Treceți la conținutul principal

A doua oară pe jos de la Pitești la Craiova

Până și acest drum și-a avut perechea sa.

Am luat această hotărâre după întâlnirea nedorită cu jandarmii olteni care-și camuflaseră prezența pe întuneric lângă Jitaru-Scornicești.

Miercuri, 31 mai 2017, știind că a doua zi este liberă legală (asta este tot o găselniță a ultimilor ani, alte dăți n-aveam liber în ziua asta, die ista, cum se zice în limba latină, și în lunea Rusaliilor nexam), întors fiind seara de la serviciu, mi-am reluat rucsacul cu vesta de biciclist pentru îmbrăcat noaptea în drumeție și-am ieșit din casă, cu provizii, ca să merg a doua oară pe jos către capitala celei mai lungi legume alb-verzi care face deliciul specificului oltenesc.

Traseul știut de-acum, Centru-Craiovei-periferia la Bradu, cu ai ei primi kilometri marcați, 117 și 116, spre Craiova; drumul lung în față până la curba morții, care trece pe lângă silozul acela necunoscut (pentru mine), apoi partea de drum gol până la Albota, Albota în sine, păduricea de după, dinspre Cerbu (bună pentru o primă descărcare de lichid inutil a organismului), cu... șezătoarea aceea turistică numită Popasul Cerbu; soarele apunea și venea o nouă noapte, deși cred că de data asta plecasem ceva mai devreme de-acasă, și iar nu puteam să văd de departe în spate stâlpul de lângă ARPECHIM.

Trec iar prin Cerbu, neîmpăcat cu ce pățisem după kilometrul 74; voiam să trec a doua oară pe acolo, cu bine, și cu reușita asta să reintru în Craiova și chiar să caut acolo praz; și știam că sunt mulți kilometri de mers până să ajung iar în zona aceea de după Hotelul President, cam 40 la sută din tot drumul, în fapt. Iar gura mare de natură Cerbu-Lăngești, doar că acuma nu mai era timp noros, ba chiar era Luna în creștere pe cer, avea să apună ceva mai târziu, dar tot avea să-mi lumineze din drum, mai ales pe unde fusese un întuneric pregnant data trecută; scad sub suta de kilometri, la locul firesc situat înaintea intrării în Lăngești, trec pe-aici și prin Lunca Corbului și dincolo de Luncă trebuie să mă descalț puțin, când trece un camion mare pe drum; cred că aveam de scos ceva din adidas, se mai întâmplă să intre câte ceva dacă fac pasul mare la drumul mare.

Luna era mai departe sus pe cer, luminându-mi drumul de ieșire din Argeș spre Olt, iar ambianța asta mă mulțumea sufletește oarecum, gândindu-mă la care era miza drumeției și la cum fusese timpul în rândul trecut. Reintru în Olt, trec a doua oară prin Colonești și-apoi prin foștii kilometri întunecați 80 și ceva de după, când Luna încă era acum pe cer și locul se vedea de-a dreptul altfel; cred c-am intrat a doua oară la benzinăria de la kilometrul 81, la magazin, ca să-mi iau ceva.

Pe drumul ăsta, am avut o mare ispită a somnului, să mă culc și să mă odihnesc pe undeva, în partea de dinainte de kilometrul 74; pe la frontiera județelor sigur mă încerca; dar am mers mai departe, iar sub kilometrul 80, pe la Negreni și după, către hotelul President, cu luna la margine de cer, nu îmi mai venea să mă culc.

Ajuns din nou în zona de belea, mașina era la locul ei, dar niciun jandarm, iar din curtea de alături, lătrat de câine și cineva, poate că era paznic, a ieșit cu lanterna pe la gheretă, oricum a luminat cu ea pe drum înspre mine, dar nu m-a strigat nimeni și nu m-a mai oprit nimeni.

