un luminiș cu poiană pe partea stângă.
Deja răsărise soarele. Spațiul acesta cu poiană între păduri îl cunoșteam din 20 mai 2002.
Spre capătul poienii, am admirat natura însorită a dimineții de 1 decembrie. Începea o zi frumoasă și caldă de joi, 1 decembrie, cu mine la drum lung.
Nu m-am lăsat și-am continuat pe jos prin frumusețea de natură de 1 decembrie către Băbana, care vine mai încolo. E multă pădure de văzut între timp, chiar și numai până la Băbana, asta în ciuda faptului că pe 1 decembrie nu mai sunt frunze sus, eventual pe jos (chiar erau).
Ceva mai încolo, un avion pe cer, iar dâra de la motor lăsa un fel de umbră în aer, m-am mirat de asta.
Kilometru cu kilometru, amintindu-mi de vinerea de 7 martie 2003, am ajuns și în satele comunei Băbana, interdeluroase. Primul sat este Lupueni; se face o cotitură puternică la stânga, spre sud. Apoi, miezul comunei Băbana, cu Primăria. Era întinsă peste stradă o panglică mare cu 1 Decembrie și erau oameni pe drum. Se urcă prin curbe împădurite spre Groși. Frumos era soarele.
Treceam pe lângă pietrele kilometrice din anul 2003, dar acum erau șterse; în 2003 kilometrii de pe ele erau bine vizibili. De la Groși drumul se duce iar sud - sud-vest pe la Făcălețești.
În zona asta de după Groși, cu care se termină zona Băbanei, era un foarte mic lac sau iaz în câmp și venea și borna cu kilometrul 18 din 2003, ștearsă și ea de vreme; am depășit-o și de-acum drumeția mea intra, cu adevărat, prin locuri noi. Mai departe cu pas mare, soarele urcase pe cer.
Era mai cald decât normalul pentru 1 decembrie, dar prindea bine la drumeție.
Am făcut multe poze în acea zi, inclusiv câteva cu umbra mea pe drum; în fine, amintirile vor rămâne, și chiar dacă nu am poze și, în general, nici martori ai drumețiilor, știu ce s-a întâmplat.
E ceva drum de mers pe jos până la Făcălețești. Era și o instalație unde se învârtea ceva și, cred, ținea de irigație; acum se adunau kilometri noi în spatele meu.
După Făcălețești este o zonă mai largă între dealuri, unde se poate privi spre nord și spre sud, și DJ-ul se intersectează cu DJ703A, care merge de la sud la nord, în timp ce el merge mai departe spre apus; de aici încolo, am ajuns clar în zona Cocului, dar caut să-mi aduc mai clar aminte pe unde-am luat-o.
Am văzut la un moment dat un indicator cu „Pitești 25”, nu făcusem popas încă, și mai în față m-am așezat pe piatra unui șanț de ângă drum, pe partea dreaptă, pentru primul popas, și să mă hrănesc din rucsac; era și un tată cu copilul, care voiau să iasă din curte, și omul spunea „S-a așezat cineva la poartă”, iar pe lângă mine, „Hai să trăiți!” și l-am salutat și eu.
Cred totuși c-am luat-o spre apus mai departe, pe DJ703E, prin Popești-Săliștea, așa se explică mai bine de ce mai târziu am ajuns pe lângă Uda și apoi mai aveam puțin, peste un deal din față, până să ating județul Olt, la apus.
Țin minte mai încolo să mergeam spre nord pe un drum de deal,cu pădure aproape, poate DJ703B; erau două avioane pe cer unul lângă altul, cu dâre spre răsărit; drumul era frumos mărginit de vegetație, la urma urmei există și plante semperviriscente, precum mereu verzile conifere. Am făcut și mulți pași în afara satelor, în drumeția asta, pur și simplu în natură. Mai după asta cu pădurea, știu sigur c-am atins zona acelor sate foarte sărăcăcioase,cu colibe din natură, în zona Udei - să zicem Braniștea-Uda-Dealu Tolcesii, și în zona asta un drumeag ducea pe un deal din față, către apus, dar eu NU m-am mai dus și pe acolo. Examinând mai târziu harta acasă, am realizat că dacă mai insistam puțin și-o luam pe-acolo, ieșeam din Argeș...
Dar nu am ieșit. Toată drumeția din joia de 1 decembrie 2011 s-a desfășurat în jumătatea apuseană a județului Argeș, nu mi-am părăsit județul.
