Din anul 1995 căpătasem un oarecare dor de Brașov, de când văzusem „124 Brașov” la intersecția șoselei spre Câmpulung, de la Piscani, cu drumul spre Domnești, și mi-am dorit în timp să ajung în el, dar prin 1998, 2002 și 2003 am ajuns ba de la Câmpulung la Bran, ba până pe la Predeal / Pârâul Rece, pe lângă Râșnov, dar NU în Brașov.
În 2011 am ajuns cu microbuzul de câteva ori în Brașov, în alte drumeții, pe care poate că o să le documentez aici altă dată.
În anul 2017, când am vrut să fac PE JOS niște drumuri mari, să înfrâng distanțele cu puterea organismului, până la urmă am hotărât să plec din Pitești și spre Brașov.
Măcar o dată în viață.
Sâmbătă în 22 iulie 2017, o dimineață însorită, înainte de sau pe la ora șase, am plecat din casă ca să merg într-adevăr pe jos până la Brașov, cu rucsacul și cu bani pentru hrană pe drum plus întoarcerea cu transportul, căci la astfel de drumuri de la Pitești la alte orașe m-a interesat dusul să fie pe jos, întorsul nu, deja fiind și prea mult.
În zilele de dinainte, precum 20 iulie, luasem hotărârea ca da, să plec și pe acest drum.
Mă mai gândisem la el înainte, dar cu oarecare îndoială și presimțire că o să fie de o greutate record, prin lungime și mai ales prin relieful străbătut.
Și-am ieșit pe la Podul Viilor pe Drumul Național 7, care ajunge în Câmpulung și, mai departe, prin mândrețile de munți, și la Brașov. Am plecat cu mai mulți litri de apă la mine, mere și ciocolăți precum Snickers, ce-i drept kilogramele din spate atârnau ceva, dar treptat viteza a crescut și-am ajuns la pasul iute cel obișnuit, obținut cu antrenamentul mersului pe jos, de cam șapte kilometri pe oră în etapa când organismul este viguros. Se ridica soarele și, bineînțeles, mă așteptau în primă fază foarte bine cunoscuții kilometri pe jos până la Piscani, pe unde am fost de multe ori.
Mă cam jenau dalele pavate de la marginea drumului, acolo unde trebuia să trec pe ele, pentru că au spații goale între ele. Eram hotărât să merg pe acest drum și, după ora opt dimineața, am trecut și prin Piscani spre Clucereasa, uitându-mă la soare și gândindu-mă că acum îl văd așa aici, dar mâine o să fie așa la Brașov. Am mers mai departe, pe falia Clucereasa - Cișmea (Țițești) - Dealu Frumos - Stâlpeni, altă zonă oarecum cunoscută pe jos dintr-alte drumeții, mai ajunsesem pe jos pe la Stâlpeni și altă dată. Până la Stâlpeni m-a recunoscut, de pe motoretă, vecinul meu de la Piscani nenea Cristi, care m-a întrebat unde mă duc, iar eu i-am arătat că departe, adică la un drum lung, fără să vorbesc mult și desigur fără să spun că mă duc pe jos până la Brașov, și fiecare dintre noi a mers apoi mai departe.
De la Stâlpeni încolo, spre Mihăiești, deja umblam pe unde nu mai mersesem pe jos, doar cu mașina, de pildă de la Rădești încolo. Din loc în loc apăreau indicatoare cu kilometraje de distanță spre Câmpulung și Brașov, iar eu le vedeam și socoteam cât de incorect raportează ele distanța până la Brașov, cu kilometri în plus (chiar vreo trei-cinci, despre chestia cu diferența de trei o să spun ceva mai încolo).
Soarele se ridica treptat și, pe măsură ce treceam cu răbdare prin sate pe șoseaua spre Câmpulung și-mi aminteam cum era când mai fusesem cu autobuzul pe aici, sau cu microbuzul, se mai întâmpla să se mire câte cineva de mine. La o cârciumă de sat cineva striga unde fug așa, deși doar mergeam cu pas iute, că am spus că nu alerg la kilometri mulți (excepția 18 martie 2017 era în urmă).
Am așteptat până să intru în pădurea dintre Mihăești și Furnicoși, pe care din 1998 mi-o aminteam în zona Mihăieștiului, apoi în 2011 am văzut că este de fapt mai departe, iar acum, pe jos, chiar simțeam că e departe, dar am intrat în ea și am băut apă. Deja soarele dădea căldură de sus. 22 iulie 2017 a adus căldură în sudul țării. Din când în când mai trebuia să mă descalț ca să dau nisipul jos și, cu ocazia asta, să aerisesc piciorul puțin, plecând apoi mai departe. Am micșorat mai departe, treptat, distanța - Furnicoși, Lăzărești, Schitu Golești (un pod în reparații pe la Furnicoși, dacă mai țin bine minte, înainte de cotitura la stânga din zonă). Deja eram aproape de Câmpulung, în jurul orelor de prânz, iar soarele mă bătea la cap și chiar așteptam să ajung odată la munte, să fie mai răcoare.
Am intrat la o benzinărie dinaintea periferiei câmpulungene ca să-mi iau de băut, iar o femeie conlocuitoare mi-a cerut un ban și la sfârșit a mulțumit în limba italiană.
Înainte de zona orășenească a Câmpulungului, m-am cam plictisit de zona aceea cu pădure pe stânga - nu este ușor să ajungi între blocurile Câmpulungului, zona limitrofă are ceva lungime și asta se simte în special pe jos, dar cu soarele ăla pe sus, îmi și plăceau episoadele de umbră.
Am ajuns în Câmpulung, unde m-am abătut, pentru un timp, de la traseul lui DN73, trecând și pe lângă Centru; mi-am luat fructe și apă, dacă mai țin minte bine, și am avut ceva dificultăți în reasamblarea bagajului, spunându-i unui om că merg încolo spre munte (dar fără să zic de Brașov).
Am regăsit șoseaua mare spre Brașov, în zona Vișoilor sigur este (am revăzut și un bloc cu zece etaje de care-mi aminteam din marțea de 4 august 1998) și-am văzut și o piatră rutieră veche pe care scria „Bran 56 Km”. Cerul se înnora acum, spre munte, dar soarele apucase să îmi cremoșeze ciocolata din rucsac, așa că mi-am mâncat Snickers-ul pe supte. Am revăzut indicatoarele cu „Brasov 80” și „Brașov 83” (apropo de diferența de trei), plecând prin Pietroasa spre Valea Mare-Pravăț.