Mulțumit de deznodământ, și știind că este joi, 1 iunie 2017, 14 ani de la 1 iunie 2003, prima joi de 1 iunie după unsprezece ani, am mers pe jos mai departe, trecând pe lângă Scornicești și-apoi luând în primire câmpul larg dinspre Buicești - Valea Mare.

Cred că m-am mișcat mai greu pe drumul ăsta, vorba este că pe când eram pe câmp (chit că acum era și cer senin) a început să se lumineze la orizont, a 1 iunie, încet-încet; urma o zi frumoasă și erau zori de-a binelea când am ajuns între cele două sate.
Niciun accident, spre deosebire de ce văzusem în rândul trecut.

Sub kilometrul 60, după ce am depășit așezările astea, am ușurat organismul lângă un copac, alături de șosea, și deja zorile luminau bine.
Am făcut ultimii kilometri spre Slatina și deja răsărea soarele. Acolo am intrat în magazinul unei benzinării ca să-mi mai iau hrană de drum, o doamnă cu atitudine plăcută m-a servit, am plătit și-am plecat pe jos prin Slatina, de astă dată nemairătăcindu-mă în mahala.

Tot nu am ținut continuu de DN 65, dar l-am regăsit mai repede în interiorul Slatinei, mergând printre case și trecând pe lângă dealul acela legendar. Așa că de data asta, cu soarele răsărit, am ieșit normal din Slatina și când trebuia să intru pe pod, niște oameni erau ocupați cu lucrul acolo și mi-au făcut loc să trec.

Mai departe, cu kilometrul 48 în față, spre Găneasa. Acum aveam vesta băgată la loc în rucsac de cu timp și nu a mai avut cum să se găsească un om care să spună că s-a speriat de mine. Totuși, o oboseală în picioare nu putea să nu se simtă.

De la Găneasa la Mirila, cunoscuta pauză de natură cu drum lung în față, colina împădurită din față și Slatina din spate. La un moment dat, Poliția Rutieră oprește într-o ieșitură a șoselei pe sensul meu de mers, aproape de mine, și cum eu eram puțin mai în față, polițistul începe să fluiere mașinile să se oprească. Eu am trecut mai departe, ca pieton regulamentar.

Spre kilometrul 37, iar acea pădurice pe stânga, între ale cărei tufe făcusem popas sâmbătă pe 27 mai, și parc-am făcut unul și acum. Apoi drumul prin pădurea lungă de după, și într-un loc erau niște copii cu autocarul în excursie. Număram kilometrii și sutele de metri (piatră cu piatră marcată) de la ultimul popas, sau de când mergeam încontinuu pe jos.

Ajung iar în zona Balșului, cred c-am mai luat ceva de hrană de acolo și-am mai stat jos, apoi mai departe prin soarele de 1 iunie, către câmpia preliminară a Craiovei și frontiera județelor (Oltul și Doljul).

În Dolj un cioban striga după mine și-a mers puțin; soarele era tot mai sus și ziua era călduroasă, iar razele nu au avut cum să nu mă bată la piele cu ocazia asta, pe mâini. M-am reapropiat de Pielești, știind că între acele două drumeții ale mele fusese un accident mortal la Robănești, în care muriseră doi oameni tineri, frate și soră. Am trecut pe-aici, am revăzut din depărtare coșul de fabrică dinspre Craiova (o fi cumva al termocentralei Ișalnița?) și, după Pielești, ultimii kilometri de dinaintea periferiei Craiovei, cu căldură pe măsură.

De la kilometrii 8 la 4, cum se știe, este zona preorășenească a Craiovei. M-am oprit să beau zdravăn apă în soare acolo, simțind imediat o amețeală. Mai încolo, am revăzut aeroportul și gardul cu inscripțiile anti-Capitală, iar și mai încolo, Kilometrul 4 și blocurile Craiovei din zona Lăpuș Argeș.

Am intrat în Craiova a treia oară în viață, a doua pe jos.

