De această dată drumeția este cea mai proaspătă, făcută pe 23 și 24 ianuarie 2019.
Anul trecut pe 28 iulie, când mergeam prima dată pe jos până la Ștefan cel Mare, pe la mijlocul Șerbăneștilor din comuna Rociu, acolo unde avem 35 Ștefan cel Mare și „Negrași 17” și DJ659 cotește brusc la stânga, am văzut cum mai în față-dreapta pornește alt drum (DJ703B) la care e distanța 9 Costești și care-o ia spre apus peste câmp, și mi-am zis atunci că poate odată o să mă duc pe jos și pe-acolo, pe unde NU umblasem, ca să ajung iarăși prin Costești, pentru kilometrii noi de pe acest drumeag.
Și pentru 23 ianuarie în 2019 am hotărât ca seara, după serviciu, să fac drumul ăsta pe jos, prin Șerbănești și Costești, chit că de la Costești la Pitești mai fusesem pe jos în 20-21 iulie anul trecut, ieșind pe după Bradu la dreapta peste câmp pe DJ659A care trece pe la Pârvu Roșu, și anticipând c-am să fiu înapoi spre dimineață acasă, joi, 24 ianuarie 2019. Că doar suntem liberi astăzi.
Am făcut rucsacul cu șase mere, aproape un kilogram de pâine, patru litri și ceva de apă (una din sticle fiind plină până la dop), vesta de noapte am pus-o direct pe mine și mănușile într-un buzunar de la rucsac, pentru siguranță, chit că acuma nu mai e chiar așa de frig - dar a fost bine că le-am luat. Am luat și bani de drum, în ideea că mai iau ceva de la magazinul unei benzinării (apă, eventual suc, ciocolată).
Și pe la 18:40 seara am ieșit din casă. Am mers la început pe drumul obișnuit spre serviciu (Calea Bascovului, Strada Depozitelor, Costache Negri), pe urmă mai departe cu ocolul în zona mai singuratică Târgul din Vale (care trece pe lângă Restaurantul Zahana și râul Argeș), și-apoi pe strada Lânăriei, unde barierele pentru tren erau lăsate și m-am pus și eu pe-o piatră înaltă, așteptând cam zece minute-un sfert de oră trecerea Săgeții Albastre dinspre București.
Pe urmă în sus pe Strada Basarabiei și după asta stânga-sus spre Bradu, unde pe DJ659 m-am dus înainte pe lângă Târgul Săptămânal (e un câine rău acolo), adică pe drumul care duce spre Ștefan cel Mare.
Am iuțit treptat pasul și-am mers cu răbdare prin zona Geamăna-Bradu, satul Bradu fiind foarte lung (m-a uimit chiar și acum cu lungimea lui, deși am mai fost prin el de patru ori pe jos de la un cap la altul), apoi prin câmp către Suseni, unde se căsca pustietatea de noapte.
Se distingea pe întuneric silueta furnalului de lângă Arpechim.
Cerul era înnorat aproape de tot, dar se intuia luna printre niște crăpături de nori (mare și în descreștere). Am făcut o primă oprire pentru organism, luând și câtăva zăpadă în gură. Pasul era rapid de-acum.
Am continuat cu răbdare kilometrii de câmp, lăsând în urmă prima cotitură spre Costești, am trecut și printre copacii care apar la un moment dat pe marginea drumului, am trecut și pe lângă o linie de înaltă tensiune al cărei fârâit mi s-a părut interesant (m-am întrebat cum o fi să dormi sub un astfel de lucru) și, fiind drumul destul de pustiu și fără oameni în jur, am zis că asta-i singurătatea care-mi place mie, adică atunci când sunt la drumul mare. Și-am reintrat în comuna Suseni, unde întâi se trece printre case la Cerșani-Burdești, abia apoi prin satul omonim Suseni, care nu-i prea mic, și pe urmă și prin Țuțulești.
Prin prima parte a comunei, pe un gard, mi s-a părut că văd scris „VÂND UN BALOȚI” și m-am amuzat. E ca atunci când zici „un polițiști”.
