Luni, 18 februarie 2019, o zi cu soare de primăvară emancipată pe-afară, fiind într-o perioadă liberă mai lungă, am dat drumul unei noi drumeții, uneia pe care o doream, anume să fac o dată în viață drumul pe jos din Pitești în Alexandria.
În capitala județului „Dili-Dili-Teleorman”, mai fusesem o dată cu microbuzul în sâmbăta noroasă de 26 noiembrie 2011, ca să o vizitez, apoi într-altă sâmbătă, una de vară cu căldură mare (24 iunie 2017), când, după ce m-am întors cu microbuzul de la Drăgășani, unde fusesem pe jos în noaptea „de Sânziene”, am plecat cu alt microbuz la Alexandria, pentru că voiam să văd din autobuz câmpia dintre Alexandria și București.
Dar cele două drumuri au diferit prin ceva: în 2011, după Costești, s-a mers până pe la Vulpești, unde este intersecția dintre DN65B (spre Roșiorii de Vede) și DJ504 care merge spre Alexandria și Giurgiu. Și mai departe pe acel DJ504 până la Alexandria, pe câtă vreme în 2017 s-a trecut prin Roșiori, unde mai fusesem pe jos cu o săptămână înainte.
Și eu am vrut să ajung pe jos pe varianta cu DJ504, care are ceva mai puțini kilometri, mai cu seamă că pe la Roșiori mai călcasem la pas în 17 iunie 2017.
Și înainte de zorile zilei de 18 februarie am plecat din casă cu rucsacul în spate, la ora 5:53, luând-o pe la CNCD către Strada Depozitelor, apoi pe pasarela de la Podul Viilor și pe lunga zonă cu străzile Costache Negri, Târgul din Vale și Lânăriei. Se vedea pe cer planeta Venus, cu o stea mică dedesubt, și cum mergeam pe strada Târgul din Vale pe lângă râul Argeș, o geană de lumină era la orizont. Pe strada Lânăriei iar era bariera de tren pusă, dar NU a mai ținut atâtea minute ca în seara de 23 ianuarie, deși am stat din nou jos pe piatră.
Apoi în sus pe Strada Basarabiei, cum se lumina treptat, și-n stânga pe DN65 sau pe șoseaua spre Craiova. A răsărit soarele și mi-am mers kilometrii de-acum obișnuiți de pe șoseaua asta, de la 117/116 în jos, urcând spre Albota, uitându-mă în dreapta la umbra lungă pe care-o aveam câtă vreme soarele era în unghi mare la orizont, preocupat de gânduri și socotind câți kilometri mai erau până la anumite repere ale drumului - intrarea pe DN65B spre Roșiori, apoi trecerea la DJ504, care-i încă 22 de kilometri mai încolo.
Și-am trecut de Albota, apoi către Cerbu a venit, într-adevăr, timpul să fac stânga pe DN65B, unde scrie „Roșiori de Vede 90” și „Alexandria 102”*.
*Kilometrajul Alexandriei avea să-mi dea bătăi destule de cap pe drumul ăsta, în fapt fiind eronat în repetate rânduri și fiind niște kilometri în plus, în realitate, de mers pe varianta cu DJ504, față de cei 102 raportați acolo. NU la fel de mulți ca pe la Roșiori, însă totuși kilometrarea cu 102 este greșită și s-ar potrivi mai degrabă 108 acolo. Ajungem.
Pe DN65B, am străbătut treptat, dându-mi jos gluga și căciula de pe cap, Podu Broșteni (cu cele două poduri peste râul „Dili-Dili”), Broșteni, Lăceniul și Teleștiul, până la Costești. M-am mai încălzit de la drum, plus că soarele se ridica, am traversat cu gânduri satele și-am reintrat în Costești, de-astă dată în lumina dimineții zilei, nu noaptea ca în iunie 2017. Am revăzut turnul acela înalt și m-am întrebat cine-o avea voie să urce acolo, intuind că de sus se poate vedea o adevărată panoramă cu munți, dealuri și văi.
Cei de la Costești au și magazin chinezesc cu articole copilărești, iar școlarii erau... la școală.
Marți în 14 mai 2013, am avut un interviu la lăptăria din Costești, iar după asta am trecut pe jos pste calea ferată cu bariera pusă, și secția de Poliție era la câțiva pași.
Am văzut magazinul chinezesc de la Costeşti, m-am învârtit puţin prin oraş, adăugând nişte metri drumului.
Drumul face stânga și iar dreapta pe Șoseaua Alexandriei, și-ajungem apoi la Șerboieni, primul din toată salba de sate care urmează acum până spre Alexandria. NU mai există alte orașe de la Costești la Alexandria, dacă nu ne ducem pe la Roșiori, orașul doamnei Viorica. Eram acum în ultima parte de kilometri a acestui drum de până la trecerea de intersecția dinspre Roșiori. Lumina zilei continua, kilometrii se duceau treptat unul după altul și, puțin după Costești, am intrat la magazin după o pâine și doi litri de apă, la Șerboieni.
Aveam patru litri cu bătaie de apă la PET luată de-acasă, FĂRĂ hrană, și am mâncat din pâinea asta nouă, bând prima dată din apă. Deja depășisem 30 de kilometri. Soarele lumina frumos cerul de 18 februarie 2019 și am mers mai departe prin Vlăduța-Ionești, Bujoreni și Vulpești.
Legat de stâlpul de lângă ARPECHIM, NU se poate observa de pe drumul spre Costești și Alexandria - câmpia este cu ridicătură colinară la răsărit, ceea ce împiedică să privim spre zona Piteștiului.
Țineam minte greșit cum că intersecția cu „80 Alexandria” și „68 Roșiori de Vede” ar fi la Ionești, NU la Vulpești, și de aceea m-am mirat văzând că trec de Ionești fără a o vedea; în fapt, satul Vulpești este ceva mai încolo prin comuna Buzoești, pe hartă.
Pe la Vulpești erau niște copii la școală, având și microbuz galben dedicat, și am trecut de intersecția aceea, intrând în sfârșit pe DJ504, care avea acum să mă însoțească timp de vreo 82 de kilometri.
Puțin mai în față era o bornă cu „136” pe ea și m-am mirat până unde or fi raportați kilometrii ăștia, că până la București sigur NU aveau cum să fie - de la Alexandria până la București sunt 80-90 și nu 50-60 de kilometri. Aveam să aflu că sunt până la Giurgiu.
Următoarea bornă era 135, scădea într-adevăr, semn că distanța se raporta încolo către sud, că spre nord n-ar fi avut sens nici atât.
