Treceți la conținutul principal

TURNEUL AFRICĂNESC AL LUI CEAUŞESCU

Cică se face că, prin toamna anului 1982, Ceauşescu de un Nicolae şi Nicolae Ceauşescu şi-a propus, a ales şi a decis să întreprindă o vizită de pace şi prietenie prin câteva ţări emergente africane.
Voia relaţii economice noi, avantajoase şi care să consolideze imaginea României de ţară socialistă puternică.
Să vedem cu ce şoşele, cu ce momele şi cum s-a soldat aventura aceasta extracontinentală.

1. BENINUL

Începe cu Beninul, o ţară vest-africană mare aproape cât jumătate din România cea strămoşească (ceea ce l-a şi încurajat, de altfel, pe Tovarăşul Carpatin în acest demers), şi are o întrevedere elocventă cu conducătorul Kérékou, un reputat marxist al locului. Ei se întâlnesc pe Muntele Sokbaro şi, cu sprijin logistic de la Bucureşti, discuţiile sunt transmise în direct la radio.
Ţara se afla deja în epoca post-colonială, fiind independentă şi având de vreo şapte ani denumirea Benin, căci se numise Dahomey, iar mai înainte-vreme chiar „Regatul Dahomey”, şi cum acum avea un Preşedinte, asta cadra destul de bine cu ambâţul antiimperialist al Oracolului de la Scorniceşti, aşa încât N.A.Ceauşescu a păşit chiar FOARTE optimist pe pământul reavăn al acestei ţări bătute de vântul Saharei.
Căci o să vedem cât de entuziast şi guraliv a fost Pretinul cel Mare al Ţării-Mumă în această primă parte a itinerariului african-can.

La acea vreme Beninul era în război civil.
Pe aceeaşi vreme, Ceauşescu nu se mai afla chiar pe cai mari, dar căuta avantaje din iniţierea unor strânse colaborări tovărăşeşti cu aceste ţări mai puţin explorate economic din Africa, şi fiindcă suferea deja de sindromul grandomaniei misionare, s-a apucat să facă propuneri de pace şi progres, precum dezarmarea imediată a populaţiei Beninului şi investiţii majore într-un sistem de irigaţii, suplimentarea substanţială a producţiei de bumbac a ţării, inclusiv pe baza exporturilor la greu din România, extinderea Aeroportului şi a portului Cotonou şi mărirea flotei aeriene şi maritime, bineînţeles pe principiul „Serviciu contra serviciu”, adică să ne dea şi ei nişte nave la schimb - a, şi Ceauşescu a mai propus şi construirea unui număr de vreo câteva zeci de şcoli, preferabil minim 100, în anii următori.

