După ceea ce am făcut în ianuarie 2017 pe dealurile din triunghiul Pitești-Mioveni-Călinești, nu m-am mulțumit cu asta și-n săptămâna următoare, la sfârșitul ei, am plănuit alt drum cu care să explorez dealuri noi și locuri noi.
Sâmbăta următoare era 4 februarie 2017 și vremea se mai încălzise puțin, cât să mai topească din zăpadă, dar fără mocirlă mare peste tot. Mi-am luat de-acasă plasă, apă, ceva de mâncare în ea, bani pentru drum și, pe la ora opt dimineața (soarele răsărise deja), am ieșit din casă, asumându-mi riscul să mai ajung înapoi abia noaptea următoare.
Dar măcar acum plecam de dimineață și nu pe limita serii, cum fusese pe 28 ianuarie.
Am început drumul ca în rândul trecut, cu Podul Viilor - Mall+podul peste Râul Doamnei - strada Cavalerului de pe la Ștefănești, dar de data asta, la capătul cavaleresc dinspre deal, NU am mai mers prea mult în față pe strada Valea Mare, ci am făcut stânga pe DC222 la Valea Mare-Podgoria, spre malul și digul Râului Doamnei din zona aceea, unde malul este înclinat în formă de taluz, asemănător modelului de la Lacul Morii din București.
Dar nici aici nu am mers prea mult. De cum am ajuns sus pe dig, am făcut-o dreapta, înspre coasta de deal de deasupra malului răsăritean al Râului Doamnei de acolo, adică nici nu am ajuns deasupra râului. Aveam de gând să mă duc așa pe vârful malului, spre nord, ca să ajung cumva, chiar pe calea brută a naturii și-a câmpului, la Mioveni.
De data asta chiar voiam să ajung la Mioveni, pe o cale nouă, cum îmi propusesem, și de-acolo mai departe, pe la nord, aș fi vrut să fac dealurile dintre Mioveni-Racovița și zona Ștefănești-Călinești, acum, ziua; o să vedem mai încolo ce-am făcut de fapt și pe unde am ajuns.
Drumul sus pe mal pe lângă deal a fost destul de greu; câteodată trebuia să merg oblic, pe malul înclinat, sau sus pe fâșia de beton, a echilibristică; zăpada fiind în împuținare, mai dădeam de pământ dificil; erau și destule bălării de dat la o parte. Ziua se anunța însorită, iar temperatura tindea să fie cu plus, dezavantaj pentru zăpadă. M-am târâit serios pe-acolo pe lângă delurime, în timp ce adevăratul drum dintre dealuri între Pitești și Colibași, DJ741, era peste deal la răsărit, în paralel cu mine.
În cele din urmă, am scăpat de malul cu pantă betonată. Era soare, frumos, și am trecut și prin zona cu stufăriș de lângă Ciumești, amintindu-mi că fusesem cu niște oameni la pescuit pe 14 aprilie 2000, într-o vineri seara însorită, acolo la râu. Acum eram la răsărit de râu și-a cam trebuit să mă strecor serios printr-un lan de tufăriș; mai știu că în dimineața asta, în alt loc pe drumul spre Mioveni, am luat-o pe pământ într-o zonă cu arbuști. Mergeam pe lunca Râului Doamnei; mai pe urmă, am alergat; era ceva cu o margine de pădure. Mai în față, m-am strecurat printre tufe și-am ajuns într-o livadă, prin care de asemenea m-am strecurat fără a lua nimic; și era și iarnă, pomi goi. Am ieșit din ea și mai încolo am dat, în sfârșit, și de o șosea.
Normal trebuia să fie DN73D, tronsonul care leagă sudul Mioveniului, prin Colibași, de DN73 cel cu Câmpulungul și Piteștiul (și Brașovul). Era un izvor acolo și am băut niște apă de la cișmeaua asta, și prin frumosul soare de primă sâmbătă de februarie, la pas la nord spre Mioveni. Aproape este și pușcăria județului (apropo, locul unde eu stau este lângă fosta cealaltă pușcărie, renumita de la Pitești). Mai fusesem pe jos pe-aici în noiembrie 2012. Acum însă, în loc să merg pe Bulevardul Dacia drept spre sudul Mioveniului, puțin mai în față trebuie c-am luat-o în dreapta pe sus pe DC81 (Strada Valea Neagă), asta urcă dealul de la răsărit și are și pădurici pe ambele părți, știu c-am trecut și pe lângă liceul de mașini care e aproape de uzină, și adolescenții jucau fotbal (sau alt meci, oricum jucau ceva, era și sâmbăta). Mai în față, Uzina; eram prima dată în viață atât de aproape de ea.
Am coborât de acolo la Bulevardul Dacia pe la Centura Mioveni Sud, iar de aici am intrat în Mioveni pe DN73D, mergând pe jos înainte, trecând și pe lângă Catedrală și cumpărându-mi ceva de la un magazin, cred, apoi am ajuns în Piață de unde sigur mi-am luat mere și mandarine, dacă mai țin bine minte. Posibil să fi luat și pâine în Mioveni, în plasa ce-o aveam pentru drum atunci. Trebuie să fiu atent să nu încurc lucrurile cu altă drumeție de-am făcut-o pe jos tot prin Mioveni, oi ajunge eu și la ea.