Urmează satul Cornățel, apoi o pauză de câmp colinar, pe mai mulți kilometri de natură, până la satul Recea și când eram în zona asta de natură însorită de câmpie cu ridicături, am făcut primul popas serios, trăgându-mă din șosea pe un drumeag de pământ, urcând panta de la răsărit de ea și punându-mă acolo pe iarbă ca să mai mănânc, să primenesc organismul, să îl hidratez și să încerc să ațipesc puțin, ce am și făcut.
Planul era să ajung la Autogara din Alexandria marți dimineață, pe 19 februarie până la ora 6, când știam că pleacă prima mașină spre Pitești (mai fiind la 7 și la unu și jumătate după prânz), dar aveam timp și nevoie să mă mai și odihnesc pe drum.
În față spre apus, la maxim doi kilometri zic, se vedea pe o colină zona șoselei celeilalte, cea spre Roșiori, cu mașini trecând pe ea, că în etapa asta cele două drumuri NU sunt încă prea departe unul de altul. Îndepărtarea lor se face progresiv.
Am urcat colina, depărtându-mă de drum ca să mă odihnesc sub ochii soarelui. Aveam să am parte de o scurtă aţipeală, şi desigur că am şi profitat ca să mai mănânc ceva din rucsac, să mă mai hrănesc. Urcatul şi coborâtul colinei aveau să mai pună, de asemenea, nişte metri drumului.
Odihnindu-mă sub soarele frumos de câmpie, am continuat drumul prin pustietate și am ajuns apoi în satul Recea din comuna omonimă, unde există și un cămin cultural și, desigur, fiind sat-capitală de comună, oamenii au și Primărie și, neapărat, un Consiliu Local tot acolo.
După Recea vine și zona Isvoru de Sus-Izvoru, unde este Castelul Perticari, la vest de șosea, și l-am văzut în după-amiaza asta. Este vechi și pare de piatră golașă.
După-amiaza progresa și din județul Argeș am mai avut de mers, după zona Izvoru, prin satele Popești și Slobozia (NU Slobozia de lângă Ștefan cel Mare, noi mai avem o Slobozie). Dar până acolo, am mai luat cam un kilogram de mere de la un magazin, la Popești cred.
La un moment dat, a trecut pe lângă mine un microbuz pe care scria „RÂCA-BUCUREŞTI ŞI RETUR”. Aşadar, Râca din Argeş avea o legătură privilegiată cu Capitala...
Într-unul dintre ultimele sate argeşene (cred că pe la Izvoru), am văzut o mânăstire de maici, sau aşa am crezut că este. Maicile se pregăteau pentru Sfânta Slujbă de Vecernie, cred. Să fie totuşi Biserica Izvoru? Nu găsesc o mânăstire pe hartă acolo, dar sigur am văzut maici.
Se apropia seara și am trecut frontiera cu Teleormanul, care vine imediat după borna cu „111” a lui DJ504, puțin peste 25 de kilometri după intersecția către Roșiori, așadar. Apucasem deja să remarc niște inadvertențe de kilometraj în privința Alexandriei, câțiva în plus peste cei 102 de la ieșirea din șoseaua spre Craiova.
Drumul prin Teleorman a fost lung și cu peripeții, un veritabil exercițiu al răbdării. Ceva mai încolo de intrarea în județ, la primii kilometri, în Tătărăștii de Sus, am văzut pe un indicator rutier „Alexandria 60”, ceea ce era dezolant, deja ieșeau șapte kilometri în plus față de socoteala cu 102.
Dacă nu mă înşel, la acel panou albastru cu distanţele scria şi „Giurgiu 110”, dar pe moment nu am făcut legătura dintre acel 110 şi kilometrajul de pe bornele judeţene, albăstrui şi cam şterse de timp, aşa încât, restul drumului, până mai încolo, aveam să mă mai mir unde duc kilometrii aceia care scad.
Îmi aminteam de drumul din 2011 și cum atunci realizasem că, de fapt, de la Pitești la Alexandria sunt vreo 120 de kilometri plini, NU 110 și ceva cum ar fi fost conform acelui 102 de la şoseaua Piteşti-Craiova (plus 9 şi ceva până la intrarea piteşteană spre cartierul Craiovei, plus ce mai era până în centrul Piteștiului, precum se măsoară distanţa rutieră), dar apoi îmi rămăsese doar vag în cap amintirea acestui 120 plin, acum în 2019 dând încredere tot kilometrajului cu 102. Repus în fața adevărului kilometric teleormănean, aveam de răbdat și de făcut toți kilometrii adevărați până la capăt.
Am mai luat doi litri de apă, cam un kilogram de mere și două pâini de la un magazin din Tătărăștii de Sus, că deh, avea organismul nevoie, apoi am ajuns în soarele serii la Udupu, unde există și un segment de oameni minoritari care m-au speriat - erau și câini, și palate specifice. O bătrână de-a lor m-a întrebat cam așa: „Tu de unde vii, mă? Că nu te mai văzui p-aci până acu'”. „De la Pitești, mă duc la Alexandria”. „Da”, iar mai departe, din nou case normale, mai câte un palat pe la capăt.
Am trecut în sfârșit de Udupu și mai departe am trecut în Tătărăștii de Jos, care se întinde pe mai mulți kilometri. Între timp, pe borne, kilometrajul necunoscut cu suta și ceva scădea progresiv spre 100, iar pentru Alexandria rămâneau vreo 50, 50 și ceva - la un moment dat am văzut Alexandria 50 pe borna de 103, ceea ce însemna câțiva kilometri în minus - dar câtă încredere să ai când vezi Ț inadvertențe kilometrice la pas?
Se întuneca și am scăzut sub 100, dar mă plictiseam de Tătărăștii de Jos - gândeam în felul „Bă, da' nu se mai termină odată Tătărăștiul ăsta?”. Un kilometru, doi, trei, patru... Te saturi.
Și doream popas. Dar NU între oameni, în sat, ci afară, la câmpie.
După Tătărăștiul „din fund”, hop imediat și Slăveștiul. Era aproape complet întunecat, era zonă de drum cu pădurice și la câmpie era ceață.
Un lucru interesant pe care l-am văzut prin satele din Teleorman au fost niște case dărăpănate și cu aparență de părăsite, în care, care va să zică, un drumeț ca mine putea să încerce să intre la odihnă.
Totuși, eu NU fac așa ceva în drumeții, prefer tot natura pentru odihnă. Ideea de a intra într-o casă sună periculos. Și dacă până la urmă tot mai este a cuiva?...
Kilometrii scădeau puțin câte puțin. Luna, aproape plină, era în partea de răsărit a cerului și urma să îmi lumineze noaptea, așa că se nimerea bine.
După Slăvești vine Lada. Am zis „Lada de zestre”, poate de-aici-i vine numele.
Iar după Lada, o nouă porțiune de câmp gol (în sfârșit, așteptam o astfel de zonă ca să mai poposesc), așa că m-am întins pe jos, m-am mai hrănit și-am stat așa câtva timp, sub lună.
