Vineri în 7 martie 2003, când eram în clasa a șaptea, am făcut pentru prima dată în viață de serviciu pe școală de dimineață.
Mai fusesem după-amiaza, când învățam noi, gimnazialii, pe 29 octombrie și 5 decembrie în 2002, și acum urma să sun cu clopoțelul și pentru cei mici.
Programul normal era de la 8 dimineața la două după prânz, iar celălalt schimb, de la 2 la 7 seara.
Colega care îmi urma la catalog a venit cu o oră mai devreme, iar eu am plecat de la școală pe la ora unu, scutit de orele de după-amiază, ca elev de serviciu pe școală, dar NU m-am dus acasă imediat.
Era o zi de iarnă târzie, cu soarele după norii albi, ăn anul ăla frigul lungindu-se cam mult în primăvară. Eu voiam să fac un drum pe jos, cu alergare, cum îmi plăcea la vremea aia, prin Pădurea Trivale și dincolo de ea.
Pe 18 februarie 2001, o duminică noroasă, fusesem la Grădina Zoologică din Pitești, pe jos cu niște cunoștințe de familie, și devenisem curios ce-o fi mai încolo prin pădurea aia, iar în lunea de 20 mai 2002, pe seară, tot cu nori pe cer, depășisem perimetrul pădurii Trivale, până spre kilometrul 7, după luminiș. În fine, aici NU ne axăm pe 2001 și pe 2002.
Acum, pe 7 martie 2003, voiam să ajung și mai departe.
Și am alergat de la școală, desigur, mă vedea și colega că am luat-o la fugă. Am trecut prin Gura Trivăii, am urcat în pădure pe dincolo de Schit, pe dalele pavate, desigur, ajungând mai departe în zona de lângă „grădină” (NU cea zoologică, altceva îngrădit), spre Cornul Vânătorului care-i pe stânga, mai departe de care, pe dreapta, este drumul către poarta Grădinii Zoologice. Cred că eram cu ghiozdanul în spate, chiar dacă nu fusese rost de ore în ziua aia, și desigur că alergam mai mult, acum, la drumul de dus, cât încă aveam vigoare în organism. Mai mergeam la pas și-apoi o luam iar la fugă.
Bornele kilometrice din Pădurea Trivale încep, sau începeau mai demult, de la cea cu „3” Pitești pe ea, dincolo de Schit, și, iar important, se vedeau inscripțiile de pe ele, că mai de curând, până în 2011 cel puțin, alta era situația - erau goale, le dibuiam strict după numerotarea aparițiilor, cel puțin la kilometrul 18... în sfârșit, gata cu palavrele pe dinafară.
Am alergat și-am depășit și Grădina Zoologică. Soarele continua să fie mijind prin pătura noroasă de culoare albă, nu era nici senin, dar nici prea mohorât. Era frig, dar în virtutea unei vremi secetoase, atunci, în 2003, NU ne-au năpădit mulți centimetri de zăpadă.
În față, drumul mai continua prelung o vreme, apoi, spre kilometrul 6, este o mică succesiune de curbe în urcuș și se iese din pădure, la o zonă cu poiană pe stânga, pădure continuată pe dreapta și sondă în față; din 2002 știam deja locul ăsta. Și tot cu nori.
Am mers mai departe, depășind locul unde ajunsesem în 2002 și-apoi și borna cu „7”. Eram, deci, mai departe ca niciodată.
Și am continuat drumul. Mai departe tot pădure, un segment de natură pustie până în comuna Băbana, următoarele borne kilometrice și, la borna kilometrul nouă, un soi de vagon de tren detașat, pe partea dreaptă a drumului, lângă pădure. Mai încolo, primul sat, Lupueni de Băbana, și-am și coborât, că drumul variază în altitudine.
Bornele raportau kilometrii și față de Săliștea.
Timpul continua să fie noros cu soarele pătrunzând oarecum cu lumina între nori, fără însă a lăsa umbră jos. Erau resturi de zăpadă în zona aceea de deal. Comuna Băbana, pe direcția est-vest, este compusă pe DJ703E așa: Lupueni - Băbana - Groși.
Am depășit alte borne kilometrice pe drum, încă având vigoare în organism, am trecut și prin adevărata Băbana și, mai departe, am urcat curbele împădurite dinspre satul Groși. Se simțea după-amiaza în aer, 7 martie este încă între zilele mai scurte decât nopțile și, în plus, pe ora de iarnă, întunecarea se dă mai devreme. Am intrat și în Groși, deja kilometrii de pe borne erau adolescenți.
Știam că la un moment dat trebuie să pun capăt dusului, începând întoarcerea, care, lesne de înțeles, trebuia făcută tot pe jos. Și alt fapt important, firește că la vremea aia NU aveam merinde și bani de drum; în ce privește mâncarea la școală, bunica mă aștepta acasă cu mâncare caldă, nu aveam nevoie de pachete. Și nu se punea problema să umblu cu bani de buzunar. Nici măcar nu-mi luasem o sticlă PET de apă de acasă la mine în ghiozdan, nici la asta nu mă gândeam, deși acest amănunt nu ar fi fost neapărat imposibil. Limitarea mea de gândire.
Am depășit satul Groși și era borna cu kilometrul 17, iar eu, pus pe alergare, am zis „Optișpe” și m-am dus mai departe în zona de natură care se deschide către Făcălețești, până la borna cu „Pitești 18 km”. Până acolo, am depășit un mic ochi de apă care era pe stânga drumului, în câmp, sau poiană, cum să-i zicem. Iarbă întinsă lângă pădure.
La 18, a fost într-adevăr maximul depărtării, peste unsprezece kilometri de la maximul anterior atins în mai 2002 (și care maxim nou avea să rămână neîntrecut până în 2011).
Am început întoarcerea, iar înapoi la Groși, acolo unde DJ703E cotește prima dată la dreapta spre Pitești, niște oameni care mă văzuseră și la dus erau curioși. Unul din ei m-a întrebat de unde sunt și i-am spus că de la Pitești. „Dă la Pitești?” s-a mirat. M-a mai întrebat, țin minte, „Și la cine ai fost?”, și am recunoscut că la nimeni, că am venit să mă plimb, așa aiurea („A...”), dar că nu am făcut nimic rău. „Bine”, zice el și eu aveam mai departe datoria să duc pe jos drumul ăsta până la capăt.
După-amiaza înainta și începeam să simt oboseala și setea în organism. Nu mai aveam atâta voioșie de alergat, acum la întors, și la un moment dat, când urcam o pantă așa singur, mi-am zis: „Drumul ăsta mă omoară...”.
Dincolo de Lupueni, înapoi în tronsonul acela de pădure dinspre a noastră Trivale, am făcut un popas de stat jos și am văzut că din spate vine alt băiat, înalt, cu aparență tuciurie, slab și care fluiera și mesteca gumă în gură. Mi-am zis că are 18 ani. M-am ridicat și am plecat mai departe, iar el a început să strige după mine cu repetiție: „Băăă!... Iiiu!...”, eu însă am luat-o la fugă și la fel și el, care striga mai departe, mă înjura de morți și de mama și „Bă, nu-ți fac nimica, băăă!...”. Eu m-am speriat mai mult și am continuat cu fuga, la fel și el alerga și înjura, și-n clipele acelea mi-am zis „Nu mai vin niciodată în Pădurea Trivale”. La urmă, am scăpat de el cu fuga, slavă Domnului că am rămas neprins.
Astfel, accelerasem forțat o parte din drumul de întoarcere, cu adrenalinizare în organism. Am ajuns înapoi la kilometrii 7/6, am coborât înapoi în pădure (Trivale), făcând treptat ultimii kilometri și ajungând și la ultimele borne (4 și 3), apoi în jos pe lângă schit, pădurea rămasă și... înapoi jos, în oraș.
Ca să fiu sigur că ating patruzeci de kilometri, am alergat apoi până la Nord L-uri pe strada Negru Vodă, de unde tot cu fuga până pe strada Ion Câmpineanu, cred, dând ditamai turul cartierului Nord plus Eremia Grigorescu (știam zona, mai umblasem pe jos prin oraș), și acasă. Se întunecase în toată regula în timpul ăsta, și la 8 seara, cu bună precizie pe ceas, eram în casă.
Bunica mersese să mă caute la școală între timp, fusese senzație. Acum era acasă.
Sunt sigur că am făcut 40 de kilometri pe jos în astea șapte ore, cu tot cu târâiala de pe-alocuri la întoarcere, dar și atunci am mai alergat, după cum se vede.
Însă am avut și dureri serioase ale mușchilor picioarelor, spunea bunica „Cred că ești obosit-mort”. Am băut Coca-Cola acasă pentru potolirea setei.
„Kilometrul 18” a fost depășit, cum am documentat deja, în 2011.
******** ******** ******** ********
Așa a fost prima mea drumeție mai mare pe jos făcută în viață, ca întindere pe ceas și număr de kilometri, dar nu și pe ore de plină noapte.
Mai fusesem după-amiaza, când învățam noi, gimnazialii, pe 29 octombrie și 5 decembrie în 2002, și acum urma să sun cu clopoțelul și pentru cei mici.
Programul normal era de la 8 dimineața la două după prânz, iar celălalt schimb, de la 2 la 7 seara.
Colega care îmi urma la catalog a venit cu o oră mai devreme, iar eu am plecat de la școală pe la ora unu, scutit de orele de după-amiază, ca elev de serviciu pe școală, dar NU m-am dus acasă imediat.
Era o zi de iarnă târzie, cu soarele după norii albi, ăn anul ăla frigul lungindu-se cam mult în primăvară. Eu voiam să fac un drum pe jos, cu alergare, cum îmi plăcea la vremea aia, prin Pădurea Trivale și dincolo de ea.
Pe 18 februarie 2001, o duminică noroasă, fusesem la Grădina Zoologică din Pitești, pe jos cu niște cunoștințe de familie, și devenisem curios ce-o fi mai încolo prin pădurea aia, iar în lunea de 20 mai 2002, pe seară, tot cu nori pe cer, depășisem perimetrul pădurii Trivale, până spre kilometrul 7, după luminiș. În fine, aici NU ne axăm pe 2001 și pe 2002.
Acum, pe 7 martie 2003, voiam să ajung și mai departe.
Și am alergat de la școală, desigur, mă vedea și colega că am luat-o la fugă. Am trecut prin Gura Trivăii, am urcat în pădure pe dincolo de Schit, pe dalele pavate, desigur, ajungând mai departe în zona de lângă „grădină” (NU cea zoologică, altceva îngrădit), spre Cornul Vânătorului care-i pe stânga, mai departe de care, pe dreapta, este drumul către poarta Grădinii Zoologice. Cred că eram cu ghiozdanul în spate, chiar dacă nu fusese rost de ore în ziua aia, și desigur că alergam mai mult, acum, la drumul de dus, cât încă aveam vigoare în organism. Mai mergeam la pas și-apoi o luam iar la fugă.
Bornele kilometrice din Pădurea Trivale încep, sau începeau mai demult, de la cea cu „3” Pitești pe ea, dincolo de Schit, și, iar important, se vedeau inscripțiile de pe ele, că mai de curând, până în 2011 cel puțin, alta era situația - erau goale, le dibuiam strict după numerotarea aparițiilor, cel puțin la kilometrul 18... în sfârșit, gata cu palavrele pe dinafară.
Am alergat și-am depășit și Grădina Zoologică. Soarele continua să fie mijind prin pătura noroasă de culoare albă, nu era nici senin, dar nici prea mohorât. Era frig, dar în virtutea unei vremi secetoase, atunci, în 2003, NU ne-au năpădit mulți centimetri de zăpadă.
În față, drumul mai continua prelung o vreme, apoi, spre kilometrul 6, este o mică succesiune de curbe în urcuș și se iese din pădure, la o zonă cu poiană pe stânga, pădure continuată pe dreapta și sondă în față; din 2002 știam deja locul ăsta. Și tot cu nori.
Am mers mai departe, depășind locul unde ajunsesem în 2002 și-apoi și borna cu „7”. Eram, deci, mai departe ca niciodată.
Și am continuat drumul. Mai departe tot pădure, un segment de natură pustie până în comuna Băbana, următoarele borne kilometrice și, la borna kilometrul nouă, un soi de vagon de tren detașat, pe partea dreaptă a drumului, lângă pădure. Mai încolo, primul sat, Lupueni de Băbana, și-am și coborât, că drumul variază în altitudine.
Bornele raportau kilometrii și față de Săliștea.
Timpul continua să fie noros cu soarele pătrunzând oarecum cu lumina între nori, fără însă a lăsa umbră jos. Erau resturi de zăpadă în zona aceea de deal. Comuna Băbana, pe direcția est-vest, este compusă pe DJ703E așa: Lupueni - Băbana - Groși.
Am depășit alte borne kilometrice pe drum, încă având vigoare în organism, am trecut și prin adevărata Băbana și, mai departe, am urcat curbele împădurite dinspre satul Groși. Se simțea după-amiaza în aer, 7 martie este încă între zilele mai scurte decât nopțile și, în plus, pe ora de iarnă, întunecarea se dă mai devreme. Am intrat și în Groși, deja kilometrii de pe borne erau adolescenți.
Știam că la un moment dat trebuie să pun capăt dusului, începând întoarcerea, care, lesne de înțeles, trebuia făcută tot pe jos. Și alt fapt important, firește că la vremea aia NU aveam merinde și bani de drum; în ce privește mâncarea la școală, bunica mă aștepta acasă cu mâncare caldă, nu aveam nevoie de pachete. Și nu se punea problema să umblu cu bani de buzunar. Nici măcar nu-mi luasem o sticlă PET de apă de acasă la mine în ghiozdan, nici la asta nu mă gândeam, deși acest amănunt nu ar fi fost neapărat imposibil. Limitarea mea de gândire.
Am depășit satul Groși și era borna cu kilometrul 17, iar eu, pus pe alergare, am zis „Optișpe” și m-am dus mai departe în zona de natură care se deschide către Făcălețești, până la borna cu „Pitești 18 km”. Până acolo, am depășit un mic ochi de apă care era pe stânga drumului, în câmp, sau poiană, cum să-i zicem. Iarbă întinsă lângă pădure.
La 18, a fost într-adevăr maximul depărtării, peste unsprezece kilometri de la maximul anterior atins în mai 2002 (și care maxim nou avea să rămână neîntrecut până în 2011).
Am început întoarcerea, iar înapoi la Groși, acolo unde DJ703E cotește prima dată la dreapta spre Pitești, niște oameni care mă văzuseră și la dus erau curioși. Unul din ei m-a întrebat de unde sunt și i-am spus că de la Pitești. „Dă la Pitești?” s-a mirat. M-a mai întrebat, țin minte, „Și la cine ai fost?”, și am recunoscut că la nimeni, că am venit să mă plimb, așa aiurea („A...”), dar că nu am făcut nimic rău. „Bine”, zice el și eu aveam mai departe datoria să duc pe jos drumul ăsta până la capăt.
După-amiaza înainta și începeam să simt oboseala și setea în organism. Nu mai aveam atâta voioșie de alergat, acum la întors, și la un moment dat, când urcam o pantă așa singur, mi-am zis: „Drumul ăsta mă omoară...”.
Dincolo de Lupueni, înapoi în tronsonul acela de pădure dinspre a noastră Trivale, am făcut un popas de stat jos și am văzut că din spate vine alt băiat, înalt, cu aparență tuciurie, slab și care fluiera și mesteca gumă în gură. Mi-am zis că are 18 ani. M-am ridicat și am plecat mai departe, iar el a început să strige după mine cu repetiție: „Băăă!... Iiiu!...”, eu însă am luat-o la fugă și la fel și el, care striga mai departe, mă înjura de morți și de mama și „Bă, nu-ți fac nimica, băăă!...”. Eu m-am speriat mai mult și am continuat cu fuga, la fel și el alerga și înjura, și-n clipele acelea mi-am zis „Nu mai vin niciodată în Pădurea Trivale”. La urmă, am scăpat de el cu fuga, slavă Domnului că am rămas neprins.
Astfel, accelerasem forțat o parte din drumul de întoarcere, cu adrenalinizare în organism. Am ajuns înapoi la kilometrii 7/6, am coborât înapoi în pădure (Trivale), făcând treptat ultimii kilometri și ajungând și la ultimele borne (4 și 3), apoi în jos pe lângă schit, pădurea rămasă și... înapoi jos, în oraș.
Ca să fiu sigur că ating patruzeci de kilometri, am alergat apoi până la Nord L-uri pe strada Negru Vodă, de unde tot cu fuga până pe strada Ion Câmpineanu, cred, dând ditamai turul cartierului Nord plus Eremia Grigorescu (știam zona, mai umblasem pe jos prin oraș), și acasă. Se întunecase în toată regula în timpul ăsta, și la 8 seara, cu bună precizie pe ceas, eram în casă.
Bunica mersese să mă caute la școală între timp, fusese senzație. Acum era acasă.
Sunt sigur că am făcut 40 de kilometri pe jos în astea șapte ore, cu tot cu târâiala de pe-alocuri la întoarcere, dar și atunci am mai alergat, după cum se vede.
Însă am avut și dureri serioase ale mușchilor picioarelor, spunea bunica „Cred că ești obosit-mort”. Am băut Coca-Cola acasă pentru potolirea setei.
„Kilometrul 18” a fost depășit, cum am documentat deja, în 2011.
******** ******** ******** ********
Așa a fost prima mea drumeție mai mare pe jos făcută în viață, ca întindere pe ceas și număr de kilometri, dar nu și pe ore de plină noapte.
Comentarii
Trimiteți un comentariu