După două luni de amânări sistematice, fiind noi în vacanță în Săptămâna Luminată din cel de-al treilea an de după ultimul Paște sărbătorit pe 1 mai, mi-am făcut în sfârșit ceva mai mult curaj și-am hotărât să plec spre sud-vestul extrem al județului Argeș, recte-Polidecte pe DJ679, care se rupe la sud de Lunca Corbului.
Prima dată voisem pe-acolo pe 28 februarie/1 martie (și-am renunțat), după aia ar fi fost de 7-8 Martie (am lăsat-o și pe-asta baltă), mai pe urmă, după ce-am terminat cu vacanța cealaltă pe care-am avut-o personal la serviciu anul ăsta, am mai „trântit” și-alte date de vineri-sâmbătă ca 29/30 martie, 5/6 aprilie, 19-20... și, în fine, mai rămăsese că de pe 30 aprilie plec în sfârșit, cu ocazia libertății prelungite din Săptămâna Luminată.
De data asta, ăsta este un exemplu de drumeție trântită cu anticipare pe parcurs, și cu schimbare de plan. Planul inițial, dorit încă din februarie, fusese să ajung până în județul Olt, eventual să ating Teleormanul cu piciorul pe șosea, după care să reurc în Olt și, pentru 1 martie, să merg pe jos până la Slatina, de unde să mă întorc la Pitești cu microbuzul sau, în caz extrem, cu trenul; apoi mai noile variante erau să mă duc în Olt (prin alte sate noi) până la șoseaua spre Craiova, la Colonești, și de acolo să aștept microbuzul pentru Pitești, sau să merg de la Colonești prin Tătulești și să ajung printre dealurile Oltului și-ale Argeșului, înapoi treptat spre Pitești (asta ar fi depășit, îmi dau seama, la kilometri până și Brașov-Bucureștiul din mini-1-Maiul trecut).
Oricum, planul pentru mai noua drumeție pe jos, de regulă, bătea bine suta de kilometri.
*
Ho-ho-ho, Soliman Pașa, pân' la urmă n-a fost așa!
O să vedem, în această expunere, cât și până unde am făcut, de fapt, și cum de-am trântit o utopie de drumeție.
Marți, 30 aprilie în 2019, ziua 2 de Săptămână Luminată și terminare pentru Sfintele Paști, ploaie cu un anumit grad de putere în Pitești până în după-amiază. După efortul de a ține post negru fără apă - NU pentru prima dată în viață - în Săptămâna Mare (cu o baie sâmbătă seara, fără a înghiți apă sau a face vapori pe oglindă), un anumit om care s-a ras în cap în duminica de Paști s-a și hrănit între timp mai zdravăn acasă aste trei zile (după un minim de vreo 64 de kilograme la cântar), ca după ora cinci după-amiază în marțea asta să plece din casă cu un rucsac de drumeții în spate (dar NU fără îndoieli și de data asta).
Am încălțat o pereche de adidași cu mare potențial bășicător de tălpi, chit c-am mai băgat prin ei hârtie ca să atenuez dezastrul, și, cum ieșise soarele între timp, am luat-o pe jos peste calea ferată dinsrpre CNCD, Biserica Sfinții Ierarhi Nicolae și Nectarie și Parcul Lunca Argeșului (știu piteștenii ce știu...), adică pe drumul obișnuit spre serviciu, pe lângă Ștrand și Autogara Sud, restaurantul Zahana și... până la bariera de tren Lânăriei, dinspre cartierul Prundu, care, desigur... iarăși era pusă.
De astă dată NU s-a ridicat după ce am văzut trecând trenul, așa că am crezul că-l așteaptă și pe-al doilea, am lăsat răbdarea deoparte și-am traversat șina, trecând apoi Petrochimiștii spre Strada Basarabiei. În urmă, coloana de mașini era mai departe. Trebuie și aici pasarelă ca la Podul Viilor.
În sfârșit, am ieșit iarăși din Pitești pe la Bradu, în zona de „pa și pusi*” de după capătul de miazăzi al cartierului Craiovei, și către prima bornă kilometrică, aceea cu 116 pe roșu. Aproape de ea mi-am zgâriat chelea... pardon, pielea capului cu niște mărăcini.
* Miercuri, 13 septembrie 2000, când eram în clasa a cincea, m-am plimbat seara cu tata pe Strada Exercițiu din Pitești - pe care, de lungă ce era, am numit-o exercițiul răbdării - și, privind spre capătul dinspre Târgul Săptămânal al Căii Craiovei, el a zis că acolo este pa și pusi, că se ieșea din oraș.
**
Am refăcut treptat, cu răbdare, kilometrii din șoseaua spre Craiova care mă despărțeau de zona Lăngești-Lunca Corbului. Cam plicticos, că am mai fost pe jos de Ț ori pe șoseaua asta, inclusiv integral, până la Craiova, în 2017.
