Treceți la conținutul principal

Între Brașov și București pe jos (2017) - Partea 2: Câmpina-Ploiești

Aici este episodul mijlociu din străbaterea Brașov-București valabilă în anul 2017.

Neîmpăcat după trântirea drumului din 14 august 2017 și după cum fusesem în Bănești, am hotărât să vin din nou în zona Câmpinei, să mă mai uit o vreme acolo și să merg pe jos spre București sau măcar spre Ploiești, drumul Ploiești-București putând fi și el făcut, teoretic, separat, acuma dacă tot ajunsesem la spargeri calendaristic-rutiere pe bucăți.

Întâi pe 19 august 2017, prima sâmbătă după 14 august, am venit cu trenul de la București la Poiana Câmpina, iar de-acolo pe jos în Bănești (4-5 kilometri, înainte de kilometrul 93 se iese în șosea, am trecut Prahova cu piciorul atunci), dar până la urmă nu am mai plecat din zona aceea decât cu mașina, reajungând la Gara Poiana Câmpina și de acolo acasă în Pitești pe 19 august.

La 2 septembrie 2017, în altă sâmbătă, tot cu soare și cu căldură mai mare decât pe 14 august, am venit direct în Câmpina cu microbuzul de la București, de la autogara din strada Pârcălabul Baldovin; mi-am luat ceva de mâncare în Câmpina și-am coborât la DN1, în zona kilometrilor 90/89; am ajuns iar în zona literelor mari ale Băneștiului, am și urcat scările deasupra lor și-am stat puțin acolo, privind și mâncând, apoi am luat-o pe strada de sus către miezul Băneștiului, zona lor dinspre câmpie (că au și zonă nordică, înspre Câmpina, au și monumentul lui Aurel Vlaicu, dar atunci nu știam asta), trecând prin dreptul poliției lor locale și reajungând la trâmba de case cu care acest sat se încheie la kilometrul 88; așadar, era soare cu căldură.

Acum eram determinat să ajung pe jos până la Ploiești, la Gara de Vest, și de-acolo cu trenul la București, iar restul poeziei îl știam deja. Mergeam cu pas voios pe căldură, și cu o oarecare mulțumire că acum o să  trec pe jos mai departe de unde nu trecusem în august.

Astfel, după Bănești se deschide multă câmpie și drumul nu prea mai are treabă cu localitățile (razant cu Floreștiul) taman până la Ploiești. Până acolo să vezi răbdare, tată.

Urleta e mai pe stânga, drumul spre ea iese din DN1 cu puțin înainte de zona cu masa de la marginea drumului și de locul unde încetasem eu mersul pe jos spre București în 14 august. De data asta am depășit toată zona, ajungând și la kilometrul 84 și mai departe, și după 84 era o biserică frumoasă, pe care aveam să o revăd în 2018 pe jos. Și Floreștiul, pe dreapta.

Pe la Florești, un pod frumos colorat peste DN1, ca la Bănești și Comarnic (că din Comarnic văzusem prima dată un astfel de pod, specific lui DN1, am mai zis de ele la drumeția din 2018).

Cu toți kilometrii ăia în față, mă gândeam la procesorul i9-7980XE, a cărui lansare oficială urma la 25 septembrie, și îmi era dor de el, imaginându-mi că stau de vorbă cu un coleg de la serviciu despre el.

Mergeam cu pas iute, vreo șapte kilometri pe oră, prin soarele cvasi-canicular de început de septembrie 2017, și după-amiaza înainta. Nu am făcut insolație atunci, dar trebuie să recunosc că m-a cam deshidratat. Am scăzut sub kilometrul 80 și priveliștea de câmpie din față era largă.

Trebuia să mă încadrez în timp ca să prind trenul de București, de la Gara Ploiești Vest, pe care însă trebuia să o găsesc la fața locului, mai presus de cât mă uitasem în prealabil pe hartă, pe Internet.

Șigur că DN1 mai trece printre Cap Roșu și Băicoi, iar înaintea Ploieștilor sunt Păuleștii la răsărit - dar așa cum am zis, la răsărit. După Bănești, pe DN1 îl așteaptă o foarte mare câmpie.

Cum scădeam către următoarea zece, kilometrul 70, și mă tot gândeam la viitorul apropiat, mijea în depărtare Ploieștiul, cu un bloc alb și înalt care-mi servea de reper înspre nord, acolo. Mă apropiam greu de el, fiind pe jos și cu destui kilometri.