Am continuat drumul spre sud. Erau dealuri. La un moment dat, a trebuit să străbat la picior o pădure păntoasă, asta după ce-o luasem pe un drumeag prin iarbă; am avut nevoie, agățându-mă de tulpini, să cobor cu atenție panta pădurii aceleia, să nu cad aiurea pe-acolo. Figura cu prinsul de tulpini aveam să mi-o reamintesc la celelalte drumeții deluroase, cele din 2017.
După asta, am luat-o mai departe spre sud pe un drum de pământ, mai mult ca sigur nemarcat pe hartă, sub soarele trecut de jumătatea cerului, al frumoasei zile de 1 decembrie 2011. Am mers cu răbdare și mai încolo reiese c-am atins DJ703B, undeva în zona Bărănești-Chirițești să fi fost, știu c-am mai mers pe drumeag pe lângă grădini.
Spre sud mai departe pe acest drum județean, am trecut printre casele oamenilor de acolo și am intrat în comuna Vedea, cea cu cunoscutul spital, dar acum NU aveam să ajung și în satul Vedea, prin sat am ajuns abia în 2017, ci m-am dus pe acest drum al după-amiezei până la Dincani.
La Dincani, dacă zic bine, am luat-o la urcuș pe jos pe DC172A, au biserică și un cimitir în pantă de deal în zona aceea. Era trecut de ora trei după-amiază, și pe o uliță am salutat câteva localnice cu „Bună seara”, cum soarele era spre josul cerului. Una dintre vârstnicele doamne mi-a zis „Bună ziua, mamă, bună ziua!”.
La marginea Dincaniului, lângă pădure, am reluat pașii prin natură... Am trecut prin pădure pe jos, am coborât, mi-am revăzut umbra și mai departe, în față, erau niște oameni, cred că la tăiat de lemne sau în inspecție pădurească. M-am ferit de întâlnirea cu ei, reurcând panta și luând-o mai pe-ncolo prin pădure. Am dat de un drumeag plin cu frunze uscate, pe care am mers. Luna în creștere urca și ea pe cer, acum când soarele nu mai avea mult până la apus.
Drumul cobora puțin, eram pe o pantă mai argiloasă, cred, a unui deal. Ceva mai încolo am dat de casele unui nou sat, probabil Izvoru de Sus cu DJ731C, că am redat de drum asfaltat. Se întuneca atunci când eram între casele acelor oameni; soarele apusese.
Mai departe iar mi se învălmășesc amintirile. Știu că am ieșit din zona asta sătească și drumul cobora, către sud asta; știu c-am mai făcut niște pași în natură, într-o vreme m-am rătăcit lângă casele unui sat, sub clar de lună, căutam o trecere mai departe, așa, prin iarbă, în natură, și au fost niște minute mai grele; apoi am găsit un drumeag care cobora printr-o zonă împădurită și după niște sute de metri iar am ajuns la casele unui sat, cu uliță și iluminare publică, poate o fi fost Crucișoara; mă uitam la stelele de pe cer, după Constelația Orion, ca să ghicesc direcția cuvenită spre Pitești, să mă orientez cardinal ca să mă îndrept spre casă; pe urmă mergeam pe stradă, în același sat sau poate în următorul, considerând că mă duc spre est. A fost o veritabilă rătăcire, dar am ieșit din ea.
Cred să fi fost Crucișoara, că apoi am avut impresia de-a recunoaște DJ703A în locul de după Făcălețești, când 703A se duce la sud ca drum de pământ; spre sud am luat-o, acum.
A fost o repriză de drum lung sub natură, cu luna pe cer, mai treceam pe lângă case de oameni, dar era destul întuneric sătesc; în zare spre sud, erau mașini pe un drum, și dealurile dinspre sud, cred că în zona cu Păduroiu, făceau deschidere și-am zărit cel puțin un bec roșu de sondă, acolo departe, spre sud; dacă m-am ținut așa de DJ703A sud-est-sud, cu cotituri și lună pe cer, am trecut treptat prin Dealul Oreșului și Dinculești, lăsând lateral Dealul Viilor și Sămara, și-aveam să reajung pe-aici în aprilie 2017.
Regăsind case de sate, am mers pe acest drum, cu lămpi publice de-acum aprinse pentru noapte, și am ajuns la... Poiana Lacului.
