În iarna 2016-2017, când deja eram în 2017, am făcut și niște drumeții pe jos care au traversat dealuri înzăpezite, și a mai fost și întuneric.
O să o iau aici pe prima - 28-29 ianuarie 2017.
A fost în limitele județului Argeș, și n-am fost numai pe dealuri - dar să luăm lucrurile pe rând.
Pe 28 ianuarie 2017 era ziua mea de naștere și împlineam douăzeci și șapte de ani. Am ieșit puțin în oraș în prima parte a zilei, apoi am mai stat până după ora patru după-amiază în casă pe internet (cu i mic intenționat), ca după asta, în sfârșit, deși nu mai era foarte mult până să înceapă întunecarea, să plec în drumeție.
Pe la 4 și jumătate (16:30 în limba de lemn) am părăsit casa cu plasa (NU aveam un rucsac atunci, că pe-ăsta l-am decath...luat abia în februarie), dar îmi luasem de bună seamă ceva provizie de drum, în primul rând (iarna) e nevoie de apă, deși pe sezonul rece (și chiar era rece) apa din organism se consumă mai greu, adevărata piatră de încercare e în drumeție vara).
Era soare afară, zăpadă pe jos, dar la ora aia sigur că se coborâse serios spre asfințit. Am ieșit pe la Podul Viilor, urmând ca după podul celălalt, de după mall, cel peste Râul Doamnei înaintea Ștefăneștiului, s-o cotesc frumușel la stânga pe Strada Cavalerului (!!) către zona pe lângă dealuri care e între Pitești și Mioveni. În mintea mea aș fi vrut să ajung spre Mioveni pe jos pe lângă ce credeam eu că sunt acele dealuri, că nu mai mersesem vreodată între Pitești și Mioveni (pe jos sau altfel) decât în maniere care aveau legătură cu șoseaua Pitești-Câmpulung și cu drumul de după Mioveni care trece prin Colibași și, înaintea Mărăcinenilor, face dreapta și răspunde-n... șoseaua Câmpulung-Pitești. Punct.
Strada Cavalerului e ea puțin cam lungă, dar își termină mendrele lângă dealul care se vede în față când se merge, și de-acolo m-am dus mai departe spre nord pe strada Valea Mare, în fapt ajungeam în Valea Mare, aproape de casa lui Liviu Rebreanu (în duminica de 8 decembrie 1996, una cu ploaie și nori, fusesem cu școala de la Piscani în excursie la casa Rebreanu), și soarele era la apus. Nu am intrat pe strada Liviu Rebreanu, ci am continuat în față drumul de pe DJ741 pe DC79 (în asta se transformă strada Valea Mare după intersecția cu a lui Rebreanu, unde DJ-ul continuă). Mai departe, cu deal pe stânga și pe dreapta, se face Enculești, și-a fost una dintre cele mai periculoase mișcări de drum din viața mea. Dacă aș fi luat-o pe Liviu Rebreanu drept înainte și tot înainte, aș fi ajuns și la Colibași...
De ce periculos? Erau oameni conlocuitori, care corect politic se cheamă „rromi” și incorect țigani, și ei, cum au văzut străinul, cum s-au luat de mine. Am stat puțin de vorbă cu Vasile, unul de-al lor, care era bruscant și zicea că mă împușcă și că are cuțit. I-am zis și eu cum mă cheamă, de unde sunt și ce fac cu drumeția, și mă întreba și el ce fac dacă mă întreabă poliția. Sigur că aș fi avut și ce să zic poliției, dacă m-ar fi întrebat ce fac pe drum. Când plecam de acolo, s-a dus și el spre ai lui și le striga de mine „E din Pitești!”.
Drumul ăla comunal mai continuă, dar nu cu mult, la un moment dat se înfundă în fața unui deal. Se întuneca, era o casă cu lampă electrică alături, lângă acel deal înzăpezit, și... de-aici încolo începe aventura deluroasă.
