Treceți la conținutul principal

Altă dată am mers pe jos de la Pitești până la Drăgășani

În luna iunie 2017, dacă tot fusesem o dată în viață până la Roșiori, și asta pe jos, am vrut să leg și Drăgășaniul de povestea asta cu mersul pe jos pe distanțe mari, că nici acolo nu mai fusesem vreodată.
Îmi dorisem prin decembrie 2011 să fac o călătorie până acolo (cu microbuzul, la acea vreme, deși și atunci am făcut niște drumeții pe jos), dar o lăsasem încolo pentru nu se știe când.
Iar în iunie 2017, „încălzit” zdravăn de mersurile astea pe jos, am hotărât că a venit vremea, în sfârșit, și pentru Drăgășani.

Așa că în seara de 23 iunie 2017 (o vineri, imediat după Solstițiu) am pornit-o iar pe jos de acasă, pregătit cu rucsacul obișnuit în spate (cumpărat special de la Decathlonul de lângă autostradă, pe 14 februarie în 2017), cu provizii precum mai mulți litri de apă la PET, mere și ceva ciocolăți, plus vesta de biciclist pentru mersul de noapte (că pietonii trebuie să poarte și ei îmbrăcăminte semnalizoare noaptea), luată și asta special, tot de la Decathlon, în iarna aia.

Știam bine că urmează așa-zisa noapte de Sânziene, și înadins am plecat, în fapt era și cea mai apropiat sfârșit de săptămână folosibil pentru asta și nu am amânat. Drumul din Pitești spre Drăgășani se cheamă DN 67B și pornește prin cartierul Trivale și se iese spre păduri, pe la Smeura (localitatea cu biobaza de câini). Mai fusesem de mai multe ori pe jos pe-acolo, pe la Smeura, și prima parte din șosea o cunoșteam bine.

Kilometrajul începe după ieșirea din Pitești, prima dată scrie „Drăgășani 73 km”, iar partea roșie de sus a bornelor se raportează nu la Drăgășani, dar nici la Târgu Jiu (până la care se continuă teoretic drumul pe șosea, dincolo de Drăgășani), ci la 90 și ceva la sută din tot drumul până acolo - în sensul că 188 este primul kilometru de pe partea roșie a bornei, de la ieșirea din Pitești, dar la sfârșitul tuturor celor 188 de kilometri nu este intrarea în Târgu Jiu, ci doar sfârșitul tronsonului 67B care trece și prin Drăgășani - până la Târgu Jiu mai sunt niște kilometri, nu mulți, de mers apoi pe DN67: Scoarța-Târgu Jiu. Dar pe drumul ăsta, este mereu diferența 115 între ce-i sus pe bornă și ce spune despre distanța până la Drăgășani: 188 cu 73, apoi 187 cu 72 (înăuntru în Smeura, desigur), 186/71 și tot așa.

Am plecat ca de obicei cu pas voios, energic, de drum proaspăt început și forțe pe măsură; am traversat Smeura și Moșoaia, ai căror kilometri de întindere îi cunoșteam de prin 2009 și 2011, și bineînțeles că am mers mai departe spre zonele cu Poiana Lacului. Se întuneca și când eram pe la Poiana Lacului am intrat la magazinul „La trei pași” (!) ca să-mi iau doi litri noi de apă pentru drum - așa țin minte. Cam erau nori sus pe cer, țin minte că m-a și picurat puțin pe drum, și se mai vedeau fulgere în seara de 23 iunie (vară în toată firea), dar am mers mai departe, fiind dispus ca pentru drum să înfrunt și ploaia.

Când încă eram în Poiana Lacului, până să cobor spre Păduroiu, cineva asculta tare la radio un acatist pentru un Sfânt, nu am stat locului să aflu cine era, am presupus că ar fi Sfântul Nicolae. Se spunea de multe ori „Bucură-te”.

Mai departe în zona Păduroilor (Deal și Vale), sunt dealuri care au, desigur, păduri. După ora zece seara, când suntem la 23 iunie, tot mai e puțină lumină pe cer, chiar și cu nori, și așadar începea „noaptea sânzienelor”.

Trebuie să zic că în drumeția asta, încă de cu seară, din zona Poienii Lacului, am văzut ce n-am mai văzut vreodată în viață până atunci: niște luminițe zburătoare. Înainte să intru în miezul localității ăsteia, drumul are pădure pe ambele margini, și le vedeam zburând pe lângă mine și chiar prin față, peste drum, prin aer. Am presupus că ăștia sunt licurici zburători, mi-i aduc aminte ca pe niște scântei verzi care se mișcau prin aer.

De la Păduroiu la Vedea s-a întunecat chiar de tot, între Cepari și Vedea am urcat puțin panta unui deal împădurit - în întunericul nopții Sânzienelor, da - ca să mai ușurez organismul, telefonul fiindu-mi de folos drept lanternă ajutătoare pe întunericul ăla, apoi mi-am văzut de drum și-am intrat în Vedea, iar acolo, după ce am trecut de spital, am intrat la un magazin să-mi mai iau niște apă de drum. Nu era prima dată în viață când vedeam Vedea, mai fusesem o dată pe jos pe-acolo.

După asta am trecut și pe lângă o mânăstire de călugărițe, așa mi s-a părut, și am văzut borna cu 48 de kilometri până la Drăgășani (și 163 sus, până la sfârșitul lui DN67B de la... Scoarța). Astfel, erau 25 de kilometri de la ieșirea din Pitești, cam o treime de drum gata, sub 50 de kilometri până la Drăgășani și, dacă mai țin bine minte, nu era încă miezul nopții. Într-un fel, am simțit o oarecare ușurare că nu mai sunt chiar așa de mulți kilometri și că drumul ăsta nu este chiar foarte lung ca altele.

După Vedea vine o pauză mare cu pădure multă, spre granița cu județul Olt, e mult întuneric noaptea vara pe-acolo (stâlpi publici nu sunt, dacă nu erau în 2017 mă îndoiesc că s-a făcut progres și-au fost puși între timp, până acuma), și am făcut popas în tufiș ca să mă mai hrănesc; mă simțeam stresat când mergeam prin întunericul străjuit de păduri și mai venea câte o mașină din spate, aș fi vrut să fiu complet singur acolo, dar ce să-i faci, este un drum deschis pentru toți. Când am intrat în Olt, prima localitate era Chilia și erau indicatoare rutiere cu „Pitești 32” și „Drăgășani 43”. Parcă mai era ceva, dar astea două erau cele relevante pentru mine.

Era o noapte de vară în toată forța cuvântului. Cerul s-a înstelat, n-a mai fost rost de ploaie, și am trecut prin satele Chilia și Făgețelu cu pas iute. Mai departe e mai mult de mers prin câmpie, fără vreo localitate, iar pe hartă mai apar Toneștiul, Dobroteasa și Câmpu Mare pe DN67B, și Leleasca, Cerbeniul și Vulpeștiul pe-alături. Eu îmi aduc aminte că după șarja asta întâia de localități oltenești (Chilia și Făgețelu) a urmat un drum mai lung fără așezări omenești, pe măsură ce noaptea de vară „a Sânzienelor, fiind totuși una dintre cele mai scurte din an, se ducea spre sfârșit; aproape de ora 4 (ora de vară, nota bene) m-am uitat special spre cerul răsăritului și am remarcat un subtil început de luminare. Dacă eram în Insulele Svalbard, sigur era ziuă încontinuu.

Dar luminarea asta este un proces care se face cu orele, sigur durează ceva mai mult de nouăzeci de minute până să și răsară soarele cu adevărat - dar între orele 4 și 5 sigur se lumina deja treptat și vizibil. Am coborât o porțiune de drum cu pădure pe ambele margini și-am intrat în zona de case a Dobrotesei (?), unde m-au lătrat niște câini. Câteodată câinii ăștia sunt chiar agasanți la drumul mare, poate tocmai din cauză că apare un străin cu rucsac, păr pe cap și pasul iute. Lămpile de pe drum existau, dar încă nu erau stinse când am ajuns.

Mă uitam cum scade distanța spre Drăgășani și mergeam mai departe. Zona asta de așezări omenești este mai lungă - avem Dobroteasa, Câmpu Mare și Dobroteștiul, iar după ceva pauză pe hartă, Valea lui Alb. La un moment dat, era un indicator cu Drăgășani 21 (?).