Dar aici deja ploua, iar drumul Câmpulung-Brașov avea o problemă: reparațiile pe porțiuni, tărăgănate, duceau din loc în loc la opriri temporare, pe rând, pe câte un sens, ale mașinilor, care stăteau coadă la semaforul special de lucrări, ba pe stânga (în fața mea și lângă mine), ba pe dincolo. Mă ploua și mergeam pe lângă mașinile oprite pe sensul meu, precis se uita câte cineva la mine cum merg singur cu rucsacul la drumul mare pe ploaie.
Știam că primii kilometri spre Brașov sunt până la Mausoleul de la Mateiaș, în total trebuiau să fie șapte, dar acum, pe jos merși, chiar se simțeau altfel, și deși m-a plouat până-n Valea Mare-Pravăț, măcar scăpasem de căldura soarelui. După ce se depășește și localitatea asta, drumul urcă clar muntele, se serpentinează și apare și Mausoleul la câțiva kilometri mai în față (nu linie dreaptă, ci serpentinat), cu binecunoscutul rând lung de „vagoane suspendate” ce țin de fabrica de ciment care se află la nord de Câmpulung.
Pe la vârful unui deal înalt de lângă Câmpulung sunt trei stâlpi care se văd de departe, i-am revăzut (în 1998 prima dată), dar nu știu ce reprezintă, că sonde telefonice sigur nu-s.
Și-am reajuns și la Mateiaș. Dacă nu mă înșel, am luat de aici de la magazin o doză de 330 de mililitri de Fanta să mai lichidizez organismul, apoi cum drumul coboară între marii munți de după Mateiaș, am urcat puțin o pantă de pădure ca să mai scot din organism ce nu folosea.
Lângă Mateiaș este borna cu „Brașov 76 km” și 61 pe partea roșie, adică 61 de kilometri până la intrarea noastră la Podul Viilor. De aici încolo, începe cu adevărat partea grațioasă a drumului spre Brașov...
În 2011 am ajuns cu microbuzul de câteva ori în Brașov, în alte drumeții, pe care poate că o să le documentez aici altă dată.
În anul 2017, când am vrut să fac PE JOS niște drumuri mari, să înfrâng distanțele cu puterea organismului, până la urmă am hotărât să plec din Pitești și spre Brașov.
Măcar o dată în viață.
Sâmbătă în 22 iulie 2017, o dimineață însorită, înainte de sau pe la ora șase, am plecat din casă ca să merg într-adevăr pe jos până la Brașov, cu rucsacul și cu bani pentru hrană pe drum plus întoarcerea cu transportul, căci la astfel de drumuri de la Pitești la alte orașe m-a interesat dusul să fie pe jos, întorsul nu, deja fiind și prea mult.
În zilele de dinainte, precum 20 iulie, luasem hotărârea ca da, să plec și pe acest drum.
Mă mai gândisem la el înainte, dar cu oarecare îndoială și presimțire că o să fie de o greutate record, prin lungime și mai ales prin relieful străbătut.
Și-am ieșit pe la Podul Viilor pe Drumul Național 7, care ajunge în Câmpulung și, mai departe, prin mândrețile de munți, și la Brașov. Am plecat cu mai mulți litri de apă la mine, mere și ciocolăți precum Snickers, ce-i drept kilogramele din spate atârnau ceva, dar treptat viteza a crescut și-am ajuns la pasul iute cel obișnuit, obținut cu antrenamentul mersului pe jos, de cam șapte kilometri pe oră în etapa când organismul este viguros. Se ridica soarele și, bineînțeles, mă așteptau în primă fază foarte bine cunoscuții kilometri pe jos până la Piscani, pe unde am fost de multe ori.
Mă cam jenau dalele pavate de la marginea drumului, acolo unde trebuia să trec pe ele, pentru că au spații goale între ele. Eram hotărât să merg pe acest drum și, după ora opt dimineața, am trecut și prin Piscani spre Clucereasa, uitându-mă la soare și gândindu-mă că acum îl văd așa aici, dar mâine o să fie așa la Brașov. Am mers mai departe, pe falia Clucereasa - Cișmea (Țițești) - Dealu Frumos - Stâlpeni, altă zonă oarecum cunoscută pe jos dintr-alte drumeții, mai ajunsesem pe jos pe la Stâlpeni și altă dată. Până la Stâlpeni m-a recunoscut, de pe motoretă, vecinul meu de la Piscani nenea Cristi, care m-a întrebat unde mă duc, iar eu i-am arătat că departe, adică la un drum lung, fără să vorbesc mult și desigur fără să spun că mă duc pe jos până la Brașov, și fiecare dintre noi a mers apoi mai departe.
De la Stâlpeni încolo, spre Mihăiești, deja umblam pe unde nu mai mersesem pe jos, doar cu mașina, de pildă de la Rădești încolo. Din loc în loc apăreau indicatoare cu kilometraje de distanță spre Câmpulung și Brașov, iar eu le vedeam și socoteam cât de incorect raportează ele distanța până la Brașov, cu kilometri în plus (chiar vreo trei-cinci, despre chestia cu diferența de trei o să spun ceva mai încolo).
Soarele se ridica treptat și, pe măsură ce treceam cu răbdare prin sate pe șoseaua spre Câmpulung și-mi aminteam cum era când mai fusesem cu autobuzul pe aici, sau cu microbuzul, se mai întâmpla să se mire câte cineva de mine. La o cârciumă de sat cineva striga unde fug așa, deși doar mergeam cu pas iute, că am spus că nu alerg la kilometri mulți (excepția 18 martie 2017 era în urmă).
Am așteptat până să intru în pădurea dintre Mihăești și Furnicoși, pe care din 1998 mi-o aminteam în zona Mihăieștiului, apoi în 2011 am văzut că este de fapt mai departe, iar acum, pe jos, chiar simțeam că e departe, dar am intrat în ea și am băut apă. Deja soarele dădea căldură de sus. 22 iulie 2017 a adus căldură în sudul țării. Din când în când mai trebuia să mă descalț ca să dau nisipul jos și, cu ocazia asta, să aerisesc piciorul puțin, plecând apoi mai departe. Am micșorat mai departe, treptat, distanța - Furnicoși, Lăzărești, Schitu Golești (un pod în reparații pe la Furnicoși, dacă mai țin bine minte, înainte de cotitura la stânga din zonă). Deja eram aproape de Câmpulung, în jurul orelor de prânz, iar soarele mă bătea la cap și chiar așteptam să ajung odată la munte, să fie mai răcoare.
