Aici am să unesc câteva drumuri care, efectiv pe jos, au avut mai puțini kilometri, luate parte în parte.
Sâmbătă, 4 august 2018, am hotărât să merg a doua oară în viață la Ștefan cel Mare, luând autobuzul până acolo și apoi trecând pe jos prin zona Șelaru - Fierbinți de Dâmbovița, și înapoi peste câmp la Ștefan cel Mare, cu autobuzul înapoi la Pitești.
Așa că în dimineața însorită am mers la Autogara de Sud din Pitești și-am luat mașina care merge hăt până la capătul județului la Ștefan cel Mare. M-am așezat la locul preferat (la geam în spate, pe stânga) și-am plecat din oraș prin Prundu, ieșind pe Autostradă (spre surprinderea mea) și intrând apoi pe primul pod, dintre kilometrii 103 și 102, pe la Oarja. După drumul oarecum cotitor printre casele orjene (cred că numai pe DJ503), tot pe drumul ăsta județean am făcut stânga spre Rociu, iar de-acolo se merge dreapta pe DC104 până în Gliganu de Jos, apoi înainte pe DJ659 pentru restul de drum până la Ștefan cel Mare, traversând pe rând Bârlogul, Negrașii, Mozăcenii, Babaroaga și Slobozia, cu pauzele de câmp aferente, și-ajungând la Ștefan cel Mare.
L-am întrebat pe șofer când se pleacă înapoi spre Pitești (ca să mă feresc de situația din 28 iulie, când NU mai putusem să mă-ntorc cu mașina), și mi-a dat un număr de telefon. Dar știam ceva și de ora 11 și jumătate. Până atunci, trebuia să ajung în Fierbinți și-napoi.
Am plecat pe jos spre sud, spre județul Dâmbovița. Mai spre capătul satului, în zona unde găsisem puiul de pisoi în apa șanțului în sâmbăta dinainte, am simțit un miros de mort, și m-am gândit cu părere de rău că puiul acela o fi murit după ce l-am lăsat sub iarbă. Nici nu încercase să fugă de mine. Am ieșit din sat și-am mers prin zona asta de câmp cu șanț pe margine, până ce la stânga este DC86, un drum de pământ, pe care-am apucat-o cu răbdare către satul Șelaru.
Drumul ăsta spre răsărit are ceva lungime, se trece formal granița în județul Dâmbovița și apoi el mai face cotituri, se trece un pod peste râul Dâmbovnic și-apar primele case din Șelaru. Drumul mai continuă o vreme și-ajungem la șoseaua mare (DJ503), pe care eu am făcut stânga spre nord, pe direcția Fierbinți. Pe urmă se iese din zona principală a satului, mai mai încolo în câmp este o biserică cu cimitir, unde erau oameni sâmbăta dimineața (prima sâmbătă din Postul Adormirii Maicii Domnului). Departe, se vedea crucea de la Mânăstirea Glavacioc. În față, o porție de câmp și-apoi vine și satul Fierbinți, unde acum intram drept de pe șosea, nu de pe câmpul de la apus, ca pe 28 iulie.
Din nou în Fierbinți, am mers pe acest DJ503 și mai departe-n față pe DJ611 până pe după Carabașu Pub, apoi stânga pe uliță către DJ503 înapoi, care 503 devine drum de pământ cu pietriș pe-acolo prin Fierbinți; înapoi pe 611 pe altă uliță, apoi iar la stânga pe 503, ca într-o învârteală, și după asta înainte, spre ieșirea de nord în câmp către Slobozia. Niște oameni lucrau ceva la drum.