Relieful din satele astea mi-l amintesc ca pe un soi de câmpie amestecată cu deal.

Până la urmă, soarele a răsărit și el, mai din stânga, mai din spate (drumul merge spre sud, iar vara la data aia soarele este nord-estic când răsare). Organismul simțea deja oboseala efortului drumeției, cu febra musculară jos la picioare, dar nu una prea puternică, deoarece ce-i drept nu era vorba de chiar atât de mulți kilometri ca alte dăți - dar de pildă dacă până la Drăgășani mai erau 15 kilometri, în spate aveam 60-62 făcuți, și ăștia în 10-11 ore. La un moment dat, pesemne între Vulturești și Valea lui Alb, m-am așezat pe un parapet metalic de margine de drum, pentru o pauză.

Oamenii începeau să se trezească pentru acea sâmbătă de mare sărbătoare (Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul). Cred că pentru el era și acatistul de cu seară de la Poiana Lacului...

Până la urmă, kilometrii rămași au mai scăzut, după Valea lui Alb am atins Dumitreștii și Poganul, iar la Poganu drumul 67B cotește categoric spre dreapta (Drăgășani 4), mergând spre o splendidă traversare pe pod a râului Olt spre Drăgășanii de dincolo, cu o panoramă admirabilă asupra râului care curge de la nord la sud printre dealuri și oameni. Era soare în toată regula și acolo Oltul marchează granița dintre județele Olt și Vâlcea.

Iată, așadar, deși în mod obișnuit Argeșul și Vâlcea sunt județe vecine, ca și Argeșul cu Oltul de altfel, spre Drăgășani se întâmplă că din Argeș trecem la olteni și, după vreo patruzeci de kilometri, ajungem mai departe în... Vâlcea.

Am trecut Oltul și ultima bornă de dinaintea așteptatei intrări rutiere în Drăgășani mi se pare că era 118 cu 3 (70 de kilometri peste indicatorul dintâi de la ieșirea din Pitești). Am intrat în Drăgășani, am trecut prin dreptul școlii de jandarmi și m-am dus mai departe spre centrul orașului (nu este un oraș mare), dorind apoi să ajung la o autogară de acolo ca să fac, conform planului obișnuit al astfelor de drumeții, cu microbuzul drumul înapoi spre Pitești. Am găsit-o și am plecat înapoi cu mașina, mai adormind pe drum pe lumina zilei.

Tot drumul, cu tot cu învârteala drăgășăneană, l-am calculat undeva la 77 de kilometri pe jos, nu țin minte câte ore a durat cu totul (posibil 13-14).

La Pitești am coborât la o stație din cartierul Trivale, am trecut puțin pe la o biserică, am ajuns acasă să mă spăl, să mă schimb, să mănânc niște cireșe și să mă pregătesc să iau microbuzul până la Alexandria, ca de acolo să fac drumul inedit Alexandria-București cu autobuzul (nu mai fusesem niciodată între Alexandria și București).

Dar asta cu drumeția motorizată Alexandria-București trebuie să fie subiectul unui episod următor.

*** *** *** ***

Și iată așa, ăsta a fost singurul meu drum de până acum până la Drăgășani.

Comentarii

Cele mai bine văzute

Pe jos de la Pitești la Alexandria

Luni, 18 februarie 2019, o zi cu soare de primăvară emancipată pe-afară, fiind într-o perioadă liberă mai lungă, am dat drumul unei noi drumeții, uneia pe care o doream, anume să fac o dată în viață drumul pe jos din Pitești în Alexandria. În capitala județului „Dili-Dili-Teleorman”, mai fusesem o dată cu microbuzul în sâmbăta noroasă de 26 noiembrie 2011, ca să o vizitez, apoi într-altă sâmbătă, una de vară cu căldură mare (24 iunie 2017), când, după ce m-am întors cu microbuzul de la Drăgășani, unde fusesem pe jos în noaptea „ de Sânziene ”, am plecat cu alt microbuz la Alexandria, pentru că voiam să văd din autobuz câmpia dintre Alexandria și București. Dar cele două drumuri au diferit prin ceva: în 2011, după Costești, s-a mers până pe la Vulpești, unde este intersecția dintre DN65B (spre Roșiorii de Vede) și DJ504 care merge spre Alexandria și Giurgiu. Și mai departe pe acel DJ504 până la Alexandria, pe câtă vreme în 2017 s-a trecut prin Roșiori, unde mai fusesem pe jos cu o

