Sâmbătă, 1 octombrie 2011, după ce în sâmbăta de dinainte fusesem prima dată în viața mea la Brașov, iar duminică și în Craiova, cu microbuzul, mi-am zis să mă duc din nou la Brașov și de-acolo, pe DN1, și la București, să umblu prin ambele orașe dorite și, prima dată în viață, să merg și pe drumul de la Brașov la București.
Am mai zis că-mi dorisem de-a lungul timpului să ajung în Brașov, îmi fusese dor și de Bucureștiul natal, iar în 1998 și 2002-2003 fusesem în zona dintre Predeal și Sinaia, cu variații ale depărtării față de Brașov și de București pe-acolo.
Iar acum, în 2011, călătoream propriu-zis pe la Brașov și voiam să merg pe tot DN1 până în București, într-o sâmbătă de 1 octombrie asemeni celei din 1994.
Am plecat de acasă când încă era întuneric, se lumina puțin când eram pe drum. Microbuzul de la Autogara Sud Pitești pleca la 7 fără un sfert dimineața, din ce-mi aduc aminte, urma la 11 fără ceva să fie acolo; aveam de gând să mă mai plimb prin Brașov pe jos și-apoi, din zona Gării Brașov, să iau alt microbuz spre București, să merg pe jos și prin Capitală și în final, seara, din Militari cu microbuzul înapoi acasă la Pitești.
Am pornit spre Brașov, am străbătut zona de dealuri până la Câmpulung, cu pauza din autogara de acolo, după care iar splendoarea de drum dintre munți, cu soare pe cerul toamnei munților, popas „La Gheorghiță”, la kilometrul 40 Brașov, și în fine, după vreo patru ore de drum, stop în Autogara Bartolomeu din Brașov.
De aici, preocupat să reperez zona Gării, am mers spre răsărit printre case, pe străzi, intersectând Strada Mihai Viteazul și apoi traversând și Bulevardul Griviței; trecerile de pietoni colorate cu roșu mă impresionau, în plus șoferii brașoveni erau politicoși și dădeau prioritate. Prin satele brașovene străbătute pe drum, văzusem case cu un anumit fel de geamuri în acoperiș, crezusem că ardelenii au la țară panouri solare, dar cred că erau doar geamuri de pod.
Aproape de Piața Consiliul Europei, erau niște blocuri cu geam rotund la acoperiș, care mi-au plăcut la vedere. Am revăzut inscripția cu „BRAȘOV” de pe muntele Tâmpa.
Mai departe, nu știu dacă am luat-o pe Bulevardul Victoriei sau pe Strada Hărmanului până să ajung pe Bulevardul Gării; mi-e greu să-mi amintesc acum peste tot pe unde am fost, mai ales că au fost două drumeții în Brașov în perioada aia. Am vrut să ajung aproape și de zona cu CET Brașov, unde aveau și ei un stâlp înalt la fel ca al nostru, și până acolo țin minte că umblam pe o stradă, cred că a Hărmanului, și pe dreapta era un lăcaș de cult penticostal unde scria despre Domnul Iisus Hristos așa: „CHEMAȚI-L CÂT ÎNCĂ ESTE APROAPE”. Mai departe, se face dreapta pe străzi precum a Florilor și a Fanionului, cu o bună vedere asupra CET-ului Brașov, și cred că pe „Florilor” am fost eu, la margine de cartier.
Și mai aproape de CET, este strada Timișul Sec, lângă apa cu același nume, dar NU am fost acolo.
După asta, posibil să mă fi întors pe strada Hărmanului spre gară. Microbuzul pentru București pleca la ora 12 și m-am îmbarcat în spate; după ce am pornit, mi-am plătit biletul, că nu fusesem verificat la timp, în rând cu ceilalți.
Am mers pe DN1 pe zona până la Predeal, pe unde nu fusesem niciodată, și am văzut acolo niște curbe serioase, mai târziu am realizat că erau cele dintre Timișul de Sus și Predeal. Nu prea dormisem noaptea, dar am rezistat înadins până dincolo de kilometrul 120 din Sinaia, să văd cum este drumul spre București dincolo de șoseaua spre Târgoviște. Bineînțeles că am revăzut între timp Predealul, zona de după el cu munții, în acel frumos 1 octombrie, și Sinaia, unde nu mai fusesem din duminica de 1 iunie 2003, cu o memorabilă vizită la Castelul Peleș.