M-am apropiat de casele Sloboziei, dar la stânga pe câmp era alt drum de pământ, și-am zis să scurtez drumul până înapoi în Ștefan cel Mare, ca să ajung mai repede, înainte de ora 11 și jumătate, și să iau autobuzul înapoi spre Pitești. Erau și doi oameni c-o turmă de animale pe câmpul acela. Am mai alergat prin soare; a trebuit să trec la picior Dâmbovnicul, că acel drum de pământ se termina; mi-e că nici nu apare pe hartă, altfel, mai în față, ar fi fost DC127, care chiar și trece peste râu. Dar nu a fost asta; poate că depășisem înapoi granița cu Argeșul, dar drumul de-am apucat pe el era de pământ, cam subțire și nici nu trecea peste râu.
După Dâmbovnic, am mai mers o vreme pe pământul câmpului, încă băltos-noroios pe-alocuri, apoi am găsit alt drum de pământ care mergea pe lângă un lan, spre casele care trebuiau de-acum să țină de Ștefan cel Mare; m-am salutat cu un om care cobora la câmp pe-acolo, apoi am mers în paralel cu casele până am dat de alt drum care făcea la dreapta, intersectându-mă prin față, și pe drumul ăsta nou am mers printre casele ștefancelmărene, perpendicular pe șoseaua DJ659, unde la stânga, nu cu mult, era stația de autobuz, către care am alergat. Nu mai era mult și se pleca; șoferul m-a văzut alergând și m-a asigurat cu nu trebuie să fug, că mă lua și dacă rămâneam mai încolo de stație.
Am ajuns, astfel, la timp ca să mă întorc la Pitești în ziua aia. Am mai umblat pe jos prin oraș și-am ajuns și înapoi în casă. Poate că au fost vreo 15-18 kilometri pe jos acolo, în sud, în două ore și ceva, prin Argeș și Dâmbovița.
Așa am fost a doua și ultima oară la Ștefan cel Mare, cu străzi perpendiculare pe planul șoselei (inter)județene DJ659.
* * * * * * * * * * * * * * * *
În continuare am să cobor în timp până în luna iunie 2002, într-o caniculară (probabil) zi de joi, 13, când la terminarea clasei a șasea, seara urmând serbarea Școlii 10 la Casa Sindicatelor, în preajma prânzului eu, în loc să merg acasă, m-am dus pe jos spre nordul orașului, dorind să depășesc ieșirea din Găvana și din Pitești, dincolo de podul peste apa Bascov (gârlă, râu, pârâu, cum i-o zice bine).
NU exista zona de Auchan-Jumbo-Altex Nord atunci, în schimb mai era clădirea Rolast.
Era soare tare, cu căldură mare. Astfel, plecam într-o reeditare avansată a „Aventurii spre Nord” din 2001, întâi prin iarnă (posibil 27 ianuarie, nu mai țineam minte data) cu tata, prin Găvana, apoi din 5 octombrie singur până la acel pod; acum, joi în 13 iunie 2002, am ajuns prima dată în viață la blocurile Bascovului, văzând că sunt 117 kilometri până la lacul Bâlea, și mai departe printre case, unde se deschide lunca între dealuri, Argeșul (râul) fiind și el prin dreapta pe undeva, spre Budeasa.
Mergeam așa și mă gândeam cu multă deprimare la nereușitele mele școlare cu mediile generale, din acel an și din clasa a cincea. Eram foarte supărat, NU mă bucuram de viață nici la doisprezece ani.
Și căldura era pe măsură. Puțin mai încolo umbla vorba prin presa locală că acest iunie (2002) este cel mai fierbinte din ultimii treizeci de ani (!), chit că a început să plouă de pe la sfârșitul lunii. Alea, până după Solstițiu, au fost cu adevărat niște săptămâni fierbinți.
Pentru cei care au făcut armata: așa-i că după Jurământ s-au mai îmblânzit capii răcanilor?
Așa și în 2002: după Solstițiu căldura a dat în jos. Patruzecile de grade au rămas pentru luna iunie.
