Treceți la conținutul principal

Record de depărtare pe Autostradă, pentru stâlp (2004)

În luna mai 2004, amintindu-mi insistent de drumul mare din luna iunie 2003 când alergasem pe Autostradă noaptea ca să văd furnalul de la Arpechim de departe, dinspre București, mi-am propus să mă duc din nou acolo, de astă dată și mai departe de kilometrul 95, să-l văd mai de departe.

De astă dată plecam de acasă din Pitești, nu din Piscani, eram ceva mai aproape.


În seara sâmbetei de 22 mai 2004, cu buletinul la mine (noutate față de 2003), m-am furișat din casă, lăsând-o pe bunica la televizor, și am luat-o la alergare prin Pitești către extrema sud-estică a orașului, adică spre Prundu. Mai fusesem și în aprilie noaptea pe autostradă, dar acum voiam să ajung mai departe decât în 2003.


Purtam barbă crescută la data aia, avusesem o dezvoltare fizică prematură între 11 și 14 ani.


Am alergat așadar pe kilometrii dintre casă și capătul autostradist al Piteștiului, mai bând apă arteziană pe drum, firește. Bine că era furnalul aprins, că fără lumini nu avea sens drumeția asta noaptea.


Când intram în Prundu, cineva de pe partea cealaltă a drumului mă întreba unde este târgul de mașini (era așa ceva în centrul orașului), dar nu i-am zis nimic și a strigat „Ați auzit?”.


Am ieșit din oraș și am făcut, sigur că da, în primă fază cei câțiva kilometri anticipativi ai autostrăzii de pe DN65B, cu depășire de furnal în dreapta, apoi am ajuns la panoul inaugural al celor doar... 96 de kilometri ai marii autostrăzi, cea dintâi a patriei, și mai departe. Mai încolo era un panou despre berea Gösser: Gut. Besser. Gösser.


Am trecut și de kilometrul 106, care nu-i departe de locul unde era panoul nemțălău, și tot mai departe cu fuga, să restrăbat kilometrii de până la 95, apoi și dincolo de ei. În Noaptea de Înviere din 2004 mai fusesem pe-aici până pe la 102, parcă, dar oi documenta-o și pe-asta în alt episod. Kilometrii scădeau pe rând unul câte unul, și tot treptat se micea și ornalul în spate, cu luminile alea verzi cu tot.


Avea să se înnoreze cerul mai târziu. Mă gândeam cum după 20 iunie 2003, duminica de 23 mai 2004 este data următoare la care ajung la kilometrul 95 (și mai departe).


La vremea aia NU știam că legea le interzice pietonilor să se plimbe pe autostrăzi, credeam că-i doar... periculos.


Am trecut și de primul pod, dintre 103 și 102, de stâlpul de înaltă tensiune aflat pe dreapta între 101 și 100, de pragul de 100... Apoi și de al doilea pod, cel de sub kilometrul 98 (nu mai zic între cine și cine, am mai spus în altă parte asta); mă apropiam de pragul de la 95.


Și-am ajuns cu bucurie și la kilometrul 95. L-am ciocănit de bucuria revederii. Am stat puțin lângă plăcuța aia, apoi m-am dus și mai departe, în față era al treilea pod, către „km 94”, cel cu Cireșu-Topoloveni (pe ăsta îl zic). Îl văzusem și în 2003, când NU trecusem de 95.


Am alergat mai departe, mai mcișorând furnalul în urmă, și-am ajuns până la kilometrul 92.


Aici a fost maximul meu pe jos pe Autostradă din toată viața. Am admirat puțin furnalul din depărtare, mai mic decât la 95, erau 17 kilometri până în zona aia... Chiar se făcuse mic, cu luminile strânse.


Acum trebuia iar să am grijă de drumul de întoarcere, chit că acum nu mai trebuia tot drumul până la Piscani, ci până în Pitești acasă, dar tot era mult și trebuia să nu afle bunica de faptul că nu sunt în casă. Ea aflase între timp că o mai tai de-acasă, nu doar în vara lui 2003, când o răream sistematic (o să mai documentez asta), ci și în primăvara cealaltă, în 2004.


Cerul s-a înnorat, mi s-a părut la un moment dat că aud tunând puțin, acum la întoarcere. Mi se părea fascinant să vină și o furtună de vară noaptea pe autostradă. A picurat foarte puțin.

Mi se pare că am băut puțin dintr-o baltă scobită pe autostradă.