Număram kilometrii rămași în spate, în special de la 84, primul de după pragul de oprire de la episodul trecut. Sub kilometrul 70, Ploieștiul se apropia, cu blocul lui alb cu tot, și munții erau tot mai în spate, iar la un moment dat am văzut indicatorul „Buzău 72” sau 72 Buzău, spre răsărit. Iată că Ploieștiul nu este foarte departe de Buzău.

67 este ultima piatră kilometrică de pe DN1 înainte de tratarea chestiunii Ploieștiului, și sunt două variante - ori intri în Ploiești, ori, dacă vrei fizic mai departe pe DN1, îl înconjori pe la apus, ca pe o centură, și eu am luat-o pe la apus, ca în 2018, ca de-acolo, mai încolo, la locul cuvenit, să merg spre răsărit ca să ajung Gara.

În fapt, pe-acolo DN1 face Centura de Vest a Ploieștiului și drumul nu este scurt; mai mulți kilometri, șina de tren este tot pe dreapta, la apus, și de-abia mai încolo face ea cotitura spre răsărit, când DN1 trece pe deasupra ei pe un pod. Se apropia înserarea când eu am văzut șinele sub mine, și parcă și un tren trecea spre Ploiești Vest. Am știut atunci, mai sigur, că mă apropii de drumul bun către Gara de Vest.

La un moment dat, văd „București 62 Km” pe un mic panou în drum, în zona cu Strada Mărășești, unde am luat-o spre răsărit ca să ajung la gară. Am ajuns până la Șoseaua Vestului, unde este West Mall, și am consultat puțin harta de pe telefon ca să găsesc gara (aflată puțin mai la sud, în față).

La gară a trebuit să iau bilet de la ghișeu, neputând găsi un automat ca în august la Poiana Câmpina.

Când stăteam jos pe bancă în gară, mă sâcâiau niște viespi și m-am depărtat puțin, lăsând însă portofelul pe scaun, alături. Slavă Domnului, m-am întors la timp și nu am pierdut nimic, deși un om nu stătea departe.

Biletul a fost la un tren personal, sau Regio cum s-a modernizat nomenclatura trenurilor după anul 2010. Am ajuns la Gara de Nord după plan, iar mai departe până acasă tot după plan.

Calculez că din Câmpina până la Ploiești Vest au fost vreo 31 de kilometri în patru ore și jumătate.

******** ******** ********

Așa a curs episodul de mijloc din facerea drumului pe jos Brașov-București, ediția 2017.

Comentarii

Cele mai bine văzute

Pe jos de la Pitești la Alexandria

Luni, 18 februarie 2019, o zi cu soare de primăvară emancipată pe-afară, fiind într-o perioadă liberă mai lungă, am dat drumul unei noi drumeții, uneia pe care o doream, anume să fac o dată în viață drumul pe jos din Pitești în Alexandria. În capitala județului „Dili-Dili-Teleorman”, mai fusesem o dată cu microbuzul în sâmbăta noroasă de 26 noiembrie 2011, ca să o vizitez, apoi într-altă sâmbătă, una de vară cu căldură mare (24 iunie 2017), când, după ce m-am întors cu microbuzul de la Drăgășani, unde fusesem pe jos în noaptea „ de Sânziene ”, am plecat cu alt microbuz la Alexandria, pentru că voiam să văd din autobuz câmpia dintre Alexandria și București. Dar cele două drumuri au diferit prin ceva: în 2011, după Costești, s-a mers până pe la Vulpești, unde este intersecția dintre DN65B (spre Roșiorii de Vede) și DJ504 care merge spre Alexandria și Giurgiu. Și mai departe pe acel DJ504 până la Alexandria, pe câtă vreme în 2017 s-a trecut prin Roșiori, unde mai fusesem pe jos cu o