Am intrat la o benzinărie dinaintea periferiei câmpulungene ca să-mi iau de băut, iar o femeie conlocuitoare mi-a cerut un ban și la sfârșit a mulțumit în limba italiană.
Înainte de zona orășenească a Câmpulungului, m-am cam plictisit de zona aceea cu pădure pe stânga - nu este ușor să ajungi între blocurile Câmpulungului, zona limitrofă are ceva lungime și asta se simte în special pe jos, dar cu soarele ăla pe sus, îmi și plăceau episoadele de umbră.
Am ajuns în Câmpulung, unde m-am abătut, pentru un timp, de la traseul lui DN73, trecând și pe lângă Centru; mi-am luat fructe și apă, dacă mai țin minte bine, și am avut ceva dificultăți în reasamblarea bagajului, spunându-i unui om că merg încolo spre munte (dar fără să zic de Brașov).
Am regăsit șoseaua mare spre Brașov, în zona Vișoilor sigur este (am revăzut și un bloc cu zece etaje de care-mi aminteam din marțea de 4 august 1998) și-am văzut și o piatră rutieră veche pe care scria „Bran 56 Km”. Cerul se înnora acum, spre munte, dar soarele apucase să îmi cremoșeze ciocolata din rucsac, așa că mi-am mâncat Snickers-ul pe supte. Am revăzut indicatoarele cu „Brasov 80” și „Brașov 83” (apropo de diferența de trei), plecând prin Pietroasa spre Valea Mare-Pravăț.
Dar aici deja ploua, iar drumul Câmpulung-Brașov avea o problemă: reparațiile pe porțiuni, tărăgănate, duceau din loc în loc la opriri temporare, pe rând, pe câte un sens, ale mașinilor, care stăteau coadă la semaforul special de lucrări, ba pe stânga (în fața mea și lângă mine), ba pe dincolo. Mă ploua și mergeam pe lângă mașinile oprite pe sensul meu, precis se uita câte cineva la mine cum merg singur cu rucsacul la drumul mare pe ploaie.
Știam că primii kilometri spre Brașov sunt până la Mausoleul de la Mateiaș, în total trebuiau să fie șapte, dar acum, pe jos merși, chiar se simțeau altfel, și deși m-a plouat până-n Valea Mare-Pravăț, măcar scăpasem de căldura soarelui. După ce se depășește și localitatea asta, drumul urcă clar muntele, se serpentinează și apare și Mausoleul la câțiva kilometri mai în față (nu linie dreaptă, ci serpentinat), cu binecunoscutul rând lung de „vagoane suspendate” ce țin de fabrica de ciment care se află la nord de Câmpulung.
Pe la vârful unui deal înalt de lângă Câmpulung sunt trei stâlpi care se văd de departe, i-am revăzut (în 1998 prima dată), dar nu știu ce reprezintă, că sonde telefonice sigur nu-s.
Și-am reajuns și la Mateiaș. Dacă nu mă înșel, am luat de aici de la magazin o doză de 330 de mililitri de Fanta să mai lichidizez organismul, apoi cum drumul coboară între marii munți de după Mateiaș, am urcat puțin o pantă de pădure ca să mai scot din organism ce nu folosea.
Lângă Mateiaș este borna cu „Brașov 76 km” și 61 pe partea roșie, adică 61 de kilometri până la intrarea noastră la Podul Viilor. De aici încolo, începe cu adevărat partea grațioasă a drumului spre Brașov...
Vreo 40 și ceva de kilometri încadrați de serpentine.
Drumul coboară între munți, în natură, cu kilometrii rămași până la Dragoslavele, se văd ditamai munții în jur, vara este verdeață multă, iarna, dacă ninge (și precis ninge, dacă nu-i secetă dură), cu siguranță lucrurile se văd pe măsură; mă uitam la muntele înalt din față și-mi imaginam cum l-aș fi văzut când aveam patru ani (și jumătate), cât de mult-umblabil mi s-ar fi părut el, adică cumplit de înalt și de mult de mers în sus pe el și departe de ajuns sus; de aici încolo, încep acele zeci de kilometri serpentinați, fascinanți, ai locurilor care se mai cheamă Culoarul Rucăr-Bran.
Pentru mine, era acum prima dată în viață pe jos prin locurile astea. O porție zdravănă de natură, cu mai mulți kilometri, până să ajung la Dragoslavele, care avea trotuar nisipos; oricum, trebuia să merg atent pe subțirea margine a drumului național, aici pe serpentine, unde umblau mașini; se făcea seară; dar aveam pasul încă vioi, așa și în Dragoslavele am intrat. Râul Dâmbovița curge aproape de șosea prin locurile alea, între munții care sunt peste tot în jur, cu înălțimi diferite; multă pădure pe munți, dar am văzut și ceva pietros până să ajung la Dragoslavele; munții care nu sunt îndeajuns de înalți, îndeosebi, nu apucă să aibă și un etaj pietros, pe câtă vreme alții, cum sunt de pildă Piatra Craiului, au și o imagine pietroasă de toată splendoarea.
Acum, prima dată pe jos, puteam să văd frumusețea munților într-un anumit fel, oricum nu am făcut niciodată o drumeție pe pante de munte în toată firea cuvântului și pe șoseaua aceea fusesem, la urma urmei, doar de puține ori toată viața, cu mașina. Trecând așa pe lângă râul Dâmbovița (care acolo arată de-a dreptul altfel față de București, unde am înțeles că este și subteranizat - la munte curge natural pe pietre, este mai subțire și repede, nu ceva lent și greoi), am ajuns și prin Rucăr, unde erau oameni pe drum; mai departe, de la Rucăr spre Podu Dâmboviței, drumul urcă.
Era seară în toată regula, dar soarele încă nu dispăruse pe după munți spre apus; aici, la urcare, m-a prins o ploaie torențială de munte și am cam înotat cu picioarele prin bălți, făcând un duș zdravăn jos acolo, Dar până în Podu Dâmboviței s-a potolit și acolo, în sat, când deja începea întunecarea, am cumpărat de mâncare de la un magazin din sat și-am stat câtva timp la masa din curte, să mă hrănesc și să mă mai odihnesc. Știu sigur c-am avut ceva de panificație la mine, pe lângă apă și fructe.
Pe-acolo sunt tot felul de case și pensiuni, dar eu nu eram nici pregătit, nici dispus să mă cazez așa undeva într-o drumeție, hotărât să fac singur în natură tot drumul și tot singur să mă și întorc.
