Am făcut în viață și o serie de plimbări la pas prin capitala de 228 de kilometri pătrați (!) a țării, dar separate de povestea cu mersul pe jos până la intrarea în București.
O să spun aici ceva despre două excursii succesive pe care le-am făcut în București în două sâmbete din luna octombrie 2011.
În ambele cazuri, am venit cu microbuzul din Pitești și așa m-am și întors, pe josul fiind rezervat la acea vreme strict între limitele Capitalei.
Sâmbătă, 15 octombrie 2011, la prima din aceste plecări, era soare afară (avuseserăm vară tardivă în prima parte din acel octombrie, ca în 2006 și chiar 2012) și eu, încă proaspăt student de anul patru, am plecat special la București ca să umblu prin el pe jos. Făcusem recent niște drumeții noi cu microbuzul, la Brașov, la Craiova și chiar Pitești-Brașov-București (1 octombrie), soldate invariabil și cu niște porții de mers pe jos în cadrul orașelor atinse, și acum voiam ceva special pentru București.
Când plecam cu pas întins pe jos spre stația din Pitești, aflată nu departe de Gara de Sud, nu știu cum s-a făcut cu telefonul din buzunar că am sunat-o din greșeală pe mama, care doar auzea pașii mei; că pe urmă am fost surprins că m-a sunat ea în microbuz, noi având program fixist bisăptămânal de vorbit luni seara și joi seara, și-așa a aflat ea înainte-vreme că fac drumeție la București.
În final, am coborât la obișnuita (ca să nu-i mai zic obșteasca) stație din preajma Autogării Militari (afară pe Iuliu Maniu, nu în perimetrul betonat al Autogării, nota bene), și țin minte că nu am putut lua bilet de la casieria de alături că nu mai știu de ce tanti nu era disponibilă, a impresia că nu mergea aparatul, știu că era în fața mea altă doamnă cu copil în brațe care a privit mirată.
Am făcut pe jos bulevardul Iuliu Maniu până pe unde se coboară pe la Grădina Botanică, după Politehnică, nu știu toate străzile pe care am mers, dar sigur am fost și pe Splai (al Independenței, al Unirii, ce-o fi fost, oricum la un moment dat eram pe pod peste Dâmbovița), și cerul era cam înnorat. Am umblat și pe îngustimea străzilor de tip lipscănean, pardon, de tipul Centrului Vechi (ehei, bucureștenii le au pe astea la nas), și eram cam plin de mine și inexpert de-a dreptul în ce privește societatea, că o să vedem imediat cum am pățit ceva în ziua aia.
Am ajuns chiar în zona cu centrul, kilometrul zero și Intercontinentalul pe partea cealaltă a drumului, adică Piața Universității (unde stația de metrou are cam multe guri), și un bărbat înalt și spătos de pe trotuar m-a întrebat ceva despre strada Mihail Moxa. Am zis că nu știu de asta și m-a păpat limba să vorbesc în plus, să-i zic că „nu sunt de aici”. El m-a întrebat atunci de unde sunt și, în mod convenabil, s-a dat drept piteștean, spunând că îl cheamă Pop Gelu și că stă în Trivale (cunoscut cartier), mai spunând că pe soția lui o cheamă Pop Angelica și este recepționeră la Hotelul Muntenia (îl știe lumea pe ăsta...). I-am mai zis atunci de mine că părinții sunt din București, că eu stau în Pitești, pe scurt și de ce eu sunt acolo și ei aici, fiindcă el zicea „Nu mai înțeleg nimic”... ce să mai, i mă dădeam pe tavă cu informații; pe întrebate, i-am zis și vârsta mea, și ce student sunt; m-a întrebat dacă am mai mers cu microbuzul, dacă fumez sau beau, i-am zis inclusiv că mama lucrează la o multinațională și el spunea că și eu ar trebui să lucrez la multinațională.
El a vrut în fapt să-mi ceară ceva, întâi a întrebat „Poți săăă...”, cu cam multe secunde sugestive de ezitare, pesemne căuta pretextul. M-a întrebat dacă pot să-i duc soției lui niște medicamente, dacă se poate, acolo la hotelul Muntenia, care va să zică (era rugător); în timpul ăsta am mers cu el prin pasajul stației de metrou, el spunea că este antrenor de judo în Pitești, îmi arăta că îi are în telefon pe Lucian Bute și pe Daniel Ghiță (scris însă Ghiță Danil), și că îi antrenează; înainte de asta mă întrebase când m-am născut, iar când i-am zis mi-a spus că pe 28 ianuarie este născut și Lucian Bute (de fapt era 28 februarie, în 1980...), și mi-a dat și un număr de telefon de Cosmote: 0784038249.
A subliniat că nu îl cheamă Popa, și Pop.
