Sâmbătă, 18 martie 2017.
Era cam înnorat și răcoare, dar nu rece ca iarna, și eu plănuiam în ziua asta să văd Curtea de Argeș prima dată în viață, pentru care lucru m-am dus la Autogara de Nord din Pitești, crezând că este microbuz de acolo.
Era pe la prânz și-am văzut, cu alarmare și dezamăgire, că realitatea acelei zile de la fața locului NU se potrivea cu pagina autogari.ro, adicătelea nu era disponibilă vreo cursă Pitești-Curtea de Argeș cu autobuzul în sâmbăta aia. Ar fi trebuit să aștept dimineața un autobuz din București, ceva incompatibil cu programul meu, dar tot nu am vrut să abandonez drumeția plănuită, cu rucsacul în spate, și am căutat alternativa ei.
Am găsit așa: să iau autobuzul până la Brădetu, unde iar nu mai fusesem niciodată, în dealurile nordice ale județului, colo spre munte, și de-acolo să vin pe jos prin Curtea de Argeș și înapoi spre casă la Pitești.
Între Merișani și Brădetu erau vreo 41 de kilometri, dintre care majoritatea neumblați pentru mine, și-ar fi urmat să văd plaiuri noi cu ocazia asta și-așa. Mai departe, în sens invers și întortocheat, înapoi spre casă, aveam să intru prima dată în fosta noastră cetate domnească, e drept, NU în forma în care mi-aș fi dorit, pentru că acum drumul meu urma să fie destul de pe fugă.
Despre zona de Brădet auzisem încă de mic.
Și-am plecat cu mașina de Brădetu, numai că era un microbuz, o mașină cam mică, și un om chiar se mira de ce-o fi luat chichineața asta. Am trecut toate zecile de kilometri până la Brădetu, cu tot cu locurile nemaivăzute până atunci, și pe la ora trei și-un sfert după-amiaza am ajuns și la Brădetu.
Era înnorat în toată partea asta de nord a județului, dar fără ploaie și fără frigul iernii; zăpadă ioc.
Am coborât, am văzut marele spital de acolo și am avut în minte planul de întoarcere așa:
Este acum ora asta, până acasă am cu totul de făcut peste șaizeci de kilometri pe jos, dacă vreau să intru în casă înainte de miezul nopții și să am timp să mănânc ceva, după miezul nopții nemaiatingând mâncare până după Sfânta Liturghie de a doua zi, atunci trebuie să mai și alerg pe drumul ăsta de întors pe jos.
Și așa am plecat înapoi, dar urmând să ating și Curtea de Argeș, așa că drumul de întoarcere avea să difere semnificativ de cel făcut cu chichibuzul până acolo la Brădetu. Aveam provizii în rucsac și puteam și cumpăra de pe drum, iar vremea necaldă mai frâna deshidratarea, dar nu eram în postura unui ultramaratonist care să țină toți kilometrii ăia în alergare, astfel că drumul l-am făcut alternând alergările cu pași vioi pe jos.
Pe tronsonul județean (albastru pe hartă) DJ703I am trecut, ba fuga-fuga, ba iute la pas, prin Alunișu, Cosaci, Uleni, Ungureni, Piatra și Mușătești. Erau case și case, mai lătrau câinii, era tot înnorat, dar nimeni nu s-a luat de mine. Într-unul dintre sate, o doamnă în vârstă vindea mere la margine de drum și am cumpărat câteva de la dânsa, plecând mai departe.
DN73C Câmpulung-Curtea de Argeș (și-o mai fi și cu altele) este intersectat cu DJ703I în zona Prosia - Robaia - Valea Faurului, coincizând pe unu-doi kilometri în fapt, mai departe de la Valea Faurului spre Merișani fiind DJ703I pe care venise microneața. Dar eu, spre Curtea de Argeș, trebuia să continui cu răbdare alergarea și mersul pe drumul cel național, mai mâncând din mers câte-un măr pe drum și urcând apoi un deal împădurit până să ajung spre Bărbălătești. Mă uitam în jur și, chit că natura era golașă și noroasă, eram în alergare într-un relief nemaiumblat până atunci, cu dealuri, în drumeție, și asta tot însemna ceva. În pădure am continuat alergarea și, cu răbdare, alternare între mers și alergare și cu curgerea timpului, am străbătut treptat Bărbălăteștiul, Valea Iașului (prima dată-n viață, mai citisem în ziar denumirea asta), Ungureniul și, probabil, și Valea Uleiului, până să ajung în Curtea de Argeș prin zona Ivancea.
