...tot în anul 2003.
În seara de 30 aprilie 2003, supărat după o ceartă cu bunica, și cum deja deschisesem un ditamai sezonul de escapade pe jos, inclusiv noaptea (o să mai zic despre asta), am hotărât, fiind în vacanța de Paști la Piscani, să fac al doilea drum de noapte pe jos, primul o să fie spus într-un episod următor.
În anul acela eram foarte croit să alerg pe jos pe distanțe mai mari și să-mi pun în aplicare mai vechea dorință de a fi hoinar de noapte.
Și înainte de ora 11 seara (22:49 la telefonul public de la chioșcul din sat), după ce am sărit discret poarta curții casei, coboram din Piscani pe DJ731, către DN73 care duce spre Pitești.
Eram a doua oară noaptea pe jos de la Piscani la Pitești, luminile orașului fiind vizibile de acolo, de departe. Venea un mare val de căldură în țară, aproape de recorduri absolute, după frigul care tot fusese în primăvara aia, iar mie îmi sunau în cap melodii de la radio, inclusiv „Candy - Căzut din cer” și „Pops - Bum Bum”.
Și am pornit alergarea pe șosea. Organismul era bine antrenat, mai ales după peripeția de cu câteva nopți... altă dată, altă dată. Am făcut într-o oră și ceva kilometrii rămași, îmi imaginam că o să iau o notă lăudabilă la teza la matematică din mai, după o perioadă de scădere. Natura se trezea la verdeață, era o noapte senină și caldă, după tot frigul care dominase aproape total lunile martie și aprilie.
În acea noapte stâlpul de lângă Arpechim NU era luminat, adevărul este că nu mereu dădeau drumul luminilor.
Am trecut așadar și Mărăcinenii, am intrat în Pitești, unde telefonul de la baza Căii București arăta 00:15 (dacă nu confund cu alt drum). Am urcat fuga aproape toată Calea București, iar sus câțiva tineri mergeau undeva, cineva din grup s-a uitat la mine cu aparent amuzament când m-am apropiat de ei și-am oprit fuga. Eram mai alergător atunci decât acum sau în sezoanele de drumeții 2011 și 2016-2018.
Nu am luat-o direct prin Centru spre sudul orașului, ci am urcat cumva până spre Stadion; la un moment dat mă lătrau niște câini, pe o stradă în urcare de acolo, și un om de pe stradă mi-a zis „Ia-o, ia-o, ia-o p-aicea!”.
Mai încolo țin minte că am coborât Strada Basarabiei, cu țeavă groasă pe marginea din dreapta, între cartierele Craiovei și Prundu. Alergam mulțumit că este din nou joi, 1 mai, cealaltă joi de 1 mai trăită de mine fiind în 1997. 1 mai 1999 fusese sâmbătă, iar acum, în următorul an prebisect, 2003, 1 mai era joi.
Mai departe, în Prundu, m-am dus spre zona cu autostrada. Din pomi cădeau flori, avusese loc o înflorire explozivă sub căldura mare care tocmai se năștea în acele zile. Am trecut pe sub podul de la capăt, unde este șina de tren către Costești, dacă nu mă înșel, și mai departe, la kilometrul 110 și după el.
La acea vreme, lipseau de pe DN65B, între kilometrii 110 și 107, o serie de magazine mari existente astăzi - Jupiter City ioc, Decathlon canci, Carrefour nexam, Pic/Succes nici bechiu (nici nu mai e), doar de METRO era pomeneală, pesemne. Ardeau lumânările Arpechimului și jos era întuneric, nefiind lămpi stradale, așa că era un contrast fascinant cu întunericul dimprejur. Eu nu mai fusesem în București de peste cinci ani încheiați și-mi imaginam cum ar fi să mă duc într-acolo pe întunericul ăsta, în mașina cuiva. Îmi suna în cap altă melodie de la radio, a unei cântărețe pe nume Aurora. Peste câmp, dincolo de Ștefănești și de râul Argeș, sondă cu bec roșu sus pe deal.
Mai alergam și-am ajuns după kilometrul 107, exact la panoul de după care începe, cu adevărat, Autostrada. Aici a fost maximul călătoriei mele de 1 mai 2003.
Dacă băusem cumva apă pe undeva în Pitești, sigur nu aveam niciun fel de provizie solidă sau apoasă de drum, organismul trebuia să reziste strict din resursele proprii - de fapt, până în 2010-2011 NU vorbim de provizii de drumeție, tot ce-am făcut până atunci a fost FĂRĂ bagaj de călătorie.
Și m-am întors de la panou. Bineînțeles că de-aici înainte drumul avea să se îngreuneze, și psihologic, fiind repetarea în sens invers a drumului făcut deja, și fizic, organismul obosind și epuizând treptat resursele de energie, cum era și cald afară; am reintrat în Pitești și dincolo de Prundu am continuat drumul spre Centru. Aproape de gară, patru oameni păreau să aștepte ceva într-o stație și s-au apropiat de mine când au văzut că vin. Unul zice: „Da. Unde mergem?” „În Centru”, zic eu. „În Centru?” „Da”, cred c-am zis. „Da' ai bani pă tine?” (!) „Nu”, recunosc eu. „Păi, vezi?...”, și eu m-am dus mai departe. Nu aveam ce bani să am de la bunica pentru astfel de escapade.
