Este vorba de comuna cu acest nume din județul Argeș, unde avem și-un faimos spital și, cum aveam să văd altă dată, și un așezământ călugăresc.
Zic că am fost pe jos de la Pitești până la Vedea și înapoi, dar nu pe același drum ca la dus.
Am preferat ca, la drumețiile făcute integral pe jos, întoarcerea să difere cu ceva de drumul de dus, ca să nu fie monotonie chinuitoare, mai ales la întoarcere, când se consideră că deja oboseala sâcâie.
Era 1 mai 2017, o zi de luni, care a fost liberă, și eu am plecat pe jos pe timpul acela noros și care avea iz ploios, ieșind din Pitești prin zona cartierului Craiovei și pornind astfel pe șoseaua care duce către capitala prazului, ai cărei primi kilometri marcați în zona periferică a Piteștiului sunt 117 (pe un indicator) și 116 (pe prima bornă de margine de drum, sus pe roșu, bornele astea fiind pe stânga în șoseaua spre Craiova).
Drumul național (că de asta bornele-s sus roșii) care îi desparte pe laleliști de prazilieni este DN65.
Și-am pornit în dimineața aia pe jos (pe la ora șapte, țin minte) și după câteva zeci de minute am ieșit propriu-zis din Pitești, că nu stau atât de-aproape de marginea aceea, luând-o așadar cu pas vioi pe jos pe șoseaua care frizează comuna Bradu și apoi, câte-un kilometru, câte-un kilometru, urcând la Albota, care este, în fapt, prima așezare omenească de case la care ajungem dacă plecăm la drum pe-acolo.
Dinspre întâia autostradă a patriei se mai desprinde, alternativ, un tronson de câțiva kilometri (65B) care la kilometrul 115 Craiova este înghițit de șoseaua asta, DN65, carevasăzică așa se ajunge de pe autostradă pe șoseaua spre Craiova, și se trece prin Geamăna, un sat al comunei Bradu, pe unde avem și un „Auchan” mare (cel de sud, că în nord la Găvana mai avem unul) - numai că pentru a o fi luat pe-acolo, eu ar fi trebuit să lungesc drumul prin cartierul Prundu, și-ar fi fost așadar ditamai ocolul, și nu am vrut, că este mai la îndemână să ieși spre Craiova prin cartierul... Craiovei.
Gata cu vorbăreala. Am trecut la pas pe jos prin Albota, kilometru cu kilometru, având în rucsacul decatlonist provizii pregătite pentru prima parte a drumului, dar voind, deocamdată, să le las neatinse pentru mai multă vreme, mergând așa cu ele și consumând din resursele digestive prealabile ale organismului. De altfel, timpul umed, închis și nu prea cald nu mă împingea repede la sete (deshidratare), plus că la kilometri mulți nu alerg.
Și-am ieșit din Albota spre Cerbu, este ceva pădurice de colină pe-acolo, așa, un amestec de deal cu câmpie, nici una, nici alta. Mai mersesem pe jos în zona asta în 2011, dar în sens invers, dinspre Cerbu (atunci veneam de la Poiana Lacului peste câmp, dar poate altă dată despre asta), și-acum urma, prima dată în viața mea, să merg pe jos pe șoseaua spre Prazilia... ăăă, pardon, Craiova, mai departe de Cerbu.
Și-am făcut-o; dar între Albota și Cerbu am remarcat alt drumeag care iese spre nord din șoseaua principală, acela trece pe la Mareș, și, fiind un loc nemaiumblat pentru mine (și-acela) și având poftă de drumeții, m-am gândit că la un moment dat aș face-un drum și pe-acolo.
Și l-am făcut cu adevărat, dar despre asta iar rămâne eventual pe altă dată.
