Luni, 15 iunie 2009.
Am să spun aici despre drumul pe care l-am făcut după ce am avut primele restanțe la facultate, două la număr, către sfârșitul anului întâi.
Primul a fost pe 12 iunie 2009, eram destul de convins că nu trecusem, iar al doilea, clar, a fost următorul - luni pe 15.
După rezultatele la al doilea, că la primul nici nu voisem să văd, dar intuiam bine că nu aveam cum să îl fi trecut nici pe el, am mai stat o vreme în corpul facultății, era după-amiază, iar când profesorul nostru a plecat, m-am dus și eu pe jos.
Am plecat așadar supărat din zona Târgul din Vale, traversând cartierul Craiovei pe jos (de câte ori nu am pomenit cartierul ăsta până aici), iar la capăt, la trecerea de pietoni de la sensul giratoriu, am trecut chiar prin spatele unui șofer care semăna cu Dumitru Dragomir, și el s-a supărat și-a claxonat boscoroditor.
Mergând pe stradă și privind în jos, am băgat de seamă acum, pentru prima dată, capacele de canal „FUNDICIO DUCTIL BENITO”.
Țin minte apoi că am urcat în Războieni, de unde am ieșit în câmp la marginea orașului. Telefonul l-am închis în drumeția asta. Un copil mi s-a adresat cu sărut-mâna, și i-am făcut observație pentru asta. Acolo în câmp, era la un moment dat un soi de canal pe o ridicătură de pământ.
Câmpul acela de după Războieni nu este departe de groapa de gunoi ecologică, mai la vest este și o pădure care se termină la nord la ieșirea dinspre Smeura din Pitești, pe șoseaua către Drăgășani și Târgu Jiu. Pe 14 noiembrie 2005 fusesem pe jos prin pădurea asta, supărat pentru ceva de acasă, dar acum, în 2009, NU am mai intrat în ea, ci am urcat panta aflată la sud de ea, la răsărit de Basangești.
Nu știam cum se cheamă satul ale cărui case erau mai în față. Am mers pe-un drumeag pe lângă o livadă, din ce-mi aduc aminte, mai țin minte că mergeam spre apus, că m-am strecurat prin niște tufe, stăteam pe vine acolo și mai jos, dincolo de pantă, erau niște oameni; sigur, nu m-au văzut. Mai știu că mergeam pe un drum lângă o pădure de deal și mă gândeam la situația de la facultate. Cum-necum, pe ce drumeag spre nord oi mai fi luat-o prin natura aceea însorită de după-amiază, cu dealuri și păduri împrejur, vorba e că mai încolo am ajuns într-o pădure mai mare, în toată firea cuvântului, mergând printre copaci, pe pământ.
Era chiar pădurea dintre Smeura și Moșoaia, care mă speriase în trecut, noaptea, în lunile iunie din 2003 și 2004, de nu avusesem curaj să merg prin ea, dincolo de Smeura. Acum, sub soarele coborâtor al după-amiezii înserânde de 15 iunie din 2009, am mers prin ea și-am găsit și șoseaua (DN67B), continuând drumul spre apus, supărat pe viața mea. Nu mai fusesem, așadar, niciodată aici. Mai încolo am intrat în Moșoaia.
Era o drumeție neprevăzută, bineînțeles că nu aveam absolut niciun fel de provizie la mine, umblam cu mâinile goale și cu telefonul închis. Cred că nu aveam buletinul la mine. Moșoaia asta era cam lungă, dar avea culoare frumoasă la refugiul pentru stația de autobuz, cu plastic, și mi-a plăcut; am trecut pe lângă biserica lor, pe lângă o groapă de gunoi și era natură frumoasă acolo, cu verdeață de vară; venea seara. Mai pe urmă, drumul făcea stânga. Am vrut la un moment dat să iau apă de la un puț, dar mi-au zis oamenii că apa aia nu-i bună, și să iau de la cineva. Nu am luat nimic și-am mers mai departe, până la urmă ieșind din Moșoaia.
Cum drumul se căsca a natură pustie în față, am dat-o dreapta pe DC161, un drumeag de pământ, și-am coborât într-o gârlă, de unde am băut prima apă din drumeția asta fulgerătoare. De aici începeam altă repriză de natură, cu pași periculoși prin ierburi, bălării și tufișuri, alternate cu mers pe ulițele dintre dealuri, dar măcar natura era frumoasă, pe acele plaiuri noi pentru mine, într-o seară de vară cu supărare pe viață.