La piața asta fusesem de mai multe ori în primul deceniu de viață, când eram cu bunica.
Mai departe, pe jos spre nordul Mioveniului și spre Racovița; urma să ajung prin locuri noi. Cea mai mare stradă din Mioveni se numește, inevitabil, Bulevardul Dacia, și pe ea se și iese din oraș pe la nord. Până acolo, m-am mai uitat zadarnic pe stradă după vreo cișmea. Am trecut și prin dreptul spitalului, care mai demult se numea Racovița, iar acum poartă numele Sfântului Spiridon.
Mai în față, DN73D cotește mai la stânga, apoi tot la nord prin Racovița și Conțești. Era soare, se ridica soarele pe cer, și era deal pe dreapta la răsărit.
După Conțești venea și Davideștiul, dar eu n-am mai ajuns pe-acolo, ci m-am dus la dreapta pe cutare drum ca să urc dealul. La un moment dat i-am spus unei doamne de-a locului că vreau să trec dealul, când ea m-a întrebat unde mă duc. De-aici în față, iar începea aventura deluroasă înspre țiganii de la Valea Corbului...
La început, dealul era cu pantă descoperită, de unde puteam admira panorama asupra celorlalte dealuri din jur (și doar este zonă vastă...), inclusiv înspre Piscani. Am privit cerul și depărtarea înspre Pitești, ce-o acumulasem; apoi mai departe, încolo, spre pădure.
Acum trebuie să spicuiesc bine amintirile. Mi se pare că am trecut apoi pe lângă un fel de...stație de apă, oricum era o mică construcție metalică, ciudată amintire asta cu apa, că pe hartă nu figurează niciun pârâu pe-acolo. La o margine de pădure, aveam de coborât niște scări cu balustradă și cu acoperiș colorat, dar jos sub panta pădurii erau câini care au lătrat tare și am renunțat la a continua coborârea, văzându-mi de drum mai departe spre răsărit, având mai încolo de urcat spre vârf prin pădure. Era zăpadă pe jos, asta deși soarele din acea zi de iarnă era cel puțin unul blând. Am văzut un căprior fugind, păsările făceau și ele sunete specifice de pădure, și mi-am amintit că odată tata spunea că prin 1990-1991 se mai vedea câte-un căprior prin păduri pe aici (aluzie la faptul că după 2000 era altfel), dar iată că acum vedeam și eu unul, în 2017.
Și nu a fost singurul.
Soarele era sus pe cer. Acolo sunt mai multe dealuri, o întreagă suită, unul lângă altul, unul după altul. Dacă am urcat, mai departe trebuia să și cobor. Mai încolo, am avut și niște momente de alergare și de panică, prin pădure veneau oameni cu câini care lătrau și eu am luat-o la fugă, urcam altă pantă cu fuga, se auzeau strigăte și lătrături. Până la urmă, nu a ajuns nimeni la mine. Mai în față, alți oameni tăiau lemne din pădure, poate că erau la braconaj forestier; i-am ocolit, m-am ferit să dau pe lângă ei, și cred că a fost o idee bună. Era și puțină pădure de conifere într-un loc.
Am mers mai departe pe dealuri. Trebuia să-mi exersez capacitatea de a urca o pantă dificilă; acum că zăpada se mai topise, trebuia să am de-a face și cu pământul pantelor, să înfig bine labele picioarelor, să apreciez fiecare ciot sau tulpină de care să mă agăț ca să ajung sus fără a tot căuta vreun drumeag convenabil; sigur, asta frâna serios kilometrii parcurși de mine pe oră, și se poate ca S Health-ul din telefon să fi raportat destul de inexact kilometrii făcuți astfel. Nu puteam avea viteză de pași iuți, dar trebuia să mă cațăr. Oricum, am considerat că această frână a vitezei, faptul că au fost multe clipe când trebuia să o iau încet, m-a ajutat să nu ajung repede la febră musculară.
Mai târziu, după prânz, se înnora.
Au fost clipe când m-m oprit puțin din mișcarea organismului ca să pătrund în lniiștea naturii; dar nu au fost multe clipele astea. Mai țin minte că la coborârea pe o pantă am găsit o pălărie ce mi-a părut a fi în stil mexican, aruncată pe-acolo; mi-am pus-o puțin pe cap, dar NU m-am încumetat să o iau cu mine, la urmă am lăsat-o tot acolo și m-am dus. Am avut și o căzătură pe pantă.
Țin minte că atunci când era deja înnorat sus, trebuia să mă cațăr pe o pantă din asta, și era pământ. Am reușit până la urmă să ajung la nivelul următor.
M-am strecurat și prin niște hățișuri în drumețiile astea pe deal. Știu că încă era soarele printre nori și eu aveam de străbătut ceva... la margine de pădure, semăna a tufe goale, nici nu știu cum să le numesc, că nu mă pricep la vegetație sălbatică.
