Treceți la conținutul principal

O drumeție într-o noapte de 1 mai

...tot în anul 2003.

În seara de 30 aprilie 2003, supărat după o ceartă cu bunica, și cum deja deschisesem un ditamai sezonul de escapade pe jos, inclusiv noaptea (o să mai zic despre asta), am hotărât, fiind în vacanța de Paști la Piscani, să fac al doilea drum de noapte pe jos, primul o să fie spus într-un episod următor.

În anul acela eram foarte croit să alerg pe jos pe distanțe mai mari și să-mi pun în aplicare mai vechea dorință de a fi hoinar de noapte.

Și înainte de ora 11 seara (22:49 la telefonul public de la chioșcul din sat), după ce am sărit discret poarta curții casei, coboram din Piscani pe DJ731, către DN73 care duce spre Pitești.

Eram a doua oară noaptea pe jos de la Piscani la Pitești, luminile orașului fiind vizibile de acolo, de departe. Venea un mare val de căldură în țară, aproape de recorduri absolute, după frigul care tot fusese în primăvara aia, iar mie îmi sunau în cap melodii de la radio, inclusiv „Candy - Căzut din cer” și „Pops - Bum Bum”.

Și am pornit alergarea pe șosea. Organismul era bine antrenat, mai ales după peripeția de cu câteva nopți... altă dată, altă dată. Am făcut într-o oră și ceva kilometrii rămași, îmi imaginam că o să iau o notă lăudabilă la teza la matematică din mai, după o perioadă de scădere. Natura se trezea la verdeață, era o noapte senină și caldă, după tot frigul care dominase aproape total lunile martie și aprilie.

În acea noapte stâlpul de lângă Arpechim NU era luminat, adevărul este că nu mereu dădeau drumul luminilor.

Am trecut așadar și Mărăcinenii, am intrat în Pitești, unde telefonul de la baza Căii București arăta 00:15 (dacă nu confund cu alt drum). Am urcat fuga aproape toată Calea București, iar sus câțiva tineri mergeau undeva, cineva din grup s-a uitat la mine cu aparent amuzament când m-am apropiat de ei și-am oprit fuga. Eram mai alergător atunci decât acum sau în sezoanele de drumeții 2011 și 2016-2018.

Nu am luat-o direct prin Centru spre sudul orașului, ci am urcat cumva până spre Stadion; la un moment dat mă lătrau niște câini, pe o stradă în urcare de acolo, și un om de pe stradă mi-a zis „Ia-o, ia-o, ia-o p-aicea!”.

Mai încolo țin minte că am coborât Strada Basarabiei, cu țeavă groasă pe marginea din dreapta, între cartierele Craiovei și Prundu. Alergam mulțumit că este din nou joi, 1 mai, cealaltă joi de 1 mai trăită de mine fiind în 1997. 1 mai 1999 fusese sâmbătă, iar acum, în următorul an prebisect, 2003, 1 mai era joi.

Mai departe, în Prundu, m-am dus spre zona cu autostrada. Din pomi cădeau flori, avusese loc o înflorire explozivă sub căldura mare care tocmai se năștea în acele zile. Am trecut pe sub podul de la capăt, unde este șina de tren către Costești, dacă nu mă înșel, și mai departe, la kilometrul 110 și după el.

La acea vreme, lipseau de pe DN65B, între kilometrii 110 și 107, o serie de magazine mari existente astăzi - Jupiter City ioc, Decathlon canci, Carrefour nexam, Pic/Succes nici bechiu (nici nu mai e), doar de METRO era pomeneală, pesemne. Ardeau lumânările Arpechimului și jos era întuneric, nefiind lămpi stradale, așa că era un contrast fascinant cu întunericul dimprejur. Eu nu mai fusesem în București de peste cinci ani încheiați și-mi imaginam cum ar fi să mă duc într-acolo pe întunericul ăsta, în mașina cuiva. Îmi suna în cap altă melodie de la radio, a unei cântărețe pe nume Aurora. Peste câmp, dincolo de Ștefănești și de râul Argeș, sondă cu bec roșu sus pe deal.

Mai alergam și-am ajuns după kilometrul 107, exact la panoul de după care începe, cu adevărat, Autostrada. Aici a fost maximul călătoriei mele de 1 mai 2003.

Dacă băusem cumva apă pe undeva în Pitești, sigur nu aveam niciun fel de provizie solidă sau apoasă de drum, organismul trebuia să reziste strict din resursele proprii - de fapt, până în 2010-2011 NU vorbim de provizii de drumeție, tot ce-am făcut până atunci a fost FĂRĂ bagaj de călătorie.

Și m-am întors de la panou. Bineînțeles că de-aici înainte drumul avea să se îngreuneze, și psihologic, fiind repetarea în sens invers a drumului făcut deja, și fizic, organismul obosind și epuizând treptat resursele de energie, cum era și cald afară; am reintrat în Pitești și dincolo de Prundu am continuat drumul spre Centru. Aproape de gară, patru oameni păreau să aștepte ceva într-o stație și s-au apropiat de mine când au văzut că vin. Unul zice: „Da. Unde mergem?” „În Centru”, zic eu. „În Centru?” „Da”, cred c-am zis. „Da' ai bani pă tine?” (!) „Nu”, recunosc eu. „Păi, vezi?...”, și eu m-am dus mai departe. Nu aveam ce bani să am de la bunica pentru astfel de escapade.

În centrul orașului, unde cred c-am mai băut apă de la arteziană, niște polițiști se jucau cu un câine într-o fântână, și unul s-a uitat la mine, dar nu m-a oprit nimeni.

La coborârea pe Calea București, pe a cărei parte dreaptă mă duceam spre blocul cu „Regent” și spre Podul Viilor, câțiva oameni de la Salubritate erau, și o doamnă din grup m-a întrebat „Băiatu', ai un ceas?”; nici asta n-aveam, trebuia din loc în loc să văd, pe unde apucam, de pildă la ceasul cu termometru care era la acea vreme în dreptul McDonald's-ului de la Magazinul Trivale. Cred c-am zis ceva legat de ora de pe el, și că era 4 fără ceva.

Am reurcat pe șoseaua spre Piscani. Încă era întuneric, iar luna nouă era chiar pe 1 mai, așa că noaptea, deși senină, NU avea lună. Drumul era mai greu acum, nu mai aveam aceeași forță, și am străbătut kilometrii cu răbdare. A început să se lumineze când eram pe ultimii kilometri, aveam bășici și aproape de Piscani am mers desculț pe asfalt, o vreme. Nu a fost singura dată când am făcut așa, dar aici a fost prima.

Se lumina treptat, mai era până la răsărit. Mă uitam la cerul joii de 1 mai și mă gândeam că peste doi ani, în 2005, 1 mai o să fie duminică (NU știam că și Paștele), la fel ca în 1994, iar la anul, în 2004, sâmbătă, ca în 1999.

Era foarte puțin nor sus pe cer spre răsărit. Să fi fost vreo 5 dimineața când am ajuns înapoi acasă. Bunica dormea cu lampa aprinsă. Scăpând neprins, m-am culcat și am visat că eram pe drum lângă o bornă kilometrică.

Să fi fost vreo 43-44 de kilometri pe jos în șase ore și ceva.
Au fost dureri la mușchi.

******** ******** ********* *********

Așa a fost al doilea drum lung noaptea pe jos pe care l-am făcut, când aveam 13 ani. Mă făcea să mă simt deosebit. Era și joia de după Paști.

Comentarii

Cele mai bine văzute

Pe jos de la Pitești la Alexandria

Luni, 18 februarie 2019, o zi cu soare de primăvară emancipată pe-afară, fiind într-o perioadă liberă mai lungă, am dat drumul unei noi drumeții, uneia pe care o doream, anume să fac o dată în viață drumul pe jos din Pitești în Alexandria. În capitala județului „Dili-Dili-Teleorman”, mai fusesem o dată cu microbuzul în sâmbăta noroasă de 26 noiembrie 2011, ca să o vizitez, apoi într-altă sâmbătă, una de vară cu căldură mare (24 iunie 2017), când, după ce m-am întors cu microbuzul de la Drăgășani, unde fusesem pe jos în noaptea „ de Sânziene ”, am plecat cu alt microbuz la Alexandria, pentru că voiam să văd din autobuz câmpia dintre Alexandria și București. Dar cele două drumuri au diferit prin ceva: în 2011, după Costești, s-a mers până pe la Vulpești, unde este intersecția dintre DN65B (spre Roșiorii de Vede) și DJ504 care merge spre Alexandria și Giurgiu. Și mai departe pe acel DJ504 până la Alexandria, pe câtă vreme în 2017 s-a trecut prin Roșiori, unde mai fusesem pe jos cu o

Altă dată am mers pe jos de la Pitești până la Drăgășani

În luna iunie 2017, dacă tot fusesem o dată în viață până la Roșiori, și asta pe jos, am vrut să leg și Drăgășaniul de povestea asta cu mersul pe jos pe distanțe mari, că nici acolo nu mai fusesem vreodată. Îmi dorisem prin decembrie 2011 să fac o călătorie până acolo ( cu microbuzul, la acea vreme, deși și atunci am făcut niște drumeții pe jos), dar o lăsasem încolo pentru nu se știe când. Iar în iunie 2017, „încălzit” zdravăn de mersurile astea pe jos, am hotărât că a venit vremea, în sfârșit, și pentru Drăgășani. Așa că în seara de 23 iunie 2017 (o vineri, imediat după Solstițiu) am pornit-o iar pe jos de acasă, pregătit cu rucsacul obișnuit în spate (cumpărat special de la Decathlonul de lângă autostradă, pe 14 februarie în 2017), cu provizii precum mai mulți litri de apă la PET, mere și ceva ciocolăți, plus vesta de biciclist pentru mersul de noapte ( că pietonii trebuie să poarte și ei îmbrăcăminte semnalizoare noaptea) , luată și asta special, tot de la Decathlon, în iarna a

Drumeție sud-vest-argeșeană de 1 mai

După două luni de amânări sistematice, fiind noi în vacanță în Săptămâna Luminată din cel de-al treilea an de după ultimul Paște sărbătorit pe 1 mai, mi-am făcut în sfârșit ceva mai mult curaj și-am hotărât să plec spre sud-vestul extrem al județului Argeș, recte-Polidecte pe DJ679, care se rupe la sud de Lunca Corbului. Prima dată voisem pe-acolo pe 28 februarie/1 martie (și-am renunțat), după aia ar fi fost de 7-8 Martie (am lăsat-o și pe-asta baltă), mai pe urmă, după ce-am terminat cu vacanța cealaltă pe care-am avut-o personal la serviciu anul ăsta, am mai „trântit” și-alte date de vineri-sâmbătă ca 29/30 martie, 5/6 aprilie, 19-20... și, în fine, mai rămăsese că de pe 30 aprilie plec în sfârșit, cu ocazia libertății prelungite din Săptămâna Luminată. De data asta, ăsta este un exemplu de drumeție trântită cu anticipare pe parcurs, și cu schimbare de plan. Planul inițial, dorit încă din februarie, fusese să ajung până în județul Olt, eventual să ating Teleormanul cu piciorul

TURNEUL AFRICĂNESC AL LUI CEAUŞESCU

Cică se face că, prin toamna anului 1982, Ceauşescu de un Nicolae şi Nicolae Ceauşescu şi-a propus, a ales şi a decis să întreprindă o vizită de pace şi prietenie prin câteva ţări emergente africane. Voia relaţii economice noi, avantajoase şi care să consolideze imaginea României de ţară socialistă puternică. Să vedem cu ce şoşele, cu ce momele şi cum s-a soldat aventura aceasta extracontinentală. 1. BENINUL Începe cu Beninul, o ţară vest-africană mare aproape cât jumătate din România cea strămoşească (ceea ce l-a şi încurajat, de altfel, pe Tovarăşul Carpatin în acest demers), şi are o întrevedere elocventă cu conducătorul Kérékou, un reputat marxist al locului. Ei se întâlnesc pe Muntele Sokbaro şi, cu sprijin logistic de la Bucureşti, discuţiile sunt transmise în direct la radio. Ţara se afla deja în epoca post-colonială, fiind independentă şi având de vreo şapte ani denumirea Benin, căci se numise Dahomey, iar mai înainte-vreme chiar „Regatul Dahomey”, şi cum acum avea un P

Am fost odată pe jos de la Pitești la Roșiorii de Vede

Era 16 iunie 2017 și voiam să fac pe jos, o dată în viață, drumul dintre Pitești și Roșiorii de Vede, plecând vineri seară și ajungând a doua zi acolo. Inițial voisem să-l încep în vinerea de dinainte (9 iunie), dar nu am avut bună stare (dispoziție) să îl încep atunci, era și înnorat și nu-mi venea bine la socoteală. Dar în noaptea următoare era lună plină pe cer, s-a mai înseninat și mi-a părut rău că nu am plecat atunci. Iar în seara de 16 iunie am ieșit într-adevăr din Pitești, pe șoseaua spre Craiova, prin zona de periferie Craiovei - Bradu (piteștenii știu ce înseamnă asta), am luat-o cu răbdare și pas mare prin Albota spre Cerbu și pe la kilometrul 107 am cotit-o într-adevăr la stânga, pe șoseaua la a cărei intrare scrie „Alexandria 102” și, respectiv, „90 Roșiori de Vede”. Deja se întuneca și până să ajung la Costești (unde se află stabilimentul Lactagului) s-a făcut întuneric de tot. Chiar dacă 16 iunie este una dintre cele mai lungi zile din an, totuși la noi orice zi a