Intersecția DJ703A cu DN67B Pitești-Drăgășani la Poiana Lacului se face în miezul comunei, la vreo 13 (?) kilometri de la ieșirea din Pitești dinspre Trivale, cu magazine și BRD la vedere. Era a doua oară în viața mea pe jos prin Poiana Lacului, oi ajunge să zic și de prima, așa că de-acum zona era cunoscută de-a dreptul. Bineînțeles c-am făcut-o stânga spre Pitești imediat, și fiindcă în tot timpul și tămbălăul acela cu rătăceala prin sate, ora înaintase serios, am început să mai alerg pe porțiuni, dorind să ajung acasă înainte de ora 12 noaptea.
Aveam acum în față kilometrii pe jos spre Moșoaia, apoi pădurea către Smeura, Smeura și, în sfârșit, Piteștiul până acasă. Organismul resimțea oboseala; mai aveam ceva provizii în ghiozdan. Când eram pe la Moșoaia am vorbit din mers la telefon cu tata. Pe-acolo prin sat, am stat o vreme jos sub gardul unei case, mai mâncând citrice din ghiozdan. Am pornit mai departe, înfruntând durerea musculară, către pădure.
Trebuia să alerg din când în când, ca să accelerez întoarcerea acasă. Treceam noaptea prin pădurea Moșoaia-Smeura, a doua oară în viață, prima fiind în lunea de 15 iunie 2009 (oi ajuge și-acolo). Mai venea câte-o mașină din spate și eram pe fază să bag de seamă lumina farurilor din spate.
Am ajuns și prin Smeura, care are și ea o anumită întindere; trebuia să alerg periodic, și la capătul dinspre Pitești al Smeurei cineva voia să mă ia cu mașina, dar am continuat pe jos. De acolo, drumul de intrare în Pitești este în coborâre, și deja era peste ora 11 seara.
Am trecut și prin cartierul Trivale, la capătul lui estic din strada Smeurei trecea o mașină de Poliție în sus.
Am ajuns în casă cu cinci minute înainte de miezul nopții.
Drumul din 19/20 iunie 2003 fusese depășit.
17 ore pentru drumeția asta, iar kilometrii, pur estimativ, ținând seama de viteza medie la pas, de încetineala rătăcelii plus accelerarea în alergări la sfârșit, plus cuantumul popasurilor, i-am considerat a fi fost o sută, sau măcar între 90 și 100. Tradițional: 100 de kilometri pe jos în 17 ore.
Acum, acesta era cel mai lung drum pe jos din viața mea, într-o joi de 1 decembrie, cu o pleiadă de locuri noi văzute.
******** ******** ******** ********
Iată, așa făceam eu de Ziua Națională în anul 2011, pe o splendoare de vreme de nu credeai că-i decembrie afară.
Joi, 1 decembrie 2011, am plănuit să merg foarte mult pe jos în vestul județului Argeș.
Eram într-altă perioadă fructuoasă a drumețiilor, dar la acea vreme, în 2011, amestecam transportul în comun cu mersul pe jos, și deja vizitasem mai multe locuri noi pentru mine, ca Brașovul, Craiova, Horezul, Alexandria; mersesem pe jos prin București (la timpul cuvenit, o să documentez și asta); drumețisem deja prin Argeș pe jos în mai multe rânduri în toamna aia, avea organismul antrenament, și afluxul acesta de drumeții din 2011 venea în adăugare la prima perioadă din viața mea când făcusem multă mișcare, 2003-2004.
Acum voiam ca, într-o joi de 1 decembrie, să fac un record nou de mers pe jos după o călătorie făcută în anul 2003 (o să ajung și la ea) și în același timp să fac o lungă incursiune dincolo de Pădurea Trivale, în partea de apus a județului Argeș, după ce tot în 2003, în alt drum, mersesem mai mulți kilometri dincolo de limita Pădurii Trivale, pe DJ703E. De fapt, în 2003 alergam mai mult pe distanțe mari, obosind apoi la pas, desigur, dar acum în 2011 mă axam pe mersul la pas în mulți kilometri.
Am mai zis ce aveam special cu joile de 1 decembrie.
Inițial, drumul ăsta ar fi trebuit pornit marți, pe 29 noiembrie, dar am avut ceva la facultate care nu ar fi trebuit să fie în orar și atunci am profitat că 1 decembrie este 1 decembrie.