Iarăși au fost ceva kilometri de făcut pe jos. Din când în când picura, și-mi părea rău că nu ninge, că acuma în ianuarie vremea e de nins, nu să ne plouă de să ne rupă.
Mi-am zis că mai bine era vremea ca pe 12 februarie 2017 (când noaptea mă ninsese pe la Călinești-Ștefănești).
Mergeam cu pași iuți, cu vigoare în organism, și lăsam treptat satele astea în urmă, unul câte unul. Bornele kilometrice rămâneau în urma mea cu spor una câte una, și când treceam pe lângă una dintre ele am zis cam așa: „Curgeți, tată, curgeți, curgeți. Curgeți bine”. Și deviza drumețiilor mari este să curgă kilometrii.
Pașii erau foarte repezi.
Pe la Țuțulești, credeam deja că am ajuns la Șerbănești și începeam chiar să mă tem să nu las drumul țintit spre Costești din greșeală în urmă. Dar nu a fost așa. Drumul spre Șerbănești își are droaia lui de kilometri, și-am realizat apoi că abia ieșeam din Țuțulești.
Ceva mai în față, am revăzut într-adevăr Șerbăneștiul, mergând tot repede și așteptând să ajung spre zona unde țineam eu minte că e drumul către Costești. Pe-aici sunt niște bâlbe de kilometraj în privința lui Ștefan cel Mare: prima dată scrie „Ștefan cel Mare 36”, dar mai în față unde DJ659 face la dreapta, apare „Ștefan cel Mare 37”. Mi-am zis că poate că primul 36 trebuia să fie de fapt 39.
Am făcut dreapta, pe zona unde DJ659 se înlocuiește temporar pe hartă cu DJ703B, și în mintea mea rămăsesem cu impresia că mai departe drumul spre Costești este în continuarea acestui segment care face la dreapta spre apus, adică tot mai prin față; dar nu era așa, chit că-i vorba tot de DJ703B; șoseaua mare continuă și cu o cotitură la stânga, iar drumeagurile ocazionale care se desprind pe-acolo sigur NU sunt vreun drum spre Costești.
Începeam să mă îngrijorez mai serios.
Ceva mai în față, se vedea cum fac pauză (credeam că se termină) casele Șerbăneștiului și chiar am intrat la idei, temându-mă, cum țineam minte greșit locul indicatorului cu „9 Costești”, ca nu cumva totuși să fi lăsat drumul în spate, fără a mai fi indicatorul la vedere; mi-am pus problema ca mai apoi s-o iau de-a dreptul la pas pe câmp, pentru găsirea drumului spre Costești, dar mai înainte de asta să mă uit pe telefon pe Google Hărți, să văd exact unde sunt și unde-i drumul. Era deja trecut de ora 11 seara (11:04).
Și Șerbăneștiul mai continuă o bucată dincolo de asta, eu am avut impresia că acolo era și capătul satului.
Și m-am oprit să mă uit. Pe telefon, surpriză, cotitura salvatoare era doar cu puțin, vreo sută de metri, în fața mea; mi-am zis ceva de tipul „Ia uite, tată, era chiar în fața mea!... Mai aveam așa de puțin!”.
Într-adevăr, era și indicatorul cu „9 Costești” peste drum de alt indicator cu Ștefan cel Mare 35 și Negrași 17 (după ieșirea din Pitești scrie 54 Ștefan cel Mare).
Am pornit pe drumul care era ceva mai înzăpezit și se făcea de pământ, printre casele care mai erau, spre apus către câmpul dinspre Costești.
La ultimele case, mi-am zis că oamenii ăștia trebuie să fie niște fericiți, adică aceia aflați la buza pustietății câmpului.
Și am intrat în zona de câmp, lăsând treptat casele și luminile restului de Șerbănești în spate. Drumul avea bălți înghețate sau nu, și mai călcam prin ele, dar nu era totul topit, așa că nu era chiar glodoșenie. M-am oprit puțin, aplecat cu palmele pe genunchi, ascultând liniștea câmpului (bătea vântul) și mai cântând.