Era aproape de borna cu 95 (sau 40 și ceva Alexandria).
Constelația Greblei era pe mijlocul cerului.
Între timp îmi pusesem deja vesta de noapte, niște kilometri mai înainte. Aici, după Lada, mi-am pus și pulovărul de rezervă luat de-acasă, căci cu toată primăvăroșenia vremii din februarie 2019, totuși se simțea frigul și trebuia să mă apăr.
Proaspăt plecând din popas, simțeam nevoia să mă mănușesc, să mă căciulesc și să mă glugesc, dar apoi mă reîncălzeam la pas și mi le mai dădeam jos. M-am bucurat că mi-am luat de acasă îmbrăcăminte în plus.
Aveam deja dureri la picioare, iar plecarea de pe loc era dureroasă, și totuși îmi mai dădeam drumul la pas pe măsura mersului, începutul fiind mai greu. Mergeam cu răbdare prin câmp, cu gândurile mele, și mai priveam în față, cerul și Luna. Câteodată și în spate.
După Lada vine satul Schela*, dar e foarte mic. Apoi, Trivalea-Moșteni.
*Ceva totuși NU se leagă bine pe hartă. Eu îmi amintesc de satul Deparați (!), ciudat nume, după popasul de pe câmpul de după Lada. Dar pe hartă apare Schela, un nume de care nu îmi amintesc din drumeție. Și la ieșirea din Deparați o femeie stătea desculță pe drum. Să îi zicem satul fantomă?
Am continuat să merg cu răbdare, fără pași foarte largi, ce-i drept, chiar depășind din durere - când ai un drum atât de mare de făcut, preconizat să aibă kilometri din trei cifre, NICI NU-I BINE să te repezi la pas mare, de teama febrei musculare ce te-ar năpădi înainte-vreme, cu atâta drum de făcut până la capăt.
Continuam să nu înțeleg până unde se raportează kilometrajul de pe partea de sus a bornelor drumului județean 504: 93, 92, 91, 90... Nici nu vedeam indicatoare albastre despre Alexandria, fuseseră rare (de pildă, la Recea scria Alexandria 71), dar nici pe bornele astea, și-așa greu de citit noaptea, nu prea scria.
După Trivalea-Moșteni și kilometrul 88, la 10 fără ceva seara, am căutat alt loc de popas. Întâi pe stânga șoselei, dar locul era prost, cu arătură pe jos și-un dispozitiv electric; așa că m-am dat de partea cealaltă a drumului, coborând pe o pantă cu tufe sub lună, și sub o linie de înaltă tensiune cu sfârâială specifică. Și mai jos, se vedea ceață.
Aici am mai mâncat, inclusiv din mere, am mai băut apă, m-am mai primenit și... am mai ațipit puțin, să fiu ceva mai bine odihnit pentru orele de mers de noapte care mai erau în față.
După ora 10 și 40, am urcat panta la loc, la drum, dar deja începeam să mă îndoiesc că voi fi suficient de rapid ca să ajung până la ora 6 la autogara Atlassib din Alexandria și căpătam o rezervă chiar și față de ora 7. Luna era sus pe cer și NU voiam să rămân mult prin Alexandria.
Am repornit. Urmează satul Brătășani (apropo, în Romanul adolescentului miop apare la un moment dat un schimb de replici între colegii lui Eliade: „Galimir, te dau pe listă!”, „Ce stric eu, mă Brătășanule.”).
Kilometrii au mai scăzut - 86, 85. După asta, am mai stat jos la o masă de piatră, pentru puțină hrană, și de partea cealaltă a drumului era mai sus o pădure.
În Teleorman, mai este un fapt interesant pe DJ504: din loc în loc, există mese și bănci de piatră alăturate, cum ar veni adecvate popasurilor.
Sigur, mai profitam de popasuri și pentru scoaterea lichidului de prisos din organism.
Nu mai era mult până la miezul nopții. Eram îngrijorat de viteza de mișcare și de improbabilitatea să ajung la timp la Alexandria, cu 5 kilometri - 5 și ceva viteză medie pe oră, așa că am făcut o accelerare a ritmului pașilor.
Satele teleormănene, mai cu sau fără pauză de câmp cu copaci între ele, și neapărat cu lămpi publice albăstrui la lumină, urmau la foc continuu sau necontinuu: Perii Broșteni (ce nume), Olteni, Orbeasca de Sus, Orbeasca de Jos. În zona asta am avut o viteză interesantă - 2 kilometri pe jos la fiecare 18 minute, sau 6.(6) kilometri pe oră, de așa natură încât bornele misterioase de pe margine erau:
La 23:48 - 82.
La 00:06 - 80.
La 00:24 - 78.
La 00:42 - 76.
Ora 1 fix - 74.
Între timp, pe la Olteni, cred, am văzut ceva frumos la o casă: trei becuri paralelipipedico-rotunjite de wattaj mic (becuri cred că erau), unul roșu, unul albastru și unul verde, la peretele din afară al casei. Mi-au plăcut. În engleză, asta era ca un RGB cu poziție schimbată (RBG).
Kilometrul 80 este la câmp. Era lună sus.
Între Orbeasca de Jos și Lăceni, după kilometrul 72.5 (așa socoteam kilometrii, cu destinația necunoscută, de unde mai tăiam sistematic 52 pentru Alexandria), am mai făcut un popas la margine de drum, pentru împrospătarea organismului, după valul acela de accelerare, la 1:15 așezându-mă și la 1:23 ridicându-mă, dar când am plecat mă durea serios glezna dreaptă, se resimțea puternic. Însă, mai masând-o și mergând pe jos, îmi redădeam drumul, recrescând treptat pașii.
Acum, peste noapte, era ceva mai frig și nu mai eram la fel de dispus ca, după niște drum de la popas, să umblu cu capul gol. Dădeam gluga și căciula jos, mai umblam cu mănușile scoase, dar la urmă, în ultima parte a nopții, am stat cu ele. Ce-i drept, gluga nu trebuia neapărat ținută, dar căciula da.
Ultimul sat din drumul spre Alexandria este Lăceni (avem și noi un Lăceni în paralel cu drumul spre Costești), și acolo am văzut un indicator îmbucurător (Alexandria 19, la o curbă, eu așteptându-mă să fi fost 21). Așadar, doi kilometri în minus și puteam scădea 54 din kilometrajul bornelor... A fost o mulțumire. Mai încolo iar am crezut că văd o inadvertență de un kilometru față de Alexandria (și părea că mai scade numărul...), în final 54 fiind diferența de luat în seamă între kilometri, dar am să ajung și la detalii.
Acolo este și un pod peste Teleorman, vreo 85 de kilometri după ce-i la Podu Broșteni.
