Noi în județul Argeș, în sudul extrem, avem și un sat care se numește Ștefan cel Mare.
La ieșirea din Pitești de după cartierul Craiovei, acolo unde DJ659 pleacă din DN65 lângă Târgul Săptămânal, pe indicatorul rutier scrie „54 Ștefan cel Mare”.
Am plănuit ca în dimineața sâmbetei de 28 iulie 2018 să pornesc pe jos într-acolo, cu apetitul drumețiilor redeșteptat pentru vara anului în care făcusem, la 1 mai, o nouă coroană a drumețiilor.
De la Ștefan cel Mare mă gândeam să mai umblu prin județul Dâmbovița, inclusiv în noaptea următoare, și să vin pe jos pe câmp prin alte localități decât la plecare, având și ocazia de-a mă uita iar după stâlp de departe, din câmpie (mare drumeție la câmpie) și de-a face foarte mulți kilometri pe jos.
O să vedem că nu am făcut tot drumul pe jos și că nu m-am întors prin câmp la sud de Autostradă, ci-am trecut spre Găești.
Dar în dimineața ultimei sâmbete din iulie, cu nori pe cer, am ieșit din casă, între 5 și 6 dimineața, poate pe la 5:40, nu țin minte exact ora, cu peste 4 litri de apă în rucsac, plus vesta de noapte, lanternă, cred că și cu busola, recipient de parfum și niște mere, parcă, având desigur și niște bani și condiția să mai cumpăr de pe drum.
Am trecut-o pe jos prin centru, apoi prin cartierul Craiovei, apoi la intersecția aceea de lângă Târg, cea cu indicatorul, având de trecut Geamăna și, mai ales, Bradul.
Se lumina cu nori pe cer. Până la 28 iulie ziua scade, dar nu foarte mult. Cam răcoroasă vara asta.
Mai trecusem pe-aici și-n săptămâna dinainte, cu Pârvul Roșu și Costeștiul, dar acum voiam să pap tot drumul ăsta până la Ștefan cel Mare.
Știam bine că am de răbdat temeinic trecerea prin Bradu, care oricât de experimentat drumeț pe jos ai fi, rămâne tot drum lung. Când treceam de Târgul Săptămânal la începutul lui DJ659, m-au supărat niște câini.
S-a luminat mai tare prin Bradu, dar tot noros era. Nu dormisem mult de cu noapte.
Nu era vreme călduroasă. Am ieșit inevitabil din Bradu, într-un târziu netârziu, și-apoi am redat peste pustietatea de câmpie care străjuiește drumul către Suseni.
Mai încolo pe drum, m-am tras sub un tufiș pe stânga, unde am stat o vreme, făcând un popas prematur de reîncărcare a organismului, și nu prea mă simțeam în stare să continui drumul, fiind sub o nouă ispită a trântelii. Era tot înnorat. Acum știam bine că la kilometri mulți de făcut pe jos sunt binevenite popasurile, plus să nu mă avânt cu cea mai mare viteză de pas posibilă, ca să mai tai din avântul febrei musculare.
Până la urmă, m-am ridicat de acolo, cu organismul primenit, și-am purces mai departe sub nori spre Suseni, unde am și ajuns.
Nu mai fusesem aici din decembrie 2016, când ieșeam, că de intrat am intrat în noiembrie 2011. Îmi aminteam de drumul dintre Oarja și Rociu, care seamănă întrucâtva cu Bradu-Suseni.
Am străbătut cu rpbdare zona Suseni-Găleșești-Țuțulești-Șerbănești, și la Șerbănești DJ703B îl suprapune sau înlocuiește puțin pe DJ659, cotind apoi spre Costești (nu am fost pe-acolo pe jos spre Costești, poate că o să fiu, poate că nu). Cerul se lumina mai bine, soarele tinzând să iasă la iveală.
Când treceam de locul unde celălalt DJ se duce spre Costești, un om bătrân al satului m-a întrebat dacă „merge băiatul pe jos”. Da, sigur că mergeam pe jos spre Ștefan cel Mare.
Am continuat cu drumul, care mai iese și în câmp, spre sud către Gliganu de Sus, apoi spre răsărit la Gliganu de Jos, de unde drumul face iar sud și-apoi est spre Bârlogu. Aici refăceam în sens invers drumul pe care mersesem în decembrie 2016, nu de Ziua Națională, și acum era vară și lumina zilei. Soarele lumina deja, mai erau niște nori, dar urâțenia deprimantă de dimineață dispăruse, și cu ea și proasta mea dispoziție de mă ispitea să trântesc drumul.
Am mers cu răbdare drumul până „înapoi” la Bârlogu, amintindu-mi de 17 decembrie 2016. Am restrăbătut acest sat, acum era a doua oară, și mai departe în câmp pe DJ659, căutând drumul către Teiu (DJ508), de fapt întâi către Buta, că știam că dacă trec de intersecția cu el o să fiu mai departe ca niciodată pe DJ659.