Am continuat cu drumul, luminile acelea rămânând tot mai departe, și m-am mai oprit să ascult... vântul câmpului, în jur fiind zăpadă. Mă bătea vântul peste față. Cerul era acum complet înnorat, nici luna nu se mai ghicea, și era albiu; pustietate alb-închisă de noapte, dar nu chiar așa de întuneric, fiind noapte albă de iarnă.
Aproape de miezul nopții, am dat de o troiță cu ușiță pe marginea stângă a drumului, pe la jumătatea căii spre Costești; și de fapt, chiar pe la jumătatea fizică și cronologică a întregului meu drum de astă-noapte. Am intrat.
Înăuntru, două lavițe din beton; pe pereți se distingeau fresce, și Domnul Iisus Hristos. M-am așezat pe banca stângă (de răsărit) și m-am întins puțin; era 11 și 55 și afară huruia vântul câmpului.
Așa m-a prins 24 Ianuarie.
Am așteptat să treacă miezul nopții, ca să se facă joi și să se termine ziua de post, și să mănânc ceva din rucsac. Nu băusem încă deloc din apa luată. Era interesant să stau așa, singur în pustietatea vântoasă a câmpului de iarnă înzăpezit, noaptea în întunericul unei troițe.
Am mâncat două mere și două felii de pâine, apoi am ieșit ca să mai descarc organismul. Frigul m-a pătruns, stând așa mai mult timp pe loc, și mi-a părut rău că-mi păruse rău că nu ninge, acum convenindu-mi să fie mai cald.
Cum aveam vesta descheiată peste haina de mi-o luasem de-acasă, mi-am încheiat-o cu fermoarul și mi-am pus și mănușile, de care-mi părea bine acum că le-am luat, chit că prevedeam că la mersul iute o să mă mai încălzesc la loc; era 12 și 17 minute noaptea când mă pregăteam de plecare.
Pornind mai departe, au început să se vadă luminile dinspre Costești. Totuși mai aveam de răbdat câțiva kilometri, ele nefiind chiar așa de aproape, și cu pas repede, treptat, am ajuns mai aproape de ele și-am ieșit și la șoseaua DN65A, cea dintre șoseaua spre Craiova (DN65) și Roșiorii de Vede.
Chiar când ieșeam, la intersecția asta, peste drum, era un indicator cu „77 Roșiori de Vede” și „Pitești 27”. Mi-am zis: bună primire, îmi zice așa în față că până la Pitești mai sunt 27 de kilometri.
Și am făcut dreapta spre Pitești. Ceva mai în față, prima piatră kilometrică, și ea indica faptul că mai am 13 kilometri până la șoseaua spre Craiova, iar de-acolo ceva mai mult mai aveam de făcut pe jos până acasă, cum înapoi în Pitești voiam să mă întorc pe jos tot pe lungul drum ocolitor cu Târgul din Vale.
La un moment dat, reîncălzit de drum, mi-am dat mănușile jos.
Pe măsură ce ajungeam în anumite zone, mi-am zis de câteva ori „Încet-încet, le trecem noi pe toate”.
Și am străbătut Costeștiul, tot cu pas mare. Aproape de magazinul de benzinărie unde oprisem în seara de 16 iunie 2017, când cu drumul pe jos spre Roșiorii de Vede, mi-am zis: „Nu intru aici”.
Credeam că la șoseaua spre Craiova o să mai găsesc deschis alt magazin de benzinărie, unde fusesem pe la miezul nopții (ora de vară) din 21 iulie 2018, astă-vară.
Și-am ieșit din Costești spre satele care sunt până la șoseaua spre Craiova (Telești, Broșteni și Podu Broșteni). Bornele kilometrice rămâneau după mine una câte una, 12, 11, 10... (curgeți, tată, curgeți bine), că mergeam cu pas foarte iute. Noaptea avansa și eu prin sate, către șoseaua spre Craiova, unde aveam să fiu între Cerbu și Albota. Mergeam și-mi aminteam de 16 iunie 2017 și de 20-21 iulie 2018.