După Lăceni, iar câmp cu ridicătură de relief, și înainte de kilometrul 65 am făcut un alt popas la margine de drum, aproape de un stabiliment unde un om păzea cu lanterna și din când în când își învârtea „quasarul” peste împrejurimi. La ora 2:36 m-am așezat și la 2:59 m-am ridicat, dar glezna dreaptă mă durea atât de puternic, încât am șchiopătat serios, sigur i-am atras omului atenția (dar nu mi-a zis nimic), și am avut de pierdut serios în primă fază la viteză.
Mi-am masat glezna și, încet, ritmul pașilor s-a ridicat, dar media vitezei tot mă îngrijora, părând a fi de 5 kilometri și ceva pe oră și făcându-mă iar să mă îndoiesc că voi ajunge la timp la Alexandria.
Luna trecuse de mijlocul cerului.
Era zonă colinară de câmpie, și cu pădurice, și drumul șerpuia; era cea mai mare zonă de pustietate a lui DJ504 spre Alexandria, mi-aduceam aminte de pe hartă; în 2011 văzusem un om cu o turmă de animale la câmpie, aproape de Alexandria, sub norii sâmbetei de 26 noiembrie 2011.
Drumul a urcat în altitudine, iar eu mergeam acum iar repede, durerea de gleznă fiind mai rezonabilă și recăpătându-mi viteza. Ceasul urca spre ora 4 și eu, terminând urcușul, mă uitam în zare după luminile de noapte ale Alexandriei; dar ce vedeam de departe erau doar niște lumini portocalii de la alt stabiliment.
Kilometrii bornați scădeau mai departe, eu ghicindu-i, că nu puteam să-i văd scriși: 64, 63 și 62 (cu 10, 9 și 8 pentru Alexandria) înainte de urcuș; 61, 60, cincizecarii; sub 60, deja se auzea freamăt de mașini din față și depășisem ora 4, credeam că aud zgomotele Alexandriei. Cu câteva sute de metri înainte de „57”, am făcut ultimul popas de primenire, la o masă dintr-acelea de piatră.
Mersesem aproape opt kilometri de la penultimul popas, dar acum am reluat mai ușor pașii, glezna dureroasă nemaifiind la fel de greoaie ca înainte.
În față, am văzut un dâmb lung, stânga-dreapta, cu mașini pe el; Alexandria NU se vedea și am avut un scurt moment de nedumerire și de teamă de a mă rătăci. Din 2011 NU țineam minte toate dedesubturile intrării în Alexandria, pesemne nici din 2017.
Ultimele borne, 57 și 56, apoi... intersecția cu șoseaua de centură a Alexandriei (DN6F) a lui DJ504, pe la kilometrul 55.1.
La stânga, DN6F răspundea spre București (85 de kilometri).
La dreapta, către Roșiorii de Vede (33 de kilometri pe bornă).
În față, DJ504 continua spre Giurgiu cu 55 de kilometri, și acum am înțeles ce reprezenta acel kilometraj... DJ504 Vulpești-Giurgiu. 136 de kilometri şi cam una-două sute de metri, după ce drumul naţional se ducea spre Roşiori.
Scria „Vulpești 82” la intersecția asta.
Așadar, 54 era diferența corectă de făcut între ce scria sus pe bornele lui DJ504 și intrarea în Alexandria, de la care alți vreo 3 kilometri și ceva până unde-mi trebuia mie. Ultima parte de drum spre Alexandria mi-a pus răbdarea la încercare și a fost stresantă, având senzația că este atât de greu să intri în Alexandria...
De la literele de intrare în Alexandria până în centrul orașului, mai sunt alți aproape patru kilometri. Rezultă că la intersecția de la Vulpești trebuie să scrie „Alexandria 86”, mai degrabă decât 80, iar la intersecția cu DN65, 108, nu 102.
Pe la șoseaua de centură, m-am temut de rătăcire, dar am remarcat că sutarele metrice duc pe stânga, unde într-adevăr se vedea spre dreapta un drum lung cu lămpi - acela trebuia să fie Strada București a Alexandriei, la capătul sudic al căreia, imediat pe dreapta, pe Strada Mircea cel Bătrân numărul 83, alexăndrenii au Autogara Atlassib, de unde se poate pleca spre Pitești.
În Alexandria, pe Strada Cuza Vodă la numărul 121, din Autogara Transalutus se poate pleca la București, ce-am făcut în sâmbăta de 24 iunie 2017.
Ajuns la marea intersecție periferică a Alexandriei, mai erau câteva minute până la ora 5 și mai aveam un kilometru și o sută de metri până la... intrarea propriu-zisă în Alexandria. Kilometrajul alexăndrean al bornelor lui DJ504 (plus DN6F) se termina la „zero absolut” la intrarea în oraș, nu în centrul său.
Lăsând de-a dreptul deoparte durerea gleznei, adrenalinizat de apropierea de capătul călătoriei și stresat de gândul de-a risca să NU ajung la timp la autogară, am mers acum cu cei mai repezi pași din toată drumeția, pe DN6F spre intrarea în Alexandria, apoi pe DN6 (cel cu Bucureștiul) la dreapta, trecând pe sub literele de întâmpinare ale Alexandriei la ora 5 și cinci minute și mai departe cu pas mare în jos pe ceea ce devine Strada București. Am pășit iute, am traversat podul peste Vedea în următorul sfert de oră, fiind de-a dreptul în contratimp, am trecut și pe lângă Kaufland-ul lor așadar (mi-am zis atunci că noi la Pitești avem și două Auchan-uri...) și mai departe, nevoie mare, cu pași repezi printre blocurile alexăndrene, țintind autogara cu grabă mare. După intersecția cu Strada Dunării, Strada București se subțiază, și deja NU mai este mult până la Atlassib.
La ora 5:36 am stat jos pe bancă în Autogară, fiind singurul om de acolo în clipa aia.
Am mâncat ultimele mere și restul de bucată de pâine din rucsac. Era frig și mașina NU a venit până la fix.
Drumeția s-a bazat, ca hrană, pe apă, mere și pâine.
La 6:07 a ajuns microbuzul pentru Pitești și-am plecat de acolo pe varianta cu... Roșiorii de Vede, NU pe DJ504.
Nu știu dacă DJ504 se mai folosește, poate cei de la ora 13:30, ca atunci, în 2011.
După trei ore și niște minute, la ora 9 și ceva, am fost în Autogară la Pitești, în Sud.
Cu toate mișcările de pe drum, ieşirea prelungită din Piteşti, cu mers înainte și înapoi pe la Costeşti, trageri pe de-alături de șosea la popasuri și pașii mai înceți sau mai repezi, consider pe la 126 de kilometri acest drum, încadrați în 24 de ore.
********************************
Iată, așa a fost drumul pe jos făcut până la Alexandria. În „forma scurtă” cu DJ504, pe la Roșiori ar fi fost vreo 15 kilometri în plus. Sezonul de drumeții din 2019 are o continuitate.
