În luna mai 2004, amintindu-mi insistent de drumul mare din luna iunie 2003 când alergasem pe Autostradă noaptea ca să văd furnalul de la Arpechim de departe, dinspre București, mi-am propus să mă duc din nou acolo, de astă dată și mai departe de kilometrul 95, să-l văd mai de departe.
De astă dată plecam de acasă din Pitești, nu din Piscani, eram ceva mai aproape.
În seara sâmbetei de 22 mai 2004, cu buletinul la mine (noutate față de 2003), m-am furișat din casă, lăsând-o pe bunica la televizor, și am luat-o la alergare prin Pitești către extrema sud-estică a orașului, adică spre Prundu. Mai fusesem și în aprilie noaptea pe autostradă, dar acum voiam să ajung mai departe decât în 2003.
Purtam barbă crescută la data aia, avusesem o dezvoltare fizică prematură între 11 și 14 ani.
Am alergat așadar pe kilometrii dintre casă și capătul autostradist al Piteștiului, mai bând apă arteziană pe drum, firește. Bine că era furnalul aprins, că fără lumini nu avea sens drumeția asta noaptea.
Când intram în Prundu, cineva de pe partea cealaltă a drumului mă întreba unde este târgul de mașini (era așa ceva în centrul orașului), dar nu i-am zis nimic și a strigat „Ați auzit?”.
Am ieșit din oraș și am făcut, sigur că da, în primă fază cei câțiva kilometri anticipativi ai autostrăzii de pe DN65B, cu depășire de furnal în dreapta, apoi am ajuns la panoul inaugural al celor doar... 96 de kilometri ai marii autostrăzi, cea dintâi a patriei, și mai departe. Mai încolo era un panou despre berea Gösser: Gut. Besser. Gösser.
Am trecut și de kilometrul 106, care nu-i departe de locul unde era panoul nemțălău, și tot mai departe cu fuga, să restrăbat kilometrii de până la 95, apoi și dincolo de ei. În Noaptea de Înviere din 2004 mai fusesem pe-aici până pe la 102, parcă, dar oi documenta-o și pe-asta în alt episod. Kilometrii scădeau pe rând unul câte unul, și tot treptat se micea și ornalul în spate, cu luminile alea verzi cu tot.
Avea să se înnoreze cerul mai târziu. Mă gândeam cum după 20 iunie 2003, duminica de 23 mai 2004 este data următoare la care ajung la kilometrul 95 (și mai departe).
La vremea aia NU știam că legea le interzice pietonilor să se plimbe pe autostrăzi, credeam că-i doar... periculos.
Am trecut și de primul pod, dintre 103 și 102, de stâlpul de înaltă tensiune aflat pe dreapta între 101 și 100, de pragul de 100... Apoi și de al doilea pod, cel de sub kilometrul 98 (nu mai zic între cine și cine, am mai spus în altă parte asta); mă apropiam de pragul de la 95.
Și-am ajuns cu bucurie și la kilometrul 95. L-am ciocănit de bucuria revederii. Am stat puțin lângă plăcuța aia, apoi m-am dus și mai departe, în față era al treilea pod, către „km 94”, cel cu Cireșu-Topoloveni (pe ăsta îl zic). Îl văzusem și în 2003, când NU trecusem de 95.
Am alergat mai departe, mai mcișorând furnalul în urmă, și-am ajuns până la kilometrul 92.
Aici a fost maximul meu pe jos pe Autostradă din toată viața. Am admirat puțin furnalul din depărtare, mai mic decât la 95, erau 17 kilometri până în zona aia... Chiar se făcuse mic, cu luminile strânse.
Acum trebuia iar să am grijă de drumul de întoarcere, chit că acum nu mai trebuia tot drumul până la Piscani, ci până în Pitești acasă, dar tot era mult și trebuia să nu afle bunica de faptul că nu sunt în casă. Ea aflase între timp că o mai tai de-acasă, nu doar în vara lui 2003, când o răream sistematic (o să mai documentez asta), ci și în primăvara cealaltă, în 2004.
Cerul s-a înnorat, mi s-a părut la un moment dat că aud tunând puțin, acum la întoarcere. Mi se părea fascinant să vină și o furtună de vară noaptea pe autostradă. A picurat foarte puțin.
Mi se pare că am băut puțin dintr-o baltă scobită pe autostradă.
Mai încolo, dar nu țin minte kilometrul, am remarcat că nu mai am buletinul în buzunar. Am exclamat speriat: „Buletinul!...” și m-am dus înapoi, pe partea aceea de autostradă, să găsesc unde îl scăpasem. Nu știu cât am mers înapoi, nu foarte mult totuși, oricum, și l-am găsit în balta din scobitura autostrăzii. Pesemne ieșise din buzunar când mă pusesem pe vine să iau apă în gură.