Altă dată am mers pe jos de la Pitești până la Drăgășani

În luna iunie 2017, dacă tot fusesem o dată în viață până la Roșiori, și asta pe jos, am vrut să leg și Drăgășaniul de povestea asta cu mersul pe jos pe distanțe mari, că nici acolo nu mai fusesem vreodată. Îmi dorisem prin decembrie 2011 să fac o călătorie până acolo ( cu microbuzul, la acea vreme, deși și atunci am făcut niște drumeții pe jos), dar o lăsasem încolo pentru nu se știe când. Iar în iunie 2017, „încălzit” zdravăn de mersurile astea pe jos, am hotărât că a venit vremea, în sfârșit, și pentru Drăgășani. Așa că în seara de 23 iunie 2017 (o vineri, imediat după Solstițiu) am pornit-o iar pe jos de acasă, pregătit cu rucsacul obișnuit în spate (cumpărat special de la Decathlonul de lângă autostradă, pe 14 februarie în 2017), cu provizii precum mai mulți litri de apă la PET, mere și ceva ciocolăți, plus vesta de biciclist pentru mersul de noapte ( că pietonii trebuie să poarte și ei îmbrăcăminte semnalizoare noaptea) , luată și asta special, tot de la Decathlon, în iarna a

Drumeție sud-vest-argeșeană de 1 mai

După două luni de amânări sistematice, fiind noi în vacanță în Săptămâna Luminată din cel de-al treilea an de după ultimul Paște sărbătorit pe 1 mai, mi-am făcut în sfârșit ceva mai mult curaj și-am hotărât să plec spre sud-vestul extrem al județului Argeș, recte-Polidecte pe DJ679, care se rupe la sud de Lunca Corbului. Prima dată voisem pe-acolo pe 28 februarie/1 martie (și-am renunțat), după aia ar fi fost de 7-8 Martie (am lăsat-o și pe-asta baltă), mai pe urmă, după ce-am terminat cu vacanța cealaltă pe care-am avut-o personal la serviciu anul ăsta, am mai „trântit” și-alte date de vineri-sâmbătă ca 29/30 martie, 5/6 aprilie, 19-20... și, în fine, mai rămăsese că de pe 30 aprilie plec în sfârșit, cu ocazia libertății prelungite din Săptămâna Luminată. De data asta, ăsta este un exemplu de drumeție trântită cu anticipare pe parcurs, și cu schimbare de plan. Planul inițial, dorit încă din februarie, fusese să ajung până în județul Olt, eventual să ating Teleormanul cu piciorul

TURNEUL AFRICĂNESC AL LUI CEAUŞESCU

Cică se face că, prin toamna anului 1982, Ceauşescu de un Nicolae şi Nicolae Ceauşescu şi-a propus, a ales şi a decis să întreprindă o vizită de pace şi prietenie prin câteva ţări emergente africane. Voia relaţii economice noi, avantajoase şi care să consolideze imaginea României de ţară socialistă puternică. Să vedem cu ce şoşele, cu ce momele şi cum s-a soldat aventura aceasta extracontinentală. 1. BENINUL Începe cu Beninul, o ţară vest-africană mare aproape cât jumătate din România cea strămoşească (ceea ce l-a şi încurajat, de altfel, pe Tovarăşul Carpatin în acest demers), şi are o întrevedere elocventă cu conducătorul Kérékou, un reputat marxist al locului. Ei se întâlnesc pe Muntele Sokbaro şi, cu sprijin logistic de la Bucureşti, discuţiile sunt transmise în direct la radio. Ţara se afla deja în epoca post-colonială, fiind independentă şi având de vreo şapte ani denumirea Benin, căci se numise Dahomey, iar mai înainte-vreme chiar „Regatul Dahomey”, şi cum acum avea un P

Am fost odată pe jos de la Pitești la Roșiorii de Vede

Era 16 iunie 2017 și voiam să fac pe jos, o dată în viață, drumul dintre Pitești și Roșiorii de Vede, plecând vineri seară și ajungând a doua zi acolo. Inițial voisem să-l încep în vinerea de dinainte (9 iunie), dar nu am avut bună stare (dispoziție) să îl încep atunci, era și înnorat și nu-mi venea bine la socoteală. Dar în noaptea următoare era lună plină pe cer, s-a mai înseninat și mi-a părut rău că nu am plecat atunci. Iar în seara de 16 iunie am ieșit într-adevăr din Pitești, pe șoseaua spre Craiova, prin zona de periferie Craiovei - Bradu (piteștenii știu ce înseamnă asta), am luat-o cu răbdare și pas mare prin Albota spre Cerbu și pe la kilometrul 107 am cotit-o într-adevăr la stânga, pe șoseaua la a cărei intrare scrie „Alexandria 102” și, respectiv, „90 Roșiori de Vede”. Deja se întuneca și până să ajung la Costești (unde se află stabilimentul Lactagului) s-a făcut întuneric de tot. Chiar dacă 16 iunie este una dintre cele mai lungi zile din an, totuși la noi orice zi a