În capitala județului „Dili-Dili-Teleorman”, mai fusesem o dată cu microbuzul în sâmbăta noroasă de 26 noiembrie 2011, ca să o vizitez, apoi într-altă sâmbătă, una de vară cu căldură mare (24 iunie 2017), când, după ce m-am întors cu microbuzul de la Drăgășani, unde fusesem pe jos în noaptea „de Sânziene”, am plecat cu alt microbuz la Alexandria, pentru că voiam să văd din autobuz câmpia dintre Alexandria și București.
Dar cele două drumuri au diferit prin ceva: în 2011, după Costești, s-a mers până pe la Vulpești, unde este intersecția dintre DN65B (spre Roșiorii de Vede) și DJ504 care merge spre Alexandria și Giurgiu. Și mai departe pe acel DJ504 până la Alexandria, pe câtă vreme în 2017 s-a trecut prin Roșiori, unde mai fusesem pe jos cu o săptămână înainte.
Și eu am vrut să ajung pe jos pe varianta cu DJ504, care are ceva mai puțini kilometri, mai cu seamă că pe la Roșiori mai călcasem la pas în 17 iunie 2017.
Și înainte de zorile zilei de 18 februarie am plecat din casă cu rucsacul în spate, la ora 5:53, luând-o pe la CNCD către Strada Depozitelor, apoi pe pasarela de la Podul Viilor și pe lunga zonă cu străzile Costache Negri, Târgul din Vale și Lânăriei. Se vedea pe cer planeta Venus, cu o stea mică dedesubt, și cum mergeam pe strada Târgul din Vale pe lângă râul Argeș, o geană de lumină era la orizont. Pe strada Lânăriei iar era bariera de tren pusă, dar NU a mai ținut atâtea minute ca în seara de 23 ianuarie, deși am stat din nou jos pe piatră.
Apoi în sus pe Strada Basarabiei, cum se lumina treptat, și-n stânga pe DN65 sau pe șoseaua spre Craiova. A răsărit soarele și mi-am mers kilometrii de-acum obișnuiți de pe șoseaua asta, de la 117/116 în jos, urcând spre Albota, uitându-mă în dreapta la umbra lungă pe care-o aveam câtă vreme soarele era în unghi mare la orizont, preocupat de gânduri și socotind câți kilometri mai erau până la anumite repere ale drumului - intrarea pe DN65B spre Roșiori, apoi trecerea la DJ504, care-i încă 22 de kilometri mai încolo.
Și-am trecut de Albota, apoi către Cerbu a venit, într-adevăr, timpul să fac stânga pe DN65B, unde scrie „Roșiori de Vede 90” și „Alexandria 102”*.
*Kilometrajul Alexandriei avea să-mi dea bătăi destule de cap pe drumul ăsta, în fapt fiind eronat în repetate rânduri și fiind niște kilometri în plus, în realitate, de mers pe varianta cu DJ504, față de cei 102 raportați acolo. NU la fel de mulți ca pe la Roșiori, însă totuși kilometrarea cu 102 este greșită și s-ar potrivi mai degrabă 108 acolo. Ajungem.
Pe DN65B, am străbătut treptat, dându-mi jos gluga și căciula de pe cap, Podu Broșteni (cu cele două poduri peste râul „Dili-Dili”), Broșteni, Lăceniul și Teleștiul, până la Costești. M-am mai încălzit de la drum, plus că soarele se ridica, am traversat cu gânduri satele și-am reintrat în Costești, de-astă dată în lumina dimineții zilei, nu noaptea ca în iunie 2017. Am revăzut turnul acela înalt și m-am întrebat cine-o avea voie să urce acolo, intuind că de sus se poate vedea o adevărată panoramă cu munți, dealuri și văi.
Cei de la Costești au și magazin chinezesc cu articole copilărești, iar școlarii erau... la școală.
Marți în 14 mai 2013, am avut un interviu la lăptăria din Costești, iar după asta am trecut pe jos pste calea ferată cu bariera pusă, și secția de Poliție era la câțiva pași.
Am văzut magazinul chinezesc de la Costeşti, m-am învârtit puţin prin oraş, adăugând nişte metri drumului.
Drumul face stânga și iar dreapta pe Șoseaua Alexandriei, și-ajungem apoi la Șerboieni, primul din toată salba de sate care urmează acum până spre Alexandria. NU mai există alte orașe de la Costești la Alexandria, dacă nu ne ducem pe la Roșiori, orașul doamnei Viorica. Eram acum în ultima parte de kilometri a acestui drum de până la trecerea de intersecția dinspre Roșiori. Lumina zilei continua, kilometrii se duceau treptat unul după altul și, puțin după Costești, am intrat la magazin după o pâine și doi litri de apă, la Șerboieni.
Aveam patru litri cu bătaie de apă la PET luată de-acasă, FĂRĂ hrană, și am mâncat din pâinea asta nouă, bând prima dată din apă. Deja depășisem 30 de kilometri. Soarele lumina frumos cerul de 18 februarie 2019 și am mers mai departe prin Vlăduța-Ionești, Bujoreni și Vulpești.
Legat de stâlpul de lângă ARPECHIM, NU se poate observa de pe drumul spre Costești și Alexandria - câmpia este cu ridicătură colinară la răsărit, ceea ce împiedică să privim spre zona Piteștiului.
Țineam minte greșit cum că intersecția cu „80 Alexandria” și „68 Roșiori de Vede” ar fi la Ionești, NU la Vulpești, și de aceea m-am mirat văzând că trec de Ionești fără a o vedea; în fapt, satul Vulpești este ceva mai încolo prin comuna Buzoești, pe hartă.
Pe la Vulpești erau niște copii la școală, având și microbuz galben dedicat, și am trecut de intersecția aceea, intrând în sfârșit pe DJ504, care avea acum să mă însoțească timp de vreo 82 de kilometri.
Puțin mai în față era o bornă cu „136” pe ea și m-am mirat până unde or fi raportați kilometrii ăștia, că până la București sigur NU aveau cum să fie - de la Alexandria până la București sunt 80-90 și nu 50-60 de kilometri. Aveam să aflu că sunt până la Giurgiu.
Următoarea bornă era 135, scădea într-adevăr, semn că distanța se raporta încolo către sud, că spre nord n-ar fi avut sens nici atât.
Urmează satul Cornățel, apoi o pauză de câmp colinar, pe mai mulți kilometri de natură, până la satul Recea și când eram în zona asta de natură însorită de câmpie cu ridicături, am făcut primul popas serios, trăgându-mă din șosea pe un drumeag de pământ, urcând panta de la răsărit de ea și punându-mă acolo pe iarbă ca să mai mănânc, să primenesc organismul, să îl hidratez și să încerc să ațipesc puțin, ce am și făcut.
