Luni, 20 mai 2002.
Am plecat de la școală după-amiaza (NU chiul) și, nemergând direct acasă, m-am dus spre Pădurea Trivale - cred totuși să ne fi dat mai devreme drumul lunea aia.
Am mai zis că pe 18 februarie 2001 fusesem la Grădina Zoologică a orașului, mergând adânc în pădure și văzând, la intersecția cu aleea Grădinii, cum șoseaua (DJ703E) se duce mai departe printre copaci. Și rămăsesem curios ce-o fi mai încolo.
Acum voiam să văd, în sfârșit, singur, cu propriul organism, ce este dincolo.
Era înnorat și cald, m-am dus cu ghiozdanul în spate. Nu țin minte să fi alergat, în perioada 2001-2004 am avut drumuri pe jos și la pas, și cu alergare, dar și așa se înțelege că trebuia să ajung acasă până la urmă, nu era de stat pur și simplu pe loc, în natură.
Am trecut pe la Gura Trivăii (așa se începe), printre case, apoi am intrat sub copaci, am depășit Schitul mai încolo, urcând pe dalele pavate (pe care coborâsem pe 14 ianuarie 2002, seara pe întuneric, dinspre cartierul Trivale), și tot mai departe, pe drumul lung dintre arbori, spre Cornul Vânătorului și, mai încolo de el, pe cealaltă parte a drumului, știam că este și Grădina Zoologică.
Mi s-a întâmplat, pe drum fiind, să aud câte un tunet de sus, dar nu s-a stârnit nicio furtună.
În imaginația mea de la doisprezece ani, mă gândeam la centrul Piteștiului, cum rămâne în spatele meu, și cum ar fi să se emită un sunet foarte puternic acolo, care să mă ajungă din urmă, deși eu mă tot depărtam.
Am trecut și de Cornul Vânătorului, și-apoi și de drumul către Grădină.
Mai departe, tot copaci înverziți, nori pe cer și drumul drept înainte. O mașină cu niște oameni m-a depășit, mergând mai încolo. Mă gândeam cu tristețe la situația mea școlară și-mi și răsuna în cap o melodie de la radio.
Până la urmă, tot mergând, drumul a făcut curbe urcătoare, mă uitam și la depășirea bornelor consecutive de pe drum: 3, 4, 5, 6 (parcă 6 este prima de după Grădină, dacă nu 5), iar apoi urcușul. Dincolo de asta, se iese din pădurea continuă care începe după Gura Trivăii, chit că rămân copaci pe dreapta; dar pe stânga este o deschidere de poiană, și în față se vede altă pădure, ca o perdea. De asta am zis că-i dincolo de Pădurea Trivale.
Ajuns la luminiș, m-am uitat la pădurea din față-stânga, care făcea curbă către ce credeam eu că este sud-vestul Piteștiului (în realitate, cum aveam să-mi dau seama ani mai târziu, NU se duce într-acolo, este prea departe). Tot în față, dar pe dreapta, de lângă pădure se ridica spre norii cerului o sondă.
Probabil una telefonică.
Intuiam că mai în față trebuie să fie borna „Pitești 7 km”, și am remarcat că se kilometrează drumul până la Săliștea, care are vreo 20 și ceva de kilometri după Pitești, și parcă și la Cocu care însă este mai aproape.
Mașina cu oameni care trecuse pe lângă mine s-a întors între timp din sensul invers, așa m-au putut revedea mai departe pe drum.
Aici, în dreptul poienii din stânga, am oprit drumul și-apoi am luat-o în jos înapoi spre casă, trebuia să ajung. Nu erau foarte mulți kilometri, numeric vorbind și cu mintea de acum, dar la acea vreme și la acea vârstă (12 ani, trei luni, trei săptămâni și-o zi) erau ceva. Când mergeam pe jos prin pădure spre casă, simțeam că mă trece, dar trebuia să rabd.
Unul după altul, kilometrii au scăzut la loc. Poate că a picurat puțin.
Pe la 8 seara, poate opt și-un sfert, am ajuns acasă, cu nevoia descărcării organismului. Bunica era indispusă, s-a mirat unde am fost atâta.
Vreo 15 kilometri în vreo trei ore poate că au fost.
Văzusem ce este după Pădurea Trivale.
**************** *************** ****************
Aceasta a fost între primele mele drumeții îndrăznețe pe jos. Cu satisfacerea unei curiozități geografice.
Am plecat de la școală după-amiaza (NU chiul) și, nemergând direct acasă, m-am dus spre Pădurea Trivale - cred totuși să ne fi dat mai devreme drumul lunea aia.
Am mai zis că pe 18 februarie 2001 fusesem la Grădina Zoologică a orașului, mergând adânc în pădure și văzând, la intersecția cu aleea Grădinii, cum șoseaua (DJ703E) se duce mai departe printre copaci. Și rămăsesem curios ce-o fi mai încolo.
Acum voiam să văd, în sfârșit, singur, cu propriul organism, ce este dincolo.
Era înnorat și cald, m-am dus cu ghiozdanul în spate. Nu țin minte să fi alergat, în perioada 2001-2004 am avut drumuri pe jos și la pas, și cu alergare, dar și așa se înțelege că trebuia să ajung acasă până la urmă, nu era de stat pur și simplu pe loc, în natură.
Am trecut pe la Gura Trivăii (așa se începe), printre case, apoi am intrat sub copaci, am depășit Schitul mai încolo, urcând pe dalele pavate (pe care coborâsem pe 14 ianuarie 2002, seara pe întuneric, dinspre cartierul Trivale), și tot mai departe, pe drumul lung dintre arbori, spre Cornul Vânătorului și, mai încolo de el, pe cealaltă parte a drumului, știam că este și Grădina Zoologică.
Mi s-a întâmplat, pe drum fiind, să aud câte un tunet de sus, dar nu s-a stârnit nicio furtună.
În imaginația mea de la doisprezece ani, mă gândeam la centrul Piteștiului, cum rămâne în spatele meu, și cum ar fi să se emită un sunet foarte puternic acolo, care să mă ajungă din urmă, deși eu mă tot depărtam.
Am trecut și de Cornul Vânătorului, și-apoi și de drumul către Grădină.
Mai departe, tot copaci înverziți, nori pe cer și drumul drept înainte. O mașină cu niște oameni m-a depășit, mergând mai încolo. Mă gândeam cu tristețe la situația mea școlară și-mi și răsuna în cap o melodie de la radio.
Până la urmă, tot mergând, drumul a făcut curbe urcătoare, mă uitam și la depășirea bornelor consecutive de pe drum: 3, 4, 5, 6 (parcă 6 este prima de după Grădină, dacă nu 5), iar apoi urcușul. Dincolo de asta, se iese din pădurea continuă care începe după Gura Trivăii, chit că rămân copaci pe dreapta; dar pe stânga este o deschidere de poiană, și în față se vede altă pădure, ca o perdea. De asta am zis că-i dincolo de Pădurea Trivale.
Ajuns la luminiș, m-am uitat la pădurea din față-stânga, care făcea curbă către ce credeam eu că este sud-vestul Piteștiului (în realitate, cum aveam să-mi dau seama ani mai târziu, NU se duce într-acolo, este prea departe). Tot în față, dar pe dreapta, de lângă pădure se ridica spre norii cerului o sondă.
Probabil una telefonică.
Intuiam că mai în față trebuie să fie borna „Pitești 7 km”, și am remarcat că se kilometrează drumul până la Săliștea, care are vreo 20 și ceva de kilometri după Pitești, și parcă și la Cocu care însă este mai aproape.
Mașina cu oameni care trecuse pe lângă mine s-a întors între timp din sensul invers, așa m-au putut revedea mai departe pe drum.
Aici, în dreptul poienii din stânga, am oprit drumul și-apoi am luat-o în jos înapoi spre casă, trebuia să ajung. Nu erau foarte mulți kilometri, numeric vorbind și cu mintea de acum, dar la acea vreme și la acea vârstă (12 ani, trei luni, trei săptămâni și-o zi) erau ceva. Când mergeam pe jos prin pădure spre casă, simțeam că mă trece, dar trebuia să rabd.
Unul după altul, kilometrii au scăzut la loc. Poate că a picurat puțin.
Pe la 8 seara, poate opt și-un sfert, am ajuns acasă, cu nevoia descărcării organismului. Bunica era indispusă, s-a mirat unde am fost atâta.
Vreo 15 kilometri în vreo trei ore poate că au fost.
Văzusem ce este după Pădurea Trivale.
**************** *************** ****************
Aceasta a fost între primele mele drumeții îndrăznețe pe jos. Cu satisfacerea unei curiozități geografice.
Comentarii
Trimiteți un comentariu