De pe hartă: Padina Craiului, Casa Apy, Pensiunea Gaby, Cetatea Piatra Craiului, Ambiance, mai departe un punct de observare spre Cetatea Oratia, într-un loc sunt și niște statui pe care le știu din 1998.
Mai sunt case, oameni care au turme la păscut, dar pe scurt - mult munte.
După zona principală a Podului Dâmboviței, întunecarea creștea, și jos, cum acum eram la o oareșce altitudine sus pe șosea și mai urcam, se vedea ceață între munți, și era înnorat; am mai făcut un popas, stăteam jos și se resimțea oboseala în picioare. A trecut un om pe lângă mine, dar nu ne-am zis nimic. Am mai mâncat ceva și mai departe, la drum, erau serpentine într-o veselie și înălțimea se mărea; pe la borna cu kilometrul 84-85 Pitești, mi-era somn și eram tentat să mă culc un timp pe peticul de iarbă (mini-poiană) dintre două serpentine ale șoselei, dar am depășit momentul și-am luat-o mai departe, cred că asta era înainte de Pensiunea Dealul Sasului. S-a întunecat chiar de tot și, pe la kilometrul 88 bornat față de Podul Viilor Pitești, am hotărât să ies un timp din șosea, să mă odihnesc într-o pădure...
E acolo, înainte de Valea Urdii (un sat mic, ultima așezare din Argeș dinainte graniței cu Brașovul și Ardealul), un fel de mini-colină cu pădure, și eu am urcat în acel întuneric să mă culc pe jos, încercând să adorm un timp, cum se putea pe pământul acela oblic și aflat fiind într-o așa situație departe de casă. Era cam răcoare, eu având doar un tricou și vesta biciclistică pentru mersul pe jos noaptea (de unde înainte, mai jos în deal spre câmpie, ziua fusese caldă). La munte plouase și se înseninase.
Doar am avut ațipeli, cu gânduri răvășite în cap, nu am dormit cu adevărat. Și nu este ușor să dormi în pantă, pe oblic. Mă gândeam la cum merge calculatorul cu numere lăsat acasă, în cameră, iar eu lipsesc din pat de alături.
După miezul nopții am ieșit din pădurice, m-am ușurat la baza pantei și-am re-mers în șosea, mai departe spre Brașov, descoperind că mai este în față Valea Urdii. Am aflat mai târziu că pe-acolo, de fapt mai sus de ieșirea din Valea Urdii mai departe, spre Brașov, fusese accidentul mortal cu militarii, în 30 iunie, dar în noaptea de 23 iulie NU am realizat pe unde trec. Văzusem, ce-i drept, prin presă, faptul că fusese un accident între Câmpulung și Brașov, în zona de sfârșit a județului nostru, pe la sfârșitul lunii iunie, însă de la început nu am știut exact și unde fusese.
Drumul coboară între munți, în natură, cu kilometrii rămași până la Dragoslavele, se văd ditamai munții în jur, vara este verdeață multă, iarna, dacă ninge (și precis ninge, dacă nu-i secetă dură), cu siguranță lucrurile se văd pe măsură; mă uitam la muntele înalt din față și-mi imaginam cum l-aș fi văzut când aveam patru ani (și jumătate), cât de mult-umblabil mi s-ar fi părut el, adică cumplit de înalt și de mult de mers în sus pe el și departe de ajuns sus; de aici încolo, încep acele zeci de kilometri serpentinați, fascinanți, ai locurilor care se mai cheamă Culoarul Rucăr-Bran.
Pentru mine, era acum prima dată în viață pe jos prin locurile astea. O porție zdravănă de natură, cu mai mulți kilometri, până să ajung la Dragoslavele, care avea trotuar nisipos; oricum, trebuia să merg atent pe subțirea margine a drumului național, aici pe serpentine, unde umblau mașini; se făcea seară; dar aveam pasul încă vioi, așa și în Dragoslavele am intrat. Râul Dâmbovița curge aproape de șosea prin locurile alea, între munții care sunt peste tot în jur, cu înălțimi diferite; multă pădure pe munți, dar am văzut și ceva pietros până să ajung la Dragoslavele; munții care nu sunt îndeajuns de înalți, îndeosebi, nu apucă să aibă și un etaj pietros, pe câtă vreme alții, cum sunt de pildă Piatra Craiului, au și o imagine pietroasă de toată splendoarea.
Acum, prima dată pe jos, puteam să văd frumusețea munților într-un anumit fel, oricum nu am făcut niciodată o drumeție pe pante de munte în toată firea cuvântului și pe șoseaua aceea fusesem, la urma urmei, doar de puține ori toată viața, cu mașina. Trecând așa pe lângă râul Dâmbovița (care acolo arată de-a dreptul altfel față de București, unde am înțeles că este și subteranizat - la munte curge natural pe pietre, este mai subțire și repede, nu ceva lent și greoi), am ajuns și prin Rucăr, unde erau oameni pe drum; mai departe, de la Rucăr spre Podu Dâmboviței, drumul urcă.
Era seară în toată regula, dar soarele încă nu dispăruse pe după munți spre apus; aici, la urcare, m-a prins o ploaie torențială de munte și am cam înotat cu picioarele prin bălți, făcând un duș zdravăn jos acolo, Dar până în Podu Dâmboviței s-a potolit și acolo, în sat, când deja începea întunecarea, am cumpărat de mâncare de la un magazin din sat și-am stat câtva timp la masa din curte, să mă hrănesc și să mă mai odihnesc. Știu sigur c-am avut ceva de panificație la mine, pe lângă apă și fructe.
Pe-acolo sunt tot felul de case și pensiuni, dar eu nu eram nici pregătit, nici dispus să mă cazez așa undeva într-o drumeție, hotărât să fac singur în natură tot drumul și tot singur să mă și întorc.
De pe hartă: Padina Craiului, Casa Apy, Pensiunea Gaby, Cetatea Piatra Craiului, Ambiance, mai departe un punct de observare spre Cetatea Oratia, într-un loc sunt și niște statui pe care le știu din 1998.
Mai sunt case, oameni care au turme la păscut, dar pe scurt - mult munte.
