Acum suntem în ciclul „Drumuri la 13 ani în 2003”, aici trebuie să mărturisesc cum am mers prima dată pe jos în satul din comuna omonimă a ducelui de Albota.
Marți, 25 martie 2003, era o zi excepțional de caldă și însorită în acel martie friguros, o scurtă gură de căldură în primăvara poate cea mai rece (pe martie și aprilie) din 1990 încoace. Eram a treia oară de serviciu pe școală de dimineață.
Și am plănuit, încă înainte de ziua asta, ca după ce ies din tura de serviciu (scutit de cursurile de după-amiază la care mergeam ca elev gimnazial la Școala 10 din Pitești) să intru pe șoseaua spre Craiova, o zonă unde mai intrasem pe 16 septembrie 2002 pe DN65B, dinspre Prundu, doar că acum aveam să merg mai sus, dincolo de panta cu silozul, pe când în 2002 mă întorsesem în oraș, probabil prin cartierul Craiovei.
Așa că după prânz, gata tura, am pornit prin oraș către Prundu, prin soarele acela, ca apoi s-o fac dreapta la kilometrul 110 pe tronsonul amintit, care trece pe la Geamăna-Bradu, și de unde stâlpul se vede mai de-aproape, firește. Era ca în lunea de 16 septembrie 2002 (oi scrie-o și pe-asta). Era soare și căldură peste media perioadei, cred, dar avea să țină puțină vreme, că după aia iar a venit frigul. În depărtare, pe câmp spre București, erau plantați din loc în loc stâlpi de înaltă tensiune, puteau fi văzuți asftel de stâlpi și în 1996, când am mers la București pe ninsoarea dintr-a doua zi de Paști.
Și am mers printre casele însorite din zona aceea a comunei Bradu. Drumul are vreo patru kilometri, asta până la intersecția cu DN65 de la kilometrul 115 Craiova, și nota bene, nu exista Auchan Bradu la vremea aia. Ajuns jos la șosea, m-am ținut de plan și-am pornit-o prin soarele după-amiezei instalate, sus pe lângă siloz, pe la kilometrul 114 și curba morții.
În mod sigur aveam reprize de alergare, asta în prima parte a drumului, la dus, cât încă eram viguros. După siloz, drumul se duce pe dreapta, lung drept înainte prin câmpie, și NU intră imediat în Albota. Mai sunt de răbdat cam vreo doi kilometri. Așa că m-am dus încolo și am ajuns, nu după foarte mult timp, și în sat la Albota.
Nu mai fusesem pe-acolo, făceam o mică parte din drumul craiovenilor spre Craiova, dar pe jos, și am văzut astfel prima dată-n viață casele Albotei. Am văzut și școala, care era pe dreapta drumului, și tot la dreapta era și un drum cu „Smeura 7”, către nord. Nu știam atunci că odată aveam să-l umblu și pe el pe jos...
Am depășit borna cu kilometrul 110 Craiova și-am mai mers vreo sută de metri mai încolo, unde face un drumeag de pământ la stânga printre case. Aici a fost maximul călătoriei. Era după-amiază.
Sigur, la 25 martie deja ziua este puțin mi lungă decât noaptea, dar în 2003 încă era pe ora de iarnă.
Am început întoarcerea pe jos, setea fiind deja valabilă în organism. Mă uitam la umbra mea de pe drum și mă gândeam și la înălțimea mea și la cum îmi ajută mișcarea asta organismul și creșterea, chit că mi-era sete. Kilometrii de întoarcere au fost mai grei, acum că nu mai aveam atâta stare de mișcare, deci mersul pe jos a fost acum motorul mișcării. Soarele cobora spre seară și eu coboram la rândul meu panta către zona Bradu-Craiovei, răbdând restul de drum până acasă.
Am trecut pe lângă șanțul betonat dintre kilometrii 114 și 115, apoi cu timpul am intrat și prin cartierul Craiovei, în zona de pa și pusi pentru Pitești (vorba mea cu tata din seara miercurii de 13 septembrie 2000, când făcuserăm amândoi o plimbare pe jos prin oraș până la capătul Exercițiului, și furnalul de lângă Arpechim avea lumini verzi, ca în seara de 1 noiembrie 1998).
Am ajuns și acasă și bunica cumpărase un număr nou din revista „Povestea mea”, unde una dintre povestiri era cu un băiat traumatizat de iele în armată.
Posibil să fi fost 25 de kilometri în vreo patru ore.
********** ********** ********** **********
Asta a fost a doua și ultima mea drumeție pe jos după ce am ieșit vreodată dintr-o tură de serviciu pe școală.