Ia gata cu palavrele. Am ieșit și din Cerbu și după asta este Hanul Stejarul, tot cu pădurice, unde erau oameni la grătar în dimineața aia. Cerul era tot înnorat, dar din ce țin minte abia m-a picurat. În față se deschidea de-acum câmpie largă, în preajma kilometrului 100 de pe borne, și asta este pauza dintre localitățile Cerbu și, respectiv, Lăngești (după acel kilometru o sută) și Lunca Corbului.
La un moment dat am trecut pe lângă un foarte frumos lan mare de flori înalte și galbene, pe care l-am admirat din suflet. Nu mai văzusem așa ceva, și galbenul era splendid chiar și fără soare. Am aflat mai târziu că așa arată rapița.
Gustoasă și mierea de rapiță.
Și-am trecut și de el și-am ajuns la Lăngești și Lunca Corbului, prima dată pe jos în viață; pe-acolo oamenii aveau case și magazine și, de ce nu, și mașini. După Lunca Corbului, iar pauză de localități, iar eu voiam să ajung la drumul care duce spre Vedea (județeanul 703B). Asta este în preajma kilometrului bornat 93 spre Craiova, dar borna este puțin mai încolo de intersecție și eu, când am ajuns, întâi am trecut ca să ating borna, să știu sigur c-am ajuns până la 93, apoi am pornit spre nord pe drumul cel județean.
Eram în Argeș, dar tronsonul ăsta cu șapte sute trei și cu B trece și printr-un sfârtoc de județ Olt, atât numai că până acolo trebuie trecut și prin cele două Mârghii argeșene (de Jos și, după un urcuș pe drumul acela, cea de Sus). Mi-am adus aminte de când eram în gimnaziu și o colegă de clasă zicea „Mârghia vă cheamă, băăă!”.
Acum vedeam prima dată Mârghia.
Țară, case și oameni.
Începea să dea soarele dintre nori, iar la urcușul dintre cele două Mârghii, cu treizeci de kilometri de gât în spate, am scos prima dată apă din rucsac și-am băut cu poftă. În Mârghia a doua erau niște oameni pe drum și după ce-am ieșit din ea era un drum lung în câmp, cu miriști, lanuri, în fine, proprietăți de la țară pe margini. După asta, am intrat în județul Olt.
Eram prima dată în viață pe jos în Olt și aici am avut de străbătut, pe rând, Ciocăneștiul, Bărăștii de Vede (Vedea, Vedea...) și Ștefăneștii (iată, și ei au un Ștefănești al lor, doar că nu-i oraș cu tradiție de vin ca la noi).
În satele astea am văzut, pe la porți, ceva ce nu mai văzusem și m-am mirat: strămoșii, oamenii morți ai casei, erau pomeniți cu cruci și epitafuri, pe la diverse case de-acolo, cu numele și anii de naștere și de moarte. Mai umblasem pe jos prin Argeș, ce-i drept nu chiar foarte mult, dar nu mai văzusem asta (de fapt, și-n sudul Argeșului se face așa ceva pe la porți, spre Ștefan cel Mare, dar nu știam).
Când am salutat un om bătrân care stătea pe bancă lângă o poartă, s-a mirat omul de mine.
Ba pe soare, ba pe nori, după Ștefănești am trecut granița înapoi în județul meu de domiciliu Argeș și-am continuat drumul spre Vedea prin Chițani, Vețișoara (ăsta o fi diminutiv de la Vedea) și... Lungani.
Am văzut la un loc o cumpănă de fântână și mi-am imaginat cum ar fi să încerc să scot o găleată din puț așa, precis greu, nu am mai făcut așa ceva.