Planul era să ajung la Autogara din Alexandria marți dimineață, pe 19 februarie până la ora 6, când știam că pleacă prima mașină spre Pitești (mai fiind la 7 și la unu și jumătate după prânz), dar aveam timp și nevoie să mă mai și odihnesc pe drum.
În față spre apus, la maxim doi kilometri zic, se vedea pe o colină zona șoselei celeilalte, cea spre Roșiori, cu mașini trecând pe ea, că în etapa asta cele două drumuri NU sunt încă prea departe unul de altul. Îndepărtarea lor se face progresiv.
Am urcat colina, depărtându-mă de drum ca să mă odihnesc sub ochii soarelui. Aveam să am parte de o scurtă aţipeală, şi desigur că am şi profitat ca să mai mănânc ceva din rucsac, să mă mai hrănesc. Urcatul şi coborâtul colinei aveau să mai pună, de asemenea, nişte metri drumului.
Odihnindu-mă sub soarele frumos de câmpie, am continuat drumul prin pustietate și am ajuns apoi în satul Recea din comuna omonimă, unde există și un cămin cultural și, desigur, fiind sat-capitală de comună, oamenii au și Primărie și, neapărat, un Consiliu Local tot acolo.
După Recea vine și zona Isvoru de Sus-Izvoru, unde este Castelul Perticari, la vest de șosea, și l-am văzut în după-amiaza asta. Este vechi și pare de piatră golașă.
După-amiaza progresa și din județul Argeș am mai avut de mers, după zona Izvoru, prin satele Popești și Slobozia (NU Slobozia de lângă Ștefan cel Mare, noi mai avem o Slobozie). Dar până acolo, am mai luat cam un kilogram de mere de la un magazin, la Popești cred.
La un moment dat, a trecut pe lângă mine un microbuz pe care scria „RÂCA-BUCUREŞTI ŞI RETUR”. Aşadar, Râca din Argeş avea o legătură privilegiată cu Capitala...
Într-unul dintre ultimele sate argeşene (cred că pe la Izvoru), am văzut o mânăstire de maici, sau aşa am crezut că este. Maicile se pregăteau pentru Sfânta Slujbă de Vecernie, cred. Să fie totuşi Biserica Izvoru? Nu găsesc o mânăstire pe hartă acolo, dar sigur am văzut maici.
Se apropia seara și am trecut frontiera cu Teleormanul, care vine imediat după borna cu „111” a lui DJ504, puțin peste 25 de kilometri după intersecția către Roșiori, așadar. Apucasem deja să remarc niște inadvertențe de kilometraj în privința Alexandriei, câțiva în plus peste cei 102 de la ieșirea din șoseaua spre Craiova.
Drumul prin Teleorman a fost lung și cu peripeții, un veritabil exercițiu al răbdării. Ceva mai încolo de intrarea în județ, la primii kilometri, în Tătărăștii de Sus, am văzut pe un indicator rutier „Alexandria 60”, ceea ce era dezolant, deja ieșeau șapte kilometri în plus față de socoteala cu 102.
Dacă nu mă înşel, la acel panou albastru cu distanţele scria şi „Giurgiu 110”, dar pe moment nu am făcut legătura dintre acel 110 şi kilometrajul de pe bornele judeţene, albăstrui şi cam şterse de timp, aşa încât, restul drumului, până mai încolo, aveam să mă mai mir unde duc kilometrii aceia care scad.
Îmi aminteam de drumul din 2011 și cum atunci realizasem că, de fapt, de la Pitești la Alexandria sunt vreo 120 de kilometri plini, NU 110 și ceva cum ar fi fost conform acelui 102 de la şoseaua Piteşti-Craiova (plus 9 şi ceva până la intrarea piteşteană spre cartierul Craiovei, plus ce mai era până în centrul Piteștiului, precum se măsoară distanţa rutieră), dar apoi îmi rămăsese doar vag în cap amintirea acestui 120 plin, acum în 2019 dând încredere tot kilometrajului cu 102. Repus în fața adevărului kilometric teleormănean, aveam de răbdat și de făcut toți kilometrii adevărați până la capăt.
Am mai luat doi litri de apă, cam un kilogram de mere și două pâini de la un magazin din Tătărăștii de Sus, că deh, avea organismul nevoie, apoi am ajuns în soarele serii la Udupu, unde există și un segment de oameni minoritari care m-au speriat - erau și câini, și palate specifice. O bătrână de-a lor m-a întrebat cam așa: „Tu de unde vii, mă? Că nu te mai văzui p-aci până acu'”. „De la Pitești, mă duc la Alexandria”. „Da”, iar mai departe, din nou case normale, mai câte un palat pe la capăt.
Am trecut în sfârșit de Udupu și mai departe am trecut în Tătărăștii de Jos, care se întinde pe mai mulți kilometri. Între timp, pe borne, kilometrajul necunoscut cu suta și ceva scădea progresiv spre 100, iar pentru Alexandria rămâneau vreo 50, 50 și ceva - la un moment dat am văzut Alexandria 50 pe borna de 103, ceea ce însemna câțiva kilometri în minus - dar câtă încredere să ai când vezi Ț inadvertențe kilometrice la pas?
Se întuneca și am scăzut sub 100, dar mă plictiseam de Tătărăștii de Jos - gândeam în felul „Bă, da' nu se mai termină odată Tătărăștiul ăsta?”. Un kilometru, doi, trei, patru... Te saturi.
Și doream popas. Dar NU între oameni, în sat, ci afară, la câmpie.
După Tătărăștiul „din fund”, hop imediat și Slăveștiul. Era aproape complet întunecat, era zonă de drum cu pădurice și la câmpie era ceață.
Un lucru interesant pe care l-am văzut prin satele din Teleorman au fost niște case dărăpănate și cu aparență de părăsite, în care, care va să zică, un drumeț ca mine putea să încerce să intre la odihnă.
Totuși, eu NU fac așa ceva în drumeții, prefer tot natura pentru odihnă. Ideea de a intra într-o casă sună periculos. Și dacă până la urmă tot mai este a cuiva?...
Kilometrii scădeau puțin câte puțin. Luna, aproape plină, era în partea de răsărit a cerului și urma să îmi lumineze noaptea, așa că se nimerea bine.
După Slăvești vine Lada. Am zis „Lada de zestre”, poate de-aici-i vine numele.
Iar după Lada, o nouă porțiune de câmp gol (în sfârșit, așteptam o astfel de zonă ca să mai poposesc), așa că m-am întins pe jos, m-am mai hrănit și-am stat așa câtva timp, sub lună.
Era aproape de borna cu 95 (sau 40 și ceva Alexandria).
Constelația Greblei era pe mijlocul cerului.