Și Crucea Caraimanului, sus pe munte.
Am depășit kilometrul 120, drumul continua între munți, mai era munte cu pădure... Între timp, am mai adormit în mașină, din cauza lipsei odihnei suficiente de-cu-noapte. Țin minte că la radio era la un moment dat o piesă a Raffaellei Carrà - A far l'amore comincia tu.
În alt loc, la un popas, sigur după Comarnic, tocmai mă trezisem din puiul de somn, mașina era oprită și la radio se fredona altă melodie, nu îi știu numele, ca o nănănăială.
Aveam să fac cunoștință cu denumirea de Bănești pe drumul ăsta; dar în câmpie, spre București, nu am fost mult timp lucid, că mai ațipeam, afectat de nevoia de odihnă. Pe lângă Ploiești am trecut. Între Ploiești și București mai fusesem în marțea de 23 decembrie 2003.
La București microbuzul a oprit pe Strada Ritmului, nu prea departe de zona cu Lacul Tei (acolo stătea mama) și cartierul Colentina.
De aici am intrat pe Bulevardul Ferdinand I, unde am început un lung drum pe jos spre sud-vest, iar mai încolo drumul ăsta, pe la Parcul Izvorul Rece, se topește în Bulevardul Carol I, care la rândul lui ajunge la Piața Universității mai în față.
De la Universitate trebuie c-am hotărât cumva să fac sud spre Unirii și Tineretului, în după-amiaza însorită și călduroasă de 1 octombrie 2011. Voiam să revăd zona Tineretului, după mult timp, în această sâmbătă de 1 octombrie care îmi amintea de anul 1994, începutul ruperii de București. Drumul e lung cât două stații mari de metrou, am trecut prima dată-n viață pe lângă Bershka.
În Parcul Tineretului, am revăzut fântânile copilăriei, cele dinspre intrare, am stat jos pe bancă și-am mai mâncat din ghiozdan; se apropia seara. Apoi am trecut bulevardul ca să ajung și pe Aleea Trestiana, în fața blocului 16, la a cărui scară A la numărul 23, pe stânga etajului 5 văzut de afară, avusese garsonieră tata. Am revăzut blocul, sub cerul serii, apoi am plecat printre blocuri, înapoi spre bulevard.
Mai departe nu mi-e clar pe unde-am luat-o ca să mă înscriu pe drumul pe jos spre cartierul Militari. Cred că am mers înapoi spre Unirii, iar de-acolo la stânga pe Splaiul Independenței, apoi iar stânga pe Șoseaua Cotroceni, în sus pe lângă Grădina Botanică și-apoi, în sfârșit, la apus pe lungul Iuliu Maniu, așa am remarcat prima dată în viață ce mare-i ăsta.
Mergeam iute printre oameni pe jos, depășindu-i; fără să alerg, totuși mă grăbeam să ajung la Păcii; așa am trecut, treptat, pe lângă Politehnică cu tot tacâmul, apoi mai la distanță în față, pas-pas, una câte una, stațiile de metrou cu blocurile dintre ele: Lujerului, interiorul cartierului Militari, Gorjului, iar blocuri-blocuri, în sfârșit deschiderea de spațiu a Autogării Militari, stația de metrou Păcii de la parcul omonim, și în sfârșitul sfârșitului am ajuns în stația noastră de microbuz pentru Pitești.
Învingător al drumului, seara în casă.
Aici nu știu câți kilometri pe jos au făcut în total periplurile - dimineața prin Pitești la Autogară, plimbarea prin Brașov, umbletul mare pe jos prin București (ăsta totuși cred c-a făcut vreo douăzeci de kilometri), cei câțiva kilometri pe jos prin Pitești, de la Gara de Sud acasă.
Sigur c-am umblat prin București câteva ore, măcar vreo trei.