703B-ul ajunge la Vedea și taie șoseaua dintre Pitești și Drăgășani undeva la 25 de kilometri după ieșirea din Pitești dinspre cartierul Trivale. Așa am intrat și eu în șosea, aproape de spital și de magazine, și am ajuns în șoseaua aceea tot la un punct pe unde nu mai fusesem niciodată în viață (nu atât de departe de casă). Erau aproape și magazinele, am intrat să-mi mai iau apă, parcă, apoi am văzut prima dată spitalul, și vedenii au și un liceu pe-acolo. Acum trebuia să ajung înapoi pe jos la Pitești pe șoseaua asta, naționalul 67B, străbătând până la Poiana Lacului niște kilometri noi, nemaiumblați, și-am luat-o cu răbdare. Acum era soare și după Vedea, pe și printre dealuri, vin Izvorul de Jos, Gărdineștiul, Cepariul și-apoi, până la acea Poiană, și Păduroii (întâi cel din Vale, care-i undeva jos, și-apoi cel din Deal până la care drumul urcă).
Consecvent și cu răbdare, am mers pe jos prin toate aceste sate și-am reajuns la Poiana Lacului (amintiri din 2011), pe unde însă nu am intrat să-mi mai iau ceva de drum atunci, din ce țin minte. Era soare în toată regula și a doua parte a zilei. După kilometrul 177, înainte de curba la stânga spre Moșoaia, m-am tras într-o pădurice de pe marginea drumului, pentru un popas, mergând prin hățiș.
De-acum șoseaua mă ducea prin locuri pe care le mai umblasem cândva - și, treptat, treptat, am ajuns spre Moșoaia pe înserat, iar înainte de casele de acolo, niște conlocuitori făceau ospăț în natură în cinstea zilei din calendar și unul striga după mine: „Ei, nenea, nenea!”, dar o femeie l-a certat. Am restrăbătut Moșoaia la ceas de seară, apoi pădurea spre Smeura, pe-unde este și baza de câini, apoi Smeura... și am coborât, în sfârșit, și prin Pitești pe soarele serii, ajungând acasă pe la sau pe după ora 7 seara, fără să mă fi ușurat undeva tot drumul.
Am calculat la 74 de kilometri pe jos tot drumul ăsta de jumătate de zi, fără vreun popas semnificativ, și mi s-a părut o performanță de drumeție.
****** ****** ******
Și astfel, am văzut prima dată în viață niște limite argeșene și oltenești pe jos și-o dată cu ele și satul Vedea.
Zic că am fost pe jos de la Pitești până la Vedea și înapoi, dar nu pe același drum ca la dus.
Am preferat ca, la drumețiile făcute integral pe jos, întoarcerea să difere cu ceva de drumul de dus, ca să nu fie monotonie chinuitoare, mai ales la întoarcere, când se consideră că deja oboseala sâcâie.
Era 1 mai 2017, o zi de luni, care a fost liberă, și eu am plecat pe jos pe timpul acela noros și care avea iz ploios, ieșind din Pitești prin zona cartierului Craiovei și pornind astfel pe șoseaua care duce către capitala prazului, ai cărei primi kilometri marcați în zona periferică a Piteștiului sunt 117 (pe un indicator) și 116 (pe prima bornă de margine de drum, sus pe roșu, bornele astea fiind pe stânga în șoseaua spre Craiova).
Drumul național (că de asta bornele-s sus roșii) care îi desparte pe laleliști de prazilieni este DN65.
Și-am pornit în dimineața aia pe jos (pe la ora șapte, țin minte) și după câteva zeci de minute am ieșit propriu-zis din Pitești, că nu stau atât de-aproape de marginea aceea, luând-o așadar cu pas vioi pe jos pe șoseaua care frizează comuna Bradu și apoi, câte-un kilometru, câte-un kilometru, urcând la Albota, care este, în fapt, prima așezare omenească de case la care ajungem dacă plecăm la drum pe-acolo.
Dinspre întâia autostradă a patriei se mai desprinde, alternativ, un tronson de câțiva kilometri (65B) care la kilometrul 115 Craiova este înghițit de șoseaua asta, DN65, carevasăzică așa se ajunge de pe autostradă pe șoseaua spre Craiova, și se trece prin Geamăna, un sat al comunei Bradu, pe unde avem și un „Auchan” mare (cel de sud, că în nord la Găvana mai avem unul) - numai că pentru a o fi luat pe-acolo, eu ar fi trebuit să lungesc drumul prin cartierul Prundu, și-ar fi fost așadar ditamai ocolul, și nu am vrut, că este mai la îndemână să ieși spre Craiova prin cartierul... Craiovei.