Cum mergeam așa cu el, a mai spus falnic: „Astăzi am făcut 43 de ani!”, cu aer vesel; i-am urat la mulți ani și el a răspuns „Să trăiești!”. Era zâmbitor... Foarte puternică strategie de a înșela pe cineva.
Am ajuns cu el în dreptul Springtime-ului de pe Strada Academiei, la un moment dat mi-a fulgerat prin cap gândul „transport de droguri” apropo de faptul că îmi cerea să car ceva, nu prea îmi convenea ce-i drept că trebuie să mă încarc cu ceva în plus în drumul pe care aveam de gând să-l fac, plus că nu mai vorbisem niciodată așa cu cineva și era un mod inedit de a face cunoștință cu un om; inițial m-am bucurat, chiar am crezut că am dat peste „un piteștean în București”.
El a intrat în magazin, zicându-mi să-l aștept, și după puțin timp a ieșit agitat, zicând „Peter! Eu trebuie să schimb niște bani!”, spunea ceva de genul că trebuie să schimbe o sută de euro și cerea bani. Când l-am întrebat cât să-i dau, a răspuns „Păi... câți ai tu!”, și apoi mi-a cules din portofel două sute de lei noi, milioane în limbajul pe stil vechi, exprimându-se „Unu... și încă unu”. M-a invitat înăuntru de data asta, el plecând apoi mai înăuntru sub pretextul că se duce să schimbe banii, și promitea că se întoarce, că „nici nu încape discuție”. A urcat niște scări de acolo din interiorul Springtime-ului și dus a fost.
Am rămas mai multe minute în picioare lângă masa cea mai apropiată, așteptându-l pe el; la un moment dat, un chelner de acolo mă invita să stau jos. Pe unul din panourile mari cu meniuri din restaurant scria „Deliciu libanez”.
La un moment dat, cum așteptarea se prelungea, i-am dat SMS: „Durează mai mult?”. Niciun răspuns. Când am încercat să îl sun pe numărul 0784038249, pe care-l salvasem ca GP la mine în telefon, nu suna a ton de apel, ci se termina cu un pâcnet scurt. Am făcut câteva astfel de încercări eșuate și... am început să realizez ce s-a întâmplat de fapt.
Mă întâlnisem cu cineva care mă înșelase dibaci cu 200 de lei.
Era și înalt și mare, semăna cu tata la aspectul trupului.
Am urcat pe acele scări și am întrebat pe cineva de la o masă, ărea a fi angajat al restaurantului dacă nu a văzut un bărbat înalt pe acolo, și a negat, a spus că probabil nu a notat.
„Pop Gelu” depășea sigur 1.90 metri înălțime, avea blugi albastru deschiși și o haină albastru închisă, dar nu de blugi, era gros la trup, bărbierit și, la față, adevărul este că arăta a om trecut de patruzeci de ani. Măcar cu vârsta spusă, o fi fost relativ aproape de adevăr.
La „etajul” Springtime era un coridor lung și la caăpt se vedeau oameni care mâncau la alte mese. Cine știe pe unde o fi ieșit el; și așa trecuse peste un sfert de oră. Am ieșit și eu, de acolo, după capătul sudic al străzii se vedea „BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI”, am reintrat în pasajul stației „Universitate”, trecând pe lângă doi jandarmi care urcau. Dar nu le-am zis nimic despre ce tocmai se întâmplase.
Nu eram în postura să îl reclam. Nu aveam bune abilități de a comunica, în plus oricum situația mea singur prin București, venit în excursie din Pitești, era destul de delicată, și tocmai compromisesem 200 de lei din banii mamei, în mod lamentabil; omul prinsese deja la sigur ceva distanță, îmi dăduse foarte probabil date false; poate că totuși o tentativă de a îl reclama ar fi ajutat la ceva, dar nu am avut acea stare.
Nu mai pățisem așa o înșelătorie. Mai târziu, pe 29 octombrie 2015, un băiat din Piscani care mă cunoștea din copilărie m-a înșelat pe stradă cu o bancnotă de un milion de lei vechi din anul 2003, cînd m-a întrebat dacă am să-i schimb un milion (eu dându-i două bancnote bune de 50 de lei); dar măcar în 2015 am putut schimba bancnota asta la bancă, pe când banii lui „Pop Gelu” au fost duși de tot.
Era tare rușinos de recunoscut că am trăit așa ceva, atunci, în 2011. Și așa gestul meu de a pleca singur în drumeții, nu pe banii mei, avea deja o doză de surprinzător și de risc, d-apoi acum, cu asta întâmplată. Știam că luni seara va trebui să fac un efort să îi ascund mamei ce s-a întâmplat, și asta fără să scot explicit afirmații false pe gură; până una-alta, voiam totuși să mai merg prin București, doream să ajung și în zona Tineretului (unde locuisem în 1993-1994 și temporar în 1995).