Între Pitești, Ștefănești și Mioveni sunt o sumedenie de dealuri, unele lângă altele, dacă nu sunt prost la geografie ele fac parte din Podișul Getic, secțiunea Argeș. Nu sunt ele prea înalte, că sunt și cam departe de munte și aproape de câmpie, dar tot își au sutele lor de metri (peste mare). Eu tocmai trebuia să încep cățărarea pe panta înzăpezită a unui astfel de deal, în seara de ziua mea.
Și m-am aburcat pe ea, anevoie. Trebuia să mă agăț bine în zăpadă, să mă înfig prin ea în pământ, să mă iau de cioturile mai acătării / de tulpina de copac la dispoziție; câinele lătra tare, dar nu a ieșit nimeni la mine; am cam alunecat, dădeam zăpadă în jos străduindu-mă să urc panta; m-am sprijinit de o tulpină de arbore; în fine, la urmă am dovedit panta și-am continuat să urc dealul prin zăpadă, sub cerul senin în intunecare, și-am găsit și-un drumeag în zăpadă, urcând mai departe printre arbori, în singurătatea dealului.
Nu am fost de foarte multe ori pe dealuri, mai degrabă în primii zece ani de viață prin zona de la Piscani încolo, iar acum, în ianuarie 2017, chiar veneam după o pauză considerabilă de mers pe vreun deal pe undeva. Sigur că în 2011... dar oi ajunge și-acolo. Și-am urcat drumul, cu gândurile mele.
Eram destul de abătut sufletește, mă gândeam la ceva anume în ziua asta, ca atare incidentul țigănesc, deși m-a speriat, totuși nu m-a afectat adecvat, la cât de supărat eram cu ce mă gândeam eu. Și mergeam singur pe deal aproape de o noapte înzăpezită și rece de iarnă, la sfârșitul zilei mele. Mă gândeam și la cântecul „Look down, Lord” al lui John Williams.
Pe la 6 și jumătate seara am trecut telefonul în modul Avion, să nu mă poată suna nimeni când drumețesc.
Era și planeta Venus sus pe cer. Sigur că mai departe a trebuit să exersez și coborârea pe panta de deal cu zăpadă, cu atenție, sprijinindu-mă de tulpină după tulpină, dealurile sunt mai multe, cobori unul, în față-i altul, mai este și tufăriș pe jos între dealuri; pe urmă, iar aventură la urcarea următorului; se întuneca de tot și eram singur în pustietatea înzăpezită de deal.
La intrarea în pădurea de pe panta apuseană de urcare a unui alt deal, am îngenuncheat puțin în zăpadă să mă rog pentru ceva.
Dacă mă opream puțin, puteam să pătrund liniștea locului; însă eram în permanent freamăt cu pașii, așa că tăcerea din jur NU mă putea izbi, mai ales când sufletul clocotește. Am ajuns sus și pe dealul ăsta următorul, am urlat puțin a pădure (pe diferite octave), dar nu sunt deprins cu zbieratul și nici nu-mi place firea gălăgioasă; acolo sus pe deal era și o sondă.
Am mers mai departe către nord. Noaptea, iarna, cu zăpadă, cer înstelat și copaci golași de frunze, cât e noaptea de lungă, NU este mare întuneric la pădure, nota bene, era chiar destulă lumină ca să văd pe unde merg și nicicum să nu dau cu ochii în cioturi (de dat în gropi nu prea e potrivit să zicem, că sub zăpada aia se pot ascunde Ț chestii). Eram îmbrăcat în negru, noaptea pe albul zăpezii de pădure pustie. Nici animalele ori păsările nu se simțeau.
Și cerul înstelat avea niște vapori de apă în el, și orașele îl luminau și ele la vapori oarecum, putându-se ghici pe el izul luminii artificiale a Miovenilor, de pildă. O puteam vedea când eram sus în prima pădure. Și atunci, ce întuneric noaptea iarna?