Gata cu vorbăreala. Am trecut la pas pe jos prin Albota, kilometru cu kilometru, având în rucsacul decatlonist provizii pregătite pentru prima parte a drumului, dar voind, deocamdată, să le las neatinse pentru mai multă vreme, mergând așa cu ele și consumând din resursele digestive prealabile ale organismului. De altfel, timpul umed, închis și nu prea cald nu mă împingea repede la sete (deshidratare), plus că la kilometri mulți nu alerg.
Și-am ieșit din Albota spre Cerbu, este ceva pădurice de colină pe-acolo, așa, un amestec de deal cu câmpie, nici una, nici alta. Mai mersesem pe jos în zona asta în 2011, dar în sens invers, dinspre Cerbu (atunci veneam de la Poiana Lacului peste câmp, dar poate altă dată despre asta), și-acum urma, prima dată în viața mea, să merg pe jos pe șoseaua spre Prazilia... ăăă, pardon, Craiova, mai departe de Cerbu.
Și-am făcut-o; dar între Albota și Cerbu am remarcat alt drumeag care iese spre nord din șoseaua principală, acela trece pe la Mareș, și, fiind un loc nemaiumblat pentru mine (și-acela) și având poftă de drumeții, m-am gândit că la un moment dat aș face-un drum și pe-acolo.
Și l-am făcut cu adevărat, dar despre asta iar rămâne eventual pe altă dată.
Ia gata cu palavrele. Am ieșit și din Cerbu și după asta este Hanul Stejarul, tot cu pădurice, unde erau oameni la grătar în dimineața aia. Cerul era tot înnorat, dar din ce țin minte abia m-a picurat. În față se deschidea de-acum câmpie largă, în preajma kilometrului 100 de pe borne, și asta este pauza dintre localitățile Cerbu și, respectiv, Lăngești (după acel kilometru o sută) și Lunca Corbului.
La un moment dat am trecut pe lângă un foarte frumos lan mare de flori înalte și galbene, pe care l-am admirat din suflet. Nu mai văzusem așa ceva, și galbenul era splendid chiar și fără soare. Am aflat mai târziu că așa arată rapița.
Gustoasă și mierea de rapiță.
Și-am trecut și de el și-am ajuns la Lăngești și Lunca Corbului, prima dată pe jos în viață; pe-acolo oamenii aveau case și magazine și, de ce nu, și mașini. După Lunca Corbului, iar pauză de localități, iar eu voiam să ajung la drumul care duce spre Vedea (județeanul 703B). Asta este în preajma kilometrului bornat 93 spre Craiova, dar borna este puțin mai încolo de intersecție și eu, când am ajuns, întâi am trecut ca să ating borna, să știu sigur c-am ajuns până la 93, apoi am pornit spre nord pe drumul cel județean.
Eram în Argeș, dar tronsonul ăsta cu șapte sute trei și cu B trece și printr-un sfârtoc de județ Olt, atât numai că până acolo trebuie trecut și prin cele două Mârghii argeșene (de Jos și, după un urcuș pe drumul acela, cea de Sus). Mi-am adus aminte de când eram în gimnaziu și o colegă de clasă zicea „Mârghia vă cheamă, băăă!”.
Acum vedeam prima dată Mârghia.
Țară, case și oameni.
Începea să dea soarele dintre nori, iar la urcușul dintre cele două Mârghii, cu treizeci de kilometri de gât în spate, am scos prima dată apă din rucsac și-am băut cu poftă. În Mârghia a doua erau niște oameni pe drum și după ce-am ieșit din ea era un drum lung în câmp, cu miriști, lanuri, în fine, proprietăți de la țară pe margini. După asta, am intrat în județul Olt.