Mă mai uitam în spate spre Pitești, după stâlp, care de astă dată se vedea, dar abia mijea de departe, atmosfera fiind încărcată cu vapori de apă, ce-i drept nu ceață sau noapte ca în decembrie 2016. Fără a fi mare căldură, totuși soarele mă bătea drept și mă transpira, chit că mă simțeam voios la pas și cu chef recăpătat de drumeție, spre Ștefan cel Mare până la care distanța scădea. Am depășit acea intersecție.
Mai departe DJ659 continuă pe câmp, într-o anume măsură paralel cu râul Dâmbovnic, și cu pădure pe margine. Eu mă uitam și-mi propuneam ca la un moment dat să intru într-o pădure din față să mă mai ușurez, și mergeam iute mai departe. Dar am mai mers.
Mai în față vine satul Negrași, după tot câmpul ăsta presărat cu pădure. Nu mai fusesem niciodată aici, știam din presă de acest loc, după nume. Dincolo de Primăria Negrași, DJ659 face dreapta, în față fiind DJ679D care trece pe lângă Poiana Narciselor către Mozacu. Mai departe în periplul spre Ștefan cel Mare, este satul Mozăceni.
Cred că aici la Negrași am intrat la magazin după apă, și parcă nu numai după atât; la plecare, se mirau oamenii de mine, și cineva mă chema, dar mi-am văzut de drum.
Eram recent ras în cap, dar aveam și o șapcă, nefiind însă obligat să o am permanent pe cap.
Înainte de Mozăceni mi se pare c-am făcut popas de mâncare, aveam mere.
Și-am traversat și Mozăceniul. Acolo este un indicator cu „Ștefan cel Mare 15”, deja o bună parte din drum este aici făcută. Soarele trecuse de mijlocul cerului, dar ziua nu era una foarte caldă, că toată vara NU a fost foarte caldă în 2018. Dacă era ca în 2017...
Mozăceniul vine în lanț cu Babaroaga, de al cărei nume auzisem prima dată la o oră de limba română în clasa a șasea, în miercurea de 27 februarie 2002. Acum mergeam pe jos prin ea. Case, oameni, zi de vară, o școală.
După Babaroaga, pauză de câmp cu niște copaci pe margine. Iar m-am tras pe stânga pentru ușurare în tufe și popas de realimentare și rehidratare a organismului, ca apoi s-o iau iar spre Slobozia. Începuse să mă pătrundă gândul ca la Ștefan cel Mare să caut să iau autobuzul înapoi la Pitești, nemaiavând atâta chef de prelungirea drumeției pe jos peste noapte, cu Ț-șpe zeci de kilometri în total. Un autobuz Ștefan cel Mare-Pitești a și trecut pe lângă mine când mergeam spre Slobozia.
Slobozia respectivă este penultimul sat de pe DJ659 înainte de Ștefan cel Mare, urmat de un sfârtoc de Nigrișoară. Era după-amiază și soarele mă tot bătea la piele. Am continuat cu mersul pe jos și-am intrat și în Ștefan cel Mare.
Este un sat cu case dispuse în străzi perpendiculare, care se văd frumos pe hartă. În rest, măreață-i doar denumirea, că este un sat de câmp cu case și oameni, și ceva activități comerciale. Știam că la trei și jumătate mai trebuie să fie o mașină pentru Pitești. Am umblat prin sat, am mai stat pe la o piatră kilometrică, mai hrănindu-mă și așteptând să mai treacă timpul până spre trei și jumătate. Undeva pe dreapta, pe sensul dinspre Pitești, era oprit un autobuz și șoferul mi-a spus că nu se mai pleacă spre Pitești acuma, sâmbăta, atunci când l-am întrebat de mașina de la 15:30, ci a doua zi la ora 11.
Însă mai încolo era stația lor oficială. Și eu, mai sperând, am stat o vreme jos pe bancă acolo, de asemenea o tânără femeie din sat trebuia să plece la Pitești pentru o nuntă și era supărată pe șoferul acela, care îi spusese că nu este mașină la ora două, când fusese la 2 - cea de-o văzusem când încă nu intrasem în Slobozia. La urmă, înțelegând că nu-i rost să mă mai întorc cu mașina la Pitești în ziua aia, ci că trebuie să continui nedeterminat drumeția, am plecat dezolat mai departe, spre ieșirea dinspre județul Dâmbovița a satului.
Într-un șanț cu apă era un pui de pisoi, și l-am scos de acolo, punându-l sub iarbă, nici prea în soare, nici să se înece. Cred totuși că a murit acolo, că în săptămâna următoare am venit a doua oară în Ștefan cel Mare și, în zona aceea de capăt de sat, am simțit miros de putrefacție.
După ce am ieșit din sat, am mai mers puțin înainte. Se deschide iar câmpul larg. La dreapta, DC446 se desprinde oblic către Mânăstirea Glavacioc, aflată la extremitatea Argeșului.
Eu în schimb, puțin mai în față de asta, am pornit-o spre răsărit pe câmp la pas, căutînd o soluție să încep întoarcerea pe direcția Piteștiului. Nu îmi ardea să fac tot drumul de întors pe jos, o soluție era să ajung la Găești pe jos și de acolo cu autobuzul dinspre București, că nici șoseaua veche nu voiam să o fac pe jos Găești-Pitești, mai fusesem pe ea în sens invers acolo, în decembrie 2016, și mai ales când cu Bucureștiul pe jos, în mai 2017. Pe câmpul ăsta de frontieră cu județul Dâmbovița erau bălți în iarbă, m-am udat, dar nu m-am noroit ca între Oarja și Bradu în 25 februarie 2017.
Totuși, sunt câțiva kilometri pe câmp, iar după trecerea în Dâmbovița trebuie trecut la pas Dâmbovnicul. După-amiaza avansa. Am dat așadar de obstacolul Dâmbovnicului, și nemaiavând încotro, cum el nu se subția așa cum era cazul Neajlovului pe câmp în 2016, l-am trecut la pas, ajunge până sub genunchi. Mai în față, casele unui sat începeau la stânga, și felul cum m-am apropiat de șoseaua dinspre prima casă mi-a amintit de felul cum intrasem într-un sat de câmpie în după-amiaza de 17 decembrie 2016 (deja-vu), mi-am pus problema dacă nu cumva sunt tot acolo, dar nu, sigur nu am fost. În 2016 fusese poate ceva la vest de Morteni, iar acum era satul Fierbinți. Dâmbovițene ambele.
Astfel, am intrat în Fierbinți. Drumul era DJ503. Am trecut printre case, au biserica „Sfânta Cuvioasă Parascheva” și era și o nuntă pe drum, nu cu mulți nuntași. Drumul ducea într-adevăr spre nord-vest. Satul nu este unul scurt, sigur nu ca la Nigrișoara sau Huluba, și are starea lui, nu ca sărăciile din zona Udei. Mai în față, DJ503 se intersectează cu DJ611, care face dreapta spre... Găești, dar drumul nu este unul scurt.
Și am pornit pe DJ611, care nu după mult timp iese din Fierbinți, urmând altă pauză mare de câmp, în natură. Se apropia seara. Erau și niște copaci pe marginea lui 611 ăsta, pe kilometrii de mers pe jos spre Vișina.
Planul meu era să ajung la Găești, și în dimineața următoare să iau autobuzul de-acolo acasă la Pitești. Dar mai era mult până atunci, trebuia categoric să fac popas mare de odihnă între timp, să rezolv problema cu somnul și cu oboseala. Am făcut la un moment dat stânga pe un drumeag de pământ, cu tufișuri pe stânga și bălți pe jos, luând distanță de drum. Era cam șase seara. M-am uitat pe hartă în telefon, să văd unde sunt.
M-am întins, dar nu am reușit să mă odihnesc mult. Am găsit la început o poziție relativ comodă, dar nu este ușor să te odihnești în natură, departe de casă. Plecasem și prost dispus din Fierbinți. Mai târziu au trecut pe-acolo, doi bicicliști vișineni, cred, un băiat cu prietenă, care s-au mirat de mine, iar și mai târziu, seara, asediul țânțarilor m-a împiedicat de-a dreptul să mă odihnesc.
Bălțile de câmpie sunt adevărate pepiniere de țânțari, mai ales cum în vara anului 2018 a tot plouat, și drumul acela avea astfel de bălți, se și întuneca - soarele apusese între timp. Am încercat să mai parez asediul lor acoperindu-mă cu vesta, cu o parte din rucsac și chiar cu câteva resturi de gunoi de acolo, plus că mai omoram din ei cu plesneala, dar țânțarii de câmpie sunt și foarte mulți, și perseverenți - sunt capabili să înțepe prin stofa pantalonului, prin cămașă, dacă ar putea ar face-o și prin vestă sau ghiozdan, și bâzâiau neînduplecați. Ucizi zece, douăzeci, poate patruzeci, pe rând, cu palma, dar în preajma unor bălți ca acolo ei tot apar.
A răsărit luna, care era puțin descrescută, dar tot mare. Se auzea muzică de nuntă dinspre Fierbinți, și mă simțeam singur. Am mai stat o vreme acolo, m-am mai mișcat, dorind să salvez din timpul pe care l-aș fi stat degeaba până dimineața dacă aș fi ajuns prea devreme prin Găești. Teoretic, mă puteam odihni mai bine singur în natură decât la vedere într-o localitate, unde este și poliție, practic... țânțarii.
Pe urmă, după zece seara sigur, am ieșit la loc la șosea, spre Vișina. Tot aveam dureri de mușchi la picioare, dar puteam să merg. Aveam capul gol, proaspăt ras, și mi s-a întâmplat să plesnesc peste cap țânțari, vreo șapte pe rând, cu totul, chiar în timpul mersului, adică nici nu era nevoie să stau pe loc ca să se așeze, ceea ce arată cât sunt ei de insistenți.
Mai încolo pe drum, pe dreapta, am încercat de asemenea să mă odihnesc pe după un tufiș, dar țânțăreala nu m-a lăsat nici aici în pace.
Și-am ajuns și în Vișina, prin care am mers cu răbdare, apoi pe la Broșteni, unde DJ611 face mai la stânga, spre Petrești. Mai erau unii oameni pe stradă, dar nu s-a luat nimeni de mine. La cotitura din Broșteni am fost puțin îngrijorat dacă o iau bine la stânga, dar a fost bine.
Către Petrești, sub lună, mă gândeam să mai încerc să mă pun undeva la odihnă, dar spațiul era cam deschis, mi-era tot frică de țânțari și nu am făcut-o. Cineva dintr-o mașină m-a întrebat unde merg și când i-am zis de Găești s-a mirat: „Pe jos, mă?”, apoi, cum eu am zis că da, mi s-a părut că îmi zice prost, și a plecat mai departe. Luna mă lumina din spate.
Drumul până la Petrești nu este scurt, mă uitam în față și speram să dau de autostradă, în sfârșit. O mașină de Poliție făcea ture periodice între sate, dar mie nu mi-a făcut nimic, deși am remarcat regularitarea turelor. E destul câmp până acolo. Am ajuns; m-am apropiat de autostradă. Niște oameni petreceau la un local, cred că tot legat de o nuntă, și câțiva stăteau pe asfaltul străzii, iar mașina aceea de Poliție venea atunci pe sensul dinspre Găești și i-a claxonat să se dea la o parte.
Mai fusesem în Petrești în 2016, dar mai pe scurt. Acum, am trecut podul peste Autostradă către Greci, Ionești și Găești, invers de cum fusese pe 1 decembrie în 2016, și noaptea. Era 29 iulie.
Am coborât spre Greci, cotind apoi la stânga. Tot mă dureau picioarele, aveam și usturime la talpă. Încă era devreme de ajuns la Găești atunci, doream să mai găsesc un loc de popas, dar în satele astea era de neconceput. Noapte și pustietate pe drum; am mers cu răbdare înainte, pe DN61 de-acum. Am ajuns și în Ionești, unde DN61 cotește la dreapta spre nord pentru Găești.
Era și o benzinărie acolo, dar nu am cumpărat nimic. Mai încolo, pod peste Argeș; pe-aici NU mai fusesem, nici măcar în 2016. La capătul dinspre Găești al podului, am coborât, m-am dus dedesubt să caut un loc de popas și-am găsit pe o ridicătură la est de pod, cu tufe pe ea, sub lună.
M-am cățărat acolo și m-am întins, nu fără a mai ușura o dată organismul. M-am mai hrănit. Am vrut să ațipesc o vreme între orele 3 și 5, și am reușit puțin, măcar că nu scăpam de țânțăreală nici aici.
În fine, cum se apropia ora 5, trebuia să-mi pun și problema plecării spre Găești, unde ar fi trebuit să prind fulgerător autobuzul în preajma unei piețe, anume un autobuz al CDI București la Piața Agroalimentară „Sfântul Ilie”, mai departe de kilometrul 73 și de șoseaua spre Târgoviște-Ploiești; mi se mai contura varianta trenului spre Pitești, mă uitasem și la mersul trenurilor când eram la tufele cu mulți țânțari.
Parcă pe la cinci și zece am plecat, și când eram proaspăt urcat înapoi pe pod, o mașină cobora tocmai spre partea de unde eu tocmai plecasem; la timp, aș zice. Nu scăpasem de oboseala musculară, dar nici strașnică nu era, și totuși NU mai pășeam rapid. Se lumina și am pornit pe ultimii câțiva kilometri spre Găești.
Un drum pe care nu mai fusesem niciodată. Am intrat în periferia Găeștiului, unde DN61 devine strada S. Cioculescu, și am avut de trecut peste calea ferată, aproape de ora 6 dimineața. Nu m-am dus atunci la gară, am ales întâi să caut zona cu stația de autobuz, am trecut și pe lângă un liceu și în fine, în lumina dimineții, am ajuns și la DN7, continuând la dreapta dincolo de miezul Găeștiului. Am găsit, în fine, Piața Sfântul Ilie, tare pustie, apoi m-am hotărât pentru varianta gării, așa că m-am dus înapoi, trecând pe lângă parcul din Găești și înapoi pe strada cu liceul, ajungând în cele din urmă și la Gara Găești.
Aici, era temporar tăiat curentul, dar am reușit să iau bilet pentru un tren care trebuia să plece la ora șapte și un sfert către Pitești, ca la 7:50 să fie acolo. Am urcat și-am validat imediat biletul la controlor, când l-am întrebat unde este locul scris acolo. Am mai ațipit puțin pe drum, am coborât în Pitești și pe jos de la gară până acasă. Soarele răsărise.
Acasă m-am mai hrănit, am mai stat puțin, apoi urma Sfânta Liturghie, 29 iulie 2018 fiind o duminică.
Totalul de kilometri făcuți pe jos până la Găești l-am estimat la vreo 90, iar orele, cu tot cu popasuri, vreo 25 până să mă așez în gară. Nu am făcut un calcul minuțios, deși se poate examina atent harta.
******** ******** ******** ********
Uite cum a fost primul meu drum pe jos la Ștefan cel Mare și mai departe în Dâmbovița, cu noapte în natură, țânțari, insolație (m-a bătut soarele) și o întoarcere cu trenul.
La ieșirea din Pitești de după cartierul Craiovei, acolo unde DJ659 pleacă din DN65 lângă Târgul Săptămânal, pe indicatorul rutier scrie „54 Ștefan cel Mare”.
Am plănuit ca în dimineața sâmbetei de 28 iulie 2018 să pornesc pe jos într-acolo, cu apetitul drumețiilor redeșteptat pentru vara anului în care făcusem, la 1 mai, o nouă coroană a drumețiilor.
De la Ștefan cel Mare mă gândeam să mai umblu prin județul Dâmbovița, inclusiv în noaptea următoare, și să vin pe jos pe câmp prin alte localități decât la plecare, având și ocazia de-a mă uita iar după stâlp de departe, din câmpie (mare drumeție la câmpie) și de-a face foarte mulți kilometri pe jos.
O să vedem că nu am făcut tot drumul pe jos și că nu m-am întors prin câmp la sud de Autostradă, ci-am trecut spre Găești.
Dar în dimineața ultimei sâmbete din iulie, cu nori pe cer, am ieșit din casă, între 5 și 6 dimineața, poate pe la 5:40, nu țin minte exact ora, cu peste 4 litri de apă în rucsac, plus vesta de noapte, lanternă, cred că și cu busola, recipient de parfum și niște mere, parcă, având desigur și niște bani și condiția să mai cumpăr de pe drum.
Am trecut-o pe jos prin centru, apoi prin cartierul Craiovei, apoi la intersecția aceea de lângă Târg, cea cu indicatorul, având de trecut Geamăna și, mai ales, Bradul.
Se lumina cu nori pe cer. Până la 28 iulie ziua scade, dar nu foarte mult. Cam răcoroasă vara asta.
Mai trecusem pe-aici și-n săptămâna dinainte, cu Pârvul Roșu și Costeștiul, dar acum voiam să pap tot drumul ăsta până la Ștefan cel Mare.
Știam bine că am de răbdat temeinic trecerea prin Bradu, care oricât de experimentat drumeț pe jos ai fi, rămâne tot drum lung. Când treceam de Târgul Săptămânal la începutul lui DJ659, m-au supărat niște câini.
S-a luminat mai tare prin Bradu, dar tot noros era. Nu dormisem mult de cu noapte.
Nu era vreme călduroasă. Am ieșit inevitabil din Bradu, într-un târziu netârziu, și-apoi am redat peste pustietatea de câmpie care străjuiește drumul către Suseni.
Mai încolo pe drum, m-am tras sub un tufiș pe stânga, unde am stat o vreme, făcând un popas prematur de reîncărcare a organismului, și nu prea mă simțeam în stare să continui drumul, fiind sub o nouă ispită a trântelii. Era tot înnorat. Acum știam bine că la kilometri mulți de făcut pe jos sunt binevenite popasurile, plus să nu mă avânt cu cea mai mare viteză de pas posibilă, ca să mai tai din avântul febrei musculare.
Până la urmă, m-am ridicat de acolo, cu organismul primenit, și-am purces mai departe sub nori spre Suseni, unde am și ajuns.
Nu mai fusesem aici din decembrie 2016, când ieșeam, că de intrat am intrat în noiembrie 2011. Îmi aminteam de drumul dintre Oarja și Rociu, care seamănă întrucâtva cu Bradu-Suseni.
Am străbătut cu rpbdare zona Suseni-Găleșești-Țuțulești-Șerbănești, și la Șerbănești DJ703B îl suprapune sau înlocuiește puțin pe DJ659, cotind apoi spre Costești (nu am fost pe-acolo pe jos spre Costești, poate că o să fiu, poate că nu). Cerul se lumina mai bine, soarele tinzând să iasă la iveală.
Când treceam de locul unde celălalt DJ se duce spre Costești, un om bătrân al satului m-a întrebat dacă „merge băiatul pe jos”. Da, sigur că mergeam pe jos spre Ștefan cel Mare.
Am continuat cu drumul, care mai iese și în câmp, spre sud către Gliganu de Sus, apoi spre răsărit la Gliganu de Jos, de unde drumul face iar sud și-apoi est spre Bârlogu. Aici refăceam în sens invers drumul pe care mersesem în decembrie 2016, nu de Ziua Națională, și acum era vară și lumina zilei. Soarele lumina deja, mai erau niște nori, dar urâțenia deprimantă de dimineață dispăruse, și cu ea și proasta mea dispoziție de mă ispitea să trântesc drumul.
Am mers cu răbdare drumul până „înapoi” la Bârlogu, amintindu-mi de 17 decembrie 2016. Am restrăbătut acest sat, acum era a doua oară, și mai departe în câmp pe DJ659, căutând drumul către Teiu (DJ508), de fapt întâi către Buta, că știam că dacă trec de intersecția cu el o să fiu mai departe ca niciodată pe DJ659.
Mă mai uitam în spate spre Pitești, după stâlp, care de astă dată se vedea, dar abia mijea de departe, atmosfera fiind încărcată cu vapori de apă, ce-i drept nu ceață sau noapte ca în decembrie 2016. Fără a fi mare căldură, totuși soarele mă bătea drept și mă transpira, chit că mă simțeam voios la pas și cu chef recăpătat de drumeție, spre Ștefan cel Mare până la care distanța scădea. Am depășit acea intersecție.
Mai departe DJ659 continuă pe câmp, într-o anume măsură paralel cu râul Dâmbovnic, și cu pădure pe margine. Eu mă uitam și-mi propuneam ca la un moment dat să intru într-o pădure din față să mă mai ușurez, și mergeam iute mai departe. Dar am mai mers.
Mai în față vine satul Negrași, după tot câmpul ăsta presărat cu pădure. Nu mai fusesem niciodată aici, știam din presă de acest loc, după nume. Dincolo de Primăria Negrași, DJ659 face dreapta, în față fiind DJ679D care trece pe lângă Poiana Narciselor către Mozacu. Mai departe în periplul spre Ștefan cel Mare, este satul Mozăceni.
Cred că aici la Negrași am intrat la magazin după apă, și parcă nu numai după atât; la plecare, se mirau oamenii de mine, și cineva mă chema, dar mi-am văzut de drum.
Eram recent ras în cap, dar aveam și o șapcă, nefiind însă obligat să o am permanent pe cap.
Înainte de Mozăceni mi se pare c-am făcut popas de mâncare, aveam mere.
Și-am traversat și Mozăceniul. Acolo este un indicator cu „Ștefan cel Mare 15”, deja o bună parte din drum este aici făcută. Soarele trecuse de mijlocul cerului, dar ziua nu era una foarte caldă, că toată vara NU a fost foarte caldă în 2018. Dacă era ca în 2017...
Mozăceniul vine în lanț cu Babaroaga, de al cărei nume auzisem prima dată la o oră de limba română în clasa a șasea, în miercurea de 27 februarie 2002. Acum mergeam pe jos prin ea. Case, oameni, zi de vară, o școală.
După Babaroaga, pauză de câmp cu niște copaci pe margine. Iar m-am tras pe stânga pentru ușurare în tufe și popas de realimentare și rehidratare a organismului, ca apoi s-o iau iar spre Slobozia. Începuse să mă pătrundă gândul ca la Ștefan cel Mare să caut să iau autobuzul înapoi la Pitești, nemaiavând atâta chef de prelungirea drumeției pe jos peste noapte, cu Ț-șpe zeci de kilometri în total. Un autobuz Ștefan cel Mare-Pitești a și trecut pe lângă mine când mergeam spre Slobozia.
Slobozia respectivă este penultimul sat de pe DJ659 înainte de Ștefan cel Mare, urmat de un sfârtoc de Nigrișoară. Era după-amiază și soarele mă tot bătea la piele. Am continuat cu mersul pe jos și-am intrat și în Ștefan cel Mare.
Este un sat cu case dispuse în străzi perpendiculare, care se văd frumos pe hartă. În rest, măreață-i doar denumirea, că este un sat de câmp cu case și oameni, și ceva activități comerciale. Știam că la trei și jumătate mai trebuie să fie o mașină pentru Pitești. Am umblat prin sat, am mai stat pe la o piatră kilometrică, mai hrănindu-mă și așteptând să mai treacă timpul până spre trei și jumătate. Undeva pe dreapta, pe sensul dinspre Pitești, era oprit un autobuz și șoferul mi-a spus că nu se mai pleacă spre Pitești acuma, sâmbăta, atunci când l-am întrebat de mașina de la 15:30, ci a doua zi la ora 11.
Însă mai încolo era stația lor oficială. Și eu, mai sperând, am stat o vreme jos pe bancă acolo, de asemenea o tânără femeie din sat trebuia să plece la Pitești pentru o nuntă și era supărată pe șoferul acela, care îi spusese că nu este mașină la ora două, când fusese la 2 - cea de-o văzusem când încă nu intrasem în Slobozia. La urmă, înțelegând că nu-i rost să mă mai întorc cu mașina la Pitești în ziua aia, ci că trebuie să continui nedeterminat drumeția, am plecat dezolat mai departe, spre ieșirea dinspre județul Dâmbovița a satului.
Într-un șanț cu apă era un pui de pisoi, și l-am scos de acolo, punându-l sub iarbă, nici prea în soare, nici să se înece. Cred totuși că a murit acolo, că în săptămâna următoare am venit a doua oară în Ștefan cel Mare și, în zona aceea de capăt de sat, am simțit miros de putrefacție.
După ce am ieșit din sat, am mai mers puțin înainte. Se deschide iar câmpul larg. La dreapta, DC446 se desprinde oblic către Mânăstirea Glavacioc, aflată la extremitatea Argeșului.
Eu în schimb, puțin mai în față de asta, am pornit-o spre răsărit pe câmp la pas, căutînd o soluție să încep întoarcerea pe direcția Piteștiului. Nu îmi ardea să fac tot drumul de întors pe jos, o soluție era să ajung la Găești pe jos și de acolo cu autobuzul dinspre București, că nici șoseaua veche nu voiam să o fac pe jos Găești-Pitești, mai fusesem pe ea în sens invers acolo, în decembrie 2016, și mai ales când cu Bucureștiul pe jos, în mai 2017. Pe câmpul ăsta de frontieră cu județul Dâmbovița erau bălți în iarbă, m-am udat, dar nu m-am noroit ca între Oarja și Bradu în 25 februarie 2017.
Totuși, sunt câțiva kilometri pe câmp, iar după trecerea în Dâmbovița trebuie trecut la pas Dâmbovnicul. După-amiaza avansa. Am dat așadar de obstacolul Dâmbovnicului, și nemaiavând încotro, cum el nu se subția așa cum era cazul Neajlovului pe câmp în 2016, l-am trecut la pas, ajunge până sub genunchi. Mai în față, casele unui sat începeau la stânga, și felul cum m-am apropiat de șoseaua dinspre prima casă mi-a amintit de felul cum intrasem într-un sat de câmpie în după-amiaza de 17 decembrie 2016 (deja-vu), mi-am pus problema dacă nu cumva sunt tot acolo, dar nu, sigur nu am fost. În 2016 fusese poate ceva la vest de Morteni, iar acum era satul Fierbinți. Dâmbovițene ambele.
Astfel, am intrat în Fierbinți. Drumul era DJ503. Am trecut printre case, au biserica „Sfânta Cuvioasă Parascheva” și era și o nuntă pe drum, nu cu mulți nuntași. Drumul ducea într-adevăr spre nord-vest. Satul nu este unul scurt, sigur nu ca la Nigrișoara sau Huluba, și are starea lui, nu ca sărăciile din zona Udei. Mai în față, DJ503 se intersectează cu DJ611, care face dreapta spre... Găești, dar drumul nu este unul scurt.
Și am pornit pe DJ611, care nu după mult timp iese din Fierbinți, urmând altă pauză mare de câmp, în natură. Se apropia seara. Erau și niște copaci pe marginea lui 611 ăsta, pe kilometrii de mers pe jos spre Vișina.
Planul meu era să ajung la Găești, și în dimineața următoare să iau autobuzul de-acolo acasă la Pitești. Dar mai era mult până atunci, trebuia categoric să fac popas mare de odihnă între timp, să rezolv problema cu somnul și cu oboseala. Am făcut la un moment dat stânga pe un drumeag de pământ, cu tufișuri pe stânga și bălți pe jos, luând distanță de drum. Era cam șase seara. M-am uitat pe hartă în telefon, să văd unde sunt.
M-am întins, dar nu am reușit să mă odihnesc mult. Am găsit la început o poziție relativ comodă, dar nu este ușor să te odihnești în natură, departe de casă. Plecasem și prost dispus din Fierbinți. Mai târziu au trecut pe-acolo, doi bicicliști vișineni, cred, un băiat cu prietenă, care s-au mirat de mine, iar și mai târziu, seara, asediul țânțarilor m-a împiedicat de-a dreptul să mă odihnesc.
Bălțile de câmpie sunt adevărate pepiniere de țânțari, mai ales cum în vara anului 2018 a tot plouat, și drumul acela avea astfel de bălți, se și întuneca - soarele apusese între timp. Am încercat să mai parez asediul lor acoperindu-mă cu vesta, cu o parte din rucsac și chiar cu câteva resturi de gunoi de acolo, plus că mai omoram din ei cu plesneala, dar țânțarii de câmpie sunt și foarte mulți, și perseverenți - sunt capabili să înțepe prin stofa pantalonului, prin cămașă, dacă ar putea ar face-o și prin vestă sau ghiozdan, și bâzâiau neînduplecați. Ucizi zece, douăzeci, poate patruzeci, pe rând, cu palma, dar în preajma unor bălți ca acolo ei tot apar.
A răsărit luna, care era puțin descrescută, dar tot mare. Se auzea muzică de nuntă dinspre Fierbinți, și mă simțeam singur. Am mai stat o vreme acolo, m-am mai mișcat, dorind să salvez din timpul pe care l-aș fi stat degeaba până dimineața dacă aș fi ajuns prea devreme prin Găești. Teoretic, mă puteam odihni mai bine singur în natură decât la vedere într-o localitate, unde este și poliție, practic... țânțarii.
Pe urmă, după zece seara sigur, am ieșit la loc la șosea, spre Vișina. Tot aveam dureri de mușchi la picioare, dar puteam să merg. Aveam capul gol, proaspăt ras, și mi s-a întâmplat să plesnesc peste cap țânțari, vreo șapte pe rând, cu totul, chiar în timpul mersului, adică nici nu era nevoie să stau pe loc ca să se așeze, ceea ce arată cât sunt ei de insistenți.
Mai încolo pe drum, pe dreapta, am încercat de asemenea să mă odihnesc pe după un tufiș, dar țânțăreala nu m-a lăsat nici aici în pace.
Și-am ajuns și în Vișina, prin care am mers cu răbdare, apoi pe la Broșteni, unde DJ611 face mai la stânga, spre Petrești. Mai erau unii oameni pe stradă, dar nu s-a luat nimeni de mine. La cotitura din Broșteni am fost puțin îngrijorat dacă o iau bine la stânga, dar a fost bine.
Către Petrești, sub lună, mă gândeam să mai încerc să mă pun undeva la odihnă, dar spațiul era cam deschis, mi-era tot frică de țânțari și nu am făcut-o. Cineva dintr-o mașină m-a întrebat unde merg și când i-am zis de Găești s-a mirat: „Pe jos, mă?”, apoi, cum eu am zis că da, mi s-a părut că îmi zice prost, și a plecat mai departe. Luna mă lumina din spate.
Drumul până la Petrești nu este scurt, mă uitam în față și speram să dau de autostradă, în sfârșit. O mașină de Poliție făcea ture periodice între sate, dar mie nu mi-a făcut nimic, deși am remarcat regularitarea turelor. E destul câmp până acolo. Am ajuns; m-am apropiat de autostradă. Niște oameni petreceau la un local, cred că tot legat de o nuntă, și câțiva stăteau pe asfaltul străzii, iar mașina aceea de Poliție venea atunci pe sensul dinspre Găești și i-a claxonat să se dea la o parte.
Mai fusesem în Petrești în 2016, dar mai pe scurt. Acum, am trecut podul peste Autostradă către Greci, Ionești și Găești, invers de cum fusese pe 1 decembrie în 2016, și noaptea. Era 29 iulie.
Am coborât spre Greci, cotind apoi la stânga. Tot mă dureau picioarele, aveam și usturime la talpă. Încă era devreme de ajuns la Găești atunci, doream să mai găsesc un loc de popas, dar în satele astea era de neconceput. Noapte și pustietate pe drum; am mers cu răbdare înainte, pe DN61 de-acum. Am ajuns și în Ionești, unde DN61 cotește la dreapta spre nord pentru Găești.
Era și o benzinărie acolo, dar nu am cumpărat nimic. Mai încolo, pod peste Argeș; pe-aici NU mai fusesem, nici măcar în 2016. La capătul dinspre Găești al podului, am coborât, m-am dus dedesubt să caut un loc de popas și-am găsit pe o ridicătură la est de pod, cu tufe pe ea, sub lună.
M-am cățărat acolo și m-am întins, nu fără a mai ușura o dată organismul. M-am mai hrănit. Am vrut să ațipesc o vreme între orele 3 și 5, și am reușit puțin, măcar că nu scăpam de țânțăreală nici aici.
În fine, cum se apropia ora 5, trebuia să-mi pun și problema plecării spre Găești, unde ar fi trebuit să prind fulgerător autobuzul în preajma unei piețe, anume un autobuz al CDI București la Piața Agroalimentară „Sfântul Ilie”, mai departe de kilometrul 73 și de șoseaua spre Târgoviște-Ploiești; mi se mai contura varianta trenului spre Pitești, mă uitasem și la mersul trenurilor când eram la tufele cu mulți țânțari.
Parcă pe la cinci și zece am plecat, și când eram proaspăt urcat înapoi pe pod, o mașină cobora tocmai spre partea de unde eu tocmai plecasem; la timp, aș zice. Nu scăpasem de oboseala musculară, dar nici strașnică nu era, și totuși NU mai pășeam rapid. Se lumina și am pornit pe ultimii câțiva kilometri spre Găești.
Un drum pe care nu mai fusesem niciodată. Am intrat în periferia Găeștiului, unde DN61 devine strada S. Cioculescu, și am avut de trecut peste calea ferată, aproape de ora 6 dimineața. Nu m-am dus atunci la gară, am ales întâi să caut zona cu stația de autobuz, am trecut și pe lângă un liceu și în fine, în lumina dimineții, am ajuns și la DN7, continuând la dreapta dincolo de miezul Găeștiului. Am găsit, în fine, Piața Sfântul Ilie, tare pustie, apoi m-am hotărât pentru varianta gării, așa că m-am dus înapoi, trecând pe lângă parcul din Găești și înapoi pe strada cu liceul, ajungând în cele din urmă și la Gara Găești.
Aici, era temporar tăiat curentul, dar am reușit să iau bilet pentru un tren care trebuia să plece la ora șapte și un sfert către Pitești, ca la 7:50 să fie acolo. Am urcat și-am validat imediat biletul la controlor, când l-am întrebat unde este locul scris acolo. Am mai ațipit puțin pe drum, am coborât în Pitești și pe jos de la gară până acasă. Soarele răsărise.
Acasă m-am mai hrănit, am mai stat puțin, apoi urma Sfânta Liturghie, 29 iulie 2018 fiind o duminică.
Totalul de kilometri făcuți pe jos până la Găești l-am estimat la vreo 90, iar orele, cu tot cu popasuri, vreo 25 până să mă așez în gară. Nu am făcut un calcul minuțios, deși se poate examina atent harta.
******** ******** ******** ********
Uite cum a fost primul meu drum pe jos la Ștefan cel Mare și mai departe în Dâmbovița, cu noapte în natură, țânțari, insolație (m-a bătut soarele) și o întoarcere cu trenul.
Comentarii
Trimiteți un comentariu