Am continuat așadar excursia, dar cu o dezolare pe măsură, singur în fostul meu oraș natal unde iată, pățisem acum o nefăcută ca asta. Dacă lumea citește aceste rânduri cu Pop Gelu, să ia aminte la exemplele de înșelătorie și de prostie.
Țin minte că am umblat și pe lângă casele din vecinătatea Pieței Amzei, unde mergeam cu bunica în primii ani 1990, când stăteam cu ea și bunicul în apartamentul din Sala Palatului (1992, de exemplu).
Am mai ajuns în Tineretului, într-adevăr, nu-mi mai amintesc clar dacă am intrat și în parc, și pe Aleea Trestiana (unde tata avusese garsonieră între 1984 și 2003); bineînțeles că din Piața Universității se ajunge la Tineretului pe jos prin Unirii, pe la piaset de l'Uniur, vorba unui anume cetățean din sâmbăta de 1 decembrie 2007, și așa am mers și eu, pe la Unirii pe lângă Bershka.
Venea seara, a urmat întunecarea și NU pot să-mi amintesc toate străzile pe care am mers, dar când deja era întuneric am trecut pe lângă Autogara Filaret, de unde plecasem la Piscani cu bunica în aprilie 1995, cu câteva zile înainte de Paște, în zi cu soare (poate miercuri, 19 aprilie 1995), consfințind drumul către definitivare al ruperii noastre de București. În fine, Domnul ne judecă pe fiecare.
Mai țin minte că în aceeași seară am ajuns pe la Șoseaua Alexandria, aproape de Pușcăria Rahova, și că la un moment dat, cum alergam, alarmat să nu ajung prea târziu în Militari, am căzut și mi-am julit o mână, și erau vreo doi băieți în spate, care au putut vedea căzătura; știu sigur că am umblat și pe strada Antiaeriană, prima dată în viață, în căutarea drumului salvator spre cartierul Militari; bătea răcoarea serii, mă uita la blocurile de sub cerul înnorat și eram tare supărat.
Voiam un taxi pentru Militari. Un taximetrist și-a cerut iertare; altul m-a luat, ar fi dorit chiar să mă ducă la Pitești dacă nu mai era microbuz, spunea că „Dacă nu, te duc eu la Pitești! Te aștept aici”, dar am luat microbuzul și-am ajuns acasă.
Nu știu câți kilometri au fost, câteva zeci sigur, poate 25-30 cu totul pe jos. Înapoi în Pitești, m-am uitat puțin la Hotelul Muntenia, unde ar fi fost „Pop Angelica”, dar nu am intrat. Și așa, precis fusese înșelătorie sau pisică de tip cap-coadă încropeala omului din București: Pop, un nume scurt, și Gelu cu Angelica, două nume asemuite.
Cum am depășit apoi momentul, în zilele următoare, eu știu.
Pe 29 octombrie 2011, neîmpăcat cu ce fusese pe 15, am plecat din nou spre București cu microbuzul, cu noaptea în cap, pe drum luminându-se; voiam să trec din nou pe unde fusesem înșelat, plus pe strada Mihail Moxa, și oricum, să merg mai pe larg pe jos prin București, la drum mai lung.
Cred că era cam opt dimineața când am ajuns în Militari, sigur mai devreme decât pe 15; bineînțeles, am reluat la pas Iuliu Maniul, am reajuns mai târziu în zona cu Splaiul sau Splaiurile, la un moment dat am trecut pe lângă Agronomia din București, parcă, până să ajung iar la Universitate; dar mai devreme am trecut și pe lângă școala de apărare „Carol I” după ce am pus piciorul pe Bulevardul Geniului; am mers printre casele de pe străzile dinspre zona Eroilor; m-am uitat la cerul cel înnorat cu soare mijind, care aducea a toamnă avansată, fiind 29 octombrie.
Noaptea următoare se schimba ora.
Abia după asta vine și Dâmbovița. Iar Mihail Moxa, unde am ținut să ajung, fiind locul de care mă întrebase omul mai întâi, este o zonă căministă care se află la nord-vest de Piața Universității, chiar ceva mai la stânga față de Piața Romană, dar NU l-am revăzut pe „Pop Gelu”.
Știu că mai încolo am mers în fața Sălii Palatului, pe strada Ion Câmpineanu, unde bunicii mei, părinții lui tata, avuseseră apartament cu scară și etaj din prima parte a anilor 1960 până în septembrie 1997, la vânzare; astfel se definitivase ruptura lor, a noastră, de fapt, că eu eram cu ei, față de București.