Și eu am mai mers o vreme spre nord, mai departe, nu știu cât, poate preț de vreo trei kilometri, cine știe. Cred să fi fost suficient să ajung măcar în dreptul satului Schiau, că intrarea mai departe în Dobrogostea sigur nu am băgat-o în seamă la data aia, ci anul următor, vineri, 18 aprilie în 2003.
Cum eram pe acolo, mă gândeam că premiantul întâi al clasei trece și el pe-aici când merge la țară.
La 12 ani NU aveam cum să am proviziile și banii mei independenți de drum, trebuia să caut să mă-ntorc acasă, și, mai ales pe vremea aia, căldura împingea la sete. Mi-aduc aminte că mergeam pe jos, cred să nu fi alergat mult, mai cu seamă în căldura aia. De fapt, nici în 5 octombrie 2001 nu fusese alergătură, din ce țin minte. Am început kilometrii înapoi pe jos, pe măsură ce după-amiaza înainta.
Mă uitam mai departe la case, răbdam drumul, căldura și setea și mă gândeam la mediile generale, la viață și la colegul de pe locul 1.
Am reintrat în Găvana, care-i lungă (piteștenii știu bine treaba asta), apoi înapoi prin zona Nord, spre mine, și m-am furișat prin spatele blocului, fiindu-mi frică de vecinul de dedesubt, căruia îi țopăiam sistematic în cap.
Ajuns pe aleea din fața intrării, nemaifiind mult până seara, cineva venea spre mine cu ceva în brațe.
Era chiar tata, cu-n monitor de calculator.
Era primul calculator personal pentru mine (că la tata acasă mai văzusem în anii 1990). Avea 133 de megaherți la procesor, dar asta cu povestea hardware a vieții mele NU face obiectul jurnalului de drumeții de aici.
Poate că au fost vreo 16 kilometri pe jos în aproape trei ore. Sau puțin mai mult, spre 20, în trei-patru ore.
------------------- -------------------- ---------------------- -----------------------
Am unit aici două drumeții mai scurte pe jos, cam egale în kilometri, despărțite de șaisprezece ani, o lună, trei săptămâni și... aproape o zi.
Sâmbătă, 4 august 2018, am hotărât să merg a doua oară în viață la Ștefan cel Mare, luând autobuzul până acolo și apoi trecând pe jos prin zona Șelaru - Fierbinți de Dâmbovița, și înapoi peste câmp la Ștefan cel Mare, cu autobuzul înapoi la Pitești.
Așa că în dimineața însorită am mers la Autogara de Sud din Pitești și-am luat mașina care merge hăt până la capătul județului la Ștefan cel Mare. M-am așezat la locul preferat (la geam în spate, pe stânga) și-am plecat din oraș prin Prundu, ieșind pe Autostradă (spre surprinderea mea) și intrând apoi pe primul pod, dintre kilometrii 103 și 102, pe la Oarja. După drumul oarecum cotitor printre casele orjene (cred că numai pe DJ503), tot pe drumul ăsta județean am făcut stânga spre Rociu, iar de-acolo se merge dreapta pe DC104 până în Gliganu de Jos, apoi înainte pe DJ659 pentru restul de drum până la Ștefan cel Mare, traversând pe rând Bârlogul, Negrașii, Mozăcenii, Babaroaga și Slobozia, cu pauzele de câmp aferente, și-ajungând la Ștefan cel Mare.
L-am întrebat pe șofer când se pleacă înapoi spre Pitești (ca să mă feresc de situația din 28 iulie, când NU mai putusem să mă-ntorc cu mașina), și mi-a dat un număr de telefon. Dar știam ceva și de ora 11 și jumătate. Până atunci, trebuia să ajung în Fierbinți și-napoi.
Am plecat pe jos spre sud, spre județul Dâmbovița. Mai spre capătul satului, în zona unde găsisem puiul de pisoi în apa șanțului în sâmbăta dinainte, am simțit un miros de mort, și m-am gândit cu părere de rău că puiul acela o fi murit după ce l-am lăsat sub iarbă. Nici nu încercase să fugă de mine. Am ieșit din sat și-am mers prin zona asta de câmp cu șanț pe margine, până ce la stânga este DC86, un drum de pământ, pe care-am apucat-o cu răbdare către satul Șelaru.