Mai mult întuneric e vara la pădure, cu frunzișul acela, și cerul poate fi întunecos (nori închiși), mi-am amintit că spunea tata ceva despre întunericul din pădurea de munte. Dar aici, unde eram pe deal, stabilim clar că NU era mare întuneric.
Am continuat cu drumul. Mi-aduc aminte că în alt loc am avut de urcat altă pantă dificilă, cu tufăriș, spini și ceva lemn mare sau fragment de buștean în ea; în fine, cu migală, se poate urca și așa ceva. La coborâre de pantă am zis că trebuia să am grijă la tulpini, să mă țin de ele, dintr-una într-alta, și desigur, să pun pașii pe pantă cu atenție, ca atare NU prea am căzut. Aveam să ajung, cred, în zona Valea Corbului-Cârstieni ca următoare localități, dar până acolo țin minte că am coborât în alergare o pantă de deal cu drumeag de zăpadă, și îmi părea bine că reușesc să tot cobor fără a cădea. A fost o porțiune destul de lungă, sigur nu avea doar o singură sută de metri. Era acum noapte în toată puterea cuvântului, dar fără întunecimea de rigoare, cum am zis mai devreme. Pe urmă am continuat pe drum de pădure, jos, și se ghicea apropierea de sat.
Dreapta... stânga... copaci... luminile primelor case. Așa am reintrat printre oameni, dar de-acum de-abia am mai trecut pe lângă cineva și nu avea să se mai ia nimeni de mine drumul ăsta. Dacă am ajuns unde am zis că am ajuns, atunci am început niște kilometri pe jos spre sud până la șoseaua veche spre București, după ce am ieșit dintr-o uliță pe DJ704B, și deduc că aveam să mai ajung și a doua oară aici... altă dată. Și-am luat-o înainte cu pas iute pe falia Valea Corbului - Cârstieni - Urlucea - Râncăciov (paralela cu longitudinala) - Gorganu-Călinești, dinspre Glodu.
Ho, că-s destui kilometri. La un moment dat, pe stânga drumului, lângă dealul cu pădure, este un izvor. Cred c-am băut puțin din el, cum să nu. Mai pe dreapta, tot delurime, și sondă sus. De altfel, noaptea, privind dinspre Pitești la dealurile dinspre Mioveni-Ștefănești, cu siguranță se vede ceva bec de sondă. Eu tot cu gândurile mele specifice, și noaptea curgea mai departe. A durat ceva timp printre casele oamenilor. Până să ajung la șoseaua mare...
În fine, am ieșit în ea prin zona lui „Km 100”, de fapt cred că dincoace de piatra 100, este indicator rutier albastru cu „Bcuurești 100” și „Pitești 14” peste drum, și la intrarea pe DJ scrie GORGANU. Acum trebuia să merg pe jos spre Pitești, dar am refuzat să fac înapoi toată șioseaua (!) veche, mai fusesem pe ea în sens invers în... lasă asta, altă dată, dar acum, pe la kilometrul 102, am făcut stânga spre Barajul Golești, mai fusesem și pe-acolo, dar acum voiam s-o apuc pe-un segment special de drum spre Pitești, nemaiumblat.
Și deci pe la Udeni-Zăvoi de Călinești, până la intersecția cu DJ704C, care merge printre casele oamenilor spre râul Argeș și traversează și șina de tren spre București, ce merge la sud de DN7 pe partea asta. De fapt, permanent, drumul cu trenul spre București este la miazăzi față de Șoseaua Veche, ajunge să ne uităm în București pe unde vine Chitila și pe unde-i Gara de Nord (că-i mai jos pe hartă), ca să ne dăm seama.