După zona principală a Podului Dâmboviței, întunecarea creștea, și jos, cum acum eram la o oareșce altitudine sus pe șosea și mai urcam, se vedea ceață între munți, și era înnorat; am mai făcut un popas, stăteam jos și se resimțea oboseala în picioare. A trecut un om pe lângă mine, dar nu ne-am zis nimic. Am mai mâncat ceva și mai departe, la drum, erau serpentine într-o veselie și înălțimea se mărea; pe la borna cu kilometrul 84-85 Pitești, mi-era somn și eram tentat să mă culc un timp pe peticul de iarbă (mini-poiană) dintre două serpentine ale șoselei, dar am depășit momentul și-am luat-o mai departe, cred că asta era înainte de Pensiunea Dealul Sasului. S-a întunecat chiar de tot și, pe la kilometrul 88 bornat față de Podul Viilor Pitești, am hotărât să ies un timp din șosea, să mă odihnesc într-o pădure...
E acolo, înainte de Valea Urdii (un sat mic, ultima așezare din Argeș dinainte graniței cu Brașovul și Ardealul), un fel de mini-colină cu pădure, și eu am urcat în acel întuneric să mă culc pe jos, încercând să adorm un timp, cum se putea pe pământul acela oblic și aflat fiind într-o așa situație departe de casă. Era cam răcoare, eu având doar un tricou și vesta biciclistică pentru mersul pe jos noaptea (de unde înainte, mai jos în deal spre câmpie, ziua fusese caldă). La munte plouase și se înseninase.
Doar am avut ațipeli, cu gânduri răvășite în cap, nu am dormit cu adevărat. Și nu este ușor să dormi în pantă, pe oblic. Mă gândeam la cum merge calculatorul cu numere lăsat acasă, în cameră, iar eu lipsesc din pat de alături.
După miezul nopții am ieșit din pădurice, m-am ușurat la baza pantei și-am re-mers în șosea, mai departe spre Brașov, descoperind că mai este în față Valea Urdii. Am aflat mai târziu că pe-acolo, de fapt mai sus de ieșirea din Valea Urdii mai departe, spre Brașov, fusese accidentul mortal cu militarii, în 30 iunie, dar în noaptea de 23 iulie NU am realizat pe unde trec. Văzusem, ce-i drept, prin presă, faptul că fusese un accident între Câmpulung și Brașov, în zona de sfârșit a județului nostru, pe la sfârșitul lunii iunie, însă de la început nu am știut exact și unde fusese.
Prin Valea Urdii mai erau unii oameni treji (nu dormeau la ora aia), dar nimeni nu s-a luat de mine.
Cum coboram în Valea Urdii, am văzut cum în față se înalță o creastă frumoasă de munte, țuguiată, mai în față spre Brașov cum ar veni, și atunci m-am gândit la cineva din Brașov pe nume Eliana.
Mai departe de Valea Urdii, zona aceea întunecoasă cu serpentine, pădure, prăpastie, înălțime maximă pe șosea (de altfel Fundata este cea mai susă așezare din țară, 1360 de metri peste mare), parapet pietros de mică înălțime cu mini-turnuri la margine de drum, mai și dislocat din loc în loc; nu era lună deloc sus pe cer, și trebuia să merg atent pe întuneric, în special când venea o mașină. Ultima bornă kilometrică argeșeană are 91 sus pe roșu, pe ea, și spune Brașov 46 km.
Aici e-aici: diferența de trei de kilometraj de care mai ziceam. Fix lângă indicatoarele rutiere de ieșire din Argeș și de intrare în Brașov, Ardeal și Fundata, jos pe dreapta la marginea drumului, este următoarea bornă, cu 92 pe roșu, bornă brașoveană, dar acolo scrie Brașov 42 km în loc de 45, iar kilometrajul brașovean este cel realist.
Argeșenii au greșit trei kilometri în plus la măsurare, cu mulți ani în urmă, și așa au rămas; iar în zona aceea dintre Piscani și Câmpulung, la panourile albastre de kilometraj, mai apar și alte erori de kilometrare care duc chiar și la 141 numărul de kilometri dintre Pitești (centru) și Brașov (centru), față de 139 cu eroarea de trei și 136 cu kilometrajul realist brașovean (Bran: 28 Brașov, Pitești 108).
Înainte de intrarea în Fundata, drumul iese din pădure, este ca un fel de poiană pentru păscut turmele oamenilor, iar pe dreapta drumului, munte; m-am oprit puțin acolo, în întuneric, ca să admir locul. În față spre zare, cerul era luminat de viitoarele localități, cele brașovene.
Și-am intrat în Fundata și-n Ardeal, la 92 de kilometri de ieșirea noastră din Calea București în Podul Viilor.
Nu știu cât era ceasul, dar sigur era deja duminică, 23 iulie.
Acum mergeam din nou printre locuri cu oameni, fie și noaptea, și unii mai petreceau. Au reapărut casele, cu civilizație muntenească ardelenească, de data asta. Străbătând Fundata, la un moment dat era o mașină cu oameni gata să plece și unul mă întreba „Omu', unde te duci, mă?”, dar nu am zis nimic și-am mers mai departe.
Cum coboram în Valea Urdii, am văzut cum în față se înalță o creastă frumoasă de munte, țuguiată, mai în față spre Brașov cum ar veni, și atunci m-am gândit la cineva din Brașov pe nume Eliana.
Mai departe de Valea Urdii, zona aceea întunecoasă cu serpentine, pădure, prăpastie, înălțime maximă pe șosea (de altfel Fundata este cea mai susă așezare din țară, 1360 de metri peste mare), parapet pietros de mică înălțime cu mini-turnuri la margine de drum, mai și dislocat din loc în loc; nu era lună deloc sus pe cer, și trebuia să merg atent pe întuneric, în special când venea o mașină. Ultima bornă kilometrică argeșeană are 91 sus pe roșu, pe ea, și spune Brașov 46 km.
Aici e-aici: diferența de trei de kilometraj de care mai ziceam. Fix lângă indicatoarele rutiere de ieșire din Argeș și de intrare în Brașov, Ardeal și Fundata, jos pe dreapta la marginea drumului, este următoarea bornă, cu 92 pe roșu, bornă brașoveană, dar acolo scrie Brașov 42 km în loc de 45, iar kilometrajul brașovean este cel realist.
Argeșenii au greșit trei kilometri în plus la măsurare, cu mulți ani în urmă, și așa au rămas; iar în zona aceea dintre Piscani și Câmpulung, la panourile albastre de kilometraj, mai apar și alte erori de kilometrare care duc chiar și la 141 numărul de kilometri dintre Pitești (centru) și Brașov (centru), față de 139 cu eroarea de trei și 136 cu kilometrajul realist brașovean (Bran: 28 Brașov, Pitești 108).