Nicu al lui nea Andruţă de pe la Scorniceşti NU s-a oprit aici cu propunerile de dezvoltare făcute lui Mathieu Kérékou, ci a mai venit şi cu alte găselniţe prin discuţii, precum ar fi:
- Instituirea unei perioade cincinale (1983-1987) de probă în Benin, pe parcursul căreia să se facă toate cele de mai sus;
- Electrificarea a minim 90% din teritoriul beninez până în 1987;
- Răspândirea televizoarelor color în toată ţara, producţia urmând a fi asigurată de la Bucureşti şi, deci, importată de către beninezi;
- Reducerea analfabetismului din Benin sub 20% până în 1987, iar în eventualitatea unui nou cincinal, paşi către eradicarea efectivă a acestuia;
- Stârpirea malariei, prin vaccinuri produse şi exportate de la Bucureşti;
- Construirea unui mare spital municipal în capitala Porto-Novo, pe perioada Cincinalului, precum şi a unui spital pentru copii, tot acolo sau la Cotonou (alt oraş mare), mare cam cât vreo patru Budimexuri;
-Reformarea Codului Penal al Beninului şi elaborarea unui Cod al Familiei, care să incrimineze ferm poligamia şi violenţa în familie;
- Construirea unei uzine automobilistice şi răspândirea automobilelor în tot Beninul, în speţă popularizarea Daciilor noastre pe pământ african, în următorii ani;
- Cultivarea graduală a pământului beninez cu legume specific europene (româneşti), ale căror seminţe urmau, desigur, să fie exportate de mama focului din holdele cele C.A.P.-uite ale Patriei noastre, altfel cum? Asta, tot în cadrul Cincinalului, cu perspectiva continuării;
- Pe măsura îndeplinirii cumulative a dezideratelor de mai sus, Beninul avea să mai primească sprijin (şi să capete putere) ca să strângă colaborarea cu statele învecinate, asta aşa, mai de-a lungul anilor, ca în perspectiva anilor 2000 să formeze o posibilă Alianţă Anti-Sahariană;
- Legat de Alianţa aceasta, a mai spus Ceauşescu, Bucureştiul se oferea să facă cercetări ştiinţifice (geologice şi pedologice) pe baza rezultatelor cărora Alianţa ţărilor africane să pornească o campanie activă de dez-deşertificare, deci să convertească treptat părţile de Sahara care le corespundeau (asta deja depăşea teritoriul Beninului, care nu are tangenţe geografice cu Sahara) în teren agricol;
- Stimularea adiţională a natalităţii benineze, chit că aceasta se afla deja la un nivel mulţumitor pentru gusturile ceauşiste, ţara având mai multe milioane de oameni;
- Ceauşescu, sub înflăcărarea vrafului de propuneri grandomane făcute până acum, şi fiind cam nemulţumit de aspectul clădirii Parlamentului Beninez, a mai pus în discuţie şi construirea unei Case a Poporului pentru această ţară, dar nu imediat, ce-i drept (că deja era „a noastră” în plan), la ridicarea edificiului urmând a fi depuse eforturi combinate ale muncitorilor români detaşaţi (urmau a fi aleşi dintre viitorii foşti „meşteri zidari tencuitori” de la marea „Plăcintă a Poporului” din Cetatea lui Bucur), ale localnicilor beninezi şi... ale foştilor militari* ai ţării;
- *Sub aspectul luptei pentru pace, Ceauşescu, pe lângă încetarea tuturor conflictelor în desfăşurare atunci prin Benin, mai propunea o demilitarizare parţială a ţării, de minim 25% pe timpul Cincinalului;
- Facilitarea, pentru tinerii din Benin, a studiilor superioare în România, în varii domenii de activitate socialistă;
- Considerându-se, încă, pe sine ca partener special al americanilor, Ceauşescu s-a mai oferit, pentru perioada imediat următoare sau cel puţin în următorii câţiva ani, observând şi dezvoltarea Beninului ”conform Planului”, să medieze pe lângă preşedintele american Reagan introducerea Beninului pe lista „naţiunilor favorizate” la vize, ca un fel de „clauza celei de-a doua naţiuni mai favorizate”, cum atunci România încă mai avea Clauza cea mare;
- Asigurarea reţelelor de canalizare în toate oraşele benineze, construirea a cel puţin 10000 de locuinţe noi (apartamente) pe an, dezvoltarea zonelor urbane şi... sistematizarea unor sate (la acea vreme, ideea asta încă era incipientă în mintea Primului Încălţător al Patriei, iar nouă încă nu îndrăznea să ne-o spună);
- În ideea unui nou cincinal 1988-1992, cum deja până acum erau destule idei de implementat pentru primul, Ceauşescu mai punea pe tapet problema construirii unei rafinării de cercetare/exploatare a petrolului în Benin, deşi geografia ţării nu indica o astfel de resursă naturală;
- Dezvoltarea turismului, în special pe litoralul beninez, construirea unei staţiuni în apropierea oraşului-port Cotonou, după modelul Mamaia „mulge oaia”, banii pentru această construcţie urmând să fie mulşi de la bugetul de stat al românilor, ca un cadou frăţesc al lui Ceauşescu pentru Benin;
- Formarea, în stadiu experimental, a unor cooperative agricole de producţie de inspiraţie ceapistă autohtonă pe pământ beninez. Dacă iniţiativa avea să dea roade bune la producţia pe hectar, putea fi extinsă;
- Eliminarea totală a muncii minorilor, egalitatea femeilor în drepturi cu bărbaţii „sub toate aspectele socialiste”, inclusiv accesul egal şi integral al populaţiei la învăţământ;
- Până în anul 2000, Beninul să aibă o nouă Universitate în capitala ţării, în afara celei din Abomey-Calavi (la rândul ei, era relativ nouă, din 1970), şi, bineînţeles, România avea să contribuie la această „propăşire a statului-pretin din Africa” prin muncă;
- Generalizarea, până în 1987, la capătul Cincinalului de probă, a învăţământului obligatoriu de opt clase** pentru toţi beninezii.

** Că aşa era şi în „România, nu uita” pe vremea aia.
Şi Ceauşescu a mai făcut câteva propuneri minore, totodată neprecupeţind laudele la adresa „progresului socialist” al patriei noastre, aducând elogii natalităţii ridicate a ambelor ţări (un lucru bun) şi „supraîmplinirii tovărăşeşti” a Cincinalurilor autohtone, şi neezitând să înfiereze faptul că bărbaţii beninezi îşi bat femeile, că pacea nu este respectată şi că regimul căsătoriilor nu este foarte bine reglementat prin Benin. Apropo de egalitatea de gen, el nu şi-a uitat soţia când îşi depăna lista de subiecte măreţe, povestind despre cum sfaturile nevasti-sii (!) îşi aduc contribuţia la progresul către comunism al inegalabilului popor român.

Taica Kérékou, mai tânăr cu vreo 15 ani decât Opincarul Fruntaş carpato-danubiano-pontic şi mai moale de înger din fire, era ameţit de atâtea propuneri măreţe născute din puţul gândirii Fiului Dintâi al unui pământ comunist de la Miazănoapte.
Dar să nu uităm că, pe cât de importante erau pentru beninezi acel conflict civil şi stilul lor particular de viaţă în general, pe-atâta de curioşi şi conectaţi în direct pe cale auditivă la întrevederea asta erau o serie de beninezi din mai multe pieţe publice, unde se aduseseră special de la Bucureşti nişte difuzoare ca să asculte (la vremea aceea era mai greu cu ecranele, că era 1982, nu ca astăzi), plus că unii beninezi mai aveau Radio şi prin case, şi erau ascultători fideli ai postului naţional de radio, unde se transmiteau în direct toate bălăriile socialiste ale lui Ceauşescu.

Aşa că oamenii s-au revoltat când au auzit toate propunerile astea, au transmis din vorbă-n vorbă şi altora, iar până a doua zi, când Ceauşescu şi Kérékou se aflau la stabilimentul prezidenţial din capitala ţării, s-a declanşat o amplă mişcare de protest, care i-a aţâţat până şi pe unii membri din Parlament şi Guvern, aproape de pregătirea unei Lovituri de Stat în Benin.