******** ******** ******** *********
A fost prima dată în viața mea când am mers de la Brașov la București și-am și mers mai mult pe jos prin Capitală. Totodată, am revăzut locuri vechi, singur pe jos.
Am mai zis că-mi dorisem de-a lungul timpului să ajung în Brașov, îmi fusese dor și de Bucureștiul natal, iar în 1998 și 2002-2003 fusesem în zona dintre Predeal și Sinaia, cu variații ale depărtării față de Brașov și de București pe-acolo.
Iar acum, în 2011, călătoream propriu-zis pe la Brașov și voiam să merg pe tot DN1 până în București, într-o sâmbătă de 1 octombrie asemeni celei din 1994.
Am plecat de acasă când încă era întuneric, se lumina puțin când eram pe drum. Microbuzul de la Autogara Sud Pitești pleca la 7 fără un sfert dimineața, din ce-mi aduc aminte, urma la 11 fără ceva să fie acolo; aveam de gând să mă mai plimb prin Brașov pe jos și-apoi, din zona Gării Brașov, să iau alt microbuz spre București, să merg pe jos și prin Capitală și în final, seara, din Militari cu microbuzul înapoi acasă la Pitești.
Am pornit spre Brașov, am străbătut zona de dealuri până la Câmpulung, cu pauza din autogara de acolo, după care iar splendoarea de drum dintre munți, cu soare pe cerul toamnei munților, popas „La Gheorghiță”, la kilometrul 40 Brașov, și în fine, după vreo patru ore de drum, stop în Autogara Bartolomeu din Brașov.
De aici, preocupat să reperez zona Gării, am mers spre răsărit printre case, pe străzi, intersectând Strada Mihai Viteazul și apoi traversând și Bulevardul Griviței; trecerile de pietoni colorate cu roșu mă impresionau, în plus șoferii brașoveni erau politicoși și dădeau prioritate. Prin satele brașovene străbătute pe drum, văzusem case cu un anumit fel de geamuri în acoperiș, crezusem că ardelenii au la țară panouri solare, dar cred că erau doar geamuri de pod.
Aproape de Piața Consiliul Europei, erau niște blocuri cu geam rotund la acoperiș, care mi-au plăcut la vedere. Am revăzut inscripția cu „BRAȘOV” de pe muntele Tâmpa.
Mai departe, nu știu dacă am luat-o pe Bulevardul Victoriei sau pe Strada Hărmanului până să ajung pe Bulevardul Gării; mi-e greu să-mi amintesc acum peste tot pe unde am fost, mai ales că au fost două drumeții în Brașov în perioada aia. Am vrut să ajung aproape și de zona cu CET Brașov, unde aveau și ei un stâlp înalt la fel ca al nostru, și până acolo țin minte că umblam pe o stradă, cred că a Hărmanului, și pe dreapta era un lăcaș de cult penticostal unde scria despre Domnul Iisus Hristos așa: „CHEMAȚI-L CÂT ÎNCĂ ESTE APROAPE”. Mai departe, se face dreapta pe străzi precum a Florilor și a Fanionului, cu o bună vedere asupra CET-ului Brașov, și cred că pe „Florilor” am fost eu, la margine de cartier.
Și mai aproape de CET, este strada Timișul Sec, lângă apa cu același nume, dar NU am fost acolo.
După asta, posibil să mă fi întors pe strada Hărmanului spre gară. Microbuzul pentru București pleca la ora 12 și m-am îmbarcat în spate; după ce am pornit, mi-am plătit biletul, că nu fusesem verificat la timp, în rând cu ceilalți.
Am mers pe DN1 pe zona până la Predeal, pe unde nu fusesem niciodată, și am văzut acolo niște curbe serioase, mai târziu am realizat că erau cele dintre Timișul de Sus și Predeal. Nu prea dormisem noaptea, dar am rezistat înadins până dincolo de kilometrul 120 din Sinaia, să văd cum este drumul spre București dincolo de șoseaua spre Târgoviște. Bineînțeles că am revăzut între timp Predealul, zona de după el cu munții, în acel frumos 1 octombrie, și Sinaia, unde nu mai fusesem din duminica de 1 iunie 2003, cu o memorabilă vizită la Castelul Peleș.