Bucuros că l-am găsit, am reluat drumul întoarcerii. Din nou, ca în 2003, nu aveam chef de alergare acum, înapoi. Făceam treptat kilometrii înapoi, totuși NU la fel de paradit la mușchi ca în iunie 2003, și, cum 23 mai este una dintre zilele mai lungi ale anului, a început la urmă să se și lumineze, când încă eram la kilometrii o sută și ceva. Mă uitam la zorile relativ înnorate și-mi imaginam cum se vedea câmpul ăsta (pe 23 mai) în 1990, anul când m-am născut, și că acum suntem în 2004.
Am redepășit panoul cu „Gösser” și, pe strada lăturalnică DJ702G, cu păduricea dinspre Recea, un căruțaș se pregătea să iasă la drum, cred că pe câmpul de alături, că nici căruțele nu au voie pe autostradă. Pe la kilometrul 107, în dreptul METRO, se luminase suficient de bine și vedeam niște oameni, jandarmi ori agenți de pază, cu haine negre, care erau acolo, și unul dintre ei avea linie albă pe spate, mă gândeam că e JANDARMERIA. A trecut la un moment dat un autobuz dinspre București pe lângă mine, mă gândeam cum ar fi să fie tata în el, să mă vadă acolo și autobuzul să se oprească, iar el să coboare speriat să mă întrebe ce-i cu mine pe-acolo.
Aveam ceva durere la mușchi, dar și forță să fac drumul până mai departe, la capăt. Am intrat în oraș și l-am repășit spre nord, cu răbdare, până acasă, unde bunica era la televizor și nu și-a dat seama ce fac.
Afară era tot înnorat.
Cred că au fost vreo 48 de kilometri cu totul, inclusiv căutarea buletinului pe autostradă, poate chiar între 48 și 50, făcuți în vreo 8 ore, nici nu știu exact; la acea vreme am crezut că sunt 50 și ceva, 53-54, dar dacă facem mai bine socoteala (18+18 plus poate 2- 3 dus-întors pentru balta cu buletinul, plus alți 10-11 dus-întors pentru zona de dinainte de kilometrul 110), ies până în 50.
Durerea musculară de pe urma acestei drumeții a fost sigur mai abordabilă decât cea din iunie 2003.
********* ********* ********** **********
Așa a fost recordul meu de parcurs pe jos din Autostrada A1 Pitești-București. La paisprezece ani cu barbă pe față.
De astă dată plecam de acasă din Pitești, nu din Piscani, eram ceva mai aproape.
În seara sâmbetei de 22 mai 2004, cu buletinul la mine (noutate față de 2003), m-am furișat din casă, lăsând-o pe bunica la televizor, și am luat-o la alergare prin Pitești către extrema sud-estică a orașului, adică spre Prundu. Mai fusesem și în aprilie noaptea pe autostradă, dar acum voiam să ajung mai departe decât în 2003.
Purtam barbă crescută la data aia, avusesem o dezvoltare fizică prematură între 11 și 14 ani.
Am alergat așadar pe kilometrii dintre casă și capătul autostradist al Piteștiului, mai bând apă arteziană pe drum, firește. Bine că era furnalul aprins, că fără lumini nu avea sens drumeția asta noaptea.
Când intram în Prundu, cineva de pe partea cealaltă a drumului mă întreba unde este târgul de mașini (era așa ceva în centrul orașului), dar nu i-am zis nimic și a strigat „Ați auzit?”.
Am ieșit din oraș și am făcut, sigur că da, în primă fază cei câțiva kilometri anticipativi ai autostrăzii de pe DN65B, cu depășire de furnal în dreapta, apoi am ajuns la panoul inaugural al celor doar... 96 de kilometri ai marii autostrăzi, cea dintâi a patriei, și mai departe. Mai încolo era un panou despre berea Gösser: Gut. Besser. Gösser.
Am trecut și de kilometrul 106, care nu-i departe de locul unde era panoul nemțălău, și tot mai departe cu fuga, să restrăbat kilometrii de până la 95, apoi și dincolo de ei. În Noaptea de Înviere din 2004 mai fusesem pe-aici până pe la 102, parcă, dar oi documenta-o și pe-asta în alt episod. Kilometrii scădeau pe rând unul câte unul, și tot treptat se micea și ornalul în spate, cu luminile alea verzi cu tot.
Avea să se înnoreze cerul mai târziu. Mă gândeam cum după 20 iunie 2003, duminica de 23 mai 2004 este data următoare la care ajung la kilometrul 95 (și mai departe).
La vremea aia NU știam că legea le interzice pietonilor să se plimbe pe autostrăzi, credeam că-i doar... periculos.