Între timp îmi pusesem deja vesta de noapte, niște kilometri mai înainte. Aici, după Lada, mi-am pus și pulovărul de rezervă luat de-acasă, căci cu toată primăvăroșenia vremii din februarie 2019, totuși se simțea frigul și trebuia să mă apăr.
Proaspăt plecând din popas, simțeam nevoia să mă mănușesc, să mă căciulesc și să mă glugesc, dar apoi mă reîncălzeam la pas și mi le mai dădeam jos. M-am bucurat că mi-am luat de acasă îmbrăcăminte în plus.
Aveam deja dureri la picioare, iar plecarea de pe loc era dureroasă, și totuși îmi mai dădeam drumul la pas pe măsura mersului, începutul fiind mai greu. Mergeam cu răbdare prin câmp, cu gândurile mele, și mai priveam în față, cerul și Luna. Câteodată și în spate.
După Lada vine satul Schela*, dar e foarte mic. Apoi, Trivalea-Moșteni.
*Ceva totuși NU se leagă bine pe hartă. Eu îmi amintesc de satul Deparați (!), ciudat nume, după popasul de pe câmpul de după Lada. Dar pe hartă apare Schela, un nume de care nu îmi amintesc din drumeție. Și la ieșirea din Deparați o femeie stătea desculță pe drum. Să îi zicem satul fantomă?
Am continuat să merg cu răbdare, fără pași foarte largi, ce-i drept, chiar depășind din durere - când ai un drum atât de mare de făcut, preconizat să aibă kilometri din trei cifre, NICI NU-I BINE să te repezi la pas mare, de teama febrei musculare ce te-ar năpădi înainte-vreme, cu atâta drum de făcut până la capăt.
Continuam să nu înțeleg până unde se raportează kilometrajul de pe partea de sus a bornelor drumului județean 504: 93, 92, 91, 90... Nici nu vedeam indicatoare albastre despre Alexandria, fuseseră rare (de pildă, la Recea scria Alexandria 71), dar nici pe bornele astea, și-așa greu de citit noaptea, nu prea scria.
După Trivalea-Moșteni și kilometrul 88, la 10 fără ceva seara, am căutat alt loc de popas. Întâi pe stânga șoselei, dar locul era prost, cu arătură pe jos și-un dispozitiv electric; așa că m-am dat de partea cealaltă a drumului, coborând pe o pantă cu tufe sub lună, și sub o linie de înaltă tensiune cu sfârâială specifică. Și mai jos, se vedea ceață.
Aici am mai mâncat, inclusiv din mere, am mai băut apă, m-am mai primenit și... am mai ațipit puțin, să fiu ceva mai bine odihnit pentru orele de mers de noapte care mai erau în față.
După ora 10 și 40, am urcat panta la loc, la drum, dar deja începeam să mă îndoiesc că voi fi suficient de rapid ca să ajung până la ora 6 la autogara Atlassib din Alexandria și căpătam o rezervă chiar și față de ora 7. Luna era sus pe cer și NU voiam să rămân mult prin Alexandria.
Am repornit. Urmează satul Brătășani (apropo, în Romanul adolescentului miop apare la un moment dat un schimb de replici între colegii lui Eliade: „Galimir, te dau pe listă!”, „Ce stric eu, mă Brătășanule.”).
Kilometrii au mai scăzut - 86, 85. După asta, am mai stat jos la o masă de piatră, pentru puțină hrană, și de partea cealaltă a drumului era mai sus o pădure.
În Teleorman, mai este un fapt interesant pe DJ504: din loc în loc, există mese și bănci de piatră alăturate, cum ar veni adecvate popasurilor.
Sigur, mai profitam de popasuri și pentru scoaterea lichidului de prisos din organism.
Nu mai era mult până la miezul nopții. Eram îngrijorat de viteza de mișcare și de improbabilitatea să ajung la timp la Alexandria, cu 5 kilometri - 5 și ceva viteză medie pe oră, așa că am făcut o accelerare a ritmului pașilor.
Satele teleormănene, mai cu sau fără pauză de câmp cu copaci între ele, și neapărat cu lămpi publice albăstrui la lumină, urmau la foc continuu sau necontinuu: Perii Broșteni (ce nume), Olteni, Orbeasca de Sus, Orbeasca de Jos. În zona asta am avut o viteză interesantă - 2 kilometri pe jos la fiecare 18 minute, sau 6.(6) kilometri pe oră, de așa natură încât bornele misterioase de pe margine erau:
La 23:48 - 82.
La 00:06 - 80.
La 00:24 - 78.
La 00:42 - 76.
Ora 1 fix - 74.
Între timp, pe la Olteni, cred, am văzut ceva frumos la o casă: trei becuri paralelipipedico-rotunjite de wattaj mic (becuri cred că erau), unul roșu, unul albastru și unul verde, la peretele din afară al casei. Mi-au plăcut. În engleză, asta era ca un RGB cu poziție schimbată (RBG).
Kilometrul 80 este la câmp. Era lună sus.
Între Orbeasca de Jos și Lăceni, după kilometrul 72.5 (așa socoteam kilometrii, cu destinația necunoscută, de unde mai tăiam sistematic 52 pentru Alexandria), am mai făcut un popas la margine de drum, pentru împrospătarea organismului, după valul acela de accelerare, la 1:15 așezându-mă și la 1:23 ridicându-mă, dar când am plecat mă durea serios glezna dreaptă, se resimțea puternic. Însă, mai masând-o și mergând pe jos, îmi redădeam drumul, recrescând treptat pașii.
Acum, peste noapte, era ceva mai frig și nu mai eram la fel de dispus ca, după niște drum de la popas, să umblu cu capul gol. Dădeam gluga și căciula jos, mai umblam cu mănușile scoase, dar la urmă, în ultima parte a nopții, am stat cu ele. Ce-i drept, gluga nu trebuia neapărat ținută, dar căciula da.
Ultimul sat din drumul spre Alexandria este Lăceni (avem și noi un Lăceni în paralel cu drumul spre Costești), și acolo am văzut un indicator îmbucurător (Alexandria 19, la o curbă, eu așteptându-mă să fi fost 21). Așadar, doi kilometri în minus și puteam scădea 54 din kilometrajul bornelor... A fost o mulțumire. Mai încolo iar am crezut că văd o inadvertență de un kilometru față de Alexandria (și părea că mai scade numărul...), în final 54 fiind diferența de luat în seamă între kilometri, dar am să ajung și la detalii.
Acolo este și un pod peste Teleorman, vreo 85 de kilometri după ce-i la Podu Broșteni.