Înainte de intrarea în Fundata, drumul iese din pădure, este ca un fel de poiană pentru păscut turmele oamenilor, iar pe dreapta drumului, munte; m-am oprit puțin acolo, în întuneric, ca să admir locul. În față spre zare, cerul era luminat de viitoarele localități, cele brașovene.
Și-am intrat în Fundata și-n Ardeal, la 92 de kilometri de ieșirea noastră din Calea București în Podul Viilor.
Nu știu cât era ceasul, dar sigur era deja duminică, 23 iulie.
Acum mergeam din nou printre locuri cu oameni, fie și noaptea, și unii mai petreceau. Au reapărut casele, cu civilizație muntenească ardelenească, de data asta. Străbătând Fundata, la un moment dat era o mașină cu oameni gata să plece și unul mă întreba „Omu', unde te duci, mă?”, dar nu am zis nimic și-am mers mai departe.
Adevărul este că, de cum treci fosta frontieră ardelenească din Argeș în Brașov, observi o schimbare în aspectul caselor de țară. Cele brașovene sunt parcă mai aspectuoase, cu îngrădiri mai bine puse la punct. Desigur, și zona Rucăr-Dâmbovicioara are frumusețile ei. Și în primul rând munții dimprejur sunt frumoși.
Pe la ieșirea din Fundata, este un unghi prin care se face o deschizătură largă a vederii printre munți, spre Depresiunea Brașovului, adică vezi de-acolo, de sus, până jos departe, departe, pe așa-zisele câmpii dinspre Brașov; să nu uităm că Fundata este o localitate de altitudine. Noaptea, luminile îndepărtate ale localităților sunt vizibile; și eu am putut vedea atunci, de acolo, o mare îndepărtată de lumini către Brașov - am presupus că de la altitudinea aia le pot vedea, așa de departe (dar scăzând serpentinarea), chiar și pe ale Brașovului; cred, totuși, să fi fost de fapt ale Râșnovului, nu chiar ale Brașovului.
Pe la ieșirea din Fundata, este un unghi prin care se face o deschizătură largă a vederii printre munți, spre Depresiunea Brașovului, adică vezi de-acolo, de sus, până jos departe, departe, pe așa-zisele câmpii dinspre Brașov; să nu uităm că Fundata este o localitate de altitudine. Noaptea, luminile îndepărtate ale localităților sunt vizibile; și eu am putut vedea atunci, de acolo, o mare îndepărtată de lumini către Brașov - am presupus că de la altitudinea aia le pot vedea, așa de departe (dar scăzând serpentinarea), chiar și pe ale Brașovului; cred, totuși, să fi fost de fapt ale Râșnovului, nu chiar ale Brașovului.
Oricum, la ieșirea din Fundata spre Brașov, la un moment dat se face o deschidere a vizibilității printre munți, spre Brașov, și de la diferența de înălțime care este, putem vedea până departe.
Și de acolo se vede frumos și peretele mare al Masivului Piatra Craiului, care se duce la capătul de nord al lanțului carpatic din Culoarul Rucăr-Bran. Un munte atât de masiv, încât poate fi văzut și de la ieșirea dinspre Pitești a orașului-martir Brașov, dacă atmosfera este clară, desigur.
La ieșirea din Fundata este și o pensiune cu un nume frumos: Edera.
După Fundata începe coborârea treptată, dar este și pauză de localități, cu natură, și mai sunt destule serpentine; coborâșul început este unul de durață, întins în total pe țâșpe kilometri, și pe la kilometrul 40 Brașov este și Popasul Turistic „La Gheorghiță”, pe unde mai opreau microbuzele Pitești-Brașov în 2011. Se trece și pe la Drumul Carului, cu răbdare, până la Moieciu.
Și eu tot așa, kilometru cu kilometru, până la Moieciu, pe un drum care tot cobora. Se depășește între timp borna cu „100” față de Pitești, și înainte de Moieciul de Jos mai vin niște serpentine coborâtoare. Dar deja la intrarea în Moieciul cel de jos s-a cam coborât ceea ce era de coborât; pe la kilometrul 104 față de Pitești (pe roșu) suntem deja jos între oameni.
Ca o recapitulare a segmentului serpentinelor de pe șoseaua Câmpulung-Brașov, aproximez că ele încep de pe la kilometrul 58-59 (pe bornă, raportat față de intrarea pe Calea București de la Pitești), când apare Mausoleul în față, și că se termină în zona lui 104, la Moieciu de Jos, deci 45-46 de kilometri de șosea străjuiți de ocolișurile astea. Și numai ultimii 12 kilometri sunt pe la brașoveni. Majoritatea curbelor interesante și-o mare parte a înălțimii mari a șoselei se află acasă la noi, la argeșeni. Magistrale priveliștile cu muntele când ești între Mateiaș și Moieciu, mai ales dincolo de Rucăr, unde drumul se cațără mult.
Totuși, nu asta este cea mai înaltă șosea din țară. Și mai interesante sunt Transfăgărășanul și Transalpina, pe unde îmi închipui că nu întotdeauna este voie să mergi, chiar dacă ești pe jos.
Eram destul de obosit la picioare în Moieciu, câțiva kilometri înainte de Bran, și încă era noapte, cred că înainte de ora 4. La 23 iulie ziua a descrescut deja, dar nu chiar așa de mult. Am mers cu răbdare prin Moieciu spre Bran, și în Bran dădea geană de lumină de la răsărit, dar tot încă noapte era, și viteza mea slăbise la vreo cinci kilometri pe oră, trebuind cu răbdare să duc durerea mai departe.
Crestele Pietrei Craiului, acum am descoperit, sunt de-a dreptul dăinuitoare pe drumul de prin zona Branului, le tot vezi și parcă nu mai scapi de vederea lor odată.
Cred că înainte să fiu lângă Castelul Bran, erau câțiva tineri pe stradă și unul dintre ei, zicând de mine, spunea „Îl întreb eu”, voiau să știe o anume pensiune, cred; nu s-a supărat când am recunoscut că nu știu. Cerul se lumina la orizont, treptat, dar mai era ceva timp până la răsărit și era multă liniște prin Bran.
Am depășit castelul și intersecția de după, luând în față drumul lung spre Tohanu Nou. Continua să se lumineze. Pe stânga drumului, înainte de castel, fusese pârâul Turcul (după 1998, crezusem că acolo este Dâmbovița).