Aproape de ora șapte dimineața din 1 decembrie, cu cer senin și luminându-se (dar soare încă nu era), am ieșit din casă, mergând spre pădurea Trivale. Aveam un ghiozdan special pe care îl căpătasem cu ocazia unui proiect de la facultate (PRACTICOR, cu mers în Germania) în vara lui 2011, și știu c-am luat niște apă de acasă, plus fructe (mere, portocale ori mandarine în plus, parcă), la acea vreme bazându-mă pe ce luam de acasă și nefiind pe banii mei, căci îmi trimitea bani mama. Aveam, așadar, bagaj prestabilit de mâncare.
Planul meu inițial era să merg pe acel DJ departe, mai departe de borna cu kilometrul 18 Pitești (unde ajunsesem în martie 2003), și să merg pe drumuri suficienți kilometri cât să bat drumeția din iunie 2003, de 65-68 de kilometri, dar doream să și ajung acasă înainte de miezul nopții, ca să fie totul pe 1 decembrie.
O să vedem cum am reușit asta.
Am intrat în Pădure, într-adevăr; am mers cu pas mare, am trecut primele zone cunoscute, până la Schitul Trivale și-apoi în spațiul dintre schit și Cornul Vânătorului; încă erau aprinse lămpile publice. Pădurea are copaci mulți, dar era golașă de 1 decembrie. Am depășit și Cornul Vânătorului, apoi, treptat, și intersecția spre Grădina Zoologică; de aici încolo, pădurea se face pustie, bornele kilometrice se strâng în spate una câte una, dar e ceva de mers; la un moment dat, drumul se curbează ondulat și urcă, apoi apare un luminiș cu poiană pe partea stângă.
Deja răsărise soarele. Spațiul acesta cu poiană între păduri îl cunoșteam din 20 mai 2002.
Spre capătul poienii, am admirat natura însorită a dimineții de 1 decembrie. Începea o zi frumoasă și caldă de joi, 1 decembrie, cu mine la drum lung.
Nu m-am lăsat și-am continuat pe jos prin frumusețea de natură de 1 decembrie către Băbana, care vine mai încolo. E multă pădure de văzut între timp, chiar și numai până la Băbana, asta în ciuda faptului că pe 1 decembrie nu mai sunt frunze sus, eventual pe jos (chiar erau).
Ceva mai încolo, un avion pe cer, iar dâra de la motor lăsa un fel de umbră în aer, m-am mirat de asta.
Kilometru cu kilometru, amintindu-mi de vinerea de 7 martie 2003, am ajuns și în satele comunei Băbana, interdeluroase. Primul sat este Lupueni; se face o cotitură puternică la stânga, spre sud. Apoi, miezul comunei Băbana, cu Primăria. Era întinsă peste stradă o panglică mare cu 1 Decembrie și erau oameni pe drum. Se urcă prin curbe împădurite spre Groși. Frumos era soarele.
Treceam pe lângă pietrele kilometrice din anul 2003, dar acum erau șterse; în 2003 kilometrii de pe ele erau bine vizibili. De la Groși drumul se duce iar sud - sud-vest pe la Făcălețești.
În zona asta de după Groși, cu care se termină zona Băbanei, era un foarte mic lac sau iaz în câmp și venea și borna cu kilometrul 18 din 2003, ștearsă și ea de vreme; am depășit-o și de-acum drumeția mea intra, cu adevărat, prin locuri noi. Mai departe cu pas mare, soarele urcase pe cer.
Era mai cald decât normalul pentru 1 decembrie, dar prindea bine la drumeție.
Am făcut multe poze în acea zi, inclusiv câteva cu umbra mea pe drum; în fine, amintirile vor rămâne, și chiar dacă nu am poze și, în general, nici martori ai drumețiilor, știu ce s-a întâmplat.
E ceva drum de mers pe jos până la Făcălețești. Era și o instalație unde se învârtea ceva și, cred, ținea de irigație; acum se adunau kilometri noi în spatele meu.
După Făcălețești este o zonă mai largă între dealuri, unde se poate privi spre nord și spre sud, și DJ-ul se intersectează cu DJ703A, care merge de la sud la nord, în timp ce el merge mai departe spre apus; de aici încolo, am ajuns clar în zona Cocului, dar caut să-mi aduc mai clar aminte pe unde-am luat-o.