După Lăceni, iar câmp cu ridicătură de relief, și înainte de kilometrul 65 am făcut un alt popas la margine de drum, aproape de un stabiliment unde un om păzea cu lanterna și din când în când își învârtea „quasarul” peste împrejurimi. La ora 2:36 m-am așezat și la 2:59 m-am ridicat, dar glezna dreaptă mă durea atât de puternic, încât am șchiopătat serios, sigur i-am atras omului atenția (dar nu mi-a zis nimic), și am avut de pierdut serios în primă fază la viteză.
Mi-am masat glezna și, încet, ritmul pașilor s-a ridicat, dar media vitezei tot mă îngrijora, părând a fi de 5 kilometri și ceva pe oră și făcându-mă iar să mă îndoiesc că voi ajunge la timp la Alexandria.
Luna trecuse de mijlocul cerului.
Era zonă colinară de câmpie, și cu pădurice, și drumul șerpuia; era cea mai mare zonă de pustietate a lui DJ504 spre Alexandria, mi-aduceam aminte de pe hartă; în 2011 văzusem un om cu o turmă de animale la câmpie, aproape de Alexandria, sub norii sâmbetei de 26 noiembrie 2011.
Drumul a urcat în altitudine, iar eu mergeam acum iar repede, durerea de gleznă fiind mai rezonabilă și recăpătându-mi viteza. Ceasul urca spre ora 4 și eu, terminând urcușul, mă uitam în zare după luminile de noapte ale Alexandriei; dar ce vedeam de departe erau doar niște lumini portocalii de la alt stabiliment.
Kilometrii bornați scădeau mai departe, eu ghicindu-i, că nu puteam să-i văd scriși: 64, 63 și 62 (cu 10, 9 și 8 pentru Alexandria) înainte de urcuș; 61, 60, cincizecarii; sub 60, deja se auzea freamăt de mașini din față și depășisem ora 4, credeam că aud zgomotele Alexandriei. Cu câteva sute de metri înainte de „57”, am făcut ultimul popas de primenire, la o masă dintr-acelea de piatră.
Mersesem aproape opt kilometri de la penultimul popas, dar acum am reluat mai ușor pașii, glezna dureroasă nemaifiind la fel de greoaie ca înainte.
În față, am văzut un dâmb lung, stânga-dreapta, cu mașini pe el; Alexandria NU se vedea și am avut un scurt moment de nedumerire și de teamă de a mă rătăci. Din 2011 NU țineam minte toate dedesubturile intrării în Alexandria, pesemne nici din 2017.
Ultimele borne, 57 și 56, apoi... intersecția cu șoseaua de centură a Alexandriei (DN6F) a lui DJ504, pe la kilometrul 55.1.
La stânga, DN6F răspundea spre București (85 de kilometri).
La dreapta, către Roșiorii de Vede (33 de kilometri pe bornă).
În față, DJ504 continua spre Giurgiu cu 55 de kilometri, și acum am înțeles ce reprezenta acel kilometraj... DJ504 Vulpești-Giurgiu. 136 de kilometri şi cam una-două sute de metri, după ce drumul naţional se ducea spre Roşiori.
Scria „Vulpești 82” la intersecția asta.
Așadar, 54 era diferența corectă de făcut între ce scria sus pe bornele lui DJ504 și intrarea în Alexandria, de la care alți vreo 3 kilometri și ceva până unde-mi trebuia mie. Ultima parte de drum spre Alexandria mi-a pus răbdarea la încercare și a fost stresantă, având senzația că este atât de greu să intri în Alexandria...
De la literele de intrare în Alexandria până în centrul orașului, mai sunt alți aproape patru kilometri. Rezultă că la intersecția de la Vulpești trebuie să scrie „Alexandria 86”, mai degrabă decât 80, iar la intersecția cu DN65, 108, nu 102.
Pe la șoseaua de centură, m-am temut de rătăcire, dar am remarcat că sutarele metrice duc pe stânga, unde într-adevăr se vedea spre dreapta un drum lung cu lămpi - acela trebuia să fie Strada București a Alexandriei, la capătul sudic al căreia, imediat pe dreapta, pe Strada Mircea cel Bătrân numărul 83, alexăndrenii au Autogara Atlassib, de unde se poate pleca spre Pitești.
În Alexandria, pe Strada Cuza Vodă la numărul 121, din Autogara Transalutus se poate pleca la București, ce-am făcut în sâmbăta de 24 iunie 2017.
Ajuns la marea intersecție periferică a Alexandriei, mai erau câteva minute până la ora 5 și mai aveam un kilometru și o sută de metri până la... intrarea propriu-zisă în Alexandria. Kilometrajul alexăndrean al bornelor lui DJ504 (plus DN6F) se termina la „zero absolut” la intrarea în oraș, nu în centrul său.
Lăsând de-a dreptul deoparte durerea gleznei, adrenalinizat de apropierea de capătul călătoriei și stresat de gândul de-a risca să NU ajung la timp la autogară, am mers acum cu cei mai repezi pași din toată drumeția, pe DN6F spre intrarea în Alexandria, apoi pe DN6 (cel cu Bucureștiul) la dreapta, trecând pe sub literele de întâmpinare ale Alexandriei la ora 5 și cinci minute și mai departe cu pas mare în jos pe ceea ce devine Strada București. Am pășit iute, am traversat podul peste Vedea în următorul sfert de oră, fiind de-a dreptul în contratimp, am trecut și pe lângă Kaufland-ul lor așadar (mi-am zis atunci că noi la Pitești avem și două Auchan-uri...) și mai departe, nevoie mare, cu pași repezi printre blocurile alexăndrene, țintind autogara cu grabă mare. După intersecția cu Strada Dunării, Strada București se subțiază, și deja NU mai este mult până la Atlassib.
La ora 5:36 am stat jos pe bancă în Autogară, fiind singurul om de acolo în clipa aia.
Am mâncat ultimele mere și restul de bucată de pâine din rucsac. Era frig și mașina NU a venit până la fix.
Drumeția s-a bazat, ca hrană, pe apă, mere și pâine.
La 6:07 a ajuns microbuzul pentru Pitești și-am plecat de acolo pe varianta cu... Roșiorii de Vede, NU pe DJ504.
Nu știu dacă DJ504 se mai folosește, poate cei de la ora 13:30, ca atunci, în 2011.
După trei ore și niște minute, la ora 9 și ceva, am fost în Autogară la Pitești, în Sud.
Cu toate mișcările de pe drum, ieşirea prelungită din Piteşti, cu mers înainte și înapoi pe la Costeşti, trageri pe de-alături de șosea la popasuri și pașii mai înceți sau mai repezi, consider pe la 126 de kilometri acest drum, încadrați în 24 de ore.
********************************
Iată, așa a fost drumul pe jos făcut până la Alexandria. În „forma scurtă” cu DJ504, pe la Roșiori ar fi fost vreo 15 kilometri în plus. Sezonul de drumeții din 2019 are o continuitate.
Comentarii
Trimiteți un comentariu