A doua oară pe acest DJ spre Barajul Golești, noaptea, până la urmă am trecut podul peste Argeș, cu apa care curgea aburindă în noapte, dar după asta NU am mai intrat în DJ702G pe la Cătanele, ci-am luat-o mai lăturalnic prin tufe, e și-o pădurice pe-acolo, la sud de lacul Golești, un sfârtoc de natură. De fapt, între lac și casele de pe marginea dreaptă (nordică) a DJ-ului, este permanent pădure până pe la Paneuro, și eu m-am furișat pe-acolo la marginea grădinilor oamenilor, mai dând prin pădure, mergând cu răbdare prin zăpadă, ori prin lemnăria pădurii. Am trecut așa și pe lângă Recea, s-a făcut 29 ianuarie, dar tot n-am ieșit pe asfalt, ci și prin dreptul Paneuro-ului am ales hățișul lemnos al pădurii, strecurându-mă prin el cu răbdare și-apoi apucând pe câmpul înzăpezit de-am găsit drumeagul de pământ (acum cu zăpadă) care merge pe-acolo paralel cu Șoseaua de Centură de Sud a Piteștiului, eu știind că pot ajunge spre Prundu pe calea asta, fără să ies sus frizând autostrada, ci alegând calea naturii.
Și-am mers pe jos pe-acolo. Când drumeagul (nemarcat pe hartă, adică se vede, dar nu are nume) trece pe sub Centură, asta în spatele lui „Jupiter City”, este un tunel, un gang din beton; am cântat puțin în el, m-a impresionat, m-am gândit la drumarii prin iernatic și prin beznatic. Mai departe, vin pe rând strada Marin Preda și strada Bănănăi (nu, nu are legătură cu Bonononos), pe unde se taie iar șina de tren spre București, și după asta este cimitirul de la marginea cartierului Prundu, apoi gata, din nou în Piteștiul de blocuri.
Și-am trecut pe jos prin Prundu, de unde am băut apă de la un izvor de stradă, și-am trecut pe lângă o doamnă. Mai aveam niște kilometri până acasă, stau la nord de mijlocul orașului, iar Piteștiul este un oraș suplu, are vreo zece kilometri de la Bascov la Autostradă (a se citi Prundu-Sud-A1-Craiova). Dar tot am ajuns acasă.
Au fost vreo 54 de kilometri în cam nouă ore, cred.
**** **** **** **** **** ****
Așa a fost o drumeție deluroasă și păduroasă într-o noapte de iarnă pe zăpadă.
O să o iau aici pe prima - 28-29 ianuarie 2017.
A fost în limitele județului Argeș, și n-am fost numai pe dealuri - dar să luăm lucrurile pe rând.
Pe 28 ianuarie 2017 era ziua mea de naștere și împlineam douăzeci și șapte de ani. Am ieșit puțin în oraș în prima parte a zilei, apoi am mai stat până după ora patru după-amiază în casă pe internet (cu i mic intenționat), ca după asta, în sfârșit, deși nu mai era foarte mult până să înceapă întunecarea, să plec în drumeție.
Pe la 4 și jumătate (16:30 în limba de lemn) am părăsit casa cu plasa (NU aveam un rucsac atunci, că pe-ăsta l-am decath...luat abia în februarie), dar îmi luasem de bună seamă ceva provizie de drum, în primul rând (iarna) e nevoie de apă, deși pe sezonul rece (și chiar era rece) apa din organism se consumă mai greu, adevărata piatră de încercare e în drumeție vara).
Era soare afară, zăpadă pe jos, dar la ora aia sigur că se coborâse serios spre asfințit. Am ieșit pe la Podul Viilor, urmând ca după podul celălalt, de după mall, cel peste Râul Doamnei înaintea Ștefăneștiului, s-o cotesc frumușel la stânga pe Strada Cavalerului (!!) către zona pe lângă dealuri care e între Pitești și Mioveni. În mintea mea aș fi vrut să ajung spre Mioveni pe jos pe lângă ce credeam eu că sunt acele dealuri, că nu mai mersesem vreodată între Pitești și Mioveni (pe jos sau altfel) decât în maniere care aveau legătură cu șoseaua Pitești-Câmpulung și cu drumul de după Mioveni care trece prin Colibași și, înaintea Mărăcinenilor, face dreapta și răspunde-n... șoseaua Câmpulung-Pitești. Punct.