Ideea cea mai fierbinte a protestatarilor era următoarea:
„Pentru noi, războiul de acum din ţară este cel mai important, afară cu nigerienii şi cu togolezii din ţară! Dacă va fi nevoie, vom traversa graniţele şi vom ataca. Interesele noastre de război sunt TOTUL! Iar de tradiţiile şi pământul şi viaţa noastră nu se atinge nimeni. Oaspete necunoscut, să pleci imediat pe unde ai venit!!!”

Ceauşescu, băgând-o pe mânecă, şi cum de altfel încă aspira la o potenţială nominalizare la Premiul Nobel pentru Pace, a înghiţit în sec, s-a bâlbâit puţin la microfonul din parlament şi, scărpinându-se încruntat în spatele urechii drepte, s-a abţinut să semneze vreun acord ori tratat şi-a plecat în secret din Benin, statul care nu a fost benign, în noaptea următoare. A părăsit ţara şi aşa a eşuat demersul ceauşist de Pacificator al Beninului.

2. B****A TOGOLEZĂ

Nedescurajat până la capăt, Nicolae dintr-un Andruţă nu a plecat prea departe, ci şi-a continuat turneul la vecinii din Togo. Ca şi Beninul, Republica Togoleză era stat independent încă de prin 1960, deci stat post-colonialist. Cam pe jumătate din mărimea Beninului, ceea ce reflectă şi ambâţul cel descrescă(că)tor al lui Ceauşescu după ruşinoasa spaimă trasă pe la Porto-Novo.

Ceauşescu s-a oprit în capitala Lomé şi l-a întâlnit aici pe omologul său Gnassingbé Eyadéma. Acesta din urmă, anticomunist de formaţie, nu a părut prea încântat, dar ştia câte ceva despre prestaţia antisovietică a lui Ceauşescu din 1968 (înşelătoarea..., dar asta ştim acum noi, pe-atunci nu prea ştia multă lume), plus faptul că Occidentul capitalist îl cam aprecia(se) - Eyadéma era un om informat de felul său şi ştia de schimburile de vizite ale lui Ceauşescu cu americanii, plus plimbarea cu caleaşca englezească de la Londra.
Totuşi, african dintr-o bucată, consecvent şi cu principii solide de-ale locului, preşedintele togolez nu a dorit să aibă o consfătuire faţă către faţă cu Geniul Cizmatic de la Olt, în schimb a acceptat să organizeze o adunare populară cu togolezii în aer liber, într-o zonă de savană, la care el şi Ceauşescu să participe. Ştiţi, cam ceva de tipul „Bill Clinton la Bucureşti” în vinerea de 11 iulie 1997, doar că Ceauşescu avea să respire din plin aerul naturii africane.

Eh beh, cum-necum, marea întrevedere ospeţească s-a realizat, chit că nu păreau să fie mai mult de vreo câteva mii de togolezi interesaţi. Totuşi, adunarea era bine organizată şi ordonată, aproape de stilul celor de la noi. Führer-ul nostru socialist îşi mai revenise oarecum din şocul beninez de la Răsărit, dar acum ştia c-ar face bine să respecte cuvântul-cheie „Moderaţie”.

Şi Ceauşescu a început. Le-a cuvântat togolezilor despre binefacerile şi realizările societăţii socialiste (!!) de pe la noi în ultimii 17 ani, de când el preluase cârma ţării, succedându-l pe Dej (poate singura dată după momentul martie 1965 când l-a pomenit prin vreo cuvântare publică pe „dragul tovarăş Gheorghiu”, pesemne efectele fricii de după Benin se resimţeau). Apoi Tovarăşul Nicolae, pe care minutele de cuvântare îl aprindeau şi-l făceau să mai capete puteri şi să uite din inimă de griji, a trecut repede prin vreo câteva asigurări de prietenie între poporul român şi cel togolez şi-a reînceput să propună şi să promită marea cu sarea şi mâncarea (un fel de-a spune), poporul togolezilor având o situaţie mai precară decât cea a temperamentalilor lor vecini de la Soare-Răsare.

Aşa că Nea Nicu Românicu le-a vorbit togolezilor despre oferta României de a-i ajuta să aibă electricitate, infrastructură rutieră şi feroviară (curios fapt, Ceauşescu uitase să menţioneze ceva despre drumuri, poduri şi trenuri în discursul beninez, vezi bine...), le-a promis că România le va exporta oricând ajutoare umanitare de mâncare (le-a vorbit inclusiv despre mămăligă, gulaş şi sarmale!), a spus în treacăt ceva despre Metroul nostru şi Autostrada „păstorită” de el între Piteşti şi Bucureşti, adăugând că lungimea ei este de o mie (!?!) de kilometri.
În continuare a abordat subiectul posibilei industrializări a Republicii Togo, după modelul fabricilor şi uzinelor noastre, etapizând perioadele de dezvoltare tot aşa, pe cincinale, lăudând hărnicia muncitorilor români care „supraîmplinesc Planul Cincinal în patru ani şi jumătate”; a vorbit despre şcoală, alfabetizarea populaţiei (promiţând şi aici clădiri şi acces universal la educaţie) şi cultura română, de bună seamă făcând şi oferte de studiu în România pentru tinerii din Togo şi asigurându-i călduros de deschiderea, în spirit socialist şi tolerant, a regimului de la Bucureşti faţă de alte rase. Cum marele plan beninez cu liniuţe, expus mai sus, căzuse într-un mod lamentabil, Tovarăşul Cizmelor Noastre putea acum să-l reia pe tot, în faţa „săracilor togolezi” de la Soare-Apune.
Ceauşescu a ridicat în slăvi şi Marea noastră Neagră, comparând „mândra noastră pajişte albastră” cu Atlanticul togolez; a făcut câteva comparaţii bombastice între relieful României şi savana africană şi, sărind de la una la alta, a reluat subiectul dezsaharizării Africii şi-al creării unei alianţe interstatale africane în întemeierea căreia, desigur, el, Fiul cel Pacifist al Poporului, avea să joace un prietenesc rol de frunte.