Și kilometrii au scăzut progresiv. În ultimul sat, Podu Broșteni, sunt două poduri succesive peste râul Teleorman, la vreun kilometru între ele, cred, că râul se încolăcește puțin pe-acolo.
Cum Teleorman înseamnă Pădurea Nebună sau Deli-Orman, mi-am zis că pe-acolo sunt două poduri peste Dili-Dili.
Pe la 2:37, am ajuns în sfârșit și la intersecția cu șoseaua spre Craiova, dar magazinul acelei benzinării era deja închis. Totuși, în iulie era doar 12 noaptea.
Mi-am zis că oi găsi o benzinărie cu magazin mai încolo, pe la Albota, și-am luat-o spre pădurea unde se află Popasul Cerbu. Eram între kilometrii 107 și 108 Craiova.
Ceva mai în față, am făcut un nou popas pe parapet, mai mâncând un măr și zicându-mi că sunt vreo 18 kilometri de la ultimul popas (cel cu troița).
Am depășit borna cu kilometrul 108 și, în zona cu pădurea aceea, am trecut pe lângă un camion care scotea un sunet continuu și sacadat, dinspre cabină, și mi-am zis că așa sforăie un camion.
Am coborât spre Albota, depășind și kilometrul 109 și intrând în ea, și-am străbătut-o treptat, mai oprindu-mă să mănânc din rucsac. Începusem să simt durere în mușchii tălpilor, în general se resimțea o anume oboseală, nu prea mare, ce-i drept, în mușchii picioarelor. Băusem puțină apă din rucsac.
Aici mi-am pus iar mănușile, de data asta până acasă.
La capătul dinspre Pitești al Albotei, aproape de piatra cu kilometrul 112, este o benzinărie care avea magazinul deschis și mi-am zis că de apă nu mai am nevoie până acasă, nici de suc (ca să nu mă mai treacă pe drum), dar de ciocolată da, așa că am luat două Snickers-uri mici și-un Mars dublu. Mai în față, era borna cu 112.
Și am mers treptat kilometrii care mai erau spre Pitești, din șoseaua dinspre Craiova, coborând pe curba morții și, cu pas reiuțit, trecând și pe lângă comuna Bradu. Ultimii kilometri s-au dus și ei în ritm bun: 114, 115, 116.
Pe urmă am reintrat în Pitești prin zona Bradu-Craiovei, pe la ora 4:40, și am început lungul drum al întoarcerii prin oraș pe varianta de ocol de la plecare: Strada Basarabiei, Strada Lânăriei dinspre Prundu (de data asta bariera NU era lăsată), Târgul din Vale, cu râul Argeș pe dreapta, apoi Zahanaua, Autogara de Sud, de-apoi încolo pe drumul obișnuit de întoarcere de la serviciu - pe lângă Ștrand, pe lângă Bazin, sus pe pasarela de la Podul Viilor, pe urmă restul de drum spre CNCD, în paralel cu Lunca Argeșului, și... până acasă.
La 5:40 eram sus în casă.
Așadar, după unsprezece ore, cu popasuri cu tot, drumul dintre Șerbănești și Costești era gata. Văzusem și zona asta, și cum e să te odihnești într-o troiță, și făcusem și prima drumeție din 2019.
Credeam că am făcut 62-63 de kilometri, dar am tras cu distanțierul pe Google Hărți și-am făcut socoteala: mi-au ieșit vreo 68 de kilometri și jumătate.
Și cum din 11 ore statul locului s-a apropiat în total de o oră, rezultă că mersul efectiv, în medie, a fost de aproape șapte kilometri pe oră. Ceea ce dă bine, într-adevăr, cu rapiditatea pașilor pe care i-am făcut. Chit că S Health abia depășea 60 la socotirea drumeției de ieri până azi. Dar cred că distanțele de pe Google merită încredere.
Nu am multă durere, mai mult stânjeneală la tălpi.
Și mușchiul umărului stâng a fost incomodat de rucsac.
Așadar, vreo 68.5 kilometri în 11 ore, din care vreo 10 (și câteva minute) or fi fost de mers în sine. Bune și popasurile.
********* ********** ********** **********
Așa arată noua drumeție făcută în anul 2019.