Dumnezeu a văzut și a și judecat deja, ei fiind morți.
M-am uitat la bloc, care era în renovare (a se citi pesemne reabilitare termică) cu schele. În general, la vremea aia se făceau reabilitări din astea, refațadări, prin București.
Sigur că am luat-o pe jos și spre Tineretului (cu Piața Unirii și blocurile frumos colorate în verde dinspre Tineretului), și prin parc, unde am trecut pe lângă fântânile binecunoscute, m-am dus înspre Polivalentă la înălțime și-am pozat zarea tomnatică de după-amiază de toamnă bucureșteană pe-nserat (se vedeau departe Palatul Parlamentului, monumentul militar din Parcul Carol, Intercontinentalul, parcă și vârful blocului Cathedral Plaza), și, desigur, am fost iarăși prin Aleea Trestiana, la fostul loc al lui tata.
În 2011, ambii mei părinți erau încă în viață și în București, chit că pe drumuri strict separate.
Acum, tata este mort din 2012, mama în Germania din 2016, eu tot singur la Pitești. Sigur, Tania, a doua mea mamă, este și ea în București, dar eu sunt un singuratic.
Există o judecată a lui Dumnezeu pentru toată lumea.
Și-am stat și pe bancă în Parcul Tineretului. După asta am luat-o pe lângă Polivalentă și prin Orășelul Copiilor (locurile copilăriei mici...) și-am ieșit spre Berceni, unde am pornit pe jos pe Bulevardul Constantin Brâncoveanu, către Turnul CET Progresu, vizibil din Parcul Tineretului, care este cel mai mare stâlp al Bucureștiului, scoate și fum, și, pentru mine, precursorul stâlpului celui mare de lângă Pitești, care nu scoate fum și este mai înalt.
Am trecut prin dreptul Spitalului Budimex, unde am fost internat pentru meningită între 15 și 31 mai 1994. 15 mai era într-o duminică, și știu că apoi era onomastica cuiva cu prăjituri; îmbolnăvirea mea din 1994 a fost către sfârșitul primăverii, după Paști (1 mai) și într-o duminică am ajuns la spital cu durerea de cap, spunându-mi-se apoi că am stat 16 zile, din care o săptămână cu perfuzie; nu trecuse prea mult din șederea mea când a fost onomastica asta cu prăjiturile, care nu putea fi decât sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena, ca atare 15 mai 1994 era cea mai plauzibilă duminică (era soare afară) în care eu să fi fost adus la spital.
Și acum, în sâmbăta de 29 octombrie 2011, spre seară, cu soare afară, după 17 ani, reajungeam în fața spitalului unde moartea fusese pe lângă mine.
Poate mai bine muream atunci, în 1994. Multă lume ar fi fost scutită de necazuri. Acum, în 2019, e târziu.
Am mers mai departe până la capătul străzii, unde Turnul se vede de aproape și, la intersecția cu strada Luică, este peste drum și un magazin: „LA SEDIU” (!).
Am pozat turnul, l-am admirat și-am plecat mai departe la dreapta pe Strada Luică, una lungă, și turnul rămânea treptat în spate. Mai întâlnisem denumirea Luică într-un articol din ziarul Jurnalul Național.
Mai departe, am umblat pe jos prin cartierele Ferentari și Rahova, și printre case, și la drumul mare. Trebuie că după strada Luică am tăiat Șoseaua Giurgiului și-abia după aia Ferentari și Rahova.
După Rahova vine Șoseaua Alexandriei, și când ajungeam acolo un conlocuitor al zonei m-a întrebat despre un magazin de telefoane mobile. Bineînțeles că nu știam. „Nu știți, ă?”, dar eu am tăcut și-am mers mai departe, nemaispunând cuvinte în plus de tipul „nu sunt de aici”. Pățania din 15 octombrie își făcea efectul.
De la Șoseaua Alexandriei m-am antiaerienizat iar, apoi 13 Septembrie, Ghencea și Strada Brașov, mai departe eu știind bine drumul pe jos până la Păcii-Militari și având suficient timp să ajung acolo și să iau microbuzul înapoi la Pitești. Era deja seară.
Am mers iute la pas printre oameni și am ajuns și la microbuz.
Cred că au fost peste 50 de kilometri în total, în vreo 10-11 ore, pe jos prin București în ziua asta. Nu știu exact cât a ținut totul, nici nu am tras pe hartă și n-am memorat toate străzle, ca să știu de pe Google câți kilometri am mers. Dar asta a fost cea mai lungă drumeție continuă pe jos prin București, deh, și cu poposeală, de dimineața până seara.
******** ******** ******** ********
Așa am ajuns să merg pe jos prin București în anul 2011. Înainte de 15 octombrie a mai fost și 1 octombrie, dar povestea asta rămâne pentru altă dată.