Am trecut cu răbdare și prin Tohanu Nou, cu un răsărit tot mai luminos în față spre Brașov, iar după Tohanu Nou vin alți kilometri de pauză cu natură, asta până la Râșnov, și... reapare, sau a reapărut, problema cu reparațiile de drum și mașinile oprite din loc în loc la coadă, ba pe stânga, ba pe dreapta. Pentru mine era stresant când ele erau oprite pe dreapta și veneau în cârd din față, pe lângă mine, trebuind să mă feresc; îmi era mai ușor la pas să calc asfaltul, mai degrabă decât pământul sau chiar iarba de alături. În schimb, când erau oprite cele de lângă mine era altfel.
A răsărit soarele. Am întâlnit un om care m-a întrebat de unde vin și s-a mirat când i-am spus că din Argeș, dar nu am vorbit și despre de unde din Argeș. M-a mai întrebat unde mă duc și i-am spus că la Brașov.
Treptat am ajuns și la intersecția cu șoseaua spre Pârâul Rece (DN 73A), aproape de kilometrul 119 Pitești, și, depășind-o, am ajuns astfel pe jos mai aproape de Brașov ca niciodată (pe jos, nota bene, nu cu mașina). Am intrat în Râșnov pentru prima dată în viață, a trebuit să traversez atent drumul la un moment dat, la o cotitură, ca să reiau mersul pe stânga spe Brașov, și cu răbdare am ieșit și de-aici spre Cristian, dar se cheamă că am văzut prima dată clădirile Râșnovului. După Râșnov, scurtă pauză cu șoseaua și vine și Cristianul, ultima așezare omenească de dinaintea Brașovului.
La Cristian, am fost impresionat de cum arată pereții clădirilor înșiruite pe lângă care mergeam cu răbdare pe sub soare; luteranii și-au făcut pe-acolo, demult, și un edificiu fortificat în care veneau să se închine. Cristianul nu este o localitate scurtă. dar la urmă am ieșit și din el și de-acolo urmează o nouă pauză de câmpie, înainte să ajungem în Brașov.
Am răbdat și mersul pe această ultimă porțiune a șoselei, căutând să văd care este ultima bornă kilometrică; între 127 și 128 față de Pitești, este indicatorul de intrare cu „Brașov Oraș martir”, apoi borna 128 este ultima, dar chiar și așa, tot mai sunt vreo doi kilometri, doi și ceva poate, de mers până ce DN73 cotește la stânga, iar drept în față, intrând spre clădirile orășenești ale Brașovului, este Șoseaua Cristianului.
Eu nu am cotit, ci am mers drept în față pe Șoseaua Cristianului și, mai în față la niște sute de metri pe dreapta, surpriză: ELIANA.
Nu știam că la Brașov există și un mall cu numele de Eliana, am aflat asta în 23 iulie 2017.
Nu știu cât era ceasul, cred că vreo 9 dimineața. Pașii mei erau cu adevărat obosiți și voiam să ajung în zona Autogării Bartolomeu, dar până acolo să găsesc o biserică din Brașov unde să mai prind măcar o parte din Sfânta Liturghie - am ajuns la o biserică mai înaltă, cu stâlpi circulari la intrare, și ajuns brusc la umbră acolo, am avut o amețeală puternică, sprijinindu-mă semiconștient de stâlp și, la limită, rezistând să nu cad. Am remarcat că tocmai dacă ieșeam în soare, starea de rău scădea, pe când eu voisem să ies din soare tocmai ca să fie mai bine.
După câtva timp am plecat, am mai umblat până pe Strada Mihai Viteazul, spre Autogara Bartolomeu, unde este academia de forțe aeriene care are o biserică din lemn (Sfinții Apostoli Petru și Pavel) în curte, dar o dată ajuns acolo, era târziu pentru Sfânta Liturghie, și la prima biserică ajunsesem târziu.
La Autogara Bartolomeu microbuzul spre Pitești trebuia să plece la ora două după prânz, dar eu am mai avut putere și voință să umblu pe străzi în afara autogării, iar ajuns înapoi, locurile erau deja ocupate înainte de ora două fără zece, așa că m-am dus pe jos spre Gara Brașov, cu forțe noi, având de căutat un bancomat de unde să scot ceva bani ca să iau trenul de la Brașov la București, acum că NU mai puteam să mă întorc la Pitești cu microbuzul conform planului.
Așadar, urma primul drum cu trenul de la Brașov la București, măcar o dată în viață (mai fusesem pe DN1 de câteva ori). Mi-am luat bilet la un Regio și am plecat spre București așa, pe tronsonul ferat de 166 de kilometri (scria pe bilet că sunt 166), dar soarele bătea puternic spre mine, fiind după-amiază și eu pe latura vestică a vagonului; am mai adormit pe drum, pe Valea Prahovei a fost umbră între munți, iar în zona Breaza-Poiana Câmpina m-au impresionat munții care rămâneau în depărtare, care apăreau ca fiind ditamai pe lângă dealurile obișnuite.
E pe-acolo o înlănțuire de câțiva munți, dinspre Sinaia spre Breaza, care apar așa, cu creste mari. ondulate, una lângă alta, de la apus spre răsărit, ca niște spate cu umeri lați, dacă este să le comparăm cu dealurile.
De la Gara de Nord din București am luat troleibuzul 62 până lângă stația de metrou Păcii din Militari, iar de acolo microbuzul până la Pitești, unde am mers pe jos ultimii doi-trei kilometri de lângă Gară până acasă. Se însera deja.
Între Pitești și Brașov, punând la socoteală și cât am umblat prin Brașov până la prima biserică, ar fi vreo 135 de kilometri, dar pe la 140 cu toată mișcarea făcută până în trenul din gară.
27-28 de ore să fi fost până la biserica aceea. Cu tot cu ora și jumătate (?) din pădurea de lângă Valea Urdii.
--- --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- ---
Așa am mers prima dată în viață singur pe jos de la Pitești la Brașov, un drum care a cerut compensare.
Eram destul de obosit la picioare în Moieciu, câțiva kilometri înainte de Bran, și încă era noapte, cred că înainte de ora 4. La 23 iulie ziua a descrescut deja, dar nu chiar așa de mult. Am mers cu răbdare prin Moieciu spre Bran, și în Bran dădea geană de lumină de la răsărit, dar tot încă noapte era, și viteza mea slăbise la vreo cinci kilometri pe oră, trebuind cu răbdare să duc durerea mai departe.
Crestele Pietrei Craiului, acum am descoperit, sunt de-a dreptul dăinuitoare pe drumul de prin zona Branului, le tot vezi și parcă nu mai scapi de vederea lor odată.