Anul trecut pe 28 iulie, când mergeam prima dată pe jos până la Ștefan cel Mare, pe la mijlocul Șerbăneștilor din comuna Rociu, acolo unde avem 35 Ștefan cel Mare și „Negrași 17” și DJ659 cotește brusc la stânga, am văzut cum mai în față-dreapta pornește alt drum (DJ703B) la care e distanța 9 Costești și care-o ia spre apus peste câmp, și mi-am zis atunci că poate odată o să mă duc pe jos și pe-acolo, pe unde NU umblasem, ca să ajung iarăși prin Costești, pentru kilometrii noi de pe acest drumeag.
Și pentru 23 ianuarie în 2019 am hotărât ca seara, după serviciu, să fac drumul ăsta pe jos, prin Șerbănești și Costești, chit că de la Costești la Pitești mai fusesem pe jos în 20-21 iulie anul trecut, ieșind pe după Bradu la dreapta peste câmp pe DJ659A care trece pe la Pârvu Roșu, și anticipând c-am să fiu înapoi spre dimineață acasă, joi, 24 ianuarie 2019. Că doar suntem liberi astăzi.
Am făcut rucsacul cu șase mere, aproape un kilogram de pâine, patru litri și ceva de apă (una din sticle fiind plină până la dop), vesta de noapte am pus-o direct pe mine și mănușile într-un buzunar de la rucsac, pentru siguranță, chit că acuma nu mai e chiar așa de frig - dar a fost bine că le-am luat. Am luat și bani de drum, în ideea că mai iau ceva de la magazinul unei benzinării (apă, eventual suc, ciocolată).
Și pe la 18:40 seara am ieșit din casă. Am mers la început pe drumul obișnuit spre serviciu (Calea Bascovului, Strada Depozitelor, Costache Negri), pe urmă mai departe cu ocolul în zona mai singuratică Târgul din Vale (care trece pe lângă Restaurantul Zahana și râul Argeș), și-apoi pe strada Lânăriei, unde barierele pentru tren erau lăsate și m-am pus și eu pe-o piatră înaltă, așteptând cam zece minute-un sfert de oră trecerea Săgeții Albastre dinspre București.
Pe urmă în sus pe Strada Basarabiei și după asta stânga-sus spre Bradu, unde pe DJ659 m-am dus înainte pe lângă Târgul Săptămânal (e un câine rău acolo), adică pe drumul care duce spre Ștefan cel Mare.
Am iuțit treptat pasul și-am mers cu răbdare prin zona Geamăna-Bradu, satul Bradu fiind foarte lung (m-a uimit chiar și acum cu lungimea lui, deși am mai fost prin el de patru ori pe jos de la un cap la altul), apoi prin câmp către Suseni, unde se căsca pustietatea de noapte.
Se distingea pe întuneric silueta furnalului de lângă Arpechim.
Cerul era înnorat aproape de tot, dar se intuia luna printre niște crăpături de nori (mare și în descreștere). Am făcut o primă oprire pentru organism, luând și câtăva zăpadă în gură. Pasul era rapid de-acum.
Am continuat cu răbdare kilometrii de câmp, lăsând în urmă prima cotitură spre Costești, am trecut și printre copacii care apar la un moment dat pe marginea drumului, am trecut și pe lângă o linie de înaltă tensiune al cărei fârâit mi s-a părut interesant (m-am întrebat cum o fi să dormi sub un astfel de lucru) și, fiind drumul destul de pustiu și fără oameni în jur, am zis că asta-i singurătatea care-mi place mie, adică atunci când sunt la drumul mare. Și-am reintrat în comuna Suseni, unde întâi se trece printre case la Cerșani-Burdești, abia apoi prin satul omonim Suseni, care nu-i prea mic, și pe urmă și prin Țuțulești.
Prin prima parte a comunei, pe un gard, mi s-a părut că văd scris „VÂND UN BALOȚI” și m-am amuzat. E ca atunci când zici „un polițiști”.