Drumul ăsta spre răsărit are ceva lungime, se trece formal granița în județul Dâmbovița și apoi el mai face cotituri, se trece un pod peste râul Dâmbovnic și-apar primele case din Șelaru. Drumul mai continuă o vreme și-ajungem la șoseaua mare (DJ503), pe care eu am făcut stânga spre nord, pe direcția Fierbinți. Pe urmă se iese din zona principală a satului, mai mai încolo în câmp este o biserică cu cimitir, unde erau oameni sâmbăta dimineața (prima sâmbătă din Postul Adormirii Maicii Domnului). Departe, se vedea crucea de la Mânăstirea Glavacioc. În față, o porție de câmp și-apoi vine și satul Fierbinți, unde acum intram drept de pe șosea, nu de pe câmpul de la apus, ca pe 28 iulie.
Din nou în Fierbinți, am mers pe acest DJ503 și mai departe-n față pe DJ611 până pe după Carabașu Pub, apoi stânga pe uliță către DJ503 înapoi, care 503 devine drum de pământ cu pietriș pe-acolo prin Fierbinți; înapoi pe 611 pe altă uliță, apoi iar la stânga pe 503, ca într-o învârteală, și după asta înainte, spre ieșirea de nord în câmp către Slobozia. Niște oameni lucrau ceva la drum.
M-am apropiat de casele Sloboziei, dar la stânga pe câmp era alt drum de pământ, și-am zis să scurtez drumul până înapoi în Ștefan cel Mare, ca să ajung mai repede, înainte de ora 11 și jumătate, și să iau autobuzul înapoi spre Pitești. Erau și doi oameni c-o turmă de animale pe câmpul acela. Am mai alergat prin soare; a trebuit să trec la picior Dâmbovnicul, că acel drum de pământ se termina; mi-e că nici nu apare pe hartă, altfel, mai în față, ar fi fost DC127, care chiar și trece peste râu. Dar nu a fost asta; poate că depășisem înapoi granița cu Argeșul, dar drumul de-am apucat pe el era de pământ, cam subțire și nici nu trecea peste râu.
După Dâmbovnic, am mai mers o vreme pe pământul câmpului, încă băltos-noroios pe-alocuri, apoi am găsit alt drum de pământ care mergea pe lângă un lan, spre casele care trebuiau de-acum să țină de Ștefan cel Mare; m-am salutat cu un om care cobora la câmp pe-acolo, apoi am mers în paralel cu casele până am dat de alt drum care făcea la dreapta, intersectându-mă prin față, și pe drumul ăsta nou am mers printre casele ștefancelmărene, perpendicular pe șoseaua DJ659, unde la stânga, nu cu mult, era stația de autobuz, către care am alergat. Nu mai era mult și se pleca; șoferul m-a văzut alergând și m-a asigurat cu nu trebuie să fug, că mă lua și dacă rămâneam mai încolo de stație.
Am ajuns, astfel, la timp ca să mă întorc la Pitești în ziua aia. Am mai umblat pe jos prin oraș și-am ajuns și înapoi în casă. Poate că au fost vreo 15-18 kilometri pe jos acolo, în sud, în două ore și ceva, prin Argeș și Dâmbovița.
Așa am fost a doua și ultima oară la Ștefan cel Mare, cu străzi perpendiculare pe planul șoselei (inter)județene DJ659.
* * * * * * * * * * * * * * * *
În continuare am să cobor în timp până în luna iunie 2002, într-o caniculară (probabil) zi de joi, 13, când la terminarea clasei a șasea, seara urmând serbarea Școlii 10 la Casa Sindicatelor, în preajma prânzului eu, în loc să merg acasă, m-am dus pe jos spre nordul orașului, dorind să depășesc ieșirea din Găvana și din Pitești, dincolo de podul peste apa Bascov (gârlă, râu, pârâu, cum i-o zice bine).