În centrul orașului, unde cred c-am mai băut apă de la arteziană, niște polițiști se jucau cu un câine într-o fântână, și unul s-a uitat la mine, dar nu m-a oprit nimeni.
La coborârea pe Calea București, pe a cărei parte dreaptă mă duceam spre blocul cu „Regent” și spre Podul Viilor, câțiva oameni de la Salubritate erau, și o doamnă din grup m-a întrebat „Băiatu', ai un ceas?”; nici asta n-aveam, trebuia din loc în loc să văd, pe unde apucam, de pildă la ceasul cu termometru care era la acea vreme în dreptul McDonald's-ului de la Magazinul Trivale. Cred c-am zis ceva legat de ora de pe el, și că era 4 fără ceva.
Am reurcat pe șoseaua spre Piscani. Încă era întuneric, iar luna nouă era chiar pe 1 mai, așa că noaptea, deși senină, NU avea lună. Drumul era mai greu acum, nu mai aveam aceeași forță, și am străbătut kilometrii cu răbdare. A început să se lumineze când eram pe ultimii kilometri, aveam bășici și aproape de Piscani am mers desculț pe asfalt, o vreme. Nu a fost singura dată când am făcut așa, dar aici a fost prima.
Se lumina treptat, mai era până la răsărit. Mă uitam la cerul joii de 1 mai și mă gândeam că peste doi ani, în 2005, 1 mai o să fie duminică (NU știam că și Paștele), la fel ca în 1994, iar la anul, în 2004, sâmbătă, ca în 1999.
Era foarte puțin nor sus pe cer spre răsărit. Să fi fost vreo 5 dimineața când am ajuns înapoi acasă. Bunica dormea cu lampa aprinsă. Scăpând neprins, m-am culcat și am visat că eram pe drum lângă o bornă kilometrică.
Să fi fost vreo 43-44 de kilometri pe jos în șase ore și ceva.
Au fost dureri la mușchi.
******** ******** ********* *********
Așa a fost al doilea drum lung noaptea pe jos pe care l-am făcut, când aveam 13 ani. Mă făcea să mă simt deosebit. Era și joia de după Paști.
În seara de 30 aprilie 2003, supărat după o ceartă cu bunica, și cum deja deschisesem un ditamai sezonul de escapade pe jos, inclusiv noaptea (o să mai zic despre asta), am hotărât, fiind în vacanța de Paști la Piscani, să fac al doilea drum de noapte pe jos, primul o să fie spus într-un episod următor.
În anul acela eram foarte croit să alerg pe jos pe distanțe mai mari și să-mi pun în aplicare mai vechea dorință de a fi hoinar de noapte.
Și înainte de ora 11 seara (22:49 la telefonul public de la chioșcul din sat), după ce am sărit discret poarta curții casei, coboram din Piscani pe DJ731, către DN73 care duce spre Pitești.
Eram a doua oară noaptea pe jos de la Piscani la Pitești, luminile orașului fiind vizibile de acolo, de departe. Venea un mare val de căldură în țară, aproape de recorduri absolute, după frigul care tot fusese în primăvara aia, iar mie îmi sunau în cap melodii de la radio, inclusiv „Candy - Căzut din cer” și „Pops - Bum Bum”.
Și am pornit alergarea pe șosea. Organismul era bine antrenat, mai ales după peripeția de cu câteva nopți... altă dată, altă dată. Am făcut într-o oră și ceva kilometrii rămași, îmi imaginam că o să iau o notă lăudabilă la teza la matematică din mai, după o perioadă de scădere. Natura se trezea la verdeață, era o noapte senină și caldă, după tot frigul care dominase aproape total lunile martie și aprilie.
În acea noapte stâlpul de lângă Arpechim NU era luminat, adevărul este că nu mereu dădeau drumul luminilor.
Am trecut așadar și Mărăcinenii, am intrat în Pitești, unde telefonul de la baza Căii București arăta 00:15 (dacă nu confund cu alt drum). Am urcat fuga aproape toată Calea București, iar sus câțiva tineri mergeau undeva, cineva din grup s-a uitat la mine cu aparent amuzament când m-am apropiat de ei și-am oprit fuga. Eram mai alergător atunci decât acum sau în sezoanele de drumeții 2011 și 2016-2018.
Nu am luat-o direct prin Centru spre sudul orașului, ci am urcat cumva până spre Stadion; la un moment dat mă lătrau niște câini, pe o stradă în urcare de acolo, și un om de pe stradă mi-a zis „Ia-o, ia-o, ia-o p-aicea!”.