O să spun aici ceva despre două excursii succesive pe care le-am făcut în București în două sâmbete din luna octombrie 2011.
În ambele cazuri, am venit cu microbuzul din Pitești și așa m-am și întors, pe josul fiind rezervat la acea vreme strict între limitele Capitalei.
Sâmbătă, 15 octombrie 2011, la prima din aceste plecări, era soare afară (avuseserăm vară tardivă în prima parte din acel octombrie, ca în 2006 și chiar 2012) și eu, încă proaspăt student de anul patru, am plecat special la București ca să umblu prin el pe jos. Făcusem recent niște drumeții noi cu microbuzul, la Brașov, la Craiova și chiar Pitești-Brașov-București (1 octombrie), soldate invariabil și cu niște porții de mers pe jos în cadrul orașelor atinse, și acum voiam ceva special pentru București.
Când plecam cu pas întins pe jos spre stația din Pitești, aflată nu departe de Gara de Sud, nu știu cum s-a făcut cu telefonul din buzunar că am sunat-o din greșeală pe mama, care doar auzea pașii mei; că pe urmă am fost surprins că m-a sunat ea în microbuz, noi având program fixist bisăptămânal de vorbit luni seara și joi seara, și-așa a aflat ea înainte-vreme că fac drumeție la București.
În final, am coborât la obișnuita (ca să nu-i mai zic obșteasca) stație din preajma Autogării Militari (afară pe Iuliu Maniu, nu în perimetrul betonat al Autogării, nota bene), și țin minte că nu am putut lua bilet de la casieria de alături că nu mai știu de ce tanti nu era disponibilă, a impresia că nu mergea aparatul, știu că era în fața mea altă doamnă cu copil în brațe care a privit mirată.
Am făcut pe jos bulevardul Iuliu Maniu până pe unde se coboară pe la Grădina Botanică, după Politehnică, nu știu toate străzile pe care am mers, dar sigur am fost și pe Splai (al Independenței, al Unirii, ce-o fi fost, oricum la un moment dat eram pe pod peste Dâmbovița), și cerul era cam înnorat. Am umblat și pe îngustimea străzilor de tip lipscănean, pardon, de tipul Centrului Vechi (ehei, bucureștenii le au pe astea la nas), și eram cam plin de mine și inexpert de-a dreptul în ce privește societatea, că o să vedem imediat cum am pățit ceva în ziua aia.
Am ajuns chiar în zona cu centrul, kilometrul zero și Intercontinentalul pe partea cealaltă a drumului, adică Piața Universității (unde stația de metrou are cam multe guri), și un bărbat înalt și spătos de pe trotuar m-a întrebat ceva despre strada Mihail Moxa. Am zis că nu știu de asta și m-a păpat limba să vorbesc în plus, să-i zic că „nu sunt de aici”. El m-a întrebat atunci de unde sunt și, în mod convenabil, s-a dat drept piteștean, spunând că îl cheamă Pop Gelu și că stă în Trivale (cunoscut cartier), mai spunând că pe soția lui o cheamă Pop Angelica și este recepționeră la Hotelul Muntenia (îl știe lumea pe ăsta...). I-am mai zis atunci de mine că părinții sunt din București, că eu stau în Pitești, pe scurt și de ce eu sunt acolo și ei aici, fiindcă el zicea „Nu mai înțeleg nimic”... ce să mai, i mă dădeam pe tavă cu informații; pe întrebate, i-am zis și vârsta mea, și ce student sunt; m-a întrebat dacă am mai mers cu microbuzul, dacă fumez sau beau, i-am zis inclusiv că mama lucrează la o multinațională și el spunea că și eu ar trebui să lucrez la multinațională.
El a vrut în fapt să-mi ceară ceva, întâi a întrebat „Poți săăă...”, cu cam multe secunde sugestive de ezitare, pesemne căuta pretextul. M-a întrebat dacă pot să-i duc soției lui niște medicamente, dacă se poate, acolo la hotelul Muntenia, care va să zică (era rugător); în timpul ăsta am mers cu el prin pasajul stației de metrou, el spunea că este antrenor de judo în Pitești, îmi arăta că îi are în telefon pe Lucian Bute și pe Daniel Ghiță (scris însă Ghiță Danil), și că îi antrenează; înainte de asta mă întrebase când m-am născut, iar când i-am zis mi-a spus că pe 28 ianuarie este născut și Lucian Bute (de fapt era 28 februarie, în 1980...), și mi-a dat și un număr de telefon de Cosmote: 0784038249.
A subliniat că nu îl cheamă Popa, și Pop.
