În anul 2017 când aveam foame mare de kilometri făcuți pe jos, m-am gândit să fac și acest drum, măcar o dată în viață, ca prin puterea picioarelor să înfrâng distanța până în Capitala unde m-am născut și din care am fost luat de mic. Nu am plecat pe jos când eram mic de acolo, dar am vrut să ajung din Pitești, unde stau, până la București cu... organismul. Mă mai gândisem cum ar fi să fac așa ceva și-am precalculat din timp că ar fi bine să plec într-o (vineri) seara, asta pe jos pe șoseaua veche, DN7, că pietonii nu au voie pe autostradă, știind că în mod sigur drumul ar ține îndeajuns de multe ore ca dacă plec dimineața, să ajung în București obosit noaptea și să mai fie nu știu câte ore până vine mașina să mă ducă înapoi la Pitești. Așa că mai bine de cu seară, a doua zi pe lumină urmând să fiu la stație ca să merg cu microbuzul înapoi. Joi, 11 mai 2017, seara când veneam de la serviciu, mi-a venit ideea ca a doua zi seara să plec la drum pe jos spre București, fără amânare,