Eram prima dată în viață pe jos în Olt și aici am avut de străbătut, pe rând, Ciocăneștiul, Bărăștii de Vede (Vedea, Vedea...) și Ștefăneștii (iată, și ei au un Ștefănești al lor, doar că nu-i oraș cu tradiție de vin ca la noi).
În satele astea am văzut, pe la porți, ceva ce nu mai văzusem și m-am mirat: strămoșii, oamenii morți ai casei, erau pomeniți cu cruci și epitafuri, pe la diverse case de-acolo, cu numele și anii de naștere și de moarte. Mai umblasem pe jos prin Argeș, ce-i drept nu chiar foarte mult, dar nu mai văzusem asta (de fapt, și-n sudul Argeșului se face așa ceva pe la porți, spre Ștefan cel Mare, dar nu știam).
Când am salutat un om bătrân care stătea pe bancă lângă o poartă, s-a mirat omul de mine.
Ba pe soare, ba pe nori, după Ștefănești am trecut granița înapoi în județul meu de domiciliu Argeș și-am continuat drumul spre Vedea prin Chițani, Vețișoara (ăsta o fi diminutiv de la Vedea) și... Lungani.
Am văzut la un loc o cumpănă de fântână și mi-am imaginat cum ar fi să încerc să scot o găleată din puț așa, precis greu, nu am mai făcut așa ceva.
703B-ul ajunge la Vedea și taie șoseaua dintre Pitești și Drăgășani undeva la 25 de kilometri după ieșirea din Pitești dinspre cartierul Trivale. Așa am intrat și eu în șosea, aproape de spital și de magazine, și am ajuns în șoseaua aceea tot la un punct pe unde nu mai fusesem niciodată în viață (nu atât de departe de casă). Erau aproape și magazinele, am intrat să-mi mai iau apă, parcă, apoi am văzut prima dată spitalul, și vedenii au și un liceu pe-acolo. Acum trebuia să ajung înapoi pe jos la Pitești pe șoseaua asta, naționalul 67B, străbătând până la Poiana Lacului niște kilometri noi, nemaiumblați, și-am luat-o cu răbdare. Acum era soare și după Vedea, pe și printre dealuri, vin Izvorul de Jos, Gărdineștiul, Cepariul și-apoi, până la acea Poiană, și Păduroii (întâi cel din Vale, care-i undeva jos, și-apoi cel din Deal până la care drumul urcă).
Consecvent și cu răbdare, am mers pe jos prin toate aceste sate și-am reajuns la Poiana Lacului (amintiri din 2011), pe unde însă nu am intrat să-mi mai iau ceva de drum atunci, din ce țin minte. Era soare în toată regula și a doua parte a zilei. După kilometrul 177, înainte de curba la stânga spre Moșoaia, m-am tras într-o pădurice de pe marginea drumului, pentru un popas, mergând prin hățiș.
De-acum șoseaua mă ducea prin locuri pe care le mai umblasem cândva - și, treptat, treptat, am ajuns spre Moșoaia pe înserat, iar înainte de casele de acolo, niște conlocuitori făceau ospăț în natură în cinstea zilei din calendar și unul striga după mine: „Ei, nenea, nenea!”, dar o femeie l-a certat. Am restrăbătut Moșoaia la ceas de seară, apoi pădurea spre Smeura, pe-unde este și baza de câini, apoi Smeura... și am coborât, în sfârșit, și prin Pitești pe soarele serii, ajungând acasă pe la sau pe după ora 7 seara, fără să mă fi ușurat undeva tot drumul.
Am calculat la 74 de kilometri pe jos tot drumul ăsta de jumătate de zi, fără vreun popas semnificativ, și mi s-a părut o performanță de drumeție.
****** ****** ******
Și astfel, am văzut prima dată în viață niște limite argeșene și oltenești pe jos și-o dată cu ele și satul Vedea.
Comentarii
Trimiteți un comentariu