Era căldură mare, am mai golit la coș rucsacul, stat jos și folosit din ultimele resurse de hrană; am ajuns pe lângă Electroputere Mall, am mai stat și-umblat pe-acolo și-apoi, pe dreapta către zona Gării, mi-am propus să caut niște praz și-am fost prin Centrul Comercial Oltenia SUCPI, dar nu am văzut. Mai apoi, într-o piață agro-alimentară, am întrebat-o pe o tanti despre praz și mi-a spus că apare abia peste vreo două luni.
Era 1 iunie.

Am mai umblat spre vest prin Craiova, pe strada cea mare (Calea București), depășind, cred, amplasamentul CEZ Craiova; am mai stat jos în soare, de-acum soarele după-amiezii, mai mâncând ciocolată din rucsac, apoi, ca să ajung ceva mai repede la autogară, am alergat pe o stradă pe care era Farmacia „Sf. Teodora” și o doamnă în vârstă a zis ceva, nu știu ce, când m-a văzut că alerg.

Am ajuns, în fine, cu bine în microbuz și seara am fost înapoi în casă.

Am avut pe urmă jupuieli de piele de pe mâini, plus un bronz puternic, de când cu Câmpia Craiovei.

Drumul îl calculez la 130 de kilometri pe jos, cu tot cu cât am mers prin Craiova, și poate cu 21 (?) de ore de activitate.

**** **** **** **** **** ****

Așa am terminat al doilea drum pe jos dintre Pitești și Craiova, făcut în mare grabă după primul, gata amândouă în șase zile pe ceas.

Comentarii

Cele mai bine văzute

Pe jos de la Pitești la Alexandria

Luni, 18 februarie 2019, o zi cu soare de primăvară emancipată pe-afară, fiind într-o perioadă liberă mai lungă, am dat drumul unei noi drumeții, uneia pe care o doream, anume să fac o dată în viață drumul pe jos din Pitești în Alexandria. În capitala județului „Dili-Dili-Teleorman”, mai fusesem o dată cu microbuzul în sâmbăta noroasă de 26 noiembrie 2011, ca să o vizitez, apoi într-altă sâmbătă, una de vară cu căldură mare (24 iunie 2017), când, după ce m-am întors cu microbuzul de la Drăgășani, unde fusesem pe jos în noaptea „ de Sânziene ”, am plecat cu alt microbuz la Alexandria, pentru că voiam să văd din autobuz câmpia dintre Alexandria și București. Dar cele două drumuri au diferit prin ceva: în 2011, după Costești, s-a mers până pe la Vulpești, unde este intersecția dintre DN65B (spre Roșiorii de Vede) și DJ504 care merge spre Alexandria și Giurgiu. Și mai departe pe acel DJ504 până la Alexandria, pe câtă vreme în 2017 s-a trecut prin Roșiori, unde mai fusesem pe jos cu o

Altă dată am mers pe jos de la Pitești până la Drăgășani

În luna iunie 2017, dacă tot fusesem o dată în viață până la Roșiori, și asta pe jos, am vrut să leg și Drăgășaniul de povestea asta cu mersul pe jos pe distanțe mari, că nici acolo nu mai fusesem vreodată. Îmi dorisem prin decembrie 2011 să fac o călătorie până acolo ( cu microbuzul, la acea vreme, deși și atunci am făcut niște drumeții pe jos), dar o lăsasem încolo pentru nu se știe când. Iar în iunie 2017, „încălzit” zdravăn de mersurile astea pe jos, am hotărât că a venit vremea, în sfârșit, și pentru Drăgășani. Așa că în seara de 23 iunie 2017 (o vineri, imediat după Solstițiu) am pornit-o iar pe jos de acasă, pregătit cu rucsacul obișnuit în spate (cumpărat special de la Decathlonul de lângă autostradă, pe 14 februarie în 2017), cu provizii precum mai mulți litri de apă la PET, mere și ceva ciocolăți, plus vesta de biciclist pentru mersul de noapte ( că pietonii trebuie să poarte și ei îmbrăcăminte semnalizoare noaptea) , luată și asta special, tot de la Decathlon, în iarna a