Informat că togolezii sunt buni alergători, Niculae al Lixandrei a lui Badea şi-a amintit inopinat şi de sportivii noştri olimpici şi li i-a lăudat, neuitând desigur să promită că le va trânti negreşit o mare Sală Polivalentă şi un Stadion Olimpic la Lomé, cu eforturile unite ale muncitorilor noştri şi-ai lor. Schimbând iar abrupt subiectul, vizavi de construcţiile mari, le-a spus togolezilor despre planul lui de a construi la Bucureşti cea mai mare casă din lume, special pentru popor, şi spunând că şi „magnificul Popor din Togo” merită o casă pe măsură, la care chiar el va contribui atât cât îi va sta în puteri.
A adus succint în discuţie şi problematica egalităţii femeii cu bărbatul, promiţând sprijinul său ca femeia togoleză să aibă drept la vot şi autodeterminare „în cel mai pur spirit tovărăşesc socialist” (o gafă majoră, ţinând cont de orientarea opusă a preşedintelui Eyadéma, acolo de faţă).

Dar tema preferată a lui Ceauşescu părând să fie industrializarea, el le-a pus togolezilor pe tavă o statistică propagandistă, desigur tare umflată, în spiritul vremii, a „realizărilor de producţie” din România şi-apoi le-a promis şi lor că, dacă acceptă tratatul de prietenie româno-togoleză, până în anul 1990 vor avea „la fiecare 42 de secunde câte un tractor, la câte 39 de secunde un nou televizor, la fiecare 36 de secunde un frigider, la fiecare 33 de secunde li se va face un automobil, la fiecare trei zile un bloc nou de locuinţe pentru 1000 de oameni va fi gata, în fiecare zi câte 15 kilometri de cale ferată, săptămânal un tren nou, capabil să găzduiască până la 2000 de pasageri, va pleca pe porţile Depoului, la fiecare 30 de secunde Tipografia Naţională din Togo va tipări o carte pentru cultura poporului, an de an fiecare kilometru pătrat din pământul togolez va da nu ştiu câte zeci de tone de grâu, porumb, ardei, cartofi, morcovi, mălai (!!), mere, pere, cireşe şi tot aşa..., la fiecare 10 zile un siloz pentru cereale va fi gata pe câmpia togoleză (vai, vai, vai... mama ei de geografie din liceu), la fiecare 2 săptămâni o şcoală pentru 5000 de copii togolezi va fi pregătită să îşi deschidă porţile”, şi câte şi mai câte.

Pe tot parcursul flăcăroasei cuvântări fanfaronice, mulţimea cea expresivă fremăta şi se agita, iar la etapa de promisiuni ceauşiste oamenii îşi împreunau şi bălăngăneau mâinile stânga-dreapta şi strigau în cor:

-Baluba! Baluba! Baluba!
Şi mai tare:
-BALUBA! BALUBA! BALUBA!

Şi tot aşa.
Ceauşescu, având proprietatea specială (nespecifică bărbaţilor obişnuiţi) de a putea fi atent la mai multe lucruri deodată, a remarcat această scandare ovaţionată, iar modul acesta de manifestare, combinat cu ordinea dispunerii mulţimii şi cu aparenţa de exaltare în faţa sa, îl mulţumea şi-i dădea impresia că acel cuvânt este o laudă şi-o mărire pentru promisiunile şi vorbele sale, plus că îi amintea întrucâtva de vizitele populare din China şi Coreea de Nord, în iunie 1971.
Şi deci Ceauşescu, exportându-şi înfloriturile în faţa unei mulţimi pe pământ african, s-a gândit că Baluba asta este o laudă picătoare pe spate către Tovărăşia-Sa.

În fine, Nicolae „O Lae” cel iubit al poporului a mai continuat o vreme să promită prietenie, pace şi progres (dar fără demilitarizare, dimpotrivă, sprijin militar românesc contra Beninului, parcă uitând şi de ambâţul cel ascuns pentru Nobelul de Pace), iar la un moment dat chiar a folosit în aceeaşi frază expresiile „Războiul este o virtute, mai ales pentru apărarea unor prieteni” şi „Trăiască Pacea!”. La alt moment dat, s-a referit chiar la o posibilă demarare, până în anul 2000, a întemeierii unei mici Uniuni a Statelor Socialiste Africane în acea zonă de vest, în care este lesne de înţeles că el avea să îşi dea silinţa („sau dacă nu eu, atunci sigur fiul şi urmaşul meu, pe care-l cheamă tot Nicu!”), uitând parcă iar că de-a stânga sa stătea Eyadéma. Gafă diplomatică „Marcă Înregistrată” à la Pantofarul Suprem.