Și Crucea Caraimanului, sus pe munte.
Am depășit kilometrul 120, drumul continua între munți, mai era munte cu pădure... Între timp, am mai adormit în mașină, din cauza lipsei odihnei suficiente de-cu-noapte. Țin minte că la radio era la un moment dat o piesă a Raffaellei Carrà - A far l'amore comincia tu.
În alt loc, la un popas, sigur după Comarnic, tocmai mă trezisem din puiul de somn, mașina era oprită și la radio se fredona altă melodie, nu îi știu numele, ca o nănănăială.
Aveam să fac cunoștință cu denumirea de Bănești pe drumul ăsta; dar în câmpie, spre București, nu am fost mult timp lucid, că mai ațipeam, afectat de nevoia de odihnă. Pe lângă Ploiești am trecut. Între Ploiești și București mai fusesem în marțea de 23 decembrie 2003.
La București microbuzul a oprit pe Strada Ritmului, nu prea departe de zona cu Lacul Tei (acolo stătea mama) și cartierul Colentina.
De aici am intrat pe Bulevardul Ferdinand I, unde am început un lung drum pe jos spre sud-vest, iar mai încolo drumul ăsta, pe la Parcul Izvorul Rece, se topește în Bulevardul Carol I, care la rândul lui ajunge la Piața Universității mai în față.
De la Universitate trebuie c-am hotărât cumva să fac sud spre Unirii și Tineretului, în după-amiaza însorită și călduroasă de 1 octombrie 2011. Voiam să revăd zona Tineretului, după mult timp, în această sâmbătă de 1 octombrie care îmi amintea de anul 1994, începutul ruperii de București. Drumul e lung cât două stații mari de metrou, am trecut prima dată-n viață pe lângă Bershka.
În Parcul Tineretului, am revăzut fântânile copilăriei, cele dinspre intrare, am stat jos pe bancă și-am mai mâncat din ghiozdan; se apropia seara. Apoi am trecut bulevardul ca să ajung și pe Aleea Trestiana, în fața blocului 16, la a cărui scară A la numărul 23, pe stânga etajului 5 văzut de afară, avusese garsonieră tata. Am revăzut blocul, sub cerul serii, apoi am plecat printre blocuri, înapoi spre bulevard.
Mai departe nu mi-e clar pe unde-am luat-o ca să mă înscriu pe drumul pe jos spre cartierul Militari. Cred că am mers înapoi spre Unirii, iar de-acolo la stânga pe Splaiul Independenței, apoi iar stânga pe Șoseaua Cotroceni, în sus pe lângă Grădina Botanică și-apoi, în sfârșit, la apus pe lungul Iuliu Maniu, așa am remarcat prima dată în viață ce mare-i ăsta.
Mergeam iute printre oameni pe jos, depășindu-i; fără să alerg, totuși mă grăbeam să ajung la Păcii; așa am trecut, treptat, pe lângă Politehnică cu tot tacâmul, apoi mai la distanță în față, pas-pas, una câte una, stațiile de metrou cu blocurile dintre ele: Lujerului, interiorul cartierului Militari, Gorjului, iar blocuri-blocuri, în sfârșit deschiderea de spațiu a Autogării Militari, stația de metrou Păcii de la parcul omonim, și în sfârșitul sfârșitului am ajuns în stația noastră de microbuz pentru Pitești.
Învingător al drumului, seara în casă.
Aici nu știu câți kilometri pe jos au făcut în total periplurile - dimineața prin Pitești la Autogară, plimbarea prin Brașov, umbletul mare pe jos prin București (ăsta totuși cred c-a făcut vreo douăzeci de kilometri), cei câțiva kilometri pe jos prin Pitești, de la Gara de Sud acasă.
Sigur c-am umblat prin București câteva ore, măcar vreo trei.
******** ******** ******** *********
A fost prima dată în viața mea când am mers de la Brașov la București și-am și mers mai mult pe jos prin Capitală. Totodată, am revăzut locuri vechi, singur pe jos.
Comentarii
Trimiteți un comentariu