Drumeție sud-vest-argeșeană de 1 mai

După două luni de amânări sistematice, fiind noi în vacanță în Săptămâna Luminată din cel de-al treilea an de după ultimul Paște sărbătorit pe 1 mai, mi-am făcut în sfârșit ceva mai mult curaj și-am hotărât să plec spre sud-vestul extrem al județului Argeș, recte-Polidecte pe DJ679, care se rupe la sud de Lunca Corbului. Prima dată voisem pe-acolo pe 28 februarie/1 martie (și-am renunțat), după aia ar fi fost de 7-8 Martie (am lăsat-o și pe-asta baltă), mai pe urmă, după ce-am terminat cu vacanța cealaltă pe care-am avut-o personal la serviciu anul ăsta, am mai „trântit” și-alte date de vineri-sâmbătă ca 29/30 martie, 5/6 aprilie, 19-20... și, în fine, mai rămăsese că de pe 30 aprilie plec în sfârșit, cu ocazia libertății prelungite din Săptămâna Luminată. De data asta, ăsta este un exemplu de drumeție trântită cu anticipare pe parcurs, și cu schimbare de plan. Planul inițial, dorit încă din februarie, fusese să ajung până în județul Olt, eventual să ating Teleormanul cu piciorul

TURNEUL AFRICĂNESC AL LUI CEAUŞESCU

Cică se face că, prin toamna anului 1982, Ceauşescu de un Nicolae şi Nicolae Ceauşescu şi-a propus, a ales şi a decis să întreprindă o vizită de pace şi prietenie prin câteva ţări emergente africane. Voia relaţii economice noi, avantajoase şi care să consolideze imaginea României de ţară socialistă puternică. Să vedem cu ce şoşele, cu ce momele şi cum s-a soldat aventura aceasta extracontinentală. 1. BENINUL Începe cu Beninul, o ţară vest-africană mare aproape cât jumătate din România cea strămoşească (ceea ce l-a şi încurajat, de altfel, pe Tovarăşul Carpatin în acest demers), şi are o întrevedere elocventă cu conducătorul Kérékou, un reputat marxist al locului. Ei se întâlnesc pe Muntele Sokbaro şi, cu sprijin logistic de la Bucureşti, discuţiile sunt transmise în direct la radio. Ţara se afla deja în epoca post-colonială, fiind independentă şi având de vreo şapte ani denumirea Benin, căci se numise Dahomey, iar mai înainte-vreme chiar „Regatul Dahomey”, şi cum acum avea un P

Am fost odată pe jos de la Pitești la Roșiorii de Vede

Era 16 iunie 2017 și voiam să fac pe jos, o dată în viață, drumul dintre Pitești și Roșiorii de Vede, plecând vineri seară și ajungând a doua zi acolo. Inițial voisem să-l încep în vinerea de dinainte (9 iunie), dar nu am avut bună stare (dispoziție) să îl încep atunci, era și înnorat și nu-mi venea bine la socoteală. Dar în noaptea următoare era lună plină pe cer, s-a mai înseninat și mi-a părut rău că nu am plecat atunci. Iar în seara de 16 iunie am ieșit într-adevăr din Pitești, pe șoseaua spre Craiova, prin zona de periferie Craiovei - Bradu (piteștenii știu ce înseamnă asta), am luat-o cu răbdare și pas mare prin Albota spre Cerbu și pe la kilometrul 107 am cotit-o într-adevăr la stânga, pe șoseaua la a cărei intrare scrie „Alexandria 102” și, respectiv, „90 Roșiori de Vede”. Deja se întuneca și până să ajung la Costești (unde se află stabilimentul Lactagului) s-a făcut întuneric de tot. Chiar dacă 16 iunie este una dintre cele mai lungi zile din an, totuși la noi orice zi a