Iarăși au fost ceva kilometri de făcut pe jos. Din când în când picura, și-mi părea rău că nu ninge, că acuma în ianuarie vremea e de nins, nu să ne plouă de să ne rupă.
Mi-am zis că mai bine era vremea ca pe 12 februarie 2017 (când noaptea mă ninsese pe la Călinești-Ștefănești).
Mergeam cu pași iuți, cu vigoare în organism, și lăsam treptat satele astea în urmă, unul câte unul. Bornele kilometrice rămâneau în urma mea cu spor una câte una, și când treceam pe lângă una dintre ele am zis cam așa: „Curgeți, tată, curgeți, curgeți. Curgeți bine”. Și deviza drumețiilor mari este să curgă kilometrii.
Pașii erau foarte repezi.
Pe la Țuțulești, credeam deja că am ajuns la Șerbănești și începeam chiar să mă tem să nu las drumul țintit spre Costești din greșeală în urmă. Dar nu a fost așa. Drumul spre Șerbănești își are droaia lui de kilometri, și-am realizat apoi că abia ieșeam din Țuțulești.
Ceva mai în față, am revăzut într-adevăr Șerbăneștiul, mergând tot repede și așteptând să ajung spre zona unde țineam eu minte că e drumul către Costești. Pe-aici sunt niște bâlbe de kilometraj în privința lui Ștefan cel Mare: prima dată scrie „Ștefan cel Mare 36”, dar mai în față unde DJ659 face la dreapta, apare „Ștefan cel Mare 37”. Mi-am zis că poate că primul 36 trebuia să fie de fapt 39.
Am făcut dreapta, pe zona unde DJ659 se înlocuiește temporar pe hartă cu DJ703B, și în mintea mea rămăsesem cu impresia că mai departe drumul spre Costești este în continuarea acestui segment care face la dreapta spre apus, adică tot mai prin față; dar nu era așa, chit că-i vorba tot de DJ703B; șoseaua mare continuă și cu o cotitură la stânga, iar drumeagurile ocazionale care se desprind pe-acolo sigur NU sunt vreun drum spre Costești.
Începeam să mă îngrijorez mai serios.
Ceva mai în față, se vedea cum fac pauză (credeam că se termină) casele Șerbăneștiului și chiar am intrat la idei, temându-mă, cum țineam minte greșit locul indicatorului cu „9 Costești”, ca nu cumva totuși să fi lăsat drumul în spate, fără a mai fi indicatorul la vedere; mi-am pus problema ca mai apoi s-o iau de-a dreptul la pas pe câmp, pentru găsirea drumului spre Costești, dar mai înainte de asta să mă uit pe telefon pe Google Hărți, să văd exact unde sunt și unde-i drumul. Era deja trecut de ora 11 seara (11:04).
Și Șerbăneștiul mai continuă o bucată dincolo de asta, eu am avut impresia că acolo era și capătul satului.
Și m-am oprit să mă uit. Pe telefon, surpriză, cotitura salvatoare era doar cu puțin, vreo sută de metri, în fața mea; mi-am zis ceva de tipul „Ia uite, tată, era chiar în fața mea!... Mai aveam așa de puțin!”.
Într-adevăr, era și indicatorul cu „9 Costești” peste drum de alt indicator cu Ștefan cel Mare 35 și Negrași 17 (după ieșirea din Pitești scrie 54 Ștefan cel Mare).
Am pornit pe drumul care era ceva mai înzăpezit și se făcea de pământ, printre casele care mai erau, spre apus către câmpul dinspre Costești.
La ultimele case, mi-am zis că oamenii ăștia trebuie să fie niște fericiți, adică aceia aflați la buza pustietății câmpului.
Și am intrat în zona de câmp, lăsând treptat casele și luminile restului de Șerbănești în spate. Drumul avea bălți înghețate sau nu, și mai călcam prin ele, dar nu era totul topit, așa că nu era chiar glodoșenie. M-am oprit puțin, aplecat cu palmele pe genunchi, ascultând liniștea câmpului (bătea vântul) și mai cântând.