În după-amiaza aia noroasă, am văzut jos niște case sub deal, mă reapropiam de case de oameni. Nu știam cum se cheamă locul, mi-era și cam teamă de oameni, totuși am coborît acolo și trebuie să fi fost pe la Valea Corbului (am mai pomenit-o pe ianuarie, totuși acum era lumina zilei, fie ea și noroasă, și NU mi s-a părut că am apucat exact pe unde fusesem data trecută când coborâsem din deal în sat).
Era o zonă de conlocuitorime acolo, cu mocirlă pe jos, întâi am dat de niște copii care vindeau nu știu ce și m-au întrebat dacă iau, dar am zis nu. Mai încolo erau și adulții, și unul din ei mă întreba cam așa: „Ce faci, mă, aici, ai pierdut ceva?”, și când i-am zis că-s la drum, mi-a zis „A, tu ești de-ăla, de... furi”, dar am negat așa ceva. Când am zis despre Pitești, unul din ei spunea „Ia-le și pe fetele astea cu tine” (inițial am înțeles pietrele), iar una dintre tinerele țigănci se amuza: „Da' du-te TU cu el, mă!”; o altă femeie de acolo, ce părea mamă de familie, m-a căinat puțin când i-am răspuns că venisem peste deal(uri). Mai departe între sate, am salutat alt țigan care ieșea de undeva, iar el, prinzându-se pe loc că-s străin, mă întreba „Șefule, unde lucrezi? Nu vă supărați!”, și când i-am zis de Pitești, a întrebat „Și ce faci pe-aici?”, și-am zis că mă plimb, că-s în drumeție. Pe urmă nu m-am mai dus în față pe drumul ăla pe care-l recunoșteam (DJ704B), ci m-am apucat să mă cațăr prin tufe pe dealul din stânga. Am ajuns anevoie sus, și la ceas de seară am auzit clopotele de la Mânăstirea Râncăciov. La întunecare, nu mai era așa de înnorat, era Luna în creștere sus pe cer.
În fine, acum știu sigur că există niște zone de țigănie de evitat, nici nu le-am zis încă pe toate.
Prostia costă.
Mai departe iar m-am dus prin pădure, pe zăpadă la altitudine; mai la răsărit este zona cu Priboienii, dar până acolo e tot deal. Sunt fâșii de dealuri în zona asta, iar pe unde s-a vrut și s-a putut, și-au făcut oamenii sate, cum a fost și la Valea Corbului (sugestiv nume).
Când era deja întuneric de tot și luna pe sus, am ajuns într-un fel de poiană care este pe dealul ce se întinde la vest de Priboieni, și m-am întins un timp pe jos, imaginându-mi cum ar fi să dorm în natură. Dar acum nu voiam să fac așa ceva. Pe-acolo m-am și ferit să întâlnesc un car, nu aveam chef de oameni, mai ales atunci și acolo. În depărtare, pe cer, se reflecta lumina artificială dinspre Pitești, iar în partea cealaltă, spre București, se vedea de asemenea lumină artificială pe norii orizontului ,și-am presupus că lumina Bucureștiului ajunge pe cer acolo; totuși, poate că m-am înșelat și era vorba cel mult de Găești.
Și apoi am coborât pe uliță spre așezarea omenească, aveam să aflu că-s la Priboieni. Cred că pe la DC64/DC64A Valea Mare-Priboieni; jos este DJ702, pe la Primăria Priboieni am fost în șosea.
Dar până acolo, case cu câini deranjanți, am fost lătrat tare. Slavă Domnului, nu a ieșit nimeni la mine.
Jos mi-am dat seama că sunt la Priboieni. Ca nume de localitate, că nu mai fusesem niciodată acolo.
Mai la răsărit, tot deal cu case și lumini. Sigur că am intuit bine sensul de mers pe care îl aveam de urmat ca să ajung la șoseaua Pitești-București (dreapta), numai că ăla nu este un drum scurt, sunt destui kilometri de răbdat pe jos, și deși mergeam cu pas mare sub lună, totuși nu era foarte repede.
Măcar nu mă sâcâia febra musculară, rod al frânei sistematice de viteză ce mi-o pusese relieful străbătut de cu zi.
Și după Priboieni vin, pe rând, Valea Popii, Gorăneștiul, Crinteștiul, Boțârcaniul, Țigăneștiul (cu pauzele de rigoare) și... Topoloveniul la șoseaua mare.
Mi s-a întâmplat să văd lămpi în față, mă și uitam la dealurile dimprejur să văd dacă dau de deschiderea salvatoare care trebuia să vestească șoseaua mare, și încă NU era timpul pentru ea.
La un moment dat, pe la Țigănești cred, este indicator de intrare în Topoloveni, dar tot mai este ceva de mers până la adevăratul Topoloveni cu blocuri. Luna era sus.
În fine, la urmă, am ajuns la miezul Topoloveniului pe la kilometrul 95, acolo răspunde DJ702; însă eu nu voiam să mă duc înapoi la Pitești pe șoseaua veche, ci am luat-o dincolo de șosea printre blocurile Topoloveniului, către câmpul dinspre râul Argeș, ținta mea fiind să trec dincolo de Autostradă și pe acolo să merg prin locuri noi, până la urmă înapoi spre Pitești.