Am trecut și de primul pod, dintre 103 și 102, de stâlpul de înaltă tensiune aflat pe dreapta între 101 și 100, de pragul de 100... Apoi și de al doilea pod, cel de sub kilometrul 98 (nu mai zic între cine și cine, am mai spus în altă parte asta); mă apropiam de pragul de la 95.
Și-am ajuns cu bucurie și la kilometrul 95. L-am ciocănit de bucuria revederii. Am stat puțin lângă plăcuța aia, apoi m-am dus și mai departe, în față era al treilea pod, către „km 94”, cel cu Cireșu-Topoloveni (pe ăsta îl zic). Îl văzusem și în 2003, când NU trecusem de 95.
Am alergat mai departe, mai mcișorând furnalul în urmă, și-am ajuns până la kilometrul 92.
Aici a fost maximul meu pe jos pe Autostradă din toată viața. Am admirat puțin furnalul din depărtare, mai mic decât la 95, erau 17 kilometri până în zona aia... Chiar se făcuse mic, cu luminile strânse.
Acum trebuia iar să am grijă de drumul de întoarcere, chit că acum nu mai trebuia tot drumul până la Piscani, ci până în Pitești acasă, dar tot era mult și trebuia să nu afle bunica de faptul că nu sunt în casă. Ea aflase între timp că o mai tai de-acasă, nu doar în vara lui 2003, când o răream sistematic (o să mai documentez asta), ci și în primăvara cealaltă, în 2004.
Cerul s-a înnorat, mi s-a părut la un moment dat că aud tunând puțin, acum la întoarcere. Mi se părea fascinant să vină și o furtună de vară noaptea pe autostradă. A picurat foarte puțin.
Mi se pare că am băut puțin dintr-o baltă scobită pe autostradă.
Mai încolo, dar nu țin minte kilometrul, am remarcat că nu mai am buletinul în buzunar. Am exclamat speriat: „Buletinul!...” și m-am dus înapoi, pe partea aceea de autostradă, să găsesc unde îl scăpasem. Nu știu cât am mers înapoi, nu foarte mult totuși, oricum, și l-am găsit în balta din scobitura autostrăzii. Pesemne ieșise din buzunar când mă pusesem pe vine să iau apă în gură.
Bucuros că l-am găsit, am reluat drumul întoarcerii. Din nou, ca în 2003, nu aveam chef de alergare acum, înapoi. Făceam treptat kilometrii înapoi, totuși NU la fel de paradit la mușchi ca în iunie 2003, și, cum 23 mai este una dintre zilele mai lungi ale anului, a început la urmă să se și lumineze, când încă eram la kilometrii o sută și ceva. Mă uitam la zorile relativ înnorate și-mi imaginam cum se vedea câmpul ăsta (pe 23 mai) în 1990, anul când m-am născut, și că acum suntem în 2004.
Am redepășit panoul cu „Gösser” și, pe strada lăturalnică DJ702G, cu păduricea dinspre Recea, un căruțaș se pregătea să iasă la drum, cred că pe câmpul de alături, că nici căruțele nu au voie pe autostradă. Pe la kilometrul 107, în dreptul METRO, se luminase suficient de bine și vedeam niște oameni, jandarmi ori agenți de pază, cu haine negre, care erau acolo, și unul dintre ei avea linie albă pe spate, mă gândeam că e JANDARMERIA. A trecut la un moment dat un autobuz dinspre București pe lângă mine, mă gândeam cum ar fi să fie tata în el, să mă vadă acolo și autobuzul să se oprească, iar el să coboare speriat să mă întrebe ce-i cu mine pe-acolo.
Aveam ceva durere la mușchi, dar și forță să fac drumul până mai departe, la capăt. Am intrat în oraș și l-am repășit spre nord, cu răbdare, până acasă, unde bunica era la televizor și nu și-a dat seama ce fac.
Afară era tot înnorat.
Cred că au fost vreo 48 de kilometri cu totul, inclusiv căutarea buletinului pe autostradă, poate chiar între 48 și 50, făcuți în vreo 8 ore, nici nu știu exact; la acea vreme am crezut că sunt 50 și ceva, 53-54, dar dacă facem mai bine socoteala (18+18 plus poate 2- 3 dus-întors pentru balta cu buletinul, plus alți 10-11 dus-întors pentru zona de dinainte de kilometrul 110), ies până în 50.
Durerea musculară de pe urma acestei drumeții a fost sigur mai abordabilă decât cea din iunie 2003.
********* ********* ********** **********
Așa a fost recordul meu de parcurs pe jos din Autostrada A1 Pitești-București. La paisprezece ani cu barbă pe față.
Comentarii
Trimiteți un comentariu