Cred că înainte să fiu lângă Castelul Bran, erau câțiva tineri pe stradă și unul dintre ei, zicând de mine, spunea „Îl întreb eu”, voiau să știe o anume pensiune, cred; nu s-a supărat când am recunoscut că nu știu. Cerul se lumina la orizont, treptat, dar mai era ceva timp până la răsărit și era multă liniște prin Bran.
Am depășit castelul și intersecția de după, luând în față drumul lung spre Tohanu Nou. Continua să se lumineze. Pe stânga drumului, înainte de castel, fusese pârâul Turcul (după 1998, crezusem că acolo este Dâmbovița).
Am trecut cu răbdare și prin Tohanu Nou, cu un răsărit tot mai luminos în față spre Brașov, iar după Tohanu Nou vin alți kilometri de pauză cu natură, asta până la Râșnov, și... reapare, sau a reapărut, problema cu reparațiile de drum și mașinile oprite din loc în loc la coadă, ba pe stânga, ba pe dreapta. Pentru mine era stresant când ele erau oprite pe dreapta și veneau în cârd din față, pe lângă mine, trebuind să mă feresc; îmi era mai ușor la pas să calc asfaltul, mai degrabă decât pământul sau chiar iarba de alături. În schimb, când erau oprite cele de lângă mine era altfel.
A răsărit soarele. Am întâlnit un om care m-a întrebat de unde vin și s-a mirat când i-am spus că din Argeș, dar nu am vorbit și despre de unde din Argeș. M-a mai întrebat unde mă duc și i-am spus că la Brașov.
Treptat am ajuns și la intersecția cu șoseaua spre Pârâul Rece (DN 73A), aproape de kilometrul 119 Pitești, și, depășind-o, am ajuns astfel pe jos mai aproape de Brașov ca niciodată (pe jos, nota bene, nu cu mașina). Am intrat în Râșnov pentru prima dată în viață, a trebuit să traversez atent drumul la un moment dat, la o cotitură, ca să reiau mersul pe stânga spe Brașov, și cu răbdare am ieșit și de-aici spre Cristian, dar se cheamă că am văzut prima dată clădirile Râșnovului. După Râșnov, scurtă pauză cu șoseaua și vine și Cristianul, ultima așezare omenească de dinaintea Brașovului.
La Cristian, am fost impresionat de cum arată pereții clădirilor înșiruite pe lângă care mergeam cu răbdare pe sub soare; luteranii și-au făcut pe-acolo, demult, și un edificiu fortificat în care veneau să se închine. Cristianul nu este o localitate scurtă. dar la urmă am ieșit și din el și de-acolo urmează o nouă pauză de câmpie, înainte să ajungem în Brașov.
Am răbdat și mersul pe această ultimă porțiune a șoselei, căutând să văd care este ultima bornă kilometrică; între 127 și 128 față de Pitești, este indicatorul de intrare cu „Brașov Oraș martir”, apoi borna 128 este ultima, dar chiar și așa, tot mai sunt vreo doi kilometri, doi și ceva poate, de mers până ce DN73 cotește la stânga, iar drept în față, intrând spre clădirile orășenești ale Brașovului, este Șoseaua Cristianului.
Eu nu am cotit, ci am mers drept în față pe Șoseaua Cristianului și, mai în față la niște sute de metri pe dreapta, surpriză: ELIANA.
Nu știam că la Brașov există și un mall cu numele de Eliana, am aflat asta în 23 iulie 2017.
Nu știu cât era ceasul, cred că vreo 9 dimineața. Pașii mei erau cu adevărat obosiți și voiam să ajung în zona Autogării Bartolomeu, dar până acolo să găsesc o biserică din Brașov unde să mai prind măcar o parte din Sfânta Liturghie - am ajuns la o biserică mai înaltă, cu stâlpi circulari la intrare, și ajuns brusc la umbră acolo, am avut o amețeală puternică, sprijinindu-mă semiconștient de stâlp și, la limită, rezistând să nu cad. Am remarcat că tocmai dacă ieșeam în soare, starea de rău scădea, pe când eu voisem să ies din soare tocmai ca să fie mai bine.
După câtva timp am plecat, am mai umblat până pe Strada Mihai Viteazul, spre Autogara Bartolomeu, unde este academia de forțe aeriene care are o biserică din lemn (Sfinții Apostoli Petru și Pavel) în curte, dar o dată ajuns acolo, era târziu pentru Sfânta Liturghie, și la prima biserică ajunsesem târziu.
La Autogara Bartolomeu microbuzul spre Pitești trebuia să plece la ora două după prânz, dar eu am mai avut putere și voință să umblu pe străzi în afara autogării, iar ajuns înapoi, locurile erau deja ocupate înainte de ora două fără zece, așa că m-am dus pe jos spre Gara Brașov, cu forțe noi, având de căutat un bancomat de unde să scot ceva bani ca să iau trenul de la Brașov la București, acum că NU mai puteam să mă întorc la Pitești cu microbuzul conform planului.
Așadar, urma primul drum cu trenul de la Brașov la București, măcar o dată în viață (mai fusesem pe DN1 de câteva ori). Mi-am luat bilet la un Regio și am plecat spre București așa, pe tronsonul ferat de 166 de kilometri (scria pe bilet că sunt 166), dar soarele bătea puternic spre mine, fiind după-amiază și eu pe latura vestică a vagonului; am mai adormit pe drum, pe Valea Prahovei a fost umbră între munți, iar în zona Breaza-Poiana Câmpina m-au impresionat munții care rămâneau în depărtare, care apăreau ca fiind ditamai pe lângă dealurile obișnuite.
E pe-acolo o înlănțuire de câțiva munți, dinspre Sinaia spre Breaza, care apar așa, cu creste mari. ondulate, una lângă alta, de la apus spre răsărit, ca niște spate cu umeri lați, dacă este să le comparăm cu dealurile.
De la Gara de Nord din București am luat troleibuzul 62 până lângă stația de metrou Păcii din Militari, iar de acolo microbuzul până la Pitești, unde am mers pe jos ultimii doi-trei kilometri de lângă Gară până acasă. Se însera deja.
Între Pitești și Brașov, punând la socoteală și cât am umblat prin Brașov până la prima biserică, ar fi vreo 135 de kilometri, dar pe la 140 cu toată mișcarea făcută până în trenul din gară.
27-28 de ore să fi fost până la biserica aceea. Cu tot cu ora și jumătate (?) din pădurea de lângă Valea Urdii.
--- --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- --- ---
Așa am mers prima dată în viață singur pe jos de la Pitești la Brașov, un drum care a cerut compensare.
Comentarii
Trimiteți un comentariu