Şi ca o paranteză, la un „al treilea” moment dat, Scorni-Ceauşescu I al României a folosit şi o expresie rasistă, făcând o referire pseudo-mucalită la „strălucitele valuri de ciocolată ale acestui minunat popor, prezente astăzi aici la adunare”. Eyadéma, diplomat educat şi adevărat, a trecut şi peste duma asta şi a tăcut.

Până la urma urmelor turmelor***, Ceauşescu, simţind că-l trece nu cufureala, ci „cealaltă”, l-a întrebat pe omologul său pe sens invers unde este toaleta.
-Ce e, Tovarăşe, nu te mai ţine rezervorul de „Fanta”? l-a întrebat familiar preşedintele togolez.
Ş-apoi l-a tras mai spre spaţiul verde, arătându-i şugubăţ cu mâna:

Mergi colea după tufiş,
Scoţi baluba şi te pişi!

**** **** **** ****
Fast-forward, Ceauşescu a trebuit să rămână cu buza umflată „în bravul stil tovărăşesc” şi după întâlnirea asta, lăsând deoparte orice ambiţie şi promisiune de-mână-întinzătoare faţă de togolezi şi-a părăsit şi statul Togo, cum se spune tovărăşeşte pe româneşte... cu coada între craci.

***Turmele togoleze, aduse cu japca la acel miting, au avut într-adevăr o prestaţie şi-o opinie emblematică cu Baluba.

Astfel, „Ciao-Ceauşescu” a eşuat încă o dată în tentativa lui de Tovarăş Salvator al popoarelor oropsite de istorie de pe pământul leilor (NU bani) şi-al elefanţilor.
Totuşi, ca să îndulcim puţin pilula celui mai patriot cizmar al istoriei nastre contemporane, la despărţire el i s-a adresat cu „Ciao!” întâiului om togolez în stat, astfel că, dintr-această a doua parte a excursiei, măcar a ieşit asta: preşedintele togolez a învăţat de la Jupânul Statului Românesc un cuvânt italienesc.


3. REGATUL LESOTHO

Învins în mod mai mult decât deplorabil în încercările şi ambiţiile sale de subtil recolonizator african, cel mai aprig plătitor de datorie externă comunistă, ruşinat nevoie mare şi smerit într-un grad neobişnuit de pe urma acestor evenimente, a hotărât totuşi să mai facă o mini-încercare de consolare pe continentul cel mai călduros de pe Globul Albastru cu Pufoşenii, dar, temându-se acuma şi de nişte eventuale represalii prin ţările vajnice nord-ecuatorial-africane, şi-a ales ultima destinaţie la o distanţă „ceva mai mare”, şi plecând din Togo, a şi evitat să mai treacă prin ţara vecină de la Soare Răsare-n dimineaţa mare.

Cu coada printre craci, la figurat, pe româneşte, precum spuneam, preşedintele român care a pocit cele mai multe denumiri de capitale de stat din istorie s-a depărtat mai multe mii de kilometri faţă de zona aceea, călă(to)rind cu vrăbiuţa prezidenţială către Sudul Africii, hăt către miazăzi pe după Ecuator, pe cealaltă jumătate a Globului Azur-Lăptos.

Lesotho este o ţară înconjurată pe toate părţile de către acelaşi vecin, Africa de Sud, şi pe deasupra şi regat (din 1966, valabil şi pentru 1982). Puţin peste jumătate din suprafaţa togoleză.
Sună cunoscut? Descurajarea ceauşistă mergea exponenţial în sus, din dublă în dublă (!), invers proporţional cu mărimea ţării „alese a inimii”, din jumate-mărime-n jumate-mărime. Rata de descreştere a noului teritoriu de împrietenire ales, pentru Ceauşescu, poate fi exprimată în stilul următor:

Inimii descurajate
Îi dai pleaşca pe jumate!

Plus caracterul de regat, „imperialist”, al Lesotho-ului, care arăta ce confuză şi demotivată era starea de spirit a „Il Ducelui” Ceauşescu după umilinţele rumegate prin cele două ţări vecine sud-vest-africane, la mal cu Atlanticul. Deci aşa, Ceauşescu se agăţa cu ultimul deget al speranţei propagandiste de acest regat enclav (alias „cu-acelaşi vecin peste tot, oricum ai da-o, oricum ai lua-o”) sud-african, pe unde să mai facă nişte can-can.

La sosire, Tovarăşul din răsăritul Oltului a fost întâmpinat ceremonios de către Regele Moshoeshoe al Doilea şi de capul Guvernului, Doctor Leabua Jonathan, care erau miraţi şi ei ca vaca la coteţul porcului de vizita acestui oaspete neinvitat (căci Ceauşescu îşi anunţase relativ intempestiv vizita în Regat) şi, pe deasupra, şi de factură antiimperialistă. Prin sudul Africii (a nu se confunda integral cu Republica Africa de Sud), comunismul era o ciudăţenie îndepărtată a planetei.

Cu oareşce morgă facială, Ceauşescu a dat mâna cu regele pe aeroportul militar din capitala Maseru (numit Meabua Jonathan, după premier), prin 1982 încă neexistând aeroportul civil pe care astăzi îl cunoaştem ca „Aeroportul Internaţional Moshoeshoe I”, în cinstea altui rege din anii 1850 şi inaugurat prin 1985. Gafa de călătorie a lui Ceauşescu, aşadar, a fost cu atât mai pripită şi mai mare cu cât, trebuind Opincarul Călător al Patriei să aterizeze pe un aeroport militar, ca oaspete neprevăzut, a cauzat un anumit grad de alertă şi „pregătire pe genunchi” în rândul forţelor armate lesothoniene.
După rege, cel mai stalinist membru nesovietic al CAER-ului i-a întins două degete şi prim-ministrului pe aeroportul cu al cărui nume (şi pe pământul ţării căruia!) se afla.

Apoi, prima întrebare care i-a fost adresată celui mai naţionalist şi închistat şef de stat din Tratatul de la Varşovia a fost „Cât doriţi să staţi, domnule Ceauşescu?”. Însuşi Regele i-a pus-o.

Vădit încurcat, şi categoric nemaipunându-se problema să aibă măcar jumătate (sau... un sfert!) din entuziasmul prealabil al călătoriei, Ceauşescu nu mai putea încropi „pe pervaz” vreun hiper-discurs parteneristic prin care să îi ducă pe lesothani cu zăhărelul de pe preşul socialist zburat din fundul... pardon, din NORDUL planetei.
El a rostit totuşi nişte cuvinte de complezenţă protocolară, exprimate prin câteva laude la adresa acestui mic regat bine încartiruit în „exemplara Republică” sud-africană, felicitându-l apoi pe rege pentru independenţa obţinută faţă de Franţa (alt fâs diplomatic, în realitate britanicii avuseseră dominaţia aici), şi-a făcut şi vreo trei-patru comparaţii între diverşi alţi (!) lideri mondiali, atât că la un moment (buclucaş) dat a făcut şi o mică remarcă de apreciere la adresa dictatorului Saddam Hussein, care în joia de 8 iulie 1982 orchestrase masacrul de la Dujail, pe propriul pământ, în Irak. Oameni deschişi şi curaţi la cuget, regele şi premierul lesothonieni erau vizibil stânjeniţi de prezenţa marcantului membru - alias lider sau Tătuc - din „commonwealth-ul” comunist şi nu prea erau vorbăreţi.

Se ştie că, în general, bărbaţii nu sunt foarte gureşi, mai ales prin poziţii înalte, dar... orişicât!

Găzduit la un hotel plebeian de la marginea Maseru-ului, Ceauşescu ar fi urmat să aibă totuşi o întrevedere de cabinet cu premierul, a doua zi, regele fiind ocupat cu o vizită bine planificată pe la Johannesburg, în „omniprezentul” stat vecin.
De această dată, oricum nu mai avea „în schemă” prea multe propuneri de cooperare şi dezvoltare a minusculului regat, a cărui poziţie geografică, de altminteri, era atât de delicată - ca enclavă sud-africană - încât prea multe planuri de emancipare naţională puteau lesne naşte nişte chichiţe diplomatice între acesta şi mult mai cunoscuta Republică Sud-Africană, propăşită cu remarcabile succese sub Nelson Mandela. Incomparabilă, deci, cu Lesotho, a cărui alegere de vizitare, strategic vorbind, sub imperiul emoţiilor, era de-a adevăratelea regretabilă pentru Demiurgul Auto-Idolatru de la Bucureşti.

Deci foaia cu propuneri pentru a doua zi se limita la mărturisirea unei dorinţe „generice”, să-i zicem, de colaborare economică între România şi Lesotho, prietenie (fără vreo aluzie la relaţiile diplomatice cu Sudafrica) şi, ce-i drept, Constructorul Cutiilor de Chibrituri mai strecurase şi o propunere de acces la facultatea din România pentru tinerele talente africane, plus un plan de construcţie a unor irigaţii - Lesotho fiind sub imperiul secetei - şi nişte posibile schimburi de experienţă între minerii noştri şi cei de acolo, cu exportul unor utilaje miniere din România.

Numai că Lesotho, prin anii 1980, era o miniatură de ţară marcată de nişte jocuri subtile de culise ale militarilor, care prin 1986 aveau să şi răstoarne guvernul şi să sporească puterea regelui. Această stare de nelinişte dintre conducerea Lesotho şi căprarii africani era deja permanentizată prin 1982, iar premierul, având şi el de purtat nişte discuţii speciale pe această temă (şi să nu uităm, Ceauşescu picase pe-acolo aproape ca molia-n oala cu mazăre), l-a anunţat pe viitorul Mare Meşter Demolator al plaiurilor noastre că în niciun caz nu se mai poate ocupa de programul vizitei sale, şi, cu fineţe diplomatică, atât el cât şi regele i-au transmis telegrafic clasicul „poate altă dată”, în loc să îi fi spus franc „Este recomandabil să părăsiţi teritoriul nostru”.

Conformist, comunistul Ceauşescu s-a îmbarcat înapoi pe „păsăreaua tricoloră” de la TAROM, fiind nevoit să plătească din portofelul propriu kerosenul pentru plinul avionului (a cărui alimentare era pe sponci), şi s-a întors la Bucureşti, fără vreo reuşită strângătoare de relaţii economice cu legendara, uriaşa, călduroasa, nisipoasa, sălbatica şi mătăhăloasa Africă.
Raportul de călătorie de la bord a consemnat faptul că, simţindu-se uşor răcit şi constatând că-şi pierduse batista favorită prin Lesotho, Geniul Făuritor al Limbii de Lemn, ca să îşi igienizeze nasul, a folosit chiar hârtia de pe care ar fi trebuit să le citească liderilor Sud-Africa-Nconjuraţi măscările de idei de cooperare şi dezvoltare pentru viitor.

*** *** *** *** *** *** ***
Şi iată-aşa, uite-aşa, hop-ş-aşa s-a terminat turneul african cu scopuri de parteneriat al Întâiului Pacifist al Republicii. Un turneu fără nimic bun rezultat, fără sens în cele din urmă, din care nimeni nu a câştigat, afară de folclorul nostru cu bancul „Baluba”.

Să ne amintim că la acea vreme economia noastră, după cum ne învaţă Tanti Istoria (nu, nu e vreo florăreasă de la colţ...), deja intrase în vrie pe motiv de datorii mari şi insuficientă competitivitate industrială, ca atare datoriile trebuiau tratate cu seriozitate în privire. Şi bucureştenii cu experienţă de viaţă îşi pot aminti bine că pe la 1982 (şi în general, printr-o anumită primă parte a anilor 1980), Fiul Pancartist al Poporului, sperând într-o posibilă citare la Nobelul de Pace, tot organiza prin Bucureşti marşuri „de pace” cu pancarte de tipul:

NU RACHETE ÎN EUROPA!
NU BOMBEI CU NEUTRONI!
DEZARMARE-PACE!
CEAUŞESCU-PACE!
„NE MÂNDRIM CU TOT CE FACE
CEAUŞESCU PENTRU PACE!”

Pace, pace, pace... Mai ceva ca Arman Abbasi.

Cum însă nimeni nu l-a propus la acel Nobel, Meşterul Manole cel Roşu a sistat acele defilări, şi oricum acum trebuia să se concentreze pe datoria externă şi... pe Casa Poporului (aka Plăcinta de pe Dealul Spirii). Pe la mijlocul anilor 1980, astea chiar erau priorităţi pentru Ceauşescu, la pachet cu cartelarea populaţiei.

Cât priveşte trecerea pe care o mai avea pe plan internaţional, a se citi inclusiv „şansele ca propunerile şi cuvintele lui să cântărească mult la marile curţi ale omenirii optzeciste”, aceeaşi Coana Istoria ne arată că, prin acei ani, Bob the Builder al Epocii de Aur trecea tot mai mult în ochii celorlalţi ca fiul ploii.
Prin 1988, în faţa Americii, Ceauşescu ne-a dat deoparte acea Clauză a Naţiunii celei mai Favorizate, iar „mai an în faţă”, pe când Zidul Berlinez se molozuia pe sub braţele germanilor liberi, chiar în ochii Reformatorului Gorbaciov Ceauşescu ajunsese să apară ca Dinozaurul lui Stalin pe după gardul URSS-ului. Acum, NU contestăm că a existat o degradare graduală a vieţii, regimului şi imaginii ceauşismului.

Dar chiar în întregimea sa, deceniul „Optzecilor”, ce ducea către zorii generaţiei Milenialilor, a fost de declin pentru Ceauşescu, care de altfel, ca bărbat de stat, cam era... sub papucul nevestei, apropo de abordarea egalităţii de drepturi. Chiar şi până la 1980, chiar la vremea cu acea plimbare cu Caleaşca Reginei, în 1978, ni se spune din istorie că Regina îi evita pe „Corifeii noştri nepereche” prin grădina palatului. Iar despre aparenta vitejie pro-cehoslovacă de la 1968, există alte aspecte şi cercetări deja făcute, care ne lămuresc. Istoria s-a făcut; vorbeşte de la sine; sunt şi necunoscute, şi fapte clare.

Cât priveşte acest aşa-zis turneu fictiv prin Africa de pe la 1982 citire, când sigur Ceauşescu NU mai era la aşa-numitul apogeu şi ţara noastră avea deja destule probleme... emergente, în mod sigur marile promisiuni de ajutor nu ar fi fost prea valorificabile. Ţara avea într-adevăr nevoie să plătească datorii, să facă exporturi, şi i-ar fi prins bine să încheie colaborări noi pe plan extern, cu alte state decât America şi Occidentul, dar nu ar fi avut prea mult de câştigat din relaţiile economice cu nişte „remarcabile” ţări africane precum Beninul, Togo şi, mai ales... Lesotho! Şi nici poziţia de forţă, sau puterea de a se erija într-o salvatoare a lor - chiar aşa, mici cum erau - precum SUA şi-a tot asumat rolul de gardian mondial, sau de salvatoare a Europei de Vest prin Planul Marshall.

Este adevărat, însă, că au existat nişte investiţii româneşti prin Africa, pe timpul comunismului, şi că, din nefericire, prea-degradanta epocă post-optzecistă, când ţara a încăput pe mâna unor întregi echipe de Fii ai Ploii, le-a zădărnicit şi că din continuarea lor s-ar fi putut obţine ceva.

Şi deci Ceauşescu nu ar fi avut, prin acei ani critici, cum să aducă sus nişte economii subsahariene, submediocre şi îndepărtate. Poate dacă după 1989 ţara ar fi continuat acumulările de fonduri într-o bancă proprie, dincolo de achitarea huidumănoasei datorii externe de 11 sau 13 miliarde de dolari americani... chit că tot cu strâmtorarea populaţiei în formă continuată; dar istoria ADEVĂRATĂ s-a scris altfel. Iar noi, românii, avem aşa un dar polemic să tot zicem: „Dar cum ar fi fost dacă...”!

Bancul cu Baluba este cunoscut între generaţiile de români care au o viaţă în spate.

Şi acum, cu privire la acel „Ciao, Ceauşescu!”, în anul 1990, o formaţie irlandeză, The Fatima Mansions, a făcut un cântec intitulat „Blues for Ceauşescu”:

https://www.youtube.com/watch?v=FnvsgWD_pAQ

Comentarii

Cele mai bine văzute

Pe jos de la Pitești la Alexandria

Luni, 18 februarie 2019, o zi cu soare de primăvară emancipată pe-afară, fiind într-o perioadă liberă mai lungă, am dat drumul unei noi drumeții, uneia pe care o doream, anume să fac o dată în viață drumul pe jos din Pitești în Alexandria. În capitala județului „Dili-Dili-Teleorman”, mai fusesem o dată cu microbuzul în sâmbăta noroasă de 26 noiembrie 2011, ca să o vizitez, apoi într-altă sâmbătă, una de vară cu căldură mare (24 iunie 2017), când, după ce m-am întors cu microbuzul de la Drăgășani, unde fusesem pe jos în noaptea „ de Sânziene ”, am plecat cu alt microbuz la Alexandria, pentru că voiam să văd din autobuz câmpia dintre Alexandria și București. Dar cele două drumuri au diferit prin ceva: în 2011, după Costești, s-a mers până pe la Vulpești, unde este intersecția dintre DN65B (spre Roșiorii de Vede) și DJ504 care merge spre Alexandria și Giurgiu. Și mai departe pe acel DJ504 până la Alexandria, pe câtă vreme în 2017 s-a trecut prin Roșiori, unde mai fusesem pe jos cu o

Altă dată am mers pe jos de la Pitești până la Drăgășani

În luna iunie 2017, dacă tot fusesem o dată în viață până la Roșiori, și asta pe jos, am vrut să leg și Drăgășaniul de povestea asta cu mersul pe jos pe distanțe mari, că nici acolo nu mai fusesem vreodată. Îmi dorisem prin decembrie 2011 să fac o călătorie până acolo ( cu microbuzul, la acea vreme, deși și atunci am făcut niște drumeții pe jos), dar o lăsasem încolo pentru nu se știe când. Iar în iunie 2017, „încălzit” zdravăn de mersurile astea pe jos, am hotărât că a venit vremea, în sfârșit, și pentru Drăgășani. Așa că în seara de 23 iunie 2017 (o vineri, imediat după Solstițiu) am pornit-o iar pe jos de acasă, pregătit cu rucsacul obișnuit în spate (cumpărat special de la Decathlonul de lângă autostradă, pe 14 februarie în 2017), cu provizii precum mai mulți litri de apă la PET, mere și ceva ciocolăți, plus vesta de biciclist pentru mersul de noapte ( că pietonii trebuie să poarte și ei îmbrăcăminte semnalizoare noaptea) , luată și asta special, tot de la Decathlon, în iarna a

Drumeție sud-vest-argeșeană de 1 mai

După două luni de amânări sistematice, fiind noi în vacanță în Săptămâna Luminată din cel de-al treilea an de după ultimul Paște sărbătorit pe 1 mai, mi-am făcut în sfârșit ceva mai mult curaj și-am hotărât să plec spre sud-vestul extrem al județului Argeș, recte-Polidecte pe DJ679, care se rupe la sud de Lunca Corbului. Prima dată voisem pe-acolo pe 28 februarie/1 martie (și-am renunțat), după aia ar fi fost de 7-8 Martie (am lăsat-o și pe-asta baltă), mai pe urmă, după ce-am terminat cu vacanța cealaltă pe care-am avut-o personal la serviciu anul ăsta, am mai „trântit” și-alte date de vineri-sâmbătă ca 29/30 martie, 5/6 aprilie, 19-20... și, în fine, mai rămăsese că de pe 30 aprilie plec în sfârșit, cu ocazia libertății prelungite din Săptămâna Luminată. De data asta, ăsta este un exemplu de drumeție trântită cu anticipare pe parcurs, și cu schimbare de plan. Planul inițial, dorit încă din februarie, fusese să ajung până în județul Olt, eventual să ating Teleormanul cu piciorul

Am fost odată pe jos de la Pitești la Roșiorii de Vede

Era 16 iunie 2017 și voiam să fac pe jos, o dată în viață, drumul dintre Pitești și Roșiorii de Vede, plecând vineri seară și ajungând a doua zi acolo. Inițial voisem să-l încep în vinerea de dinainte (9 iunie), dar nu am avut bună stare (dispoziție) să îl încep atunci, era și înnorat și nu-mi venea bine la socoteală. Dar în noaptea următoare era lună plină pe cer, s-a mai înseninat și mi-a părut rău că nu am plecat atunci. Iar în seara de 16 iunie am ieșit într-adevăr din Pitești, pe șoseaua spre Craiova, prin zona de periferie Craiovei - Bradu (piteștenii știu ce înseamnă asta), am luat-o cu răbdare și pas mare prin Albota spre Cerbu și pe la kilometrul 107 am cotit-o într-adevăr la stânga, pe șoseaua la a cărei intrare scrie „Alexandria 102” și, respectiv, „90 Roșiori de Vede”. Deja se întuneca și până să ajung la Costești (unde se află stabilimentul Lactagului) s-a făcut întuneric de tot. Chiar dacă 16 iunie este una dintre cele mai lungi zile din an, totuși la noi orice zi a