Drumeție sud-vest-argeșeană de 1 mai

După două luni de amânări sistematice, fiind noi în vacanță în Săptămâna Luminată din cel de-al treilea an de după ultimul Paște sărbătorit pe 1 mai, mi-am făcut în sfârșit ceva mai mult curaj și-am hotărât să plec spre sud-vestul extrem al județului Argeș, recte-Polidecte pe DJ679, care se rupe la sud de Lunca Corbului. Prima dată voisem pe-acolo pe 28 februarie/1 martie (și-am renunțat), după aia ar fi fost de 7-8 Martie (am lăsat-o și pe-asta baltă), mai pe urmă, după ce-am terminat cu vacanța cealaltă pe care-am avut-o personal la serviciu anul ăsta, am mai „trântit” și-alte date de vineri-sâmbătă ca 29/30 martie, 5/6 aprilie, 19-20... și, în fine, mai rămăsese că de pe 30 aprilie plec în sfârșit, cu ocazia libertății prelungite din Săptămâna Luminată. De data asta, ăsta este un exemplu de drumeție trântită cu anticipare pe parcurs, și cu schimbare de plan. Planul inițial, dorit încă din februarie, fusese să ajung până în județul Olt, eventual să ating Teleormanul cu piciorul

TURNEUL AFRICĂNESC AL LUI CEAUŞESCU

Cică se face că, prin toamna anului 1982, Ceauşescu de un Nicolae şi Nicolae Ceauşescu şi-a propus, a ales şi a decis să întreprindă o vizită de pace şi prietenie prin câteva ţări emergente africane. Voia relaţii economice noi, avantajoase şi care să consolideze imaginea României de ţară socialistă puternică. Să vedem cu ce şoşele, cu ce momele şi cum s-a soldat aventura aceasta extracontinentală. 1. BENINUL Începe cu Beninul, o ţară vest-africană mare aproape cât jumătate din România cea strămoşească (ceea ce l-a şi încurajat, de altfel, pe Tovarăşul Carpatin în acest demers), şi are o întrevedere elocventă cu conducătorul Kérékou, un reputat marxist al locului. Ei se întâlnesc pe Muntele Sokbaro şi, cu sprijin logistic de la Bucureşti, discuţiile sunt transmise în direct la radio. Ţara se afla deja în epoca post-colonială, fiind independentă şi având de vreo şapte ani denumirea Benin, căci se numise Dahomey, iar mai înainte-vreme chiar „Regatul Dahomey”, şi cum acum avea un P

Am fost odată pe jos de la Pitești la Roșiorii de Vede

Era 16 iunie 2017 și voiam să fac pe jos, o dată în viață, drumul dintre Pitești și Roșiorii de Vede, plecând vineri seară și ajungând a doua zi acolo. Inițial voisem să-l încep în vinerea de dinainte (9 iunie), dar nu am avut bună stare (dispoziție) să îl încep atunci, era și înnorat și nu-mi venea bine la socoteală. Dar în noaptea următoare era lună plină pe cer, s-a mai înseninat și mi-a părut rău că nu am plecat atunci. Iar în seara de 16 iunie am ieșit într-adevăr din Pitești, pe șoseaua spre Craiova, prin zona de periferie Craiovei - Bradu (piteștenii știu ce înseamnă asta), am luat-o cu răbdare și pas mare prin Albota spre Cerbu și pe la kilometrul 107 am cotit-o într-adevăr la stânga, pe șoseaua la a cărei intrare scrie „Alexandria 102” și, respectiv, „90 Roșiori de Vede”. Deja se întuneca și până să ajung la Costești (unde se află stabilimentul Lactagului) s-a făcut întuneric de tot. Chiar dacă 16 iunie este una dintre cele mai lungi zile din an, totuși la noi orice zi a