Am văzut la un moment dat un indicator cu „Pitești 25”, nu făcusem popas încă, și mai în față m-am așezat pe piatra unui șanț de ângă drum, pe partea dreaptă, pentru primul popas, și să mă hrănesc din rucsac; era și un tată cu copilul, care voiau să iasă din curte, și omul spunea „S-a așezat cineva la poartă”, iar pe lângă mine, „Hai să trăiți!” și l-am salutat și eu.
Cred totuși c-am luat-o spre apus mai departe, pe DJ703E, prin Popești-Săliștea, așa se explică mai bine de ce mai târziu am ajuns pe lângă Uda și apoi mai aveam puțin, peste un deal din față, până să ating județul Olt, la apus.
Țin minte mai încolo să mergeam spre nord pe un drum de deal,cu pădure aproape, poate DJ703B; erau două avioane pe cer unul lângă altul, cu dâre spre răsărit; drumul era frumos mărginit de vegetație, la urma urmei există și plante semperviriscente, precum mereu verzile conifere. Am făcut și mulți pași în afara satelor, în drumeția asta, pur și simplu în natură. Mai după asta cu pădurea, știu sigur c-am atins zona acelor sate foarte sărăcăcioase,cu colibe din natură, în zona Udei - să zicem Braniștea-Uda-Dealu Tolcesii, și în zona asta un drumeag ducea pe un deal din față, către apus, dar eu NU m-am mai dus și pe acolo. Examinând mai târziu harta acasă, am realizat că dacă mai insistam puțin și-o luam pe-acolo, ieșeam din Argeș...
Dar nu am ieșit. Toată drumeția din joia de 1 decembrie 2011 s-a desfășurat în jumătatea apuseană a județului Argeș, nu mi-am părăsit județul.
Am continuat drumul spre sud. Erau dealuri. La un moment dat, a trebuit să străbat la picior o pădure păntoasă, asta după ce-o luasem pe un drumeag prin iarbă; am avut nevoie, agățându-mă de tulpini, să cobor cu atenție panta pădurii aceleia, să nu cad aiurea pe-acolo. Figura cu prinsul de tulpini aveam să mi-o reamintesc la celelalte drumeții deluroase, cele din 2017.
După asta, am luat-o mai departe spre sud pe un drum de pământ, mai mult ca sigur nemarcat pe hartă, sub soarele trecut de jumătatea cerului, al frumoasei zile de 1 decembrie 2011. Am mers cu răbdare și mai încolo reiese c-am atins DJ703B, undeva în zona Bărănești-Chirițești să fi fost, știu c-am mai mers pe drumeag pe lângă grădini.
Spre sud mai departe pe acest drum județean, am trecut printre casele oamenilor de acolo și am intrat în comuna Vedea, cea cu cunoscutul spital, dar acum NU aveam să ajung și în satul Vedea, prin sat am ajuns abia în 2017, ci m-am dus pe acest drum al după-amiezei până la Dincani.
La Dincani, dacă zic bine, am luat-o la urcuș pe jos pe DC172A, au biserică și un cimitir în pantă de deal în zona aceea. Era trecut de ora trei după-amiază, și pe o uliță am salutat câteva localnice cu „Bună seara”, cum soarele era spre josul cerului. Una dintre vârstnicele doamne mi-a zis „Bună ziua, mamă, bună ziua!”.
La marginea Dincaniului, lângă pădure, am reluat pașii prin natură... Am trecut prin pădure pe jos, am coborât, mi-am revăzut umbra și mai departe, în față, erau niște oameni, cred că la tăiat de lemne sau în inspecție pădurească. M-am ferit de întâlnirea cu ei, reurcând panta și luând-o mai pe-ncolo prin pădure. Am dat de un drumeag plin cu frunze uscate, pe care am mers. Luna în creștere urca și ea pe cer, acum când soarele nu mai avea mult până la apus.
Drumul cobora puțin, eram pe o pantă mai argiloasă, cred, a unui deal. Ceva mai încolo am dat de casele unui nou sat, probabil Izvoru de Sus cu DJ731C, că am redat de drum asfaltat. Se întuneca atunci când eram între casele acelor oameni; soarele apusese.