Cred că Gâlceștiul a fost următoarea așezare cu care am avut de-a face. Țin minte cum la un moment dat eram într-o iarbă, la margine de pădure, aproape de grădina cuiva; mai știu că atunci când am mai băut o dată apă dintr-o gârlă, apoi m-am ridicat brusc, am amețit și-am căzut în mână; mai încolo, sub cerul serii, mergeam pe o uliță de pietriș, salutând oamenii, și admiram dealurile din depărtare și un mic dispozitiv de irigație care se învârtea într-o curte.
Știam că la țară este bine să saluți oamenii, chiar dacă ești un drumeț străin, și ei îmi răspundeau. Mi se mai alina puțin supărarea.
Posibil să fi ajuns și pe la Lăzărești (DC162) și chiar Bătrâni, către Moșoaia.
Știu că am mai umblat pe niște drumeaguri mărunte; mergeam spre nord sub panta unui deal, când se întuneca, și în zonă era iarbă proaspăt cosită; pe urmă la dreapta spre răsărit, era o pădure întunecoasă, mai țin minte un drum cu lampă electrică pe el care urca o pantă împădurită spre răsărit; mergeam chiar prin poiană, puteam să mă uit departe, către câmpurile dinspre Pitești, și mă gândeam la viața mea și la viitor; trecea drumul pe lângă niște case, cred că acolo era la Bătrâni, că după asta, la răsărit, mi-am dat seama că sunt înapoi la Moșoaia.
Alt lucru frumos pe care l-am văzut acolo la case, pe înnoptate, au fost lămpile acelea de curte care, neelectrice fiind, au lumină albă slabă în ele, lumină proprie; era o curte cu mai multe felinare albe din astea pe jos, și mi-a plăcut ce văd, am considerat că este o viață frumoasă.
În Moșoaia, după școală, m-am abătut un timp de la DN67B, pe o uliță care face aproape ca un arc, revenind la șosea mai încolo. Era întuneric. După asta am mai mers ce am mai mers, ieșind din Moșoaia și având acum de străbătut noaptea pe jos, în sens invers, pădurea dinspre Smeura, cu copaci înfrunziți, mult întuneric (nici lună nu era) și câte-o mașină ale cărei faruri puteau fi văzute de departe.
Drumul prin pădure nu a fost scurt, la dus nici nu îl făcusem complet din Smeura, că venisem din altă parte. Am coborât în sfârșit în Smeura, pe care o traversam a treia oară în viață, după 2003 și 2004, având și ea câțiva kilometri.
Nu știam cât este ceasul, că telefonul nu îl deschideam ca să mă uit - ba chiar mă gândesc dacă nu cumva îl lăsasem în prealabil închis acasă. Țin minte că am și avut probleme cu tastele lui în perioada aia din 2009. În fine, am traversat înapoi spre Pitești zonele succesive ale Smeurei, cu tot cu Prointermed SRL, aflat într-o curbă deluroasă, și am coborât în Pitești prin obștescul cartier Trivale, apoi acasă.
Cred că era 12 noaptea fix, la minut și secundă, pe ora de vară, pe ceasul de perete din bucătărie atunci când am deschis ușa să intru. Bunica era în bucătărie, pe stânga, foarte îngrijorată, și când am privit ceasul era 12 noaptea și vreo 15 secunde. Ea sunase la Poliție pentru mine, ne căutase și tata la telefon și eu nu eram, se dăduse alarmă; polițistul spusese că poate că sunt la o terasă cu colegii.
Restanțele mi le-am trecut în septembrie 2009.
Am avut ceva durere musculară, dar nu ca în 20 iunie 2003, și nu știu exact câte ore a durat și câți kilometri a ținut drumeția, cred că opt-nouă ore și vreo 50 de kilometri, poate puțin mai mulți, dar să ne gândim și la relieful străbătut.
Am văzut natură nouă atunci când mi-am pus organismul la șmotru pe jos pentru că devenisem student restanțier.
******** ******** ******** ********
Iată, așa s-a putut plimba cineva care a ajuns să aibă restanțe la facultate. Am văzut sate noi și am privit natura.