Mai încolo, dar nu țin minte kilometrul, am remarcat că nu mai am buletinul în buzunar. Am exclamat speriat: „Buletinul!...” și m-am dus înapoi, pe partea aceea de autostradă, să găsesc unde îl scăpasem. Nu știu cât am mers înapoi, nu foarte mult totuși, oricum, și l-am găsit în balta din scobitura autostrăzii. Pesemne ieșise din buzunar când mă pusesem pe vine să iau apă în gură.


Bucuros că l-am găsit, am reluat drumul întoarcerii. Din nou, ca în 2003, nu aveam chef de alergare acum, înapoi. Făceam treptat kilometrii înapoi, totuși NU la fel de paradit la mușchi ca în iunie 2003, și, cum 23 mai este una dintre zilele mai lungi ale anului, a început la urmă să se și lumineze, când încă eram la kilometrii o sută și ceva. Mă uitam la zorile relativ înnorate și-mi imaginam cum se vedea câmpul ăsta (pe 23 mai) în 1990, anul când m-am născut, și că acum suntem în 2004.


Am redepășit panoul cu „Gösser” și, pe strada lăturalnică DJ702G, cu păduricea dinspre Recea, un căruțaș se pregătea să iasă la drum, cred că pe câmpul de alături, că nici căruțele nu au voie pe autostradă. Pe la kilometrul 107, în dreptul METRO, se luminase suficient de bine și vedeam niște oameni, jandarmi ori agenți de pază, cu haine negre, care erau acolo, și unul dintre ei avea linie albă pe spate, mă gândeam că e JANDARMERIA. A trecut la un moment dat un autobuz dinspre București pe lângă mine, mă gândeam cum ar fi să fie tata în el, să mă vadă acolo și autobuzul să se oprească, iar el să coboare speriat să mă întrebe ce-i cu mine pe-acolo.

Aveam ceva durere la mușchi, dar și forță să fac drumul până mai departe, la capăt. Am intrat în oraș și l-am repășit spre nord, cu răbdare, până acasă, unde bunica era la televizor și nu și-a dat seama ce fac.

Afară era tot înnorat.

Cred că au fost vreo 48 de kilometri cu totul, inclusiv căutarea buletinului pe autostradă, poate chiar între 48 și 50, făcuți în vreo 8 ore, nici nu știu exact; la acea vreme am crezut că sunt 50 și ceva, 53-54, dar dacă facem mai bine socoteala (18+18 plus poate 2- 3 dus-întors pentru balta cu buletinul, plus alți 10-11 dus-întors pentru zona de dinainte de kilometrul 110), ies până în 50.


Durerea musculară de pe urma acestei drumeții a fost sigur mai abordabilă decât cea din iunie 2003.


********* ********* ********** **********


Așa a fost recordul meu de parcurs pe jos din Autostrada A1 Pitești-București. La paisprezece ani cu barbă pe față.


Comentarii

Cele mai bine văzute

Pe jos de la Pitești la Alexandria

Luni, 18 februarie 2019, o zi cu soare de primăvară emancipată pe-afară, fiind într-o perioadă liberă mai lungă, am dat drumul unei noi drumeții, uneia pe care o doream, anume să fac o dată în viață drumul pe jos din Pitești în Alexandria. În capitala județului „Dili-Dili-Teleorman”, mai fusesem o dată cu microbuzul în sâmbăta noroasă de 26 noiembrie 2011, ca să o vizitez, apoi într-altă sâmbătă, una de vară cu căldură mare (24 iunie 2017), când, după ce m-am întors cu microbuzul de la Drăgășani, unde fusesem pe jos în noaptea „ de Sânziene ”, am plecat cu alt microbuz la Alexandria, pentru că voiam să văd din autobuz câmpia dintre Alexandria și București. Dar cele două drumuri au diferit prin ceva: în 2011, după Costești, s-a mers până pe la Vulpești, unde este intersecția dintre DN65B (spre Roșiorii de Vede) și DJ504 care merge spre Alexandria și Giurgiu. Și mai departe pe acel DJ504 până la Alexandria, pe câtă vreme în 2017 s-a trecut prin Roșiori, unde mai fusesem pe jos cu o