Era încă 4 februarie acuma. Cam întunecos între blocurile Topoloveniului, nu prea luminau lămpile alea de stradă, câte erau. Posibil să fi tăiat strada Maximilian Popovici, pe a Blocurilor și, poate strada Ionescu. M-am dus în câmp pe lângă Bamesa Oțel, pe zăpada nopții, și-am avut de trecut și calea ferată, în față mai încolo.
Am avut de trecut un șanț pe a cărui pantă nu mi-a fost ușor să mă cațăr, ca să ajung pe șine; era să mă și tai într-o țepușă, parcă am și făcut-o. Dar am reușit să ies de-acolo și, dincolo de șină, deduc că am ajuns la drumul care îl continuă pe DC65 de la Topoloveni, devenind DC105 dincolo de satul Coșeri, și tăind DJ702G-ul care duce la Recea. Eu am continuat drumul către autostradă, având însă întâi de trecut peste râul Argeș între acele două drumuri comunale - era întuneric pe pod.
Și-am trecut Coșeriul și, dincolo de el, prin câmpul cela care servește de luncă pentru râul Argeș lângă autostradă. Pe hartă apar pe-acolo și niște firme ca MUSA PITEȘTI 96, Marca România Group și Cofa România.
Podul de peste Autostradă, între Topoloveni și Cireșu, este al doilea între Pitești și București, între kilometrii 98 și 97, primul fiind între Oarja și Cătanele, la 103/102 (am fost și pe-acolo). L-am trecut și-am ajuns prima dată în viață la Cireșu, noaptea.
Prin Cireșu, pe DC105, am mers cu gândurile mele, am trecut pe lângă cineva fără probleme și-am mers mai departe spre Oarja. Nici drumul ăsta nu-i scurt până se ajunge în zonele Lăceni-Belegani, era întuneric și trebuia să evit băltăul, că mi se pare că mai era și drum de pământ și făcea glodoșenie (un lucru care m-a deranjat în drumeții). Că deh, vremea se mai încălzise și zăpada se mai topise. Era lună pe cer, 5 februarie și mergeam cu gândurile mele. La urmă, am ajuns și prin Oarja, nu era prima dată, iar de aici am luat în primire câmpul pe lângă Arpechim, voiam să ajung la Bradu.
Între timp cred c-am fost și pe DJ503, și pe la Ceaușești, luând-o spre nord pe Strada Mare, alias DC104, care trece pe la Arpechim; eu însă NU m-am dus pe ea dincolo de o anumită limită, fiindu-mi teamă de accesul interzis în zonă, de asta la un moment dat m-am dus într-adevăr la stânga, peste câmp, știu că era o grămadă de pământ, se vedea prin noapte și stâlpul cel mare (la un moment dat am zis „Aoleu, ce departe-i ăla!...”), și pe jos prin zăpadă. Nu îmi aduc aminte cum am făcut să trec Neajlovul pe-acolo, că el curge; am mai luat-o pe drumeaguri, cred că aproape de halta „Bradu de Sus”, apoi am umblat pe niște străzi din bradu pe care NU pot să mi le amintesc precis, cred totuși c-am trecut pe lângă biserica „Buna Vestire” Bradu, că am remarcat o biserică frumoasă pe drum, și strada ei este omonimă; da, cred că așa a fost, că am luat-o apoi în mod sigur pe strada Cetului.
Numele ăsta face aluzie la fosta CET Sud 2 de lângă Pitești (stâlpul, stâlpul), este lungă și întortocheată și iese pe lângă Auchan Bradu în DN65B, care leagă autostrada de șoseaua spre Craiova. Pe strada Cetului, am trecut în acea noapte mai aproape ca niciodată de stâlpul mare, practic la maxim jumătate de kilometru de el, l-am putut admira îndeaproape cu toate segmentele lui, atât cât era iluminat, el nemaiavând de mult luminile acelea verzi de semnalizare de noapte din 1998-2004.
A fost o experiență specială - nu m-am mai găsit vreodată atât de aproape de el sau chiar mai aproape, un coleg de serviciu l-a atins, alți oameni au fost sus pe el.
În fine, am ieșit pe lângă acel Auchan și-am mers pe tronsonul național ca să reintru în Pitești prin Prundu, de sus dinspre Autostradă. Am trecut pe lângă o mașină de Poliție prin preajma Vămii Pitești, dar nu mi-au făcut nimic. Am străbătut orașul până acasă și-am fost înapoi nu țin minte ora, dar precis după ora 2, posibil 3-4. Nu mai știu.
Totalul de kilometri numărați de S Health? Vreo 97 de kilometri mi-a socotit, în 18-20 de ore sau cât a ținut drumul. Dar e posibil să fi greșit la socoteală, oricum aplicația are gradul ei de inexactitate, poate că depinde și de versiune, în timp, dar având eu același telefon mobil din decembrie 2013 încoace, în aprilie 2015 mergeam cu microbuzul la București și telefonul număra ca pași vibrațiile microbuzului, când eu stăteam jos.
Și în drumeția asta am stat destule clipe locului când eram cu hățișurile, sau viteză mică atunci când aveam dificultăți cu panta.
******** ******** ******** ********
Așa s-a scurs un nou exemplu de drum pe jos făcut pe pante, pământ, zăpadă și câmp.
Sâmbăta următoare era 4 februarie 2017 și vremea se mai încălzise puțin, cât să mai topească din zăpadă, dar fără mocirlă mare peste tot. Mi-am luat de-acasă plasă, apă, ceva de mâncare în ea, bani pentru drum și, pe la ora opt dimineața (soarele răsărise deja), am ieșit din casă, asumându-mi riscul să mai ajung înapoi abia noaptea următoare.
Dar măcar acum plecam de dimineață și nu pe limita serii, cum fusese pe 28 ianuarie.
Am început drumul ca în rândul trecut, cu Podul Viilor - Mall+podul peste Râul Doamnei - strada Cavalerului de pe la Ștefănești, dar de data asta, la capătul cavaleresc dinspre deal, NU am mai mers prea mult în față pe strada Valea Mare, ci am făcut stânga pe DC222 la Valea Mare-Podgoria, spre malul și digul Râului Doamnei din zona aceea, unde malul este înclinat în formă de taluz, asemănător modelului de la Lacul Morii din București.
Dar nici aici nu am mers prea mult. De cum am ajuns sus pe dig, am făcut-o dreapta, înspre coasta de deal de deasupra malului răsăritean al Râului Doamnei de acolo, adică nici nu am ajuns deasupra râului. Aveam de gând să mă duc așa pe vârful malului, spre nord, ca să ajung cumva, chiar pe calea brută a naturii și-a câmpului, la Mioveni.
De data asta chiar voiam să ajung la Mioveni, pe o cale nouă, cum îmi propusesem, și de-acolo mai departe, pe la nord, aș fi vrut să fac dealurile dintre Mioveni-Racovița și zona Ștefănești-Călinești, acum, ziua; o să vedem mai încolo ce-am făcut de fapt și pe unde am ajuns.
Drumul sus pe mal pe lângă deal a fost destul de greu; câteodată trebuia să merg oblic, pe malul înclinat, sau sus pe fâșia de beton, a echilibristică; zăpada fiind în împuținare, mai dădeam de pământ dificil; erau și destule bălării de dat la o parte. Ziua se anunța însorită, iar temperatura tindea să fie cu plus, dezavantaj pentru zăpadă. M-am târâit serios pe-acolo pe lângă delurime, în timp ce adevăratul drum dintre dealuri între Pitești și Colibași, DJ741, era peste deal la răsărit, în paralel cu mine.
În cele din urmă, am scăpat de malul cu pantă betonată. Era soare, frumos, și am trecut și prin zona cu stufăriș de lângă Ciumești, amintindu-mi că fusesem cu niște oameni la pescuit pe 14 aprilie 2000, într-o vineri seara însorită, acolo la râu. Acum eram la răsărit de râu și-a cam trebuit să mă strecor serios printr-un lan de tufăriș; mai știu că în dimineața asta, în alt loc pe drumul spre Mioveni, am luat-o pe pământ într-o zonă cu arbuști. Mergeam pe lunca Râului Doamnei; mai pe urmă, am alergat; era ceva cu o margine de pădure. Mai în față, m-am strecurat printre tufe și-am ajuns într-o livadă, prin care de asemenea m-am strecurat fără a lua nimic; și era și iarnă, pomi goi. Am ieșit din ea și mai încolo am dat, în sfârșit, și de o șosea.
Normal trebuia să fie DN73D, tronsonul care leagă sudul Mioveniului, prin Colibași, de DN73 cel cu Câmpulungul și Piteștiul (și Brașovul). Era un izvor acolo și am băut niște apă de la cișmeaua asta, și prin frumosul soare de primă sâmbătă de februarie, la pas la nord spre Mioveni. Aproape este și pușcăria județului (apropo, locul unde eu stau este lângă fosta cealaltă pușcărie, renumita de la Pitești). Mai fusesem pe jos pe-aici în noiembrie 2012. Acum însă, în loc să merg pe Bulevardul Dacia drept spre sudul Mioveniului, puțin mai în față trebuie c-am luat-o în dreapta pe sus pe DC81 (Strada Valea Neagă), asta urcă dealul de la răsărit și are și pădurici pe ambele părți, știu c-am trecut și pe lângă liceul de mașini care e aproape de uzină, și adolescenții jucau fotbal (sau alt meci, oricum jucau ceva, era și sâmbăta). Mai în față, Uzina; eram prima dată în viață atât de aproape de ea.
Am coborât de acolo la Bulevardul Dacia pe la Centura Mioveni Sud, iar de aici am intrat în Mioveni pe DN73D, mergând pe jos înainte, trecând și pe lângă Catedrală și cumpărându-mi ceva de la un magazin, cred, apoi am ajuns în Piață de unde sigur mi-am luat mere și mandarine, dacă mai țin bine minte. Posibil să fi luat și pâine în Mioveni, în plasa ce-o aveam pentru drum atunci. Trebuie să fiu atent să nu încurc lucrurile cu altă drumeție de-am făcut-o pe jos tot prin Mioveni, oi ajunge eu și la ea.
La piața asta fusesem de mai multe ori în primul deceniu de viață, când eram cu bunica.
Mai departe, pe jos spre nordul Mioveniului și spre Racovița; urma să ajung prin locuri noi. Cea mai mare stradă din Mioveni se numește, inevitabil, Bulevardul Dacia, și pe ea se și iese din oraș pe la nord. Până acolo, m-am mai uitat zadarnic pe stradă după vreo cișmea. Am trecut și prin dreptul spitalului, care mai demult se numea Racovița, iar acum poartă numele Sfântului Spiridon.
Mai în față, DN73D cotește mai la stânga, apoi tot la nord prin Racovița și Conțești. Era soare, se ridica soarele pe cer, și era deal pe dreapta la răsărit.
După Conțești venea și Davideștiul, dar eu n-am mai ajuns pe-acolo, ci m-am dus la dreapta pe cutare drum ca să urc dealul. La un moment dat i-am spus unei doamne de-a locului că vreau să trec dealul, când ea m-a întrebat unde mă duc. De-aici în față, iar începea aventura deluroasă înspre țiganii de la Valea Corbului...
La început, dealul era cu pantă descoperită, de unde puteam admira panorama asupra celorlalte dealuri din jur (și doar este zonă vastă...), inclusiv înspre Piscani. Am privit cerul și depărtarea înspre Pitești, ce-o acumulasem; apoi mai departe, încolo, spre pădure.
Acum trebuie să spicuiesc bine amintirile. Mi se pare că am trecut apoi pe lângă un fel de...stație de apă, oricum era o mică construcție metalică, ciudată amintire asta cu apa, că pe hartă nu figurează niciun pârâu pe-acolo. La o margine de pădure, aveam de coborât niște scări cu balustradă și cu acoperiș colorat, dar jos sub panta pădurii erau câini care au lătrat tare și am renunțat la a continua coborârea, văzându-mi de drum mai departe spre răsărit, având mai încolo de urcat spre vârf prin pădure. Era zăpadă pe jos, asta deși soarele din acea zi de iarnă era cel puțin unul blând. Am văzut un căprior fugind, păsările făceau și ele sunete specifice de pădure, și mi-am amintit că odată tata spunea că prin 1990-1991 se mai vedea câte-un căprior prin păduri pe aici (aluzie la faptul că după 2000 era altfel), dar iată că acum vedeam și eu unul, în 2017.
Și nu a fost singurul.
Soarele era sus pe cer. Acolo sunt mai multe dealuri, o întreagă suită, unul lângă altul, unul după altul. Dacă am urcat, mai departe trebuia să și cobor. Mai încolo, am avut și niște momente de alergare și de panică, prin pădure veneau oameni cu câini care lătrau și eu am luat-o la fugă, urcam altă pantă cu fuga, se auzeau strigăte și lătrături. Până la urmă, nu a ajuns nimeni la mine. Mai în față, alți oameni tăiau lemne din pădure, poate că erau la braconaj forestier; i-am ocolit, m-am ferit să dau pe lângă ei, și cred că a fost o idee bună. Era și puțină pădure de conifere într-un loc.
Am mers mai departe pe dealuri. Trebuia să-mi exersez capacitatea de a urca o pantă dificilă; acum că zăpada se mai topise, trebuia să am de-a face și cu pământul pantelor, să înfig bine labele picioarelor, să apreciez fiecare ciot sau tulpină de care să mă agăț ca să ajung sus fără a tot căuta vreun drumeag convenabil; sigur, asta frâna serios kilometrii parcurși de mine pe oră, și se poate ca S Health-ul din telefon să fi raportat destul de inexact kilometrii făcuți astfel. Nu puteam avea viteză de pași iuți, dar trebuia să mă cațăr. Oricum, am considerat că această frână a vitezei, faptul că au fost multe clipe când trebuia să o iau încet, m-a ajutat să nu ajung repede la febră musculară.
Mai târziu, după prânz, se înnora.
Au fost clipe când m-m oprit puțin din mișcarea organismului ca să pătrund în lniiștea naturii; dar nu au fost multe clipele astea. Mai țin minte că la coborârea pe o pantă am găsit o pălărie ce mi-a părut a fi în stil mexican, aruncată pe-acolo; mi-am pus-o puțin pe cap, dar NU m-am încumetat să o iau cu mine, la urmă am lăsat-o tot acolo și m-am dus. Am avut și o căzătură pe pantă.
Țin minte că atunci când era deja înnorat sus, trebuia să mă cațăr pe o pantă din asta, și era pământ. Am reușit până la urmă să ajung la nivelul următor.
M-am strecurat și prin niște hățișuri în drumețiile astea pe deal. Știu că încă era soarele printre nori și eu aveam de străbătut ceva... la margine de pădure, semăna a tufe goale, nici nu știu cum să le numesc, că nu mă pricep la vegetație sălbatică.
În după-amiaza aia noroasă, am văzut jos niște case sub deal, mă reapropiam de case de oameni. Nu știam cum se cheamă locul, mi-era și cam teamă de oameni, totuși am coborît acolo și trebuie să fi fost pe la Valea Corbului (am mai pomenit-o pe ianuarie, totuși acum era lumina zilei, fie ea și noroasă, și NU mi s-a părut că am apucat exact pe unde fusesem data trecută când coborâsem din deal în sat).
Era o zonă de conlocuitorime acolo, cu mocirlă pe jos, întâi am dat de niște copii care vindeau nu știu ce și m-au întrebat dacă iau, dar am zis nu. Mai încolo erau și adulții, și unul din ei mă întreba cam așa: „Ce faci, mă, aici, ai pierdut ceva?”, și când i-am zis că-s la drum, mi-a zis „A, tu ești de-ăla, de... furi”, dar am negat așa ceva. Când am zis despre Pitești, unul din ei spunea „Ia-le și pe fetele astea cu tine” (inițial am înțeles pietrele), iar una dintre tinerele țigănci se amuza: „Da' du-te TU cu el, mă!”; o altă femeie de acolo, ce părea mamă de familie, m-a căinat puțin când i-am răspuns că venisem peste deal(uri). Mai departe între sate, am salutat alt țigan care ieșea de undeva, iar el, prinzându-se pe loc că-s străin, mă întreba „Șefule, unde lucrezi? Nu vă supărați!”, și când i-am zis de Pitești, a întrebat „Și ce faci pe-aici?”, și-am zis că mă plimb, că-s în drumeție. Pe urmă nu m-am mai dus în față pe drumul ăla pe care-l recunoșteam (DJ704B), ci m-am apucat să mă cațăr prin tufe pe dealul din stânga. Am ajuns anevoie sus, și la ceas de seară am auzit clopotele de la Mânăstirea Râncăciov. La întunecare, nu mai era așa de înnorat, era Luna în creștere sus pe cer.
În fine, acum știu sigur că există niște zone de țigănie de evitat, nici nu le-am zis încă pe toate.
Prostia costă.
Mai departe iar m-am dus prin pădure, pe zăpadă la altitudine; mai la răsărit este zona cu Priboienii, dar până acolo e tot deal. Sunt fâșii de dealuri în zona asta, iar pe unde s-a vrut și s-a putut, și-au făcut oamenii sate, cum a fost și la Valea Corbului (sugestiv nume).
Când era deja întuneric de tot și luna pe sus, am ajuns într-un fel de poiană care este pe dealul ce se întinde la vest de Priboieni, și m-am întins un timp pe jos, imaginându-mi cum ar fi să dorm în natură. Dar acum nu voiam să fac așa ceva. Pe-acolo m-am și ferit să întâlnesc un car, nu aveam chef de oameni, mai ales atunci și acolo. În depărtare, pe cer, se reflecta lumina artificială dinspre Pitești, iar în partea cealaltă, spre București, se vedea de asemenea lumină artificială pe norii orizontului ,și-am presupus că lumina Bucureștiului ajunge pe cer acolo; totuși, poate că m-am înșelat și era vorba cel mult de Găești.
Și apoi am coborât pe uliță spre așezarea omenească, aveam să aflu că-s la Priboieni. Cred că pe la DC64/DC64A Valea Mare-Priboieni; jos este DJ702, pe la Primăria Priboieni am fost în șosea.
Dar până acolo, case cu câini deranjanți, am fost lătrat tare. Slavă Domnului, nu a ieșit nimeni la mine.
Jos mi-am dat seama că sunt la Priboieni. Ca nume de localitate, că nu mai fusesem niciodată acolo.
Mai la răsărit, tot deal cu case și lumini. Sigur că am intuit bine sensul de mers pe care îl aveam de urmat ca să ajung la șoseaua Pitești-București (dreapta), numai că ăla nu este un drum scurt, sunt destui kilometri de răbdat pe jos, și deși mergeam cu pas mare sub lună, totuși nu era foarte repede.
Măcar nu mă sâcâia febra musculară, rod al frânei sistematice de viteză ce mi-o pusese relieful străbătut de cu zi.
Și după Priboieni vin, pe rând, Valea Popii, Gorăneștiul, Crinteștiul, Boțârcaniul, Țigăneștiul (cu pauzele de rigoare) și... Topoloveniul la șoseaua mare.
Mi s-a întâmplat să văd lămpi în față, mă și uitam la dealurile dimprejur să văd dacă dau de deschiderea salvatoare care trebuia să vestească șoseaua mare, și încă NU era timpul pentru ea.
La un moment dat, pe la Țigănești cred, este indicator de intrare în Topoloveni, dar tot mai este ceva de mers până la adevăratul Topoloveni cu blocuri. Luna era sus.
În fine, la urmă, am ajuns la miezul Topoloveniului pe la kilometrul 95, acolo răspunde DJ702; însă eu nu voiam să mă duc înapoi la Pitești pe șoseaua veche, ci am luat-o dincolo de șosea printre blocurile Topoloveniului, către câmpul dinspre râul Argeș, ținta mea fiind să trec dincolo de Autostradă și pe acolo să merg prin locuri noi, până la urmă înapoi spre Pitești.
Era încă 4 februarie acuma. Cam întunecos între blocurile Topoloveniului, nu prea luminau lămpile alea de stradă, câte erau. Posibil să fi tăiat strada Maximilian Popovici, pe a Blocurilor și, poate strada Ionescu. M-am dus în câmp pe lângă Bamesa Oțel, pe zăpada nopții, și-am avut de trecut și calea ferată, în față mai încolo.
Am avut de trecut un șanț pe a cărui pantă nu mi-a fost ușor să mă cațăr, ca să ajung pe șine; era să mă și tai într-o țepușă, parcă am și făcut-o. Dar am reușit să ies de-acolo și, dincolo de șină, deduc că am ajuns la drumul care îl continuă pe DC65 de la Topoloveni, devenind DC105 dincolo de satul Coșeri, și tăind DJ702G-ul care duce la Recea. Eu am continuat drumul către autostradă, având însă întâi de trecut peste râul Argeș între acele două drumuri comunale - era întuneric pe pod.
Și-am trecut Coșeriul și, dincolo de el, prin câmpul cela care servește de luncă pentru râul Argeș lângă autostradă. Pe hartă apar pe-acolo și niște firme ca MUSA PITEȘTI 96, Marca România Group și Cofa România.
Podul de peste Autostradă, între Topoloveni și Cireșu, este al doilea între Pitești și București, între kilometrii 98 și 97, primul fiind între Oarja și Cătanele, la 103/102 (am fost și pe-acolo). L-am trecut și-am ajuns prima dată în viață la Cireșu, noaptea.
Prin Cireșu, pe DC105, am mers cu gândurile mele, am trecut pe lângă cineva fără probleme și-am mers mai departe spre Oarja. Nici drumul ăsta nu-i scurt până se ajunge în zonele Lăceni-Belegani, era întuneric și trebuia să evit băltăul, că mi se pare că mai era și drum de pământ și făcea glodoșenie (un lucru care m-a deranjat în drumeții). Că deh, vremea se mai încălzise și zăpada se mai topise. Era lună pe cer, 5 februarie și mergeam cu gândurile mele. La urmă, am ajuns și prin Oarja, nu era prima dată, iar de aici am luat în primire câmpul pe lângă Arpechim, voiam să ajung la Bradu.
Între timp cred c-am fost și pe DJ503, și pe la Ceaușești, luând-o spre nord pe Strada Mare, alias DC104, care trece pe la Arpechim; eu însă NU m-am dus pe ea dincolo de o anumită limită, fiindu-mi teamă de accesul interzis în zonă, de asta la un moment dat m-am dus într-adevăr la stânga, peste câmp, știu că era o grămadă de pământ, se vedea prin noapte și stâlpul cel mare (la un moment dat am zis „Aoleu, ce departe-i ăla!...”), și pe jos prin zăpadă. Nu îmi aduc aminte cum am făcut să trec Neajlovul pe-acolo, că el curge; am mai luat-o pe drumeaguri, cred că aproape de halta „Bradu de Sus”, apoi am umblat pe niște străzi din bradu pe care NU pot să mi le amintesc precis, cred totuși c-am trecut pe lângă biserica „Buna Vestire” Bradu, că am remarcat o biserică frumoasă pe drum, și strada ei este omonimă; da, cred că așa a fost, că am luat-o apoi în mod sigur pe strada Cetului.
Numele ăsta face aluzie la fosta CET Sud 2 de lângă Pitești (stâlpul, stâlpul), este lungă și întortocheată și iese pe lângă Auchan Bradu în DN65B, care leagă autostrada de șoseaua spre Craiova. Pe strada Cetului, am trecut în acea noapte mai aproape ca niciodată de stâlpul mare, practic la maxim jumătate de kilometru de el, l-am putut admira îndeaproape cu toate segmentele lui, atât cât era iluminat, el nemaiavând de mult luminile acelea verzi de semnalizare de noapte din 1998-2004.
A fost o experiență specială - nu m-am mai găsit vreodată atât de aproape de el sau chiar mai aproape, un coleg de serviciu l-a atins, alți oameni au fost sus pe el.
În fine, am ieșit pe lângă acel Auchan și-am mers pe tronsonul național ca să reintru în Pitești prin Prundu, de sus dinspre Autostradă. Am trecut pe lângă o mașină de Poliție prin preajma Vămii Pitești, dar nu mi-au făcut nimic. Am străbătut orașul până acasă și-am fost înapoi nu țin minte ora, dar precis după ora 2, posibil 3-4. Nu mai știu.
Totalul de kilometri numărați de S Health? Vreo 97 de kilometri mi-a socotit, în 18-20 de ore sau cât a ținut drumul. Dar e posibil să fi greșit la socoteală, oricum aplicația are gradul ei de inexactitate, poate că depinde și de versiune, în timp, dar având eu același telefon mobil din decembrie 2013 încoace, în aprilie 2015 mergeam cu microbuzul la București și telefonul număra ca pași vibrațiile microbuzului, când eu stăteam jos.
Și în drumeția asta am stat destule clipe locului când eram cu hățișurile, sau viteză mică atunci când aveam dificultăți cu panta.
******** ******** ******** ********
Așa s-a scurs un nou exemplu de drum pe jos făcut pe pante, pământ, zăpadă și câmp.
Comentarii
Trimiteți un comentariu