Mai departe iar mi se învălmășesc amintirile. Știu că am ieșit din zona asta sătească și drumul cobora, către sud asta; știu c-am mai făcut niște pași în natură, într-o vreme m-am rătăcit lângă casele unui sat, sub clar de lună, căutam o trecere mai departe, așa, prin iarbă, în natură, și au fost niște minute mai grele; apoi am găsit un drumeag care cobora printr-o zonă împădurită și după niște sute de metri iar am ajuns la casele unui sat, cu uliță și iluminare publică, poate o fi fost Crucișoara; mă uitam la stelele de pe cer, după Constelația Orion, ca să ghicesc direcția cuvenită spre Pitești, să mă orientez cardinal ca să mă îndrept spre casă; pe urmă mergeam pe stradă, în același sat sau poate în următorul, considerând că mă duc spre est. A fost o veritabilă rătăcire, dar am ieșit din ea.
Cred să fi fost Crucișoara, că apoi am avut impresia de-a recunoaște DJ703A în locul de după Făcălețești, când 703A se duce la sud ca drum de pământ; spre sud am luat-o, acum.
A fost o repriză de drum lung sub natură, cu luna pe cer, mai treceam pe lângă case de oameni, dar era destul întuneric sătesc; în zare spre sud, erau mașini pe un drum, și dealurile dinspre sud, cred că în zona cu Păduroiu, făceau deschidere și-am zărit cel puțin un bec roșu de sondă, acolo departe, spre sud; dacă m-am ținut așa de DJ703A sud-est-sud, cu cotituri și lună pe cer, am trecut treptat prin Dealul Oreșului și Dinculești, lăsând lateral Dealul Viilor și Sămara, și-aveam să reajung pe-aici în aprilie 2017.
Regăsind case de sate, am mers pe acest drum, cu lămpi publice de-acum aprinse pentru noapte, și am ajuns la... Poiana Lacului.
Intersecția DJ703A cu DN67B Pitești-Drăgășani la Poiana Lacului se face în miezul comunei, la vreo 13 (?) kilometri de la ieșirea din Pitești dinspre Trivale, cu magazine și BRD la vedere. Era a doua oară în viața mea pe jos prin Poiana Lacului, oi ajunge să zic și de prima, așa că de-acum zona era cunoscută de-a dreptul. Bineînțeles c-am făcut-o stânga spre Pitești imediat, și fiindcă în tot timpul și tămbălăul acela cu rătăceala prin sate, ora înaintase serios, am început să mai alerg pe porțiuni, dorind să ajung acasă înainte de ora 12 noaptea.
Aveam acum în față kilometrii pe jos spre Moșoaia, apoi pădurea către Smeura, Smeura și, în sfârșit, Piteștiul până acasă. Organismul resimțea oboseala; mai aveam ceva provizii în ghiozdan. Când eram pe la Moșoaia am vorbit din mers la telefon cu tata. Pe-acolo prin sat, am stat o vreme jos sub gardul unei case, mai mâncând citrice din ghiozdan. Am pornit mai departe, înfruntând durerea musculară, către pădure.
Trebuia să alerg din când în când, ca să accelerez întoarcerea acasă. Treceam noaptea prin pădurea Moșoaia-Smeura, a doua oară în viață, prima fiind în lunea de 15 iunie 2009 (oi ajuge și-acolo). Mai venea câte-o mașină din spate și eram pe fază să bag de seamă lumina farurilor din spate.
Am ajuns și prin Smeura, care are și ea o anumită întindere; trebuia să alerg periodic, și la capătul dinspre Pitești al Smeurei cineva voia să mă ia cu mașina, dar am continuat pe jos. De acolo, drumul de intrare în Pitești este în coborâre, și deja era peste ora 11 seara.
Am trecut și prin cartierul Trivale, la capătul lui estic din strada Smeurei trecea o mașină de Poliție în sus.
Am ajuns în casă cu cinci minute înainte de miezul nopții.
Drumul din 19/20 iunie 2003 fusese depășit.
17 ore pentru drumeția asta, iar kilometrii, pur estimativ, ținând seama de viteza medie la pas, de încetineala rătăcelii plus accelerarea în alergări la sfârșit, plus cuantumul popasurilor, i-am considerat a fi fost o sută, sau măcar între 90 și 100. Tradițional: 100 de kilometri pe jos în 17 ore.
Acum, acesta era cel mai lung drum pe jos din viața mea, într-o joi de 1 decembrie, cu o pleiadă de locuri noi văzute.
******** ******** ******** ********
Iată, așa făceam eu de Ziua Națională în anul 2011, pe o splendoare de vreme de nu credeai că-i decembrie afară.
Comentarii
Trimiteți un comentariu