Vineri, 18 aprilie 2003, când trebuia să luăm vacanță de Paști în clasa a șaptea, aveam prima oră în orar Matematica, așa era vinerea.
Domnul profesor Ion Safta, care ne preda la școala 10 din Pitești, NU a venit în acea zi, așa că noi am plecat (de fapt doamna psiholog ar fi urmat să stea cu noi la oră, dar noi ne-am pripit de-am plecat).
Alte ore oricum nu erau în plan de făcut în acea vineri, așa că puteam pleca direct acasă, dar eu am vrut să fac o mare aventură pe jos spre nord, dincolo de Găvana și de Bascov.
Joi în 13 iunie 2002, pe mare soare cu căldură, mai mersesem niște kilometri dincolo de intrarea în Bascov (aproape de care mă oprisem pe 5 octombrie 2001, la pod), dar acum aveam de gând să merg mai mult.
Așa că sub norii acelei zile reci de aprilie, în care primăvara tot întârzia. m-am dus, predominant prin fugă, spre nord prin Pitești - Calea Bascovului, Bulevardul Nicolae Bălcescu cu toți kilometrii aferenți (fiind lung), în fine, am ajuns la capăt în nord, trecând podul, intrând în Bascov și continuând să mă nordisesc.
La intersecția de la Bascov scria Râmnicu Vâlcea 57 (pe stânga, este DN7/E81), Curtea de Argeș 32 (în față, spre nord, pe DN7C) și Bâlea Lac 117 (tot pe-acolo, urmează Transfăgărășanul).
Am trecut printre casele bascovene, unde și în 2002 mai fusesem (e vorba de zona succesivă Bascov-Schiau, dar nu stiam multe detalii), apoi mai departe am văzut intrarea în Dobrogostea.
Știam că un coleg de clasă stă pe la Merișani la țară și deduceam că trece și el pe-aici când merge, iar de alt coleg, mutat între timp, fost rival la învățătură, știam ceva cum că stă la Săpata/Cepari la țară și asta credeam că-i spre Curtea de Argeș, credeam, inclusiv în 2002, că și el trece pe-aici când merge la țară.
Nu știu exact unde mă oprisem în 2002, mersesem și atunci câțiva kilometri dincolo de intrarea în Bascov, dar abia acum, în aprilie 2003, remarcam pentru prima dată denumirea de Dobrogostea.
Am mers mai departe și am dat și de satul Vărzaru. Interesant numele ăsta. Intuind c-am depășit zona din 2002, am fost și mai departe și-am dat și de Borlești. Care va să zică, colegul meu Florin trecea și pe-aici spre Merișani.
M-am dus mai departe. Am de amintit două lucruri mortuare de pe drum: treceam printr-o zonă împădurită pe dreapta drumului și pe marginea stângă era mormântul cuiva accidentat mortal, Sterea pe numele de familie, care trăise 56 de ani; parcă Sterea Constantin îl chemase.
De asemenea, am mai întâlnit un cortegiu funerar de țară, închinându-mă înaintea oamenilor (cineva se uita la mine), pe sicriu scria 95 ANI. Cerul era tot înnorat.
Eram clar în niște kilometri noi. După Borlești, pauză de natură, cred că acolo era mormântul omului de 56 de ani, și-am ajuns și la Merișani, la vreo nouă kilometri de ieșirea din Pitești.
Cred că aici a fost cortegiul. Am mers printre case și am dat și de un pod cu șină de tren, pe care l-am traversat. Este peste râul Argeș.
Știam de la Florin că paralela 45 trece prin Merișani.
Am depășit și podul și am ajuns mai în față la intersecția cu DJ703I, unde scrie „Brădetu 41”, și respectiv Pitești 16 și Curtea de Argeș 21, și înainte de ea sunt tufe pe stânga drumului, cu fața spre Curtea de Argeș. Aici mi-a fost maximul drumeției.
Trebuia să ajung și acasă, în după-amiaza aia aveam de plecat în vacanță la țară, urma și tata să ajungă la noi.
Gândindu-mă la un personaj imaginar al meu cu vârsta de 41 de ani, mama unui copil de 12 ani, atunci când am văzut indicatorul acela cu 41 pe el, am început întoarcerea spre casă, încă având stare să alerg.