Am să spun aici despre drumul pe care l-am făcut după ce am avut primele restanțe la facultate, două la număr, către sfârșitul anului întâi.
Primul a fost pe 12 iunie 2009, eram destul de convins că nu trecusem, iar al doilea, clar, a fost următorul - luni pe 15.
După rezultatele la al doilea, că la primul nici nu voisem să văd, dar intuiam bine că nu aveam cum să îl fi trecut nici pe el, am mai stat o vreme în corpul facultății, era după-amiază, iar când profesorul nostru a plecat, m-am dus și eu pe jos.
Am plecat așadar supărat din zona Târgul din Vale, traversând cartierul Craiovei pe jos (de câte ori nu am pomenit cartierul ăsta până aici), iar la capăt, la trecerea de pietoni de la sensul giratoriu, am trecut chiar prin spatele unui șofer care semăna cu Dumitru Dragomir, și el s-a supărat și-a claxonat boscoroditor.
Mergând pe stradă și privind în jos, am băgat de seamă acum, pentru prima dată, capacele de canal „FUNDICIO DUCTIL BENITO”.
Țin minte apoi că am urcat în Războieni, de unde am ieșit în câmp la marginea orașului. Telefonul l-am închis în drumeția asta. Un copil mi s-a adresat cu sărut-mâna, și i-am făcut observație pentru asta. Acolo în câmp, era la un moment dat un soi de canal pe o ridicătură de pământ.
Câmpul acela de după Războieni nu este departe de groapa de gunoi ecologică, mai la vest este și o pădure care se termină la nord la ieșirea dinspre Smeura din Pitești, pe șoseaua către Drăgășani și Târgu Jiu. Pe 14 noiembrie 2005 fusesem pe jos prin pădurea asta, supărat pentru ceva de acasă, dar acum, în 2009, NU am mai intrat în ea, ci am urcat panta aflată la sud de ea, la răsărit de Basangești.
Nu știam cum se cheamă satul ale cărui case erau mai în față. Am mers pe-un drumeag pe lângă o livadă, din ce-mi aduc aminte, mai țin minte că mergeam spre apus, că m-am strecurat prin niște tufe, stăteam pe vine acolo și mai jos, dincolo de pantă, erau niște oameni; sigur, nu m-au văzut. Mai știu că mergeam pe un drum lângă o pădure de deal și mă gândeam la situația de la facultate. Cum-necum, pe ce drumeag spre nord oi mai fi luat-o prin natura aceea însorită de după-amiază, cu dealuri și păduri împrejur, vorba e că mai încolo am ajuns într-o pădure mai mare, în toată firea cuvântului, mergând printre copaci, pe pământ.
Era chiar pădurea dintre Smeura și Moșoaia, care mă speriase în trecut, noaptea, în lunile iunie din 2003 și 2004, de nu avusesem curaj să merg prin ea, dincolo de Smeura. Acum, sub soarele coborâtor al după-amiezii înserânde de 15 iunie din 2009, am mers prin ea și-am găsit și șoseaua (DN67B), continuând drumul spre apus, supărat pe viața mea. Nu mai fusesem, așadar, niciodată aici. Mai încolo am intrat în Moșoaia.
Era o drumeție neprevăzută, bineînțeles că nu aveam absolut niciun fel de provizie la mine, umblam cu mâinile goale și cu telefonul închis. Cred că nu aveam buletinul la mine. Moșoaia asta era cam lungă, dar avea culoare frumoasă la refugiul pentru stația de autobuz, cu plastic, și mi-a plăcut; am trecut pe lângă biserica lor, pe lângă o groapă de gunoi și era natură frumoasă acolo, cu verdeață de vară; venea seara. Mai pe urmă, drumul făcea stânga. Am vrut la un moment dat să iau apă de la un puț, dar mi-au zis oamenii că apa aia nu-i bună, și să iau de la cineva. Nu am luat nimic și-am mers mai departe, până la urmă ieșind din Moșoaia.
Cum drumul se căsca a natură pustie în față, am dat-o dreapta pe DC161, un drumeag de pământ, și-am coborât într-o gârlă, de unde am băut prima apă din drumeția asta fulgerătoare. De aici începeam altă repriză de natură, cu pași periculoși prin ierburi, bălării și tufișuri, alternate cu mers pe ulițele dintre dealuri, dar măcar natura era frumoasă, pe acele plaiuri noi pentru mine, într-o seară de vară cu supărare pe viață.