Am continuat cu drumul, luminile acelea rămânând tot mai departe, și m-am mai oprit să ascult... vântul câmpului, în jur fiind zăpadă. Mă bătea vântul peste față. Cerul era acum complet înnorat, nici luna nu se mai ghicea, și era albiu; pustietate alb-închisă de noapte, dar nu chiar așa de întuneric, fiind noapte albă de iarnă.
Aproape de miezul nopții, am dat de o troiță cu ușiță pe marginea stângă a drumului, pe la jumătatea căii spre Costești; și de fapt, chiar pe la jumătatea fizică și cronologică a întregului meu drum de astă-noapte. Am intrat.
Înăuntru, două lavițe din beton; pe pereți se distingeau fresce, și Domnul Iisus Hristos. M-am așezat pe banca stângă (de răsărit) și m-am întins puțin; era 11 și 55 și afară huruia vântul câmpului.
Așa m-a prins 24 Ianuarie.
Am așteptat să treacă miezul nopții, ca să se facă joi și să se termine ziua de post, și să mănânc ceva din rucsac. Nu băusem încă deloc din apa luată. Era interesant să stau așa, singur în pustietatea vântoasă a câmpului de iarnă înzăpezit, noaptea în întunericul unei troițe.
Am mâncat două mere și două felii de pâine, apoi am ieșit ca să mai descarc organismul. Frigul m-a pătruns, stând așa mai mult timp pe loc, și mi-a părut rău că-mi păruse rău că nu ninge, acum convenindu-mi să fie mai cald.
Cum aveam vesta descheiată peste haina de mi-o luasem de-acasă, mi-am încheiat-o cu fermoarul și mi-am pus și mănușile, de care-mi părea bine acum că le-am luat, chit că prevedeam că la mersul iute o să mă mai încălzesc la loc; era 12 și 17 minute noaptea când mă pregăteam de plecare.
Pornind mai departe, au început să se vadă luminile dinspre Costești. Totuși mai aveam de răbdat câțiva kilometri, ele nefiind chiar așa de aproape, și cu pas repede, treptat, am ajuns mai aproape de ele și-am ieșit și la șoseaua DN65A, cea dintre șoseaua spre Craiova (DN65) și Roșiorii de Vede.
Chiar când ieșeam, la intersecția asta, peste drum, era un indicator cu „77 Roșiori de Vede” și „Pitești 27”. Mi-am zis: bună primire, îmi zice așa în față că până la Pitești mai sunt 27 de kilometri.
Și am făcut dreapta spre Pitești. Ceva mai în față, prima piatră kilometrică, și ea indica faptul că mai am 13 kilometri până la șoseaua spre Craiova, iar de-acolo ceva mai mult mai aveam de făcut pe jos până acasă, cum înapoi în Pitești voiam să mă întorc pe jos tot pe lungul drum ocolitor cu Târgul din Vale.
La un moment dat, reîncălzit de drum, mi-am dat mănușile jos.
Pe măsură ce ajungeam în anumite zone, mi-am zis de câteva ori „Încet-încet, le trecem noi pe toate”.
Și am străbătut Costeștiul, tot cu pas mare. Aproape de magazinul de benzinărie unde oprisem în seara de 16 iunie 2017, când cu drumul pe jos spre Roșiorii de Vede, mi-am zis: „Nu intru aici”.
Credeam că la șoseaua spre Craiova o să mai găsesc deschis alt magazin de benzinărie, unde fusesem pe la miezul nopții (ora de vară) din 21 iulie 2018, astă-vară.
Și-am ieșit din Costești spre satele care sunt până la șoseaua spre Craiova (Telești, Broșteni și Podu Broșteni). Bornele kilometrice rămâneau după mine una câte una, 12, 11, 10... (curgeți, tată, curgeți bine), că mergeam cu pas foarte iute. Noaptea avansa și eu prin sate, către șoseaua spre Craiova, unde aveam să fiu între Cerbu și Albota. Mergeam și-mi aminteam de 16 iunie 2017 și de 20-21 iulie 2018.
Și kilometrii au scăzut progresiv. În ultimul sat, Podu Broșteni, sunt două poduri succesive peste râul Teleorman, la vreun kilometru între ele, cred, că râul se încolăcește puțin pe-acolo.