Strada Cavalerului e ea puțin cam lungă, dar își termină mendrele lângă dealul care se vede în față când se merge, și de-acolo m-am dus mai departe spre nord pe strada Valea Mare, în fapt ajungeam în Valea Mare, aproape de casa lui Liviu Rebreanu (în duminica de 8 decembrie 1996, una cu ploaie și nori, fusesem cu școala de la Piscani în excursie la casa Rebreanu), și soarele era la apus. Nu am intrat pe strada Liviu Rebreanu, ci am continuat în față drumul de pe DJ741 pe DC79 (în asta se transformă strada Valea Mare după intersecția cu a lui Rebreanu, unde DJ-ul continuă). Mai departe, cu deal pe stânga și pe dreapta, se face Enculești, și-a fost una dintre cele mai periculoase mișcări de drum din viața mea. Dacă aș fi luat-o pe Liviu Rebreanu drept înainte și tot înainte, aș fi ajuns și la Colibași...
De ce periculos? Erau oameni conlocuitori, care corect politic se cheamă „rromi” și incorect țigani, și ei, cum au văzut străinul, cum s-au luat de mine. Am stat puțin de vorbă cu Vasile, unul de-al lor, care era bruscant și zicea că mă împușcă și că are cuțit. I-am zis și eu cum mă cheamă, de unde sunt și ce fac cu drumeția, și mă întreba și el ce fac dacă mă întreabă poliția. Sigur că aș fi avut și ce să zic poliției, dacă m-ar fi întrebat ce fac pe drum. Când plecam de acolo, s-a dus și el spre ai lui și le striga de mine „E din Pitești!”.
Drumul ăla comunal mai continuă, dar nu cu mult, la un moment dat se înfundă în fața unui deal. Se întuneca, era o casă cu lampă electrică alături, lângă acel deal înzăpezit, și... de-aici încolo începe aventura deluroasă.
Între Pitești, Ștefănești și Mioveni sunt o sumedenie de dealuri, unele lângă altele, dacă nu sunt prost la geografie ele fac parte din Podișul Getic, secțiunea Argeș. Nu sunt ele prea înalte, că sunt și cam departe de munte și aproape de câmpie, dar tot își au sutele lor de metri (peste mare). Eu tocmai trebuia să încep cățărarea pe panta înzăpezită a unui astfel de deal, în seara de ziua mea.
Și m-am aburcat pe ea, anevoie. Trebuia să mă agăț bine în zăpadă, să mă înfig prin ea în pământ, să mă iau de cioturile mai acătării / de tulpina de copac la dispoziție; câinele lătra tare, dar nu a ieșit nimeni la mine; am cam alunecat, dădeam zăpadă în jos străduindu-mă să urc panta; m-am sprijinit de o tulpină de arbore; în fine, la urmă am dovedit panta și-am continuat să urc dealul prin zăpadă, sub cerul senin în intunecare, și-am găsit și-un drumeag în zăpadă, urcând mai departe printre arbori, în singurătatea dealului.
Nu am fost de foarte multe ori pe dealuri, mai degrabă în primii zece ani de viață prin zona de la Piscani încolo, iar acum, în ianuarie 2017, chiar veneam după o pauză considerabilă de mers pe vreun deal pe undeva. Sigur că în 2011... dar oi ajunge și-acolo. Și-am urcat drumul, cu gândurile mele.
Eram destul de abătut sufletește, mă gândeam la ceva anume în ziua asta, ca atare incidentul țigănesc, deși m-a speriat, totuși nu m-a afectat adecvat, la cât de supărat eram cu ce mă gândeam eu. Și mergeam singur pe deal aproape de o noapte înzăpezită și rece de iarnă, la sfârșitul zilei mele. Mă gândeam și la cântecul „Look down, Lord” al lui John Williams.
Pe la 6 și jumătate seara am trecut telefonul în modul Avion, să nu mă poată suna nimeni când drumețesc.