Marți, 25 martie 2003, era o zi excepțional de caldă și însorită în acel martie friguros, o scurtă gură de căldură în primăvara poate cea mai rece (pe martie și aprilie) din 1990 încoace. Eram a treia oară de serviciu pe școală de dimineață.
Și am plănuit, încă înainte de ziua asta, ca după ce ies din tura de serviciu (scutit de cursurile de după-amiază la care mergeam ca elev gimnazial la Școala 10 din Pitești) să intru pe șoseaua spre Craiova, o zonă unde mai intrasem pe 16 septembrie 2002 pe DN65B, dinspre Prundu, doar că acum aveam să merg mai sus, dincolo de panta cu silozul, pe când în 2002 mă întorsesem în oraș, probabil prin cartierul Craiovei.
Așa că după prânz, gata tura, am pornit prin oraș către Prundu, prin soarele acela, ca apoi s-o fac dreapta la kilometrul 110 pe tronsonul amintit, care trece pe la Geamăna-Bradu, și de unde stâlpul se vede mai de-aproape, firește. Era ca în lunea de 16 septembrie 2002 (oi scrie-o și pe-asta). Era soare și căldură peste media perioadei, cred, dar avea să țină puțină vreme, că după aia iar a venit frigul. În depărtare, pe câmp spre București, erau plantați din loc în loc stâlpi de înaltă tensiune, puteau fi văzuți asftel de stâlpi și în 1996, când am mers la București pe ninsoarea dintr-a doua zi de Paști.
Și am mers printre casele însorite din zona aceea a comunei Bradu. Drumul are vreo patru kilometri, asta până la intersecția cu DN65 de la kilometrul 115 Craiova, și nota bene, nu exista Auchan Bradu la vremea aia. Ajuns jos la șosea, m-am ținut de plan și-am pornit-o prin soarele după-amiezei instalate, sus pe lângă siloz, pe la kilometrul 114 și curba morții.
În mod sigur aveam reprize de alergare, asta în prima parte a drumului, la dus, cât încă eram viguros. După siloz, drumul se duce pe dreapta, lung drept înainte prin câmpie, și NU intră imediat în Albota. Mai sunt de răbdat cam vreo doi kilometri. Așa că m-am dus încolo și am ajuns, nu după foarte mult timp, și în sat la Albota.
Nu mai fusesem pe-acolo, făceam o mică parte din drumul craiovenilor spre Craiova, dar pe jos, și am văzut astfel prima dată-n viață casele Albotei. Am văzut și școala, care era pe dreapta drumului, și tot la dreapta era și un drum cu „Smeura 7”, către nord. Nu știam atunci că odată aveam să-l umblu și pe el pe jos...
Am depășit borna cu kilometrul 110 Craiova și-am mai mers vreo sută de metri mai încolo, unde face un drumeag de pământ la stânga printre case. Aici a fost maximul călătoriei. Era după-amiază.
Sigur, la 25 martie deja ziua este puțin mi lungă decât noaptea, dar în 2003 încă era pe ora de iarnă.
Am început întoarcerea pe jos, setea fiind deja valabilă în organism. Mă uitam la umbra mea de pe drum și mă gândeam și la înălțimea mea și la cum îmi ajută mișcarea asta organismul și creșterea, chit că mi-era sete. Kilometrii de întoarcere au fost mai grei, acum că nu mai aveam atâta stare de mișcare, deci mersul pe jos a fost acum motorul mișcării. Soarele cobora spre seară și eu coboram la rândul meu panta către zona Bradu-Craiovei, răbdând restul de drum până acasă.
Am trecut pe lângă șanțul betonat dintre kilometrii 114 și 115, apoi cu timpul am intrat și prin cartierul Craiovei, în zona de pa și pusi pentru Pitești (vorba mea cu tata din seara miercurii de 13 septembrie 2000, când făcuserăm amândoi o plimbare pe jos prin oraș până la capătul Exercițiului, și furnalul de lângă Arpechim avea lumini verzi, ca în seara de 1 noiembrie 1998).
Am ajuns și acasă și bunica cumpărase un număr nou din revista „Povestea mea”, unde una dintre povestiri era cu un băiat traumatizat de iele în armată.
Posibil să fi fost 25 de kilometri în vreo patru ore.
********** ********** ********** **********
Asta a fost a doua și ultima mea drumeție pe jos după ce am ieșit vreodată dintr-o tură de serviciu pe școală.
Comentarii
Trimiteți un comentariu