Anul trecut când am catadicsit să merg şi eu prima dată cu oamenii în excursie pe munte, în ultimul week-end plin din august, mi se părea mare lucru că am avut curaj să fac măcar o dată în viață aşa ceva. De-abia ce mă hotărâsem şi mersesem; nu mă şi grăbeam să repet, aşa cum fac alți oameni lucrurile noi în avalanşă, cu entuziasmul începătorului. Căci sunt şi cazuri când un om ia lucrurile tare-tare la început - deşi şi aici poate interveni marea descurajare după un timp, conform cu Pilda Seminței căzute pe Pământ Pietros din Sfânta Evanghelie - şi ceilalți se lasă amețiți şi uimiți, ca să-i spună englezeşte "Your momentum is contagious!", recte "Avântul tău este molipsitor".
Eu însă simțeam pe moment că este mare chestie că am reuşit chiar şi o singură dată, şi îmi venea greu să mă reped şi la a doua, a treia drumeție şi tot aşa. Mai ales că, dacă mi-am şi pierdut telefonul la şofer în maşină când mă întorceam acasă (bine că s-a rezolvat), aş fi putut să fac ca oamenii slabi, uşor traumatizabili şi descurajabili, care iau astfel de episoade ca pe nişte semne ferme că "A fost rău să merg acolo din moment ce am pățit la sfârşit asta" şi nu mai fac niciodată, adică eu să fi renunțat rapid la aceste noi drumeții pe munte din cauza telefonului. Dar NU!
Când încă eram în microbuz cu colegii de drumeție, am auzit pe cineva pomenind de faptul că ar vrea să meargă pe Valea lui Stan. Asta urma să fie o nouă excursie cu DCR-ul peste aproape o lună, chiar în ziua echinocțiului de toamnă, pe 22 septembrie 2024, tot la noi în județul Argeş, dincolo de Curtea de Argeş, cu parcurgerea primilor kikometri de Transfăgărăşan, înspre Barajul Vidraru, care urma să fie văzut şi el la sfârşit de tot, la reîmbarcarea pentru întoarcere. Nu mai fusesem niciodată pe la Vidraru sau pe Transfăgărăşan, aceasta şi din cauza greşelilor "familiei", atunci când faptul de a fi crescut de bunici se transformă într-un motiv de stigmă socială şi la maturitate, în schimb strict pe la Curtea de Argeş mai fusesem în 2017. Şi uitându-mă pe site-ul DCR Adventures la descrierea excursiei, vedeam că implica iar o zonă de traseu cu apă curgătoare (pârâul Valea lui Stan), asemănător cu ce tocmai fusese la Cheile Ghimbavului, dar nu chiar la fel, ci "la un alt nivel", vorba celor de la BUG Mafia. Mi s-a părut interesant şi, ca timp de gândire şi de pregătire cu curaj, rezonabil de acceptat: mai era aproape o lună :) !
Aşa că între timp, deocamdată, mi-am reluat îndelunga şedere cotidiană închis acasă, însă într-o zi am cumpărat un loc pentru drumeția pe Valea lui Stan. M-am mai pregătit sufleteşte, cred că mi-am mai cumpărat ceva de îmbrăcat de la Decathlon (aveam nevoie şi de pantaloni lungi, mănuşi de drumeție, urma deja să fie ceva mai rece vremea că venea şi toamna) şi am aştrptat tot cu emoții, vorba biblică "Cu frică şi cu cutremur", ziua Echinocțiului de Toamnă cu drumeția aceasta. Care s-a nimerit, precum spune poporul, într-o sfântă zi de duminică!
De data aceasta drumul urma în mod sigur să treacă prin zona Piteştiului încolo, şi precum mi-am dat seama între timp, aş fi putut vorbi în prealabil cu agenția să mă preia şi să mă şi lase înapoi la marginea Piteştiului (Bascov mai concret), ca să nu mai merg întâi cu Bolt-ul la Bucureşti, de acolo cu excursia pe lângă Piteşti spre munte, înapoi iar până la Bucureşti şi de-acolo iar cu Boltul acasă la Piteşti, ci mai direct aşa, salvând şi Ț sute de lei (cam 800-900 pe atunci, între timp un dus-întors din ăsta poate fi chiar sub 600, dar tot este ceva). Însă în 22 septembrie am mers tot aşa cu mâna stângă la urechea dreaptă şi cu brațul drept încolăcit pe şoldul stâng 😀😀, metaforic vorbind; de această dată însă, plecarea a fost chiar mai devreme, iar am dormit puțin şi cu stres şi emoții, şi cu marea tentație de a rămâne acasă şi de a pierde cei circa 200 de lei pe excursie (dar măcar salvând banii de la Bolt).