Era și planeta Venus sus pe cer. Sigur că mai departe a trebuit să exersez și coborârea pe panta de deal cu zăpadă, cu atenție, sprijinindu-mă de tulpină după tulpină, dealurile sunt mai multe, cobori unul, în față-i altul, mai este și tufăriș pe jos între dealuri; pe urmă, iar aventură la urcarea următorului; se întuneca de tot și eram singur în pustietatea înzăpezită de deal.
La intrarea în pădurea de pe panta apuseană de urcare a unui alt deal, am îngenuncheat puțin în zăpadă să mă rog pentru ceva.
Dacă mă opream puțin, puteam să pătrund liniștea locului; însă eram în permanent freamăt cu pașii, așa că tăcerea din jur NU mă putea izbi, mai ales când sufletul clocotește. Am ajuns sus și pe dealul ăsta următorul, am urlat puțin a pădure (pe diferite octave), dar nu sunt deprins cu zbieratul și nici nu-mi place firea gălăgioasă; acolo sus pe deal era și o sondă.
Am mers mai departe către nord. Noaptea, iarna, cu zăpadă, cer înstelat și copaci golași de frunze, cât e noaptea de lungă, NU este mare întuneric la pădure, nota bene, era chiar destulă lumină ca să văd pe unde merg și nicicum să nu dau cu ochii în cioturi (de dat în gropi nu prea e potrivit să zicem, că sub zăpada aia se pot ascunde Ț chestii). Eram îmbrăcat în negru, noaptea pe albul zăpezii de pădure pustie. Nici animalele ori păsările nu se simțeau.
Și cerul înstelat avea niște vapori de apă în el, și orașele îl luminau și ele la vapori oarecum, putându-se ghici pe el izul luminii artificiale a Miovenilor, de pildă. O puteam vedea când eram sus în prima pădure. Și atunci, ce întuneric noaptea iarna?
Mai mult întuneric e vara la pădure, cu frunzișul acela, și cerul poate fi întunecos (nori închiși), mi-am amintit că spunea tata ceva despre întunericul din pădurea de munte. Dar aici, unde eram pe deal, stabilim clar că NU era mare întuneric.
Am continuat cu drumul. Mi-aduc aminte că în alt loc am avut de urcat altă pantă dificilă, cu tufăriș, spini și ceva lemn mare sau fragment de buștean în ea; în fine, cu migală, se poate urca și așa ceva. La coborâre de pantă am zis că trebuia să am grijă la tulpini, să mă țin de ele, dintr-una într-alta, și desigur, să pun pașii pe pantă cu atenție, ca atare NU prea am căzut. Aveam să ajung, cred, în zona Valea Corbului-Cârstieni ca următoare localități, dar până acolo țin minte că am coborât în alergare o pantă de deal cu drumeag de zăpadă, și îmi părea bine că reușesc să tot cobor fără a cădea. A fost o porțiune destul de lungă, sigur nu avea doar o singură sută de metri. Era acum noapte în toată puterea cuvântului, dar fără întunecimea de rigoare, cum am zis mai devreme. Pe urmă am continuat pe drum de pădure, jos, și se ghicea apropierea de sat.
Dreapta... stânga... copaci... luminile primelor case. Așa am reintrat printre oameni, dar de-acum de-abia am mai trecut pe lângă cineva și nu avea să se mai ia nimeni de mine drumul ăsta. Dacă am ajuns unde am zis că am ajuns, atunci am început niște kilometri pe jos spre sud până la șoseaua veche spre București, după ce am ieșit dintr-o uliță pe DJ704B, și deduc că aveam să mai ajung și a doua oară aici... altă dată. Și-am luat-o înainte cu pas iute pe falia Valea Corbului - Cârstieni - Urlucea - Râncăciov (paralela cu longitudinala) - Gorganu-Călinești, dinspre Glodu.