NU exista zona de Auchan-Jumbo-Altex Nord atunci, în schimb mai era clădirea Rolast.
Era soare tare, cu căldură mare. Astfel, plecam într-o reeditare avansată a „Aventurii spre Nord” din 2001, întâi prin iarnă (posibil 27 ianuarie, nu mai țineam minte data) cu tata, prin Găvana, apoi din 5 octombrie singur până la acel pod; acum, joi în 13 iunie 2002, am ajuns prima dată în viață la blocurile Bascovului, văzând că sunt 117 kilometri până la lacul Bâlea, și mai departe printre case, unde se deschide lunca între dealuri, Argeșul (râul) fiind și el prin dreapta pe undeva, spre Budeasa.
Mergeam așa și mă gândeam cu multă deprimare la nereușitele mele școlare cu mediile generale, din acel an și din clasa a cincea. Eram foarte supărat, NU mă bucuram de viață nici la doisprezece ani.
Și căldura era pe măsură. Puțin mai încolo umbla vorba prin presa locală că acest iunie (2002) este cel mai fierbinte din ultimii treizeci de ani (!), chit că a început să plouă de pe la sfârșitul lunii. Alea, până după Solstițiu, au fost cu adevărat niște săptămâni fierbinți.
Pentru cei care au făcut armata: așa-i că după Jurământ s-au mai îmblânzit capii răcanilor?
Așa și în 2002: după Solstițiu căldura a dat în jos. Patruzecile de grade au rămas pentru luna iunie.
Și eu am mai mers o vreme spre nord, mai departe, nu știu cât, poate preț de vreo trei kilometri, cine știe. Cred să fi fost suficient să ajung măcar în dreptul satului Schiau, că intrarea mai departe în Dobrogostea sigur nu am băgat-o în seamă la data aia, ci anul următor, vineri, 18 aprilie în 2003.
Cum eram pe acolo, mă gândeam că premiantul întâi al clasei trece și el pe-aici când merge la țară.
La 12 ani NU aveam cum să am proviziile și banii mei independenți de drum, trebuia să caut să mă-ntorc acasă, și, mai ales pe vremea aia, căldura împingea la sete. Mi-aduc aminte că mergeam pe jos, cred să nu fi alergat mult, mai cu seamă în căldura aia. De fapt, nici în 5 octombrie 2001 nu fusese alergătură, din ce țin minte. Am început kilometrii înapoi pe jos, pe măsură ce după-amiaza înainta.
Mă uitam mai departe la case, răbdam drumul, căldura și setea și mă gândeam la mediile generale, la viață și la colegul de pe locul 1.
Am reintrat în Găvana, care-i lungă (piteștenii știu bine treaba asta), apoi înapoi prin zona Nord, spre mine, și m-am furișat prin spatele blocului, fiindu-mi frică de vecinul de dedesubt, căruia îi țopăiam sistematic în cap.
Ajuns pe aleea din fața intrării, nemaifiind mult până seara, cineva venea spre mine cu ceva în brațe.
Era chiar tata, cu-n monitor de calculator.
Era primul calculator personal pentru mine (că la tata acasă mai văzusem în anii 1990). Avea 133 de megaherți la procesor, dar asta cu povestea hardware a vieții mele NU face obiectul jurnalului de drumeții de aici.
Poate că au fost vreo 16 kilometri pe jos în aproape trei ore. Sau puțin mai mult, spre 20, în trei-patru ore.
------------------- -------------------- ---------------------- -----------------------
Am unit aici două drumeții mai scurte pe jos, cam egale în kilometri, despărțite de șaisprezece ani, o lună, trei săptămâni și... aproape o zi.
Comentarii
Trimiteți un comentariu