De Brădetu mai auzisem în copilărie, îl întrebasem pe un frate al bunicului câți kilometri sunt până la Brădet (eram în Piscani) și-mi spusese că 60. Deh, de la Piscani spre nord cam atâția or fi, că dac-o iei prin Pitești și-apoi pe-aici ies ceva mai mulți.
11 kilometri la nord de intrarea în Bascov, așadar. Acum aveam de mers înapoi. Sigur că am mai alergat, dar să nu uităm regula generală valabilă la drumețiile din 2003: nimic de provizie pentru drum. Apă, te miri dacă găseam pe undeva, altfel aveam de răbdat tot drumul până acasă. Sigur că eram și cu ghiozdanul în spate, pentru matematica nemaifăcută.
Toată ziua aia a fost noroasă. Străbăteam înapoi kilometrii și comparam situația mea actuală cu cea din iunie 2002, data trecută, când eram deprimat pentru mediile generale. Ceva probleme erau și acum, pe-a șaptea. Acum știam mai bine de Merișaniul lui Florin și treceam înapoi prin Borlești, Vărzaru și Dobrogostea, apoi zona Bascovului.
Era un fel de robinet de fântână la o margine de drum, dar nu curgea. M-am apropiat puțin și-am plecat. Era un chioșc cu oameni în el pe-acolo și s-a uitat cineva la mine cum veneam așa, m-am oprit și m-am întors mai departe.
În cele din urmă, am reintrat în cartierul Găvana și mergeam pe trotuarul din dreapta, unde m-am întâlnit cu un coleg din clasa a opta, fiul doamnei profesoare de istorie, căruia i-am zis de drumeția mea și că cred c-am făcut vreo 30 de kilometri pe jos. „Bă, tu te-ai dilit?”, m-a întrebat el. Eu la sfârșit am zis „Paște fericit, hai c-am cărat-o!” și fuga înapoi spre casă. Pe la ora 5 eram în casă, bunica și tata erau și ei acolo, mai încolo am mers într-adevăr la țară. La acea oră, dacă orarul de la școală ar fi fost cel obișnuit, aș fi fost oricum acasă.
Posibil să fi fost 32 de kilometri pe jos în cinci ore.
******** ******** ******** ********
Asta făceam când trebuia să intrăm în vacanța de Paști din 2003, și încă nu începusem călătoriile noaptea pe jos.
Domnul profesor Ion Safta, care ne preda la școala 10 din Pitești, NU a venit în acea zi, așa că noi am plecat (de fapt doamna psiholog ar fi urmat să stea cu noi la oră, dar noi ne-am pripit de-am plecat).
Alte ore oricum nu erau în plan de făcut în acea vineri, așa că puteam pleca direct acasă, dar eu am vrut să fac o mare aventură pe jos spre nord, dincolo de Găvana și de Bascov.
Joi în 13 iunie 2002, pe mare soare cu căldură, mai mersesem niște kilometri dincolo de intrarea în Bascov (aproape de care mă oprisem pe 5 octombrie 2001, la pod), dar acum aveam de gând să merg mai mult.
Așa că sub norii acelei zile reci de aprilie, în care primăvara tot întârzia. m-am dus, predominant prin fugă, spre nord prin Pitești - Calea Bascovului, Bulevardul Nicolae Bălcescu cu toți kilometrii aferenți (fiind lung), în fine, am ajuns la capăt în nord, trecând podul, intrând în Bascov și continuând să mă nordisesc.
La intersecția de la Bascov scria Râmnicu Vâlcea 57 (pe stânga, este DN7/E81), Curtea de Argeș 32 (în față, spre nord, pe DN7C) și Bâlea Lac 117 (tot pe-acolo, urmează Transfăgărășanul).
Am trecut printre casele bascovene, unde și în 2002 mai fusesem (e vorba de zona succesivă Bascov-Schiau, dar nu stiam multe detalii), apoi mai departe am văzut intrarea în Dobrogostea.
Știam că un coleg de clasă stă pe la Merișani la țară și deduceam că trece și el pe-aici când merge, iar de alt coleg, mutat între timp, fost rival la învățătură, știam ceva cum că stă la Săpata/Cepari la țară și asta credeam că-i spre Curtea de Argeș, credeam, inclusiv în 2002, că și el trece pe-aici când merge la țară.
Nu știu exact unde mă oprisem în 2002, mersesem și atunci câțiva kilometri dincolo de intrarea în Bascov, dar abia acum, în aprilie 2003, remarcam pentru prima dată denumirea de Dobrogostea.