Altă dată am mers pe jos de la Pitești până la Drăgășani

În luna iunie 2017, dacă tot fusesem o dată în viață până la Roșiori, și asta pe jos, am vrut să leg și Drăgășaniul de povestea asta cu mersul pe jos pe distanțe mari, că nici acolo nu mai fusesem vreodată. Îmi dorisem prin decembrie 2011 să fac o călătorie până acolo ( cu microbuzul, la acea vreme, deși și atunci am făcut niște drumeții pe jos), dar o lăsasem încolo pentru nu se știe când. Iar în iunie 2017, „încălzit” zdravăn de mersurile astea pe jos, am hotărât că a venit vremea, în sfârșit, și pentru Drăgășani. Așa că în seara de 23 iunie 2017 (o vineri, imediat după Solstițiu) am pornit-o iar pe jos de acasă, pregătit cu rucsacul obișnuit în spate (cumpărat special de la Decathlonul de lângă autostradă, pe 14 februarie în 2017), cu provizii precum mai mulți litri de apă la PET, mere și ceva ciocolăți, plus vesta de biciclist pentru mersul de noapte ( că pietonii trebuie să poarte și ei îmbrăcăminte semnalizoare noaptea) , luată și asta special, tot de la Decathlon, în iarna a

Drumeție sud-vest-argeșeană de 1 mai

După două luni de amânări sistematice, fiind noi în vacanță în Săptămâna Luminată din cel de-al treilea an de după ultimul Paște sărbătorit pe 1 mai, mi-am făcut în sfârșit ceva mai mult curaj și-am hotărât să plec spre sud-vestul extrem al județului Argeș, recte-Polidecte pe DJ679, care se rupe la sud de Lunca Corbului. Prima dată voisem pe-acolo pe 28 februarie/1 martie (și-am renunțat), după aia ar fi fost de 7-8 Martie (am lăsat-o și pe-asta baltă), mai pe urmă, după ce-am terminat cu vacanța cealaltă pe care-am avut-o personal la serviciu anul ăsta, am mai „trântit” și-alte date de vineri-sâmbătă ca 29/30 martie, 5/6 aprilie, 19-20... și, în fine, mai rămăsese că de pe 30 aprilie plec în sfârșit, cu ocazia libertății prelungite din Săptămâna Luminată. De data asta, ăsta este un exemplu de drumeție trântită cu anticipare pe parcurs, și cu schimbare de plan. Planul inițial, dorit încă din februarie, fusese să ajung până în județul Olt, eventual să ating Teleormanul cu piciorul

TURNEUL AFRICĂNESC AL LUI CEAUŞESCU

Cică se face că, prin toamna anului 1982, Ceauşescu de un Nicolae şi Nicolae Ceauşescu şi-a propus, a ales şi a decis să întreprindă o vizită de pace şi prietenie prin câteva ţări emergente africane. Voia relaţii economice noi, avantajoase şi care să consolideze imaginea României de ţară socialistă puternică. Să vedem cu ce şoşele, cu ce momele şi cum s-a soldat aventura aceasta extracontinentală. 1. BENINUL Începe cu Beninul, o ţară vest-africană mare aproape cât jumătate din România cea strămoşească (ceea ce l-a şi încurajat, de altfel, pe Tovarăşul Carpatin în acest demers), şi are o întrevedere elocventă cu conducătorul Kérékou, un reputat marxist al locului. Ei se întâlnesc pe Muntele Sokbaro şi, cu sprijin logistic de la Bucureşti, discuţiile sunt transmise în direct la radio. Ţara se afla deja în epoca post-colonială, fiind independentă şi având de vreo şapte ani denumirea Benin, căci se numise Dahomey, iar mai înainte-vreme chiar „Regatul Dahomey”, şi cum acum avea un P

Am fost odată pe jos de la Pitești la Roșiorii de Vede

Era 16 iunie 2017 și voiam să fac pe jos, o dată în viață, drumul dintre Pitești și Roșiorii de Vede, plecând vineri seară și ajungând a doua zi acolo. Inițial voisem să-l încep în vinerea de dinainte (9 iunie), dar nu am avut bună stare (dispoziție) să îl încep atunci, era și înnorat și nu-mi venea bine la socoteală. Dar în noaptea următoare era lună plină pe cer, s-a mai înseninat și mi-a părut rău că nu am plecat atunci. Iar în seara de 16 iunie am ieșit într-adevăr din Pitești, pe șoseaua spre Craiova, prin zona de periferie Craiovei - Bradu (piteștenii știu ce înseamnă asta), am luat-o cu răbdare și pas mare prin Albota spre Cerbu și pe la kilometrul 107 am cotit-o într-adevăr la stânga, pe șoseaua la a cărei intrare scrie „Alexandria 102” și, respectiv, „90 Roșiori de Vede”. Deja se întuneca și până să ajung la Costești (unde se află stabilimentul Lactagului) s-a făcut întuneric de tot. Chiar dacă 16 iunie este una dintre cele mai lungi zile din an, totuși la noi orice zi a