În schimb, am avut şi aici curaj şi-am ajuns la timp dis-de-dimineață la Piața Victoriei, cu ziua scurtată la lungimea nopții - ca mai deunăzi pe 20 martie - şi cu noaptea-n cap; Luna era în descreştere pe cer ca şi la drumeția din august, dar uite că nu mai ştiu exact cât de senin era cerul la plecarea de-acasă. Oricum, a fost timp destul de frumos şi pe Valea lui Stan!
Aşa că am pornit la drum cu alți oameni noi, şi cu midi-autocar (eram ceva oameni), mai moțăiam pe drum de data aceasta, am trecut într-adevăr şi pe lângă Piteştiul proaspăt părăsit, pe şoseaua de centură, chiar pe sub portocaliul răsăritului echinocțiului de toamnă, şi de la nord, la Bascov, direct spre Curtea de Argeş pe şoseaua cea rurală (încă nu se deschisese porțiunea de Autostradă către Curtea de Argeş). Deja era soarele dimineții.
Am reparcurs astfel în sens invers drumul pe care-l cam alergasem pe jos de la Curtea de Argeş la Piteşti în martie 2017, am revăzut fosta cetate domnească după şapte ani şi jumătate şi, aşa cum este regula la drumeții, am făcut şi popas la o benzinărie din partea de nord a oraşului, pe care aveam s-o revăd altă dată. Din nou, nu mi-am luat nimic de acolo, dar aveam apă şi fructe (mere, prune) în rucsac şi stătusem iar două zile nemâncat înainte (nu trei ca în august), postind întru pregătirea noului drum curajos; dar de această dată mai puțin, evident, şi aveam să şi mănânc din fructe pe drum!
În curtea benzinăriei mi-am făcut selfie şi am intrat în vorbă cu o doamnă care era originară din oraş, dar se căsătorise la Târgovişte şi era profesoară de religie, şi venea cu noi în excursie. Am avut o conversație plăcută despre viață şi familie, mă sfătuia să las trecutul în urmă, şi îmi părea şi mie bine să pot vorbi aşa cu altcineva din drumeție în loc să mă simt tot singur şi tăcut printre oameni. Pe urmă am pornit spre partea de drum cu adevărat nouă pentru mine: cei 20-30 de kilometri până la zona Văii lui Stan, şi cu nişte Transfăgărăşan la mijloc!
Şi când eram prin oraş la Curtea de Argeş, la radio-ul maşinii se cânta un cântec foarte frumos care mi-a intrat la suflet: "Jolene" al americancei Dolly Parton, care, apropo, a rămas recent văduvă. Domnul să îl odihnească pe bărbatul dânsei!
Cântecul respectiv este inspirat de o femeie funcționară care flirtase cu bărbatul doamnei Parton prin prima parte a anilor 1970, iar numele de Jolene se zice că a fost şi el inspirat de o fană care a venit odată la doamna Parton la un concert. În general, am remarcat destule cântece frumoase şi de dinainte de anii 2000, cântate la radio în aceste drumeții!
Şi-am pătruns mai tare printre dealuri spre munte, am făcut cunoştință cu primele serpentine greoaie ale Transfăgărăşanului şi-am oprit într-o liniştită zonă muntoasă de natură la şosea, înainte de Barajul Vidraru, ca să ne echipăm şi să începem cu Valea lui Stan! Ne-am pregătit, ne-am luat rucsacele şi era şi-un câine mare pe parapetul betonat de pe marginea dreaptă a drumului. Am ieşit din drum şi-am intrat în Valea lui Stan cu picioarele noastre, văzând pârâul cu ochii noştri!
Cum ziceam, Valea lui Stan este şi ea o zonă cu apă curgătoare, se aseamănă într-o anumită măsură cu ce trebuie făcut la Cheile Ghimbavului. Dar aici apa era mai mică, fusese şi seceta verii, era şi cam rece vremea la început, şi nu mai trebuia să mergem "cu picioarele prin apă" la fel ca la Ghimbav. Dar trebuia şi aici să ocolim pietrele cu dibăcie; mergeam şi ne încălzeam treptat. Însă dimineața cu o mare parte din cer obturată de munte, chiar mi s-a părut la început că e frig. Şi până la 22 septembrie anul trecut se mai terminase oricum şi cu vipia verii, pe la 13 septembrie fusese şi-un val de ploaie mare la Piteşti, însă dacă anul ar fi fost cu adevărat ploios şi Valea lui Stan ar fi fost mult mai umflată de apă, cred că n-am mai fi putut merge atunci acolo. Aşa, era mai puțină apă decât ce făcuserăm în august!
După un timp am ieşit din vadul cel cvasi-secetos al Văii lui Stan şi-am început să urcăm pe porțiunile amenajate pentru urcuş (da, sună pleonastic) de acolo, pe traseul turistic Valea lui Stan s-au amenajat mai multe scări metalice şi lanțuri cu deplasare laterală înfipte în peretele stâncos, unde te laşi pe spate, pui bine picioarele pe piatră şi mergi lateral (nu mai făcusem niciodată aşa ceva). Şi când urcam cu răbdare şi atenție pe scări, erau nişte clipe speciale unde trebuia să fii cuminte, atent şi disciplinat, dacă țineai la viața ta. Am zis în gând Rugăciunea lui Iisus de câteva ori pe când eram pe nişte trepte din astea.