Ho, că-s destui kilometri. La un moment dat, pe stânga drumului, lângă dealul cu pădure, este un izvor. Cred c-am băut puțin din el, cum să nu. Mai pe dreapta, tot delurime, și sondă sus. De altfel, noaptea, privind dinspre Pitești la dealurile dinspre Mioveni-Ștefănești, cu siguranță se vede ceva bec de sondă. Eu tot cu gândurile mele specifice, și noaptea curgea mai departe. A durat ceva timp printre casele oamenilor. Până să ajung la șoseaua mare...
În fine, am ieșit în ea prin zona lui „Km 100”, de fapt cred că dincoace de piatra 100, este indicator rutier albastru cu „Bcuurești 100” și „Pitești 14” peste drum, și la intrarea pe DJ scrie GORGANU. Acum trebuia să merg pe jos spre Pitești, dar am refuzat să fac înapoi toată șioseaua (!) veche, mai fusesem pe ea în sens invers în... lasă asta, altă dată, dar acum, pe la kilometrul 102, am făcut stânga spre Barajul Golești, mai fusesem și pe-acolo, dar acum voiam s-o apuc pe-un segment special de drum spre Pitești, nemaiumblat.
Și deci pe la Udeni-Zăvoi de Călinești, până la intersecția cu DJ704C, care merge printre casele oamenilor spre râul Argeș și traversează și șina de tren spre București, ce merge la sud de DN7 pe partea asta. De fapt, permanent, drumul cu trenul spre București este la miazăzi față de Șoseaua Veche, ajunge să ne uităm în București pe unde vine Chitila și pe unde-i Gara de Nord (că-i mai jos pe hartă), ca să ne dăm seama.
A doua oară pe acest DJ spre Barajul Golești, noaptea, până la urmă am trecut podul peste Argeș, cu apa care curgea aburindă în noapte, dar după asta NU am mai intrat în DJ702G pe la Cătanele, ci-am luat-o mai lăturalnic prin tufe, e și-o pădurice pe-acolo, la sud de lacul Golești, un sfârtoc de natură. De fapt, între lac și casele de pe marginea dreaptă (nordică) a DJ-ului, este permanent pădure până pe la Paneuro, și eu m-am furișat pe-acolo la marginea grădinilor oamenilor, mai dând prin pădure, mergând cu răbdare prin zăpadă, ori prin lemnăria pădurii. Am trecut așa și pe lângă Recea, s-a făcut 29 ianuarie, dar tot n-am ieșit pe asfalt, ci și prin dreptul Paneuro-ului am ales hățișul lemnos al pădurii, strecurându-mă prin el cu răbdare și-apoi apucând pe câmpul înzăpezit de-am găsit drumeagul de pământ (acum cu zăpadă) care merge pe-acolo paralel cu Șoseaua de Centură de Sud a Piteștiului, eu știind că pot ajunge spre Prundu pe calea asta, fără să ies sus frizând autostrada, ci alegând calea naturii.
Și-am mers pe jos pe-acolo. Când drumeagul (nemarcat pe hartă, adică se vede, dar nu are nume) trece pe sub Centură, asta în spatele lui „Jupiter City”, este un tunel, un gang din beton; am cântat puțin în el, m-a impresionat, m-am gândit la drumarii prin iernatic și prin beznatic. Mai departe, vin pe rând strada Marin Preda și strada Bănănăi (nu, nu are legătură cu Bonononos), pe unde se taie iar șina de tren spre București, și după asta este cimitirul de la marginea cartierului Prundu, apoi gata, din nou în Piteștiul de blocuri.
Și-am trecut pe jos prin Prundu, de unde am băut apă de la un izvor de stradă, și-am trecut pe lângă o doamnă. Mai aveam niște kilometri până acasă, stau la nord de mijlocul orașului, iar Piteștiul este un oraș suplu, are vreo zece kilometri de la Bascov la Autostradă (a se citi Prundu-Sud-A1-Craiova). Dar tot am ajuns acasă.
Au fost vreo 54 de kilometri în cam nouă ore, cred.
**** **** **** **** **** ****
Așa a fost o drumeție deluroasă și păduroasă într-o noapte de iarnă pe zăpadă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu