La sfârșit de iunie 2017, după ce lămurisem și problema cu Roșiorii, Alexandria și Bucureștiul (și cu autobuze, nu totul a fost pe jos, poate o să zic și ce-am făcut după ce-am venit de la Drăgășani), vorba-i c-am mai plănuit să drumețesc pe jos chiar când canicula lui 2017 amenința cu ravagii și vârf termic în sudul țării, sâmbătă, 1 iulie 2017.
Știam c-o să fie cumplit de cald în sud în ziua aia și, c-o șapcă cu iz militar pe cap și litri la rucsac, mi-am propus să merg pe jos până la Lăngești/Lunca Corbului și de-acolo la Păduroiu, DJ679 marcat cu albastru pe hartă unind Lunca Corbului cu Păduroiul din Deal.
Am plecat la drum în dimineața de 1 iulie 2017, urmând să prind la drumul mare orele mai de vârf ale zilei, când credeam c-o să fie mare caniculă mare, ce-i drept urmând ca de la câmpie să străbat și o zonă deluroasă, dar până acolo erau destui kilometri de mers. Nu am plecat din zori, cred că pe la 8-9 dimineața, și-am început pe traseul cel obicinuit care iese prin cartierul Craiovei și frizează Bradul până la kilometrul 115.
Soarele era în stânga cerului și temperatura încă nu era prea mare, că era dimineață. Aveam șapca pe cap, ca totuși să NU fiu cu capul gol în ce credeam c-o să fie cea mai călduroasă drumeție pe jos de vreodată. Prognoza spusese c-or să fie și niște temperaturi la umbră de peste patruzeci prin sud, la câmpie, e drept că Piteștiul și Argeșul în general nu sunt în cele mai călduroase locuri posibile vara în țară, dar intuiam c-ar fi și pe la noi destulă căldură.
Și-am trecut între curba morții și Albota, adică după kilometrul 114. Cum mergeam așa spre Albota și ora înainta spre mijlocul zilei, dinspre nordul cel muntos se ridica treptat pe cer o pătură de nori cu iz galben, a cărei margine ajungea spre mijlocul cerului și care era capabilă, înainte să aducă ploile post-caniculă, să domolească din căldură. Totuși, soarele scăpa deocamdată neacoperit.
Am trecut de Albota și în pădurea care vine după asta m-am oprit să-mi ușurez organismul și să mă mai hrănesc. Păduricea asta din zona Popasului Cerbu devenise o adevărată stație de popas pentru mine. Îmi părea rău că perdeaua aia de nori o să taie din căldură, chiar voiam să drumețesc pe mare căldură.
Am plecat mai departe, traversând și Cerbul și ieșind în câmpia mare înspre Lăngești, și pătura de nori se extindea spre sudul cerului, ajungând chiar să mai și acopere soarele. Cum am trecut pe lângă bornele 101, 100 și 99, am avut o revelație aritmetică, anume tripletul de numere consecutive care au două cifre identice. Prin zona aia m-am mai și oprit o dată, și mai era o mașină cu o familie, care oprise puțin în zonă, copilul trebuind să-și primenească la rândul lui organismul.
Când norii au acoperit soarele la noi, în Argeș, se simțea îmblânzirea aerului la câmpie, dar spre sudul extrem al cerului albastrul era tot neacoperit, era ușor de ghicit că sudul extrem al țării are de fiert.
Am reintrat în Lăngești (că doar mai fusesem) și apoi, în zona Luncii Corbului, drumul spre nord de care zic, cel cu Păduroiul, să tot fie pe la kilometrul 97. M-am ținut de plan și-am pornit pe el.
Drumul ăsta, până la Turcești, are destulă natură - copaci pe margine de drum, și câmp împrejur. Poziția norilor de pe cer, cum mi se pare, varia; ba acopereau soarele, ba era soare, dar de-acum era clar că nu prind foarte mare căldură la drumul mare. Aveam în rucsac și lichid la doză (suc sau energizant) și-am făcut popas la un moment dat, bând de acolo; cred că aici mi-am pierdut șapca de pe cap, că mai încolo pe drum am realizat că nu o mai am.
Așa că până la urmă am mers prin soarele de 1 iulie cu capul descoperit, dar erau și norii aceia și deja mergeam spre zonele deluroase, așa că tot nu am fost copt, deși se simțea totuși că-i vreme caldă. Vine lanțul de localități (Bănărești-)Turcești, Popești, Drăghicești, Găinușa și Lipia, înainte de intersecția cu șoseaua mare de la Păduroiu; sunt destule case, oameni și se și delurește relieful între timp, însă-s și kilometri de răbdat, vizibili pe bornele învechite de pe partea stângă a drumului, în măsura în care ei sunt dibuibili, a se citi citibili, că multe borne sunt cam șterse de timp. Unele, de pildă pe drumul județean de după Pădurea Trivale, au rămas chiar de decor, cel puțin când am fost... dar nu acum despre asta.
Cum treceam printre casele acestor localități înlănțuite, sub soarele îmblânzit, nu s-a luat lumea de mine, dar mi se pare că la una din case se asculta muzică la radio. Mergeam și așteptam să ating șoseaua mare, pe care să mă întorc treptat acasă, și iată că în cele din urmă chiar am ajuns.
Acolo este indicator cu „Lunca Corbului 13” și „20 Pitești”. Trăiască mersul pe jos!
Am luat-o înapoi spre Pitești, având de trecut Păduroiul din Deal, Poiana Lacului, Moșoaia și Smeura, și doar mai fusesem pe șoseaua asta și-n vinerea și sâmbăta dinainte. Și am mers; am refăcut kilometrii ăștia cu răbdare, în principiu nu îmi convine să tot repet niște kilometri pe jos prin locuri date, ca dovadă că de pildă NU mi-am făcut obicei din Pitești-București sau Pitești-Craiova pe jos (astea-s și prea mari), dar unde este vorba de un segment de drum nemaiparcurs, printre celelalte, măcar pentru el merită.
Până să ajung înapoi la Smeura, s-a făcut seară. Cobora soarele pe cer, parcă și apusese când eram înapoi în Pitești. Am mai umblat în centrul orașului în seara aia, până să ajung acasă. Să fi fost vreo 65 de kilometri în 10-12 ore.
42 de grade la umbră la Alexandria pe 1 iulie 2017, la ei chiar că nu s-a înnorat la timp.
A doua zi, duminică pe 2 iulie, iar nu am stat acasă și-am pornit în sus prin Smeura, sub soare, dar de data asta am ieșit devreme din drum, către Basangești, pe un drumeag nemarcat (adică nici măcar drum comunal) care m-a dus într-o zonă colinară cu verdeață și case de țară în stil natural, iar după ce am coborât în Basangești am tăiat puțin DC 155 și mai departe, pe DC154, am fost până la Gura Văii și de-acolo am luat-o la un moment dat la stânga, spre răsărit, pe un drum de pământ care urca, și erau arbuști sau pădure pe ambele lui margini. Am mers pe el și-am ajuns în câmpul dintre Pitești, Smeura-Hințești (ăsta este satul smeurean cel mai apropiat de Pitești) și Albota.
Mai jos spre Pitești de acest câmp, la vreo trei kilometri, poate, de locurile unde am fost acum, este groapa de gunoi ecologică de lângă Albota. Nu m-am apropiat mai mult de ea, așa că NU am vizitat groapa, cum de altfel nu am vizitat vreodată nici baza de potăi de lângă Smeura.
Era soare afară, dar mai rece decât „ieri”, și-am mers în câmp pe drumeagul ăsta subțiratic până am ieșit în șoseaua spre Craiova, între „Elfi” și silozul neelucidat de la curba morții. Poate că eram aproape de piatra 113. În mod sigur eram pe sus, că dacă eram jos la Bradu, dincoace de siloz, însemna că merg pe DC155 pe la groapa ecologică; dar cum după Basangești am mers ceva mai departe, până la Gura Văii, și abia apoi am urcat de-am ajuns sus pe câmp, am fost mai departe de Pitești și mai aproape de Albota.
De aici m-am dus înapoi spre Pitești, intrând a nu știu câta oară prin zona Craiovei, și din ce țin minte am mai umblat prin centrul Piteștiului în ziua asta, și pe lângă Prefectură, nu m-am dus direct acasă să stau înăuntru tot restul zilei, o dată întors din câmp.
Poate că am mers vreo 25 de kilometri pe jos pe 2 iulie, în patru-cinci ore, cu tot cu ce-am mai umblat prin oraș, nu țin minte exact tot.
Dar m-am făcut cu o incursiune nouă în locuri nemaiumblate. Și așa cotloane mai sunt multe.
**** **** **** ---- ---- ---- ****** ******
Astea două, 1-2 iulie 2017, au fost o nouă suită de excursii pe câteva coclauri din județul în care se află vârful Moldoveanu, barajul Vidraru, castelul Perticari, intersecția paralelei 45 cu longitudinala 25, uzina Dacia, Curtea de Argeș, o bucată mare de Transfăgărășan, peștera Dâmbovicioara, o ditamai bucata de Culoar Rucăr-Bran, râul Argeș (în care-o să se verse Dâmbovița bucureștenilor mai încolo), izvorârea Dâmboviței, fabrica Lactag Costești, ruinele ARO Câmpulung, lumea musceleană, Mausoleul Mateiaș, casa memorială a lui Liviu Rebreanu din Valea Mare, podgoriile de la Ștefănești, Arpechimul, Topoloveniul, Leordeniul, bâlciul rebuturilor de la Piscani, satul Ștefan cel Mare, Simfonia Lalelelor, dealuri, munți, câmpii, spitalul de la Vedea, denumiri ca Uda, Râca, Mârghia și Babaroaga, Surduleștii, un sat numit Slatina (!), un rând de Domnești, o Nucșoară, Munții Iezer-Păpușa, Dealul Chiciora și Dealul Mățău (peste un kilometru înălțime), Mănăstirea Nămăiești, amintirea echipei FC Argeș și-a lui Nicolae Dobrin, istoria Brătienilor, mai multe sate de Suseni, o Pițigaie între dealuri, două Slobozii, două sate Recea, Câmpia Piteștilor care-i cea mai înaltă din țară, un stâlp mare în câmp, o parte din prima autostradă a patriei și... și în mod sigur destule altele.
Știam c-o să fie cumplit de cald în sud în ziua aia și, c-o șapcă cu iz militar pe cap și litri la rucsac, mi-am propus să merg pe jos până la Lăngești/Lunca Corbului și de-acolo la Păduroiu, DJ679 marcat cu albastru pe hartă unind Lunca Corbului cu Păduroiul din Deal.
Am plecat la drum în dimineața de 1 iulie 2017, urmând să prind la drumul mare orele mai de vârf ale zilei, când credeam c-o să fie mare caniculă mare, ce-i drept urmând ca de la câmpie să străbat și o zonă deluroasă, dar până acolo erau destui kilometri de mers. Nu am plecat din zori, cred că pe la 8-9 dimineața, și-am început pe traseul cel obicinuit care iese prin cartierul Craiovei și frizează Bradul până la kilometrul 115.
Soarele era în stânga cerului și temperatura încă nu era prea mare, că era dimineață. Aveam șapca pe cap, ca totuși să NU fiu cu capul gol în ce credeam c-o să fie cea mai călduroasă drumeție pe jos de vreodată. Prognoza spusese c-or să fie și niște temperaturi la umbră de peste patruzeci prin sud, la câmpie, e drept că Piteștiul și Argeșul în general nu sunt în cele mai călduroase locuri posibile vara în țară, dar intuiam c-ar fi și pe la noi destulă căldură.
Și-am trecut între curba morții și Albota, adică după kilometrul 114. Cum mergeam așa spre Albota și ora înainta spre mijlocul zilei, dinspre nordul cel muntos se ridica treptat pe cer o pătură de nori cu iz galben, a cărei margine ajungea spre mijlocul cerului și care era capabilă, înainte să aducă ploile post-caniculă, să domolească din căldură. Totuși, soarele scăpa deocamdată neacoperit.
Am trecut de Albota și în pădurea care vine după asta m-am oprit să-mi ușurez organismul și să mă mai hrănesc. Păduricea asta din zona Popasului Cerbu devenise o adevărată stație de popas pentru mine. Îmi părea rău că perdeaua aia de nori o să taie din căldură, chiar voiam să drumețesc pe mare căldură.
Am plecat mai departe, traversând și Cerbul și ieșind în câmpia mare înspre Lăngești, și pătura de nori se extindea spre sudul cerului, ajungând chiar să mai și acopere soarele. Cum am trecut pe lângă bornele 101, 100 și 99, am avut o revelație aritmetică, anume tripletul de numere consecutive care au două cifre identice. Prin zona aia m-am mai și oprit o dată, și mai era o mașină cu o familie, care oprise puțin în zonă, copilul trebuind să-și primenească la rândul lui organismul.
Când norii au acoperit soarele la noi, în Argeș, se simțea îmblânzirea aerului la câmpie, dar spre sudul extrem al cerului albastrul era tot neacoperit, era ușor de ghicit că sudul extrem al țării are de fiert.
Am reintrat în Lăngești (că doar mai fusesem) și apoi, în zona Luncii Corbului, drumul spre nord de care zic, cel cu Păduroiul, să tot fie pe la kilometrul 97. M-am ținut de plan și-am pornit pe el.
Drumul ăsta, până la Turcești, are destulă natură - copaci pe margine de drum, și câmp împrejur. Poziția norilor de pe cer, cum mi se pare, varia; ba acopereau soarele, ba era soare, dar de-acum era clar că nu prind foarte mare căldură la drumul mare. Aveam în rucsac și lichid la doză (suc sau energizant) și-am făcut popas la un moment dat, bând de acolo; cred că aici mi-am pierdut șapca de pe cap, că mai încolo pe drum am realizat că nu o mai am.
Așa că până la urmă am mers prin soarele de 1 iulie cu capul descoperit, dar erau și norii aceia și deja mergeam spre zonele deluroase, așa că tot nu am fost copt, deși se simțea totuși că-i vreme caldă. Vine lanțul de localități (Bănărești-)Turcești, Popești, Drăghicești, Găinușa și Lipia, înainte de intersecția cu șoseaua mare de la Păduroiu; sunt destule case, oameni și se și delurește relieful între timp, însă-s și kilometri de răbdat, vizibili pe bornele învechite de pe partea stângă a drumului, în măsura în care ei sunt dibuibili, a se citi citibili, că multe borne sunt cam șterse de timp. Unele, de pildă pe drumul județean de după Pădurea Trivale, au rămas chiar de decor, cel puțin când am fost... dar nu acum despre asta.
Cum treceam printre casele acestor localități înlănțuite, sub soarele îmblânzit, nu s-a luat lumea de mine, dar mi se pare că la una din case se asculta muzică la radio. Mergeam și așteptam să ating șoseaua mare, pe care să mă întorc treptat acasă, și iată că în cele din urmă chiar am ajuns.
Acolo este indicator cu „Lunca Corbului 13” și „20 Pitești”. Trăiască mersul pe jos!
Am luat-o înapoi spre Pitești, având de trecut Păduroiul din Deal, Poiana Lacului, Moșoaia și Smeura, și doar mai fusesem pe șoseaua asta și-n vinerea și sâmbăta dinainte. Și am mers; am refăcut kilometrii ăștia cu răbdare, în principiu nu îmi convine să tot repet niște kilometri pe jos prin locuri date, ca dovadă că de pildă NU mi-am făcut obicei din Pitești-București sau Pitești-Craiova pe jos (astea-s și prea mari), dar unde este vorba de un segment de drum nemaiparcurs, printre celelalte, măcar pentru el merită.
Până să ajung înapoi la Smeura, s-a făcut seară. Cobora soarele pe cer, parcă și apusese când eram înapoi în Pitești. Am mai umblat în centrul orașului în seara aia, până să ajung acasă. Să fi fost vreo 65 de kilometri în 10-12 ore.
42 de grade la umbră la Alexandria pe 1 iulie 2017, la ei chiar că nu s-a înnorat la timp.
A doua zi, duminică pe 2 iulie, iar nu am stat acasă și-am pornit în sus prin Smeura, sub soare, dar de data asta am ieșit devreme din drum, către Basangești, pe un drumeag nemarcat (adică nici măcar drum comunal) care m-a dus într-o zonă colinară cu verdeață și case de țară în stil natural, iar după ce am coborât în Basangești am tăiat puțin DC 155 și mai departe, pe DC154, am fost până la Gura Văii și de-acolo am luat-o la un moment dat la stânga, spre răsărit, pe un drum de pământ care urca, și erau arbuști sau pădure pe ambele lui margini. Am mers pe el și-am ajuns în câmpul dintre Pitești, Smeura-Hințești (ăsta este satul smeurean cel mai apropiat de Pitești) și Albota.
Mai jos spre Pitești de acest câmp, la vreo trei kilometri, poate, de locurile unde am fost acum, este groapa de gunoi ecologică de lângă Albota. Nu m-am apropiat mai mult de ea, așa că NU am vizitat groapa, cum de altfel nu am vizitat vreodată nici baza de potăi de lângă Smeura.
Era soare afară, dar mai rece decât „ieri”, și-am mers în câmp pe drumeagul ăsta subțiratic până am ieșit în șoseaua spre Craiova, între „Elfi” și silozul neelucidat de la curba morții. Poate că eram aproape de piatra 113. În mod sigur eram pe sus, că dacă eram jos la Bradu, dincoace de siloz, însemna că merg pe DC155 pe la groapa ecologică; dar cum după Basangești am mers ceva mai departe, până la Gura Văii, și abia apoi am urcat de-am ajuns sus pe câmp, am fost mai departe de Pitești și mai aproape de Albota.
De aici m-am dus înapoi spre Pitești, intrând a nu știu câta oară prin zona Craiovei, și din ce țin minte am mai umblat prin centrul Piteștiului în ziua asta, și pe lângă Prefectură, nu m-am dus direct acasă să stau înăuntru tot restul zilei, o dată întors din câmp.
Poate că am mers vreo 25 de kilometri pe jos pe 2 iulie, în patru-cinci ore, cu tot cu ce-am mai umblat prin oraș, nu țin minte exact tot.
Dar m-am făcut cu o incursiune nouă în locuri nemaiumblate. Și așa cotloane mai sunt multe.
**** **** **** ---- ---- ---- ****** ******
Astea două, 1-2 iulie 2017, au fost o nouă suită de excursii pe câteva coclauri din județul în care se află vârful Moldoveanu, barajul Vidraru, castelul Perticari, intersecția paralelei 45 cu longitudinala 25, uzina Dacia, Curtea de Argeș, o bucată mare de Transfăgărășan, peștera Dâmbovicioara, o ditamai bucata de Culoar Rucăr-Bran, râul Argeș (în care-o să se verse Dâmbovița bucureștenilor mai încolo), izvorârea Dâmboviței, fabrica Lactag Costești, ruinele ARO Câmpulung, lumea musceleană, Mausoleul Mateiaș, casa memorială a lui Liviu Rebreanu din Valea Mare, podgoriile de la Ștefănești, Arpechimul, Topoloveniul, Leordeniul, bâlciul rebuturilor de la Piscani, satul Ștefan cel Mare, Simfonia Lalelelor, dealuri, munți, câmpii, spitalul de la Vedea, denumiri ca Uda, Râca, Mârghia și Babaroaga, Surduleștii, un sat numit Slatina (!), un rând de Domnești, o Nucșoară, Munții Iezer-Păpușa, Dealul Chiciora și Dealul Mățău (peste un kilometru înălțime), Mănăstirea Nămăiești, amintirea echipei FC Argeș și-a lui Nicolae Dobrin, istoria Brătienilor, mai multe sate de Suseni, o Pițigaie între dealuri, două Slobozii, două sate Recea, Câmpia Piteștilor care-i cea mai înaltă din țară, un stâlp mare în câmp, o parte din prima autostradă a patriei și... și în mod sigur destule altele.
Comentarii
Trimiteți un comentariu