Am mers mai departe și am dat și de satul Vărzaru. Interesant numele ăsta. Intuind c-am depășit zona din 2002, am fost și mai departe și-am dat și de Borlești. Care va să zică, colegul meu Florin trecea și pe-aici spre Merișani.
M-am dus mai departe. Am de amintit două lucruri mortuare de pe drum: treceam printr-o zonă împădurită pe dreapta drumului și pe marginea stângă era mormântul cuiva accidentat mortal, Sterea pe numele de familie, care trăise 56 de ani; parcă Sterea Constantin îl chemase.
De asemenea, am mai întâlnit un cortegiu funerar de țară, închinându-mă înaintea oamenilor (cineva se uita la mine), pe sicriu scria 95 ANI. Cerul era tot înnorat.
Eram clar în niște kilometri noi. După Borlești, pauză de natură, cred că acolo era mormântul omului de 56 de ani, și-am ajuns și la Merișani, la vreo nouă kilometri de ieșirea din Pitești.
Cred că aici a fost cortegiul. Am mers printre case și am dat și de un pod cu șină de tren, pe care l-am traversat. Este peste râul Argeș.
Știam de la Florin că paralela 45 trece prin Merișani.
Am depășit și podul și am ajuns mai în față la intersecția cu DJ703I, unde scrie „Brădetu 41”, și respectiv Pitești 16 și Curtea de Argeș 21, și înainte de ea sunt tufe pe stânga drumului, cu fața spre Curtea de Argeș. Aici mi-a fost maximul drumeției.
Trebuia să ajung și acasă, în după-amiaza aia aveam de plecat în vacanță la țară, urma și tata să ajungă la noi.
Gândindu-mă la un personaj imaginar al meu cu vârsta de 41 de ani, mama unui copil de 12 ani, atunci când am văzut indicatorul acela cu 41 pe el, am început întoarcerea spre casă, încă având stare să alerg.
De Brădetu mai auzisem în copilărie, îl întrebasem pe un frate al bunicului câți kilometri sunt până la Brădet (eram în Piscani) și-mi spusese că 60. Deh, de la Piscani spre nord cam atâția or fi, că dac-o iei prin Pitești și-apoi pe-aici ies ceva mai mulți.
11 kilometri la nord de intrarea în Bascov, așadar. Acum aveam de mers înapoi. Sigur că am mai alergat, dar să nu uităm regula generală valabilă la drumețiile din 2003: nimic de provizie pentru drum. Apă, te miri dacă găseam pe undeva, altfel aveam de răbdat tot drumul până acasă. Sigur că eram și cu ghiozdanul în spate, pentru matematica nemaifăcută.
Toată ziua aia a fost noroasă. Străbăteam înapoi kilometrii și comparam situația mea actuală cu cea din iunie 2002, data trecută, când eram deprimat pentru mediile generale. Ceva probleme erau și acum, pe-a șaptea. Acum știam mai bine de Merișaniul lui Florin și treceam înapoi prin Borlești, Vărzaru și Dobrogostea, apoi zona Bascovului.
Era un fel de robinet de fântână la o margine de drum, dar nu curgea. M-am apropiat puțin și-am plecat. Era un chioșc cu oameni în el pe-acolo și s-a uitat cineva la mine cum veneam așa, m-am oprit și m-am întors mai departe.
În cele din urmă, am reintrat în cartierul Găvana și mergeam pe trotuarul din dreapta, unde m-am întâlnit cu un coleg din clasa a opta, fiul doamnei profesoare de istorie, căruia i-am zis de drumeția mea și că cred c-am făcut vreo 30 de kilometri pe jos. „Bă, tu te-ai dilit?”, m-a întrebat el. Eu la sfârșit am zis „Paște fericit, hai c-am cărat-o!” și fuga înapoi spre casă. Pe la ora 5 eram în casă, bunica și tata erau și ei acolo, mai încolo am mers într-adevăr la țară. La acea oră, dacă orarul de la școală ar fi fost cel obișnuit, aș fi fost oricum acasă.
Posibil să fi fost 32 de kilometri pe jos în cinci ore.
******** ******** ******** ********
Asta făceam când trebuia să intrăm în vacanța de Paști din 2003, și încă nu începusem călătoriile noaptea pe jos.
Comentarii
Trimiteți un comentariu