Cum mergeam așa cu el, a mai spus falnic: „Astăzi am făcut 43 de ani!”, cu aer vesel; i-am urat la mulți ani și el a răspuns „Să trăiești!”. Era zâmbitor... Foarte puternică strategie de a înșela pe cineva.
Am ajuns cu el în dreptul Springtime-ului de pe Strada Academiei, la un moment dat mi-a fulgerat prin cap gândul „transport de droguri” apropo de faptul că îmi cerea să car ceva, nu prea îmi convenea ce-i drept că trebuie să mă încarc cu ceva în plus în drumul pe care aveam de gând să-l fac, plus că nu mai vorbisem niciodată așa cu cineva și era un mod inedit de a face cunoștință cu un om; inițial m-am bucurat, chiar am crezut că am dat peste „un piteștean în București”.
El a intrat în magazin, zicându-mi să-l aștept, și după puțin timp a ieșit agitat, zicând „Peter! Eu trebuie să schimb niște bani!”, spunea ceva de genul că trebuie să schimbe o sută de euro și cerea bani. Când l-am întrebat cât să-i dau, a răspuns „Păi... câți ai tu!”, și apoi mi-a cules din portofel două sute de lei noi, milioane în limbajul pe stil vechi, exprimându-se „Unu... și încă unu”. M-a invitat înăuntru de data asta, el plecând apoi mai înăuntru sub pretextul că se duce să schimbe banii, și promitea că se întoarce, că „nici nu încape discuție”. A urcat niște scări de acolo din interiorul Springtime-ului și dus a fost.
Am rămas mai multe minute în picioare lângă masa cea mai apropiată, așteptându-l pe el; la un moment dat, un chelner de acolo mă invita să stau jos. Pe unul din panourile mari cu meniuri din restaurant scria „Deliciu libanez”.
La un moment dat, cum așteptarea se prelungea, i-am dat SMS: „Durează mai mult?”. Niciun răspuns. Când am încercat să îl sun pe numărul 0784038249, pe care-l salvasem ca GP la mine în telefon, nu suna a ton de apel, ci se termina cu un pâcnet scurt. Am făcut câteva astfel de încercări eșuate și... am început să realizez ce s-a întâmplat de fapt.
Mă întâlnisem cu cineva care mă înșelase dibaci cu 200 de lei.
Era și înalt și mare, semăna cu tata la aspectul trupului.
Am urcat pe acele scări și am întrebat pe cineva de la o masă, ărea a fi angajat al restaurantului dacă nu a văzut un bărbat înalt pe acolo, și a negat, a spus că probabil nu a notat.
„Pop Gelu” depășea sigur 1.90 metri înălțime, avea blugi albastru deschiși și o haină albastru închisă, dar nu de blugi, era gros la trup, bărbierit și, la față, adevărul este că arăta a om trecut de patruzeci de ani. Măcar cu vârsta spusă, o fi fost relativ aproape de adevăr.
La „etajul” Springtime era un coridor lung și la caăpt se vedeau oameni care mâncau la alte mese. Cine știe pe unde o fi ieșit el; și așa trecuse peste un sfert de oră. Am ieșit și eu, de acolo, după capătul sudic al străzii se vedea „BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI”, am reintrat în pasajul stației „Universitate”, trecând pe lângă doi jandarmi care urcau. Dar nu le-am zis nimic despre ce tocmai se întâmplase.
Nu eram în postura să îl reclam. Nu aveam bune abilități de a comunica, în plus oricum situația mea singur prin București, venit în excursie din Pitești, era destul de delicată, și tocmai compromisesem 200 de lei din banii mamei, în mod lamentabil; omul prinsese deja la sigur ceva distanță, îmi dăduse foarte probabil date false; poate că totuși o tentativă de a îl reclama ar fi ajutat la ceva, dar nu am avut acea stare.
Nu mai pățisem așa o înșelătorie. Mai târziu, pe 29 octombrie 2015, un băiat din Piscani care mă cunoștea din copilărie m-a înșelat pe stradă cu o bancnotă de un milion de lei vechi din anul 2003, cînd m-a întrebat dacă am să-i schimb un milion (eu dându-i două bancnote bune de 50 de lei); dar măcar în 2015 am putut schimba bancnota asta la bancă, pe când banii lui „Pop Gelu” au fost duși de tot.
Era tare rușinos de recunoscut că am trăit așa ceva, atunci, în 2011. Și așa gestul meu de a pleca singur în drumeții, nu pe banii mei, avea deja o doză de surprinzător și de risc, d-apoi acum, cu asta întâmplată. Știam că luni seara va trebui să fac un efort să îi ascund mamei ce s-a întâmplat, și asta fără să scot explicit afirmații false pe gură; până una-alta, voiam totuși să mai merg prin București, doream să ajung și în zona Tineretului (unde locuisem în 1993-1994 și temporar în 1995).