Cred că Gâlceștiul a fost următoarea așezare cu care am avut de-a face. Țin minte cum la un moment dat eram într-o iarbă, la margine de pădure, aproape de grădina cuiva; mai știu că atunci când am mai băut o dată apă dintr-o gârlă, apoi m-am ridicat brusc, am amețit și-am căzut în mână; mai încolo, sub cerul serii, mergeam pe o uliță de pietriș, salutând oamenii, și admiram dealurile din depărtare și un mic dispozitiv de irigație care se învârtea într-o curte.
Știam că la țară este bine să saluți oamenii, chiar dacă ești un drumeț străin, și ei îmi răspundeau. Mi se mai alina puțin supărarea.
Posibil să fi ajuns și pe la Lăzărești (DC162) și chiar Bătrâni, către Moșoaia.
Știu că am mai umblat pe niște drumeaguri mărunte; mergeam spre nord sub panta unui deal, când se întuneca, și în zonă era iarbă proaspăt cosită; pe urmă la dreapta spre răsărit, era o pădure întunecoasă, mai țin minte un drum cu lampă electrică pe el care urca o pantă împădurită spre răsărit; mergeam chiar prin poiană, puteam să mă uit departe, către câmpurile dinspre Pitești, și mă gândeam la viața mea și la viitor; trecea drumul pe lângă niște case, cred că acolo era la Bătrâni, că după asta, la răsărit, mi-am dat seama că sunt înapoi la Moșoaia.
Alt lucru frumos pe care l-am văzut acolo la case, pe înnoptate, au fost lămpile acelea de curte care, neelectrice fiind, au lumină albă slabă în ele, lumină proprie; era o curte cu mai multe felinare albe din astea pe jos, și mi-a plăcut ce văd, am considerat că este o viață frumoasă.
În Moșoaia, după școală, m-am abătut un timp de la DN67B, pe o uliță care face aproape ca un arc, revenind la șosea mai încolo. Era întuneric. După asta am mai mers ce am mai mers, ieșind din Moșoaia și având acum de străbătut noaptea pe jos, în sens invers, pădurea dinspre Smeura, cu copaci înfrunziți, mult întuneric (nici lună nu era) și câte-o mașină ale cărei faruri puteau fi văzute de departe.
Drumul prin pădure nu a fost scurt, la dus nici nu îl făcusem complet din Smeura, că venisem din altă parte. Am coborât în sfârșit în Smeura, pe care o traversam a treia oară în viață, după 2003 și 2004, având și ea câțiva kilometri.
Nu știam cât este ceasul, că telefonul nu îl deschideam ca să mă uit - ba chiar mă gândesc dacă nu cumva îl lăsasem în prealabil închis acasă. Țin minte că am și avut probleme cu tastele lui în perioada aia din 2009. În fine, am traversat înapoi spre Pitești zonele succesive ale Smeurei, cu tot cu Prointermed SRL, aflat într-o curbă deluroasă, și am coborât în Pitești prin obștescul cartier Trivale, apoi acasă.
Cred că era 12 noaptea fix, la minut și secundă, pe ora de vară, pe ceasul de perete din bucătărie atunci când am deschis ușa să intru. Bunica era în bucătărie, pe stânga, foarte îngrijorată, și când am privit ceasul era 12 noaptea și vreo 15 secunde. Ea sunase la Poliție pentru mine, ne căutase și tata la telefon și eu nu eram, se dăduse alarmă; polițistul spusese că poate că sunt la o terasă cu colegii.
Restanțele mi le-am trecut în septembrie 2009.
Am avut ceva durere musculară, dar nu ca în 20 iunie 2003, și nu știu exact câte ore a durat și câți kilometri a ținut drumeția, cred că opt-nouă ore și vreo 50 de kilometri, poate puțin mai mulți, dar să ne gândim și la relieful străbătut.
Am văzut natură nouă atunci când mi-am pus organismul la șmotru pe jos pentru că devenisem student restanțier.
******** ******** ******** ********
Iată, așa s-a putut plimba cineva care a ajuns să aibă restanțe la facultate. Am văzut sate noi și am privit natura.
Comentarii
Trimiteți un comentariu