Pe la ieșirea din Albota, a trecut un autocar hunedorean care pretindea că merge la Calais, la Praga... și trpăgea după el o remorcă de...colete, care avea număr de HD. Am mai făcut un popas în păduricea dintre Albota și Cerbu, când deja era amurg.
La Cerbu se întuneca, iar în kilometrii până la Lăngești și Lunca Corbului chiar s-a întunecat zdravăn. La apus se vedea un rest din Constelația Greblei, iar în depărtare, spre Craiova, mai fulgera din când în când pe peticul de nor prezent acolo. Mi-am pus vesta de noapte după ce-am trecut de Cerbu.
Între kilometrii 97 și 96 Craiova, are loc cotitura DJ679 la stânga (adică spre răsărit). Era vreo 10 seara când am trecut printre oamenii care stăteau acolo. Înainte de asta, am văzut că la secția de poliție Lunca Corbului erau, printre altele, parcate nu mai puțin de patru mașini de Poliție. Atenție- nu POLIȚIA RURALĂ, ci pur și simplu „POLITIA” (sic!).
Era cam răcoare și, după ce am ieșit din Lunca Corbului, m-am întins puțin lângă un tufiș de pe stânga drumului, în răcoarea exagerată de sfârșit de aprilie. Erau stele sus pe cer și, la ridicare, m-a rebegit puțin frigul, așa că mi-am închis cu fermoarul vesta și mi-am pus glugă pe cap (mai că-mi părea rău c-am lăsat mănușile, că zisesem că vine 1 Mai, nu mai suntem în februarie).
Am băgat niște iarbă prin adidași, ca să nu mă mai apese pe pielea tălpilor din cauza interiorului deteriorat, dar asta a avut doar un succes trecător.
Am reluat drumul, dar deja NU eram sigur că fac tot ce-mi propusesem (Tufeni-Colonești-Tătulești-mai la nord) și, vorbind singur, ziceam că cred c-am să trântesc drumeția asta, dar măcar să trec prin satele sud-vest-argeșene de acolo și-apoi prin cele oltenești de sud-est.
Am trecut, până aproape de ora unu noaptea, prin Pădureți, Catane, Ciești, Fâlfani, Cotmeana și Cochinești, iar sus pe cer erau tot stele, și răcoare pe-afară. Mă uitam la cum își schimbă forma umbra mea pe asfalt, de cum depășeam un stâlp public, La ieșirea din Cochinești un drum face stânga către Stolnici (unde este stație meteo), dar eu m-am dus înainte, în față fiind o pădure.
Nu erau lămpi publice pe segmentul ăsta de drum cu pădure, dar eu am intrat în pădurea asta pe întuneric, ca să mănânc ceva din bananele din rucsac (cojile înăuntru) și... să încerc să ațipesc puțin, pe pământul pădurii. Era deja 1 mai de-a binelea (am trecut de ora unu noaptea, care pe ora de vară este miezul nopții - apropo, poate în 2021 scăpăm de tot de falsitatea numită ora de vară).
Am reușit să ațipesc puțin, în două scurte reprize, iar la 1:38 m-am ridicat, am ieșit la drum și... mai departe.
Se auzeau sunete de pasăre de noapte, de luna mai.
Mi-era iar frig când voiam să urc la loc pe drum, dar îmi spuneam c-o să mă încălzesc din mers (și într-adevăr, pe urmă îmi dădeam jos gluga).
Am comparat cu joia de 1 mai 2003 (și atunci eram noaptea în drumeție), când a fost aproape caniculă prin țară.
Am mai mers o vreme pe lângă frumoasa pădure, sub cerul de 1 mai 2019, apoi am trecut pas cu pas prin alte sate nemaiumblate: Hârsești, Ciobani, Martalogi, Urlueni, Mândra, Malu, Ciocești și Șelăreasca, spre Bârla.
Denumirile Malu și Ciocești le țineam minte de pe hartă, ca fiind consecutive și aflate pe acest drum sud-vestic argeșean pe care tot voisem să umblu - dar nu mă mai uitasem între timp pe hartă și nu știam exact pe unde oi fi ajuns, ca apropiere față de ieșirea din județul Argeș.
Noaptea cea rece înainta, am depășit ora 3, urcam spre 4 și usturimile bășicoase de la tălpi mă deranjau mai departe, alături de o oboseală musculară - dispoziția mea pentru drumeție a avut oarecare variații, dar chiar și când mi se părea că pășesc mai bine, tot nu mă pripeam să zic că pot, de fapt, să merg peste tot pe unde mi-am propus, știind că la drum mai apar stări trecătoare (pe câțiva kilometri) unde pașii sunt mai voioși și apoi vine oboseala.
Pietrele kilometrice de pe dreapta drumului tot indicau către Bârla ca punct de reper - Bârla 26 fusese prima de-o observasem, în zona de după părăsirea șoselei spre Craiova. Eram tot mai dispus să întrerup drumeția asta mai înainte de a fi fost peste tot (și pe larg în Olt, și-apