Treceți la conținutul principal

Prima dată pe jos dincolo de Pădurea Trivale (2002)

Luni, 20 mai 2002.

Am plecat de la școală după-amiaza (NU chiul) și, nemergând direct acasă, m-am dus spre Pădurea Trivale - cred totuși să ne fi dat mai devreme drumul lunea aia.

Am mai zis că pe 18 februarie 2001 fusesem la Grădina Zoologică a orașului, mergând adânc în pădure și văzând, la intersecția cu aleea Grădinii, cum șoseaua (DJ703E) se duce mai departe printre copaci. Și rămăsesem curios ce-o fi mai încolo.

Acum voiam să văd, în sfârșit, singur, cu propriul organism, ce este dincolo.

Era înnorat și cald, m-am dus cu ghiozdanul în spate. Nu țin minte să fi alergat, în perioada 2001-2004 am avut drumuri pe jos și la pas, și cu alergare, dar și așa se înțelege că trebuia să ajung acasă până la urmă, nu era de stat pur și simplu pe loc, în natură.

Am trecut pe la Gura Trivăii (așa se începe), printre case, apoi am intrat sub copaci, am depășit Schitul mai încolo, urcând pe dalele pavate (pe care coborâsem pe 14 ianuarie 2002, seara pe întuneric, dinspre cartierul Trivale), și tot mai departe, pe drumul lung dintre arbori, spre Cornul Vânătorului și, mai încolo de el, pe cealaltă parte a drumului, știam că este și Grădina Zoologică.

Mi s-a întâmplat, pe drum fiind, să aud câte un tunet de sus, dar nu s-a stârnit nicio furtună.
În imaginația mea de la doisprezece ani, mă gândeam la centrul Piteștiului, cum rămâne în spatele meu, și cum ar fi să se emită un sunet foarte puternic acolo, care să mă ajungă din urmă, deși eu mă tot depărtam.

Am trecut și de Cornul Vânătorului, și-apoi și de drumul către Grădină.
Mai departe, tot copaci înverziți, nori pe cer și drumul drept înainte. O mașină cu niște oameni m-a depășit, mergând mai încolo. Mă gândeam cu tristețe la situația mea școlară și-mi și răsuna în cap o melodie de la radio.

Până la urmă, tot mergând, drumul a făcut curbe urcătoare, mă uitam și la depășirea bornelor consecutive de pe drum: 3, 4, 5, 6 (parcă 6 este prima de după Grădină, dacă nu 5), iar apoi urcușul. Dincolo de asta, se iese din pădurea continuă care începe după Gura Trivăii, chit că rămân copaci pe dreapta; dar pe stânga este o deschidere de poiană, și în față se vede altă pădure, ca o perdea. De asta am zis că-i dincolo de Pădurea Trivale.

Ajuns la luminiș, m-am uitat la pădurea din față-stânga, care făcea curbă către ce credeam eu că este sud-vestul Piteștiului (în realitate, cum aveam să-mi dau seama ani mai târziu, NU se duce într-acolo, este prea departe). Tot în față, dar pe dreapta, de lângă pădure se ridica spre norii cerului o sondă.
Probabil una telefonică.

Intuiam că mai în față trebuie să fie borna „Pitești 7 km”, și am remarcat că se kilometrează drumul până la Săliștea, care are vreo 20 și ceva de kilometri după Pitești, și parcă și la Cocu care însă este mai aproape.

Mașina cu oameni care trecuse pe lângă mine s-a întors între timp din sensul invers, așa m-au putut revedea mai departe pe drum.

Aici, în dreptul poienii din stânga, am oprit drumul și-apoi am luat-o în jos înapoi spre casă, trebuia să ajung. Nu erau foarte mulți kilometri, numeric vorbind și cu mintea de acum, dar la acea vreme și la acea vârstă (12 ani, trei luni, trei săptămâni și-o zi) erau ceva. Când mergeam pe jos prin pădure spre casă, simțeam că mă trece, dar trebuia să rabd.
Unul după altul, kilometrii au scăzut la loc. Poate că a picurat puțin.

Pe la 8 seara, poate opt și-un sfert, am ajuns acasă, cu nevoia descărcării organismului. Bunica era indispusă, s-a mirat unde am fost atâta.

Vreo 15 kilometri în vreo trei ore poate că au fost.
Văzusem ce este după Pădurea Trivale.

**************** *************** ****************

Aceasta a fost între primele mele drumeții îndrăznețe pe jos. Cu satisfacerea unei curiozități geografice.

Comentarii

Cele mai bine văzute

Pe jos de la Pitești la Alexandria

Luni, 18 februarie 2019, o zi cu soare de primăvară emancipată pe-afară, fiind într-o perioadă liberă mai lungă, am dat drumul unei noi drumeții, uneia pe care o doream, anume să fac o dată în viață drumul pe jos din Pitești în Alexandria. În capitala județului „Dili-Dili-Teleorman”, mai fusesem o dată cu microbuzul în sâmbăta noroasă de 26 noiembrie 2011, ca să o vizitez, apoi într-altă sâmbătă, una de vară cu căldură mare (24 iunie 2017), când, după ce m-am întors cu microbuzul de la Drăgășani, unde fusesem pe jos în noaptea „ de Sânziene ”, am plecat cu alt microbuz la Alexandria, pentru că voiam să văd din autobuz câmpia dintre Alexandria și București. Dar cele două drumuri au diferit prin ceva: în 2011, după Costești, s-a mers până pe la Vulpești, unde este intersecția dintre DN65B (spre Roșiorii de Vede) și DJ504 care merge spre Alexandria și Giurgiu. Și mai departe pe acel DJ504 până la Alexandria, pe câtă vreme în 2017 s-a trecut prin Roșiori, unde mai fusesem pe jos cu o

Altă dată am mers pe jos de la Pitești până la Drăgășani

În luna iunie 2017, dacă tot fusesem o dată în viață până la Roșiori, și asta pe jos, am vrut să leg și Drăgășaniul de povestea asta cu mersul pe jos pe distanțe mari, că nici acolo nu mai fusesem vreodată. Îmi dorisem prin decembrie 2011 să fac o călătorie până acolo ( cu microbuzul, la acea vreme, deși și atunci am făcut niște drumeții pe jos), dar o lăsasem încolo pentru nu se știe când. Iar în iunie 2017, „încălzit” zdravăn de mersurile astea pe jos, am hotărât că a venit vremea, în sfârșit, și pentru Drăgășani. Așa că în seara de 23 iunie 2017 (o vineri, imediat după Solstițiu) am pornit-o iar pe jos de acasă, pregătit cu rucsacul obișnuit în spate (cumpărat special de la Decathlonul de lângă autostradă, pe 14 februarie în 2017), cu provizii precum mai mulți litri de apă la PET, mere și ceva ciocolăți, plus vesta de biciclist pentru mersul de noapte ( că pietonii trebuie să poarte și ei îmbrăcăminte semnalizoare noaptea) , luată și asta special, tot de la Decathlon, în iarna a

Drumeție sud-vest-argeșeană de 1 mai

După două luni de amânări sistematice, fiind noi în vacanță în Săptămâna Luminată din cel de-al treilea an de după ultimul Paște sărbătorit pe 1 mai, mi-am făcut în sfârșit ceva mai mult curaj și-am hotărât să plec spre sud-vestul extrem al județului Argeș, recte-Polidecte pe DJ679, care se rupe la sud de Lunca Corbului. Prima dată voisem pe-acolo pe 28 februarie/1 martie (și-am renunțat), după aia ar fi fost de 7-8 Martie (am lăsat-o și pe-asta baltă), mai pe urmă, după ce-am terminat cu vacanța cealaltă pe care-am avut-o personal la serviciu anul ăsta, am mai „trântit” și-alte date de vineri-sâmbătă ca 29/30 martie, 5/6 aprilie, 19-20... și, în fine, mai rămăsese că de pe 30 aprilie plec în sfârșit, cu ocazia libertății prelungite din Săptămâna Luminată. De data asta, ăsta este un exemplu de drumeție trântită cu anticipare pe parcurs, și cu schimbare de plan. Planul inițial, dorit încă din februarie, fusese să ajung până în județul Olt, eventual să ating Teleormanul cu piciorul

TURNEUL AFRICĂNESC AL LUI CEAUŞESCU

Cică se face că, prin toamna anului 1982, Ceauşescu de un Nicolae şi Nicolae Ceauşescu şi-a propus, a ales şi a decis să întreprindă o vizită de pace şi prietenie prin câteva ţări emergente africane. Voia relaţii economice noi, avantajoase şi care să consolideze imaginea României de ţară socialistă puternică. Să vedem cu ce şoşele, cu ce momele şi cum s-a soldat aventura aceasta extracontinentală. 1. BENINUL Începe cu Beninul, o ţară vest-africană mare aproape cât jumătate din România cea strămoşească (ceea ce l-a şi încurajat, de altfel, pe Tovarăşul Carpatin în acest demers), şi are o întrevedere elocventă cu conducătorul Kérékou, un reputat marxist al locului. Ei se întâlnesc pe Muntele Sokbaro şi, cu sprijin logistic de la Bucureşti, discuţiile sunt transmise în direct la radio. Ţara se afla deja în epoca post-colonială, fiind independentă şi având de vreo şapte ani denumirea Benin, căci se numise Dahomey, iar mai înainte-vreme chiar „Regatul Dahomey”, şi cum acum avea un P

Am fost odată pe jos de la Pitești la Roșiorii de Vede

Era 16 iunie 2017 și voiam să fac pe jos, o dată în viață, drumul dintre Pitești și Roșiorii de Vede, plecând vineri seară și ajungând a doua zi acolo. Inițial voisem să-l încep în vinerea de dinainte (9 iunie), dar nu am avut bună stare (dispoziție) să îl încep atunci, era și înnorat și nu-mi venea bine la socoteală. Dar în noaptea următoare era lună plină pe cer, s-a mai înseninat și mi-a părut rău că nu am plecat atunci. Iar în seara de 16 iunie am ieșit într-adevăr din Pitești, pe șoseaua spre Craiova, prin zona de periferie Craiovei - Bradu (piteștenii știu ce înseamnă asta), am luat-o cu răbdare și pas mare prin Albota spre Cerbu și pe la kilometrul 107 am cotit-o într-adevăr la stânga, pe șoseaua la a cărei intrare scrie „Alexandria 102” și, respectiv, „90 Roșiori de Vede”. Deja se întuneca și până să ajung la Costești (unde se află stabilimentul Lactagului) s-a făcut întuneric de tot. Chiar dacă 16 iunie este una dintre cele mai lungi zile din an, totuși la noi orice zi a