Am continuat așadar excursia, dar cu o dezolare pe măsură, singur în fostul meu oraș natal unde iată, pățisem acum o nefăcută ca asta. Dacă lumea citește aceste rânduri cu Pop Gelu, să ia aminte la exemplele de înșelătorie și de prostie.
Țin minte că am umblat și pe lângă casele din vecinătatea Pieței Amzei, unde mergeam cu bunica în primii ani 1990, când stăteam cu ea și bunicul în apartamentul din Sala Palatului (1992, de exemplu).
Am mai ajuns în Tineretului, într-adevăr, nu-mi mai amintesc clar dacă am intrat și în parc, și pe Aleea Trestiana (unde tata avusese garsonieră între 1984 și 2003); bineînțeles că din Piața Universității se ajunge la Tineretului pe jos prin Unirii, pe la piaset de l'Uniur, vorba unui anume cetățean din sâmbăta de 1 decembrie 2007, și așa am mers și eu, pe la Unirii pe lângă Bershka.
Venea seara, a urmat întunecarea și NU pot să-mi amintesc toate străzile pe care am mers, dar când deja era întuneric am trecut pe lângă Autogara Filaret, de unde plecasem la Piscani cu bunica în aprilie 1995, cu câteva zile înainte de Paște, în zi cu soare (poate miercuri, 19 aprilie 1995), consfințind drumul către definitivare al ruperii noastre de București. În fine, Domnul ne judecă pe fiecare.
Mai țin minte că în aceeași seară am ajuns pe la Șoseaua Alexandria, aproape de Pușcăria Rahova, și că la un moment dat, cum alergam, alarmat să nu ajung prea târziu în Militari, am căzut și mi-am julit o mână, și erau vreo doi băieți în spate, care au putut vedea căzătura; știu sigur că am umblat și pe strada Antiaeriană, prima dată în viață, în căutarea drumului salvator spre cartierul Militari; bătea răcoarea serii, mă uita la blocurile de sub cerul înnorat și eram tare supărat.
Voiam un taxi pentru Militari. Un taximetrist și-a cerut iertare; altul m-a luat, ar fi dorit chiar să mă ducă la Pitești dacă nu mai era microbuz, spunea că „Dacă nu, te duc eu la Pitești! Te aștept aici”, dar am luat microbuzul și-am ajuns acasă.
Nu știu câți kilometri au fost, câteva zeci sigur, poate 25-30 cu totul pe jos. Înapoi în Pitești, m-am uitat puțin la Hotelul Muntenia, unde ar fi fost „Pop Angelica”, dar nu am intrat. Și așa, precis fusese înșelătorie sau pisică de tip cap-coadă încropeala omului din București: Pop, un nume scurt, și Gelu cu Angelica, două nume asemuite.
Cum am depășit apoi momentul, în zilele următoare, eu știu.
Pe 29 octombrie 2011, neîmpăcat cu ce fusese pe 15, am plecat din nou spre București cu microbuzul, cu noaptea în cap, pe drum luminându-se; voiam să trec din nou pe unde fusesem înșelat, plus pe strada Mihail Moxa, și oricum, să merg mai pe larg pe jos prin București, la drum mai lung.
Cred că era cam opt dimineața când am ajuns în Militari, sigur mai devreme decât pe 15; bineînțeles, am reluat la pas Iuliu Maniul, am reajuns mai târziu în zona cu Splaiul sau Splaiurile, la un moment dat am trecut pe lângă Agronomia din București, parcă, până să ajung iar la Universitate; dar mai devreme am trecut și pe lângă școala de apărare „Carol I” după ce am pus piciorul pe Bulevardul Geniului; am mers printre casele de pe străzile dinspre zona Eroilor; m-am uitat la cerul cel înnorat cu soare mijind, care aducea a toamnă avansată, fiind 29 octombrie.
Noaptea următoare se schimba ora.
Abia după asta vine și Dâmbovița. Iar Mihail Moxa, unde am ținut să ajung, fiind locul de care mă întrebase omul mai întâi, este o zonă căministă care se află la nord-vest de Piața Universității, chiar ceva mai la stânga față de Piața Romană, dar NU l-am revăzut pe „Pop Gelu”.
Știu că mai încolo am mers în fața Sălii Palatului, pe strada Ion Câmpineanu, unde bunicii mei, părinții lui tata, avuseseră apartament cu scară și etaj din prima parte a anilor 1960 până în septembrie 1997, la vânzare; astfel se definitivase ruptura lor, a noastră, de fapt, că eu eram cu ei, față de București.
Dumnezeu a văzut și a și judecat deja, ei fiind morți.
M-am uitat la bloc, care era în renovare (a se citi pesemne reabilitare termică) cu schele. În general, la vremea aia se făceau reabilitări din astea, refațadări, prin București.
Sigur că am luat-o pe jos și spre Tineretului (cu Piața Unirii și blocurile frumos colorate în verde dinspre Tineretului), și prin parc, unde am trecut pe lângă fântânile binecunoscute, m-am dus înspre Polivalentă la înălțime și-am pozat zarea tomnatică de după-amiază de toamnă bucureșteană pe-nserat (se vedeau departe Palatul Parlamentului, monumentul militar din Parcul Carol, Intercontinentalul, parcă și vârful blocului Cathedral Plaza), și, desigur, am fost iarăși prin Aleea Trestiana, la fostul loc al lui tata.
În 2011, ambii mei părinți erau încă în viață și în București, chit că pe drumuri strict separate.
Acum, tata este mort din 2012, mama în Germania din 2016, eu tot singur la Pitești. Sigur, Tania, a doua mea mamă, este și ea în București, dar eu sunt un singuratic.
Există o judecată a lui Dumnezeu pentru toată lumea.
Și-am stat și pe bancă în Parcul Tineretului. După asta am luat-o pe lângă Polivalentă și prin Orășelul Copiilor (locurile copilăriei mici...) și-am ieșit spre Berceni, unde am pornit pe jos pe Bulevardul Constantin Brâncoveanu, către Turnul CET Progresu, vizibil din Parcul Tineretului, care este cel mai mare stâlp al Bucureștiului, scoate și fum, și, pentru mine, precursorul stâlpului celui mare de lângă Pitești, care nu scoate fum și este mai înalt.
Am trecut prin dreptul Spitalului Budimex, unde am fost internat pentru meningită între 15 și 31 mai 1994. 15 mai era într-o duminică, și știu că apoi era onomastica cuiva cu prăjituri; îmbolnăvirea mea din 1994 a fost către sfârșitul primăverii, după Paști (1 mai) și într-o duminică am ajuns la spital cu durerea de cap, spunându-mi-se apoi că am stat 16 zile, din care o săptămână cu perfuzie; nu trecuse prea mult din șederea mea când a fost onomastica asta cu prăjiturile, care nu putea fi decât sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena, ca atare 15 mai 1994 era cea mai plauzibilă duminică (era soare afară) în care eu să fi fost adus la spital.
Și acum, în sâmbăta de 29 octombrie 2011, spre seară, cu soare afară, după 17 ani, reajungeam în fața spitalului unde moartea fusese pe lângă mine.
Poate mai bine muream atunci, în 1994. Multă lume ar fi fost scutită de necazuri. Acum, în 2019, e târziu.
Am mers mai departe până la capătul străzii, unde Turnul se vede de aproape și, la intersecția cu strada Luică, este peste drum și un magazin: „LA SEDIU” (!).
Am pozat turnul, l-am admirat și-am plecat mai departe la dreapta pe Strada Luică, una lungă, și turnul rămânea treptat în spate. Mai întâlnisem denumirea Luică într-un articol din ziarul Jurnalul Național.
Mai departe, am umblat pe jos prin cartierele Ferentari și Rahova, și printre case, și la drumul mare. Trebuie că după strada Luică am tăiat Șoseaua Giurgiului și-abia după aia Ferentari și Rahova.
După Rahova vine Șoseaua Alexandriei, și când ajungeam acolo un conlocuitor al zonei m-a întrebat despre un magazin de telefoane mobile. Bineînțeles că nu știam. „Nu știți, ă?”, dar eu am tăcut și-am mers mai departe, nemaispunând cuvinte în plus de tipul „nu sunt de aici”. Pățania din 15 octombrie își făcea efectul.
De la Șoseaua Alexandriei m-am antiaerienizat iar, apoi 13 Septembrie, Ghencea și Strada Brașov, mai departe eu știind bine drumul pe jos până la Păcii-Militari și având suficient timp să ajung acolo și să iau microbuzul înapoi la Pitești. Era deja seară.
Am mers iute la pas printre oameni și am ajuns și la microbuz.
Cred că au fost peste 50 de kilometri în total, în vreo 10-11 ore, pe jos prin București în ziua asta. Nu știu exact cât a ținut totul, nici nu am tras pe hartă și n-am memorat toate străzle, ca să știu de pe Google câți kilometri am mers. Dar asta a fost cea mai lungă drumeție continuă pe jos prin București, deh, și cu poposeală, de dimineața până seara.
******** ******** ******** ********
Așa am ajuns să merg pe jos prin București în anul 2011. Înainte de 15 octombrie a mai fost și 1 octombrie, dar povestea asta rămâne pentru altă dată.
Comentarii
Trimiteți un comentariu