Cum Teleorman înseamnă Pădurea Nebună sau Deli-Orman, mi-am zis că pe-acolo sunt două poduri peste Dili-Dili.
Pe la 2:37, am ajuns în sfârșit și la intersecția cu șoseaua spre Craiova, dar magazinul acelei benzinării era deja închis. Totuși, în iulie era doar 12 noaptea.
Mi-am zis că oi găsi o benzinărie cu magazin mai încolo, pe la Albota, și-am luat-o spre pădurea unde se află Popasul Cerbu. Eram între kilometrii 107 și 108 Craiova.
Ceva mai în față, am făcut un nou popas pe parapet, mai mâncând un măr și zicându-mi că sunt vreo 18 kilometri de la ultimul popas (cel cu troița).
Am depășit borna cu kilometrul 108 și, în zona cu pădurea aceea, am trecut pe lângă un camion care scotea un sunet continuu și sacadat, dinspre cabină, și mi-am zis că așa sforăie un camion.
Am coborât spre Albota, depășind și kilometrul 109 și intrând în ea, și-am străbătut-o treptat, mai oprindu-mă să mănânc din rucsac. Începusem să simt durere în mușchii tălpilor, în general se resimțea o anume oboseală, nu prea mare, ce-i drept, în mușchii picioarelor. Băusem puțină apă din rucsac.
Aici mi-am pus iar mănușile, de data asta până acasă.
La capătul dinspre Pitești al Albotei, aproape de piatra cu kilometrul 112, este o benzinărie care avea magazinul deschis și mi-am zis că de apă nu mai am nevoie până acasă, nici de suc (ca să nu mă mai treacă pe drum), dar de ciocolată da, așa că am luat două Snickers-uri mici și-un Mars dublu. Mai în față, era borna cu 112.
Și am mers treptat kilometrii care mai erau spre Pitești, din șoseaua dinspre Craiova, coborând pe curba morții și, cu pas reiuțit, trecând și pe lângă comuna Bradu. Ultimii kilometri s-au dus și ei în ritm bun: 114, 115, 116.
Pe urmă am reintrat în Pitești prin zona Bradu-Craiovei, pe la ora 4:40, și am început lungul drum al întoarcerii prin oraș pe varianta de ocol de la plecare: Strada Basarabiei, Strada Lânăriei dinspre Prundu (de data asta bariera NU era lăsată), Târgul din Vale, cu râul Argeș pe dreapta, apoi Zahanaua, Autogara de Sud, de-apoi încolo pe drumul obișnuit de întoarcere de la serviciu - pe lângă Ștrand, pe lângă Bazin, sus pe pasarela de la Podul Viilor, pe urmă restul de drum spre CNCD, în paralel cu Lunca Argeșului, și... până acasă.
La 5:40 eram sus în casă.
Așadar, după unsprezece ore, cu popasuri cu tot, drumul dintre Șerbănești și Costești era gata. Văzusem și zona asta, și cum e să te odihnești într-o troiță, și făcusem și prima drumeție din 2019.
Credeam că am făcut 62-63 de kilometri, dar am tras cu distanțierul pe Google Hărți și-am făcut socoteala: mi-au ieșit vreo 68 de kilometri și jumătate.
Și cum din 11 ore statul locului s-a apropiat în total de o oră, rezultă că mersul efectiv, în medie, a fost de aproape șapte kilometri pe oră. Ceea ce dă bine, într-adevăr, cu rapiditatea pașilor pe care i-am făcut. Chit că S Health abia depășea 60 la socotirea drumeției de ieri până azi. Dar cred că distanțele de pe Google merită încredere.
Nu am multă durere, mai mult stânjeneală la tălpi.
Și mușchiul umărului stâng a fost incomodat de rucsac.
Așadar, vreo 68.5 kilometri în 11 ore, din care vreo 10 (și câteva minute) or fi fost de mers în sine. Bune și popasurile.
********* ********** ********** **********
Așa arată noua drumeție făcută în anul 2019.
Comentarii
Trimiteți un comentariu