18 martie, cu ora de iarnă, este în preajma Echinocțiului de Primăvară și, cu toți acei nori și ora care înaintase, încă era destulă lumină când am ajuns la blocurile de câteva etaje ale Curții de Argeș. Am făcut niște efort până să găsesc un bancomat al Băncii Transilvania acolo, voind să am bani din care să-mi mai iau ceva de mâncat și de băut pentru drum. Am trecut peste drum de Catedrală și-am văzut-o, cu parcul de alături, dar trebuia desigur să merg repede pentru că eram ocupat acum cu drumul de întoarcere. Dacă ar fi existat acea mașină directă Pitești-Curtea de Argeș...
În fine, mi-am luat pâine albă și apă minerală de la un magazin și, pentru că totuși nu eram chiar cu totul convins în minte să fac tot drumul înapoi pe jos, am mers la Autogara Curtea de Argeș, în speranța că la ora șapte seara pleacă de-acolo o mașină spre Pitești. Am mai stat jos pe câte-o bancă, în așteptare, mai hrănind organismul, dar la autogară a fost pustietate mare, părea să nu mai fie nimic disponibil, s-a și întunecat, așa că la urmă, părându-mi-se că nu e rost de mașină la șapte, am îmbrățișat partea cea dură a planului - am plecat pe jos și pentru restul de drum, alternând mișcările făcute, mersul și fuga.
De la Curtea de Argeș la Pitești, între periferiile (nu centrele) orașelor, sunt cam vreo treizeci de kilometri, și până la ieșirea din Curte era un trotuar lung. Am trecut în alergare pe lângă alt băiat. În dreapta spre apus, erau localități cu lumini de noapte aprinse, era și zonă de deal, iar eu mă simțeam hoinar de noapte. Pe șosea urmau la rând, de ajuns cu răbdare, Zigoneniul, Băiculeștiul și Stejarii.
Era întuneric de tot, fără stâlpi publici, dar bornele treceau una după alta dacă mă mișcam bine. Când eram pe la primele localități, am văzut cel puțin o mașină cu aspect de microbuz de transport trecând prin dreapta pe sensul spre Pitești și am presupus că totuși venise ceva la Autogară, până la urma urmei, dar orice ar fi fost asta, acum trebuia să mă duc pe jos până la capăt.
La un moment dat era o pisică moartă pe drum și m-am întors puțin cu fuga ca s-o dau în șanț. Între Stejari și Mănicești, colină cu pădure și... mult întuneric. Dar deveneam mai sigur că acum am timp să ajung acasă înainte de miezul nopții. În zona delicată Mănicești-Merișani am trecut niște clipe de frică, pentru că acolo locuitorii țigani, cu câini care latră, văd repede un străin și-au și strigat după mine, câțiva chiar au mers puțin după mine, o voce ce părea de femeie întreba unde merg și, aparent, mă invita „să stai la mine”, dar eu am mers mai departe tăcut cu pasul mare (atenție, nu fugă), și la urmă bărbătușul ei m-a înjurat sexual despre mama. M-au lăsat și puțin mai încolo altă câinăreală lătrătoare și unul care zicea „Terorist!”, cred că s-a luat de faptul că umblam noaptea pe-acolo cu rucsacul, la drumul mare.
În fine, am trecut. Dar am rămas cu frica de-a mai trece a doua oară singur pe jos pe-acolo.
Este drumul național 7C și, pe lângă lacul Vâlcele, se ajunge și la Merișani în zona aia. De aici spre Pitești, mai umblasem înainte pe jos și știam zona; dar a trebuit mai întâi să aștept cu mașinile la barieră trecerea unui tren, parcă un lung tren mărfar. Pe la Merișani am intrat pe podul acela feroviar peste Argeș, mai fusesem, și mai departe am pornit pe ultimii kilometri (ho, că nu-s chiar așa puțini) până acasă. Acum nu mai aveam aceeași stare să alerg, așa că în zona Merișani - Borlești - Vărzaru - Dobrogostea și mai departe, pe lângă Schiau spre Bascov, nu-mi aduc aminte să mai fi alergat, doar pas de marș, însă și el în slăbire - organismul nu era obișnuit cu un așa efort de alergare plus mers pe jos pe mulți kilometri, pe la 13-14 ani alergam mai mult pe kilometri mai mulți, dar acum, la 27 de ani în 2017, era o excepție impusă de dorința mea urgentă de-a ajunge acasă într-un anumit fel după o drumeție desfășurată altfel decât planul inițial, și resimțeam o oboseală când veneam spre Bascov. Când am depășit indicatorul rutier de intrare în Bascov, am simțit așa, o măreție a numelui Bascov.
În zona Bascovului este un teren sportiv, dar lângă partea dreaptă a drumului, și l-am văzut. Iar Bascovul propriu-zis, capitală de comună, NU este o localitate scurtă. Dar mai fusesem pe jos pe-acolo de mai multe ori și, la urmă, am intrat și în Pitești, aici mi-amintesc că totuși am alergat iar, am traversat Găvana și Nordul și-am reușit să intru în casă undeva pe la ora 23:23, era și 26 pe telefon, dar el era deranjat cu trei minute, indicând opt ore și opt minute, cu poposeală cu tot, de când mă găsisem jos din microbuz la Brădetu.
Am avut timp să mai mănânc ceva.
Am considerat că în total, pe porțiuni, am alergat cam douăzeci de kilometri și că dacă doar aș fi mers, aș fi ajuns acasă cu două ore mai târziu, după ora unu noaptea, nemaiavând voie să mănânc imediat. 64 de kilometri și jumătate pe jos mi-au ieșit la calculul pe hartă, asta pentru de la Brădetu la Pitești.
Durerea musculară a fost ceva mai mare, în mod sigur, decât dacă nu aș fi alergat, dar nu a fost cumplită și a trecut.
*** --- *** --- *** ---
Așa am văzut prima dată în viață Brădetul și Curtea de Argeș. Cu episoade de alergare.
Era cam înnorat și răcoare, dar nu rece ca iarna, și eu plănuiam în ziua asta să văd Curtea de Argeș prima dată în viață, pentru care lucru m-am dus la Autogara de Nord din Pitești, crezând că este microbuz de acolo.
Era pe la prânz și-am văzut, cu alarmare și dezamăgire, că realitatea acelei zile de la fața locului NU se potrivea cu pagina autogari.ro, adicătelea nu era disponibilă vreo cursă Pitești-Curtea de Argeș cu autobuzul în sâmbăta aia. Ar fi trebuit să aștept dimineața un autobuz din București, ceva incompatibil cu programul meu, dar tot nu am vrut să abandonez drumeția plănuită, cu rucsacul în spate, și am căutat alternativa ei.
Am găsit așa: să iau autobuzul până la Brădetu, unde iar nu mai fusesem niciodată, în dealurile nordice ale județului, colo spre munte, și de-acolo să vin pe jos prin Curtea de Argeș și înapoi spre casă la Pitești.
Între Merișani și Brădetu erau vreo 41 de kilometri, dintre care majoritatea neumblați pentru mine, și-ar fi urmat să văd plaiuri noi cu ocazia asta și-așa. Mai departe, în sens invers și întortocheat, înapoi spre casă, aveam să intru prima dată în fosta noastră cetate domnească, e drept, NU în forma în care mi-aș fi dorit, pentru că acum drumul meu urma să fie destul de pe fugă.
Despre zona de Brădet auzisem încă de mic.
Și-am plecat cu mașina de Brădetu, numai că era un microbuz, o mașină cam mică, și un om chiar se mira de ce-o fi luat chichineața asta. Am trecut toate zecile de kilometri până la Brădetu, cu tot cu locurile nemaivăzute până atunci, și pe la ora trei și-un sfert după-amiaza am ajuns și la Brădetu.
Era înnorat în toată partea asta de nord a județului, dar fără ploaie și fără frigul iernii; zăpadă ioc.
Am coborât, am văzut marele spital de acolo și am avut în minte planul de întoarcere așa:
Este acum ora asta, până acasă am cu totul de făcut peste șaizeci de kilometri pe jos, dacă vreau să intru în casă înainte de miezul nopții și să am timp să mănânc ceva, după miezul nopții nemaiatingând mâncare până după Sfânta Liturghie de a doua zi, atunci trebuie să mai și alerg pe drumul ăsta de întors pe jos.
Și așa am plecat înapoi, dar urmând să ating și Curtea de Argeș, așa că drumul de întoarcere avea să difere semnificativ de cel făcut cu chichibuzul până acolo la Brădetu. Aveam provizii în rucsac și puteam și cumpăra de pe drum, iar vremea necaldă mai frâna deshidratarea, dar nu eram în postura unui ultramaratonist care să țină toți kilometrii ăia în alergare, astfel că drumul l-am făcut alternând alergările cu pași vioi pe jos.
Pe tronsonul județean (albastru pe hartă) DJ703I am trecut, ba fuga-fuga, ba iute la pas, prin Alunișu, Cosaci, Uleni, Ungureni, Piatra și Mușătești. Erau case și case, mai lătrau câinii, era tot înnorat, dar nimeni nu s-a luat de mine. Într-unul dintre sate, o doamnă în vârstă vindea mere la margine de drum și am cumpărat câteva de la dânsa, plecând mai departe.
DN73C Câmpulung-Curtea de Argeș (și-o mai fi și cu altele) este intersectat cu DJ703I în zona Prosia - Robaia - Valea Faurului, coincizând pe unu-doi kilometri în fapt, mai departe de la Valea Faurului spre Merișani fiind DJ703I pe care venise microneața. Dar eu, spre Curtea de Argeș, trebuia să continui cu răbdare alergarea și mersul pe drumul cel național, mai mâncând din mers câte-un măr pe drum și urcând apoi un deal împădurit până să ajung spre Bărbălătești. Mă uitam în jur și, chit că natura era golașă și noroasă, eram în alergare într-un relief nemaiumblat până atunci, cu dealuri, în drumeție, și asta tot însemna ceva. În pădure am continuat alergarea și, cu răbdare, alternare între mers și alergare și cu curgerea timpului, am străbătut treptat Bărbălăteștiul, Valea Iașului (prima dată-n viață, mai citisem în ziar denumirea asta), Ungureniul și, probabil, și Valea Uleiului, până să ajung în Curtea de Argeș prin zona Ivancea.
18 martie, cu ora de iarnă, este în preajma Echinocțiului de Primăvară și, cu toți acei nori și ora care înaintase, încă era destulă lumină când am ajuns la blocurile de câteva etaje ale Curții de Argeș. Am făcut niște efort până să găsesc un bancomat al Băncii Transilvania acolo, voind să am bani din care să-mi mai iau ceva de mâncat și de băut pentru drum. Am trecut peste drum de Catedrală și-am văzut-o, cu parcul de alături, dar trebuia desigur să merg repede pentru că eram ocupat acum cu drumul de întoarcere. Dacă ar fi existat acea mașină directă Pitești-Curtea de Argeș...
În fine, mi-am luat pâine albă și apă minerală de la un magazin și, pentru că totuși nu eram chiar cu totul convins în minte să fac tot drumul înapoi pe jos, am mers la Autogara Curtea de Argeș, în speranța că la ora șapte seara pleacă de-acolo o mașină spre Pitești. Am mai stat jos pe câte-o bancă, în așteptare, mai hrănind organismul, dar la autogară a fost pustietate mare, părea să nu mai fie nimic disponibil, s-a și întunecat, așa că la urmă, părându-mi-se că nu e rost de mașină la șapte, am îmbrățișat partea cea dură a planului - am plecat pe jos și pentru restul de drum, alternând mișcările făcute, mersul și fuga.
De la Curtea de Argeș la Pitești, între periferiile (nu centrele) orașelor, sunt cam vreo treizeci de kilometri, și până la ieșirea din Curte era un trotuar lung. Am trecut în alergare pe lângă alt băiat. În dreapta spre apus, erau localități cu lumini de noapte aprinse, era și zonă de deal, iar eu mă simțeam hoinar de noapte. Pe șosea urmau la rând, de ajuns cu răbdare, Zigoneniul, Băiculeștiul și Stejarii.
Era întuneric de tot, fără stâlpi publici, dar bornele treceau una după alta dacă mă mișcam bine. Când eram pe la primele localități, am văzut cel puțin o mașină cu aspect de microbuz de transport trecând prin dreapta pe sensul spre Pitești și am presupus că totuși venise ceva la Autogară, până la urma urmei, dar orice ar fi fost asta, acum trebuia să mă duc pe jos până la capăt.
La un moment dat era o pisică moartă pe drum și m-am întors puțin cu fuga ca s-o dau în șanț. Între Stejari și Mănicești, colină cu pădure și... mult întuneric. Dar deveneam mai sigur că acum am timp să ajung acasă înainte de miezul nopții. În zona delicată Mănicești-Merișani am trecut niște clipe de frică, pentru că acolo locuitorii țigani, cu câini care latră, văd repede un străin și-au și strigat după mine, câțiva chiar au mers puțin după mine, o voce ce părea de femeie întreba unde merg și, aparent, mă invita „să stai la mine”, dar eu am mers mai departe tăcut cu pasul mare (atenție, nu fugă), și la urmă bărbătușul ei m-a înjurat sexual despre mama. M-au lăsat și puțin mai încolo altă câinăreală lătrătoare și unul care zicea „Terorist!”, cred că s-a luat de faptul că umblam noaptea pe-acolo cu rucsacul, la drumul mare.
În fine, am trecut. Dar am rămas cu frica de-a mai trece a doua oară singur pe jos pe-acolo.
Este drumul național 7C și, pe lângă lacul Vâlcele, se ajunge și la Merișani în zona aia. De aici spre Pitești, mai umblasem înainte pe jos și știam zona; dar a trebuit mai întâi să aștept cu mașinile la barieră trecerea unui tren, parcă un lung tren mărfar. Pe la Merișani am intrat pe podul acela feroviar peste Argeș, mai fusesem, și mai departe am pornit pe ultimii kilometri (ho, că nu-s chiar așa puțini) până acasă. Acum nu mai aveam aceeași stare să alerg, așa că în zona Merișani - Borlești - Vărzaru - Dobrogostea și mai departe, pe lângă Schiau spre Bascov, nu-mi aduc aminte să mai fi alergat, doar pas de marș, însă și el în slăbire - organismul nu era obișnuit cu un așa efort de alergare plus mers pe jos pe mulți kilometri, pe la 13-14 ani alergam mai mult pe kilometri mai mulți, dar acum, la 27 de ani în 2017, era o excepție impusă de dorința mea urgentă de-a ajunge acasă într-un anumit fel după o drumeție desfășurată altfel decât planul inițial, și resimțeam o oboseală când veneam spre Bascov. Când am depășit indicatorul rutier de intrare în Bascov, am simțit așa, o măreție a numelui Bascov.
În zona Bascovului este un teren sportiv, dar lângă partea dreaptă a drumului, și l-am văzut. Iar Bascovul propriu-zis, capitală de comună, NU este o localitate scurtă. Dar mai fusesem pe jos pe-acolo de mai multe ori și, la urmă, am intrat și în Pitești, aici mi-amintesc că totuși am alergat iar, am traversat Găvana și Nordul și-am reușit să intru în casă undeva pe la ora 23:23, era și 26 pe telefon, dar el era deranjat cu trei minute, indicând opt ore și opt minute, cu poposeală cu tot, de când mă găsisem jos din microbuz la Brădetu.
Am avut timp să mai mănânc ceva.
Am considerat că în total, pe porțiuni, am alergat cam douăzeci de kilometri și că dacă doar aș fi mers, aș fi ajuns acasă cu două ore mai târziu, după ora unu noaptea, nemaiavând voie să mănânc imediat. 64 de kilometri și jumătate pe jos mi-au ieșit la calculul pe hartă, asta pentru de la Brădetu la Pitești.
Durerea musculară a fost ceva mai mare, în mod sigur, decât dacă nu aș fi alergat, dar nu a fost cumplită și a trecut.
*** --- *** --- *** ---
Așa am văzut prima dată în viață Brădetul și Curtea de Argeș. Cu episoade de alergare.
Comentarii
Trimiteți un comentariu