Noi mergeam pe lângă pereții de piatră şi aveam alături mai departe apa de la Valea lui Stan, care curgea şi făcea ochiuri. Şi acolo se formează o splendidă zonă de canion cu apa curgătoare, aşa încât aici am avut cu adevărat senzația că suntem într-un Tomb Raider de România. Unul real, cu oameni vii, nu un joc pe calculator. Am jucat Tomb Raider 3 în 2002 când aveam 12 ani - jocul este vechi din 1998 - şi pe-acolo tot aşa apar nişte peisaje similare!
În grupul nostru nu ştiu să fi avut nicio Lara Croft cu noi, în schimb aveam o colegă din Orientul Mijlociu, cred că era libaneză venită la studii în România, care vorbea englezeşte şi povestea despre războiul din țara ei. Era şi doamna profesoară de religie cu care vorbisem mai devreme la popas şi înțelegea ce spune fata, şi recunoştea că noi ne plângem de necazurile noastre că ne e greu, dar la alții - în speță la colega de drum din Orient - este şi mai şi!
Trebuia să fim atenți şi la apa de lângă noi, şi la cum mergem pe lanțuri şi pe scări. La un moment dat era o cracă mare de copac în apă, pe care am luat-o de un capăt şi-am împins-o ca să cadă mai încolo, iar căderea crengii a stropit-o pe o colegă care a țipat "Aoleu!". Am mâncat repede nişte fructe din rucsac pe o potecă, o oprire scurtă şi pe vine, care semăna cu "mâncarea în pumn şi din picioare" a Vitoriei Lipan din Baltagul lui Sadoveanu. Mănuşile pe drumeție pe care mi le luasem de la Decathlon erau absurd de subțiri, păreau mai degrabă bune de bucătărie decât de drumeție, şi m-am şi rănit la mână printr-una dintre ele. Eram înconjurați de un relief de piatră dură şi treptele laterale de metal de care trebuia să ne ținem la perete aveau şi ele severitatea lor!
La un moment dat, precum se vede şi într-una din pozele de deasupra, am dat de o placă memorială în memoria unei persoane (iar sună pleonastic) care murise acolo în 2015. Domnul să aibă în pază şi sufletul acelui om. Toți turiştii care trec pe-aici trebuie să vadă că mai demult a murit cineva aici, de altfel cu nişte ani în urmă nici nu erau făcute scările pe care se trece acum prin canion, aşa încât deplasarea trebuie să fi fost mai riscantă şi mai palpitantă. Pereții măreți din fața noastră păreau să ne invite să aşteptăm s-ajungem la ei în vârf!
Pentru că oricare canion are şi un sfârşit, am ajuns pe urmă la un podeț în zona căruia se termina peisajul splendid de piatră. Mai era un cuplu de turişti acolo. Pârâul Valea lui Stan nu izvora chiar de-acolo, din ce îmi amintesc, însă nici noi nu mai aveam de mers cine ştie cât de-a lungul lui. Urma să ne depărtăm de el ca să urcăm o pantă spre o poiană!
Aşa că am făcut iar urcuş prin pădure, de data aceasta printre copaci, fără un drum de pământ proeminent cum urcaserăm la drumeția din Cheile Ghimbavului. Eu am mai şi alergat în sus ca să pot saluta alte persoane turiste, şi iar am avut de gâfâit la urcuş, dar mi s-a părut că am făcut față ceva mai bine - nu cu mult, ce-i drept - decât la urcuşul de după zona Cheilor Ghimbavului. Această părere de progres avea să conteze în ecuația alegerii drumeției numărul 3 pe munte, dar despre ea altă dată!
Am terminat şi cu urcatul şi am ajuns la zona de maximă altitudine a drumeției noastre, într-o poiană mai largă unde am stat cred că mai bine de-o oră, pe la 1300 (?) de metri altitudine. Unii oameni din grup se întindeau pe pături şi cred că s-au tras şi nişte pui de somn în natură. Eu şedeam mai la mijloc între cele două părți ale grupului şi mă mai uitam şi când treceau alți oameni pe-acolo. Nu este foarte anormal să saluți alți călători pe munte. La un moment dat m-am dus spre marginea cealaltă a poienii, de unde începea coborârea prin pădure către râul Argeş din preajma Barajului Vidraru, puteam astfel să salut de la distanță nişte turişti aflați şi ei pe pături, şi unul dintre ghizi a venit după mine crezând că vreau s-o iau singur înainte la coborâre :) . Era largă poiana. Nu întâmplător am şi stat noi atâta timp acolo!
Comentarii
Trimiteți un comentariu