Mai încolo țin minte că am coborât Strada Basarabiei, cu țeavă groasă pe marginea din dreapta, între cartierele Craiovei și Prundu. Alergam mulțumit că este din nou joi, 1 mai, cealaltă joi de 1 mai trăită de mine fiind în 1997. 1 mai 1999 fusese sâmbătă, iar acum, în următorul an prebisect, 2003, 1 mai era joi.
Mai departe, în Prundu, m-am dus spre zona cu autostrada. Din pomi cădeau flori, avusese loc o înflorire explozivă sub căldura mare care tocmai se năștea în acele zile. Am trecut pe sub podul de la capăt, unde este șina de tren către Costești, dacă nu mă înșel, și mai departe, la kilometrul 110 și după el.
La acea vreme, lipseau de pe DN65B, între kilometrii 110 și 107, o serie de magazine mari existente astăzi - Jupiter City ioc, Decathlon canci, Carrefour nexam, Pic/Succes nici bechiu (nici nu mai e), doar de METRO era pomeneală, pesemne. Ardeau lumânările Arpechimului și jos era întuneric, nefiind lămpi stradale, așa că era un contrast fascinant cu întunericul dimprejur. Eu nu mai fusesem în București de peste cinci ani încheiați și-mi imaginam cum ar fi să mă duc într-acolo pe întunericul ăsta, în mașina cuiva. Îmi suna în cap altă melodie de la radio, a unei cântărețe pe nume Aurora. Peste câmp, dincolo de Ștefănești și de râul Argeș, sondă cu bec roșu sus pe deal.
Mai alergam și-am ajuns după kilometrul 107, exact la panoul de după care începe, cu adevărat, Autostrada. Aici a fost maximul călătoriei mele de 1 mai 2003.
Dacă băusem cumva apă pe undeva în Pitești, sigur nu aveam niciun fel de provizie solidă sau apoasă de drum, organismul trebuia să reziste strict din resursele proprii - de fapt, până în 2010-2011 NU vorbim de provizii de drumeție, tot ce-am făcut până atunci a fost FĂRĂ bagaj de călătorie.
Și m-am întors de la panou. Bineînțeles că de-aici înainte drumul avea să se îngreuneze, și psihologic, fiind repetarea în sens invers a drumului făcut deja, și fizic, organismul obosind și epuizând treptat resursele de energie, cum era și cald afară; am reintrat în Pitești și dincolo de Prundu am continuat drumul spre Centru. Aproape de gară, patru oameni păreau să aștepte ceva într-o stație și s-au apropiat de mine când au văzut că vin. Unul zice: „Da. Unde mergem?” „În Centru”, zic eu. „În Centru?” „Da”, cred c-am zis. „Da' ai bani pă tine?” (!) „Nu”, recunosc eu. „Păi, vezi?...”, și eu m-am dus mai departe. Nu aveam ce bani să am de la bunica pentru astfel de escapade.
În centrul orașului, unde cred c-am mai băut apă de la arteziană, niște polițiști se jucau cu un câine într-o fântână, și unul s-a uitat la mine, dar nu m-a oprit nimeni.
La coborârea pe Calea București, pe a cărei parte dreaptă mă duceam spre blocul cu „Regent” și spre Podul Viilor, câțiva oameni de la Salubritate erau, și o doamnă din grup m-a întrebat „Băiatu', ai un ceas?”; nici asta n-aveam, trebuia din loc în loc să văd, pe unde apucam, de pildă la ceasul cu termometru care era la acea vreme în dreptul McDonald's-ului de la Magazinul Trivale. Cred c-am zis ceva legat de ora de pe el, și că era 4 fără ceva.
Am reurcat pe șoseaua spre Piscani. Încă era întuneric, iar luna nouă era chiar pe 1 mai, așa că noaptea, deși senină, NU avea lună. Drumul era mai greu acum, nu mai aveam aceeași forță, și am străbătut kilometrii cu răbdare. A început să se lumineze când eram pe ultimii kilometri, aveam bășici și aproape de Piscani am mers desculț pe asfalt, o vreme. Nu a fost singura dată când am făcut așa, dar aici a fost prima.
Se lumina treptat, mai era până la răsărit. Mă uitam la cerul joii de 1 mai și mă gândeam că peste doi ani, în 2005, 1 mai o să fie duminică (NU știam că și Paștele), la fel ca în 1994, iar la anul, în 2004, sâmbătă, ca în 1999.
Era foarte puțin nor sus pe cer spre răsărit. Să fi fost vreo 5 dimineața când am ajuns înapoi acasă. Bunica dormea cu lampa aprinsă. Scăpând neprins, m-am culcat și am visat că eram pe drum lângă o bornă kilometrică.
Să fi fost vreo 43-44 de kilometri pe jos în șase ore și ceva.
Au fost dureri la mușchi.
******** ******** ********* *********
Așa a fost al doilea drum lung noaptea pe jos pe care l-am făcut, când aveam 13 ani. Mă făcea să mă simt deosebit. Era și joia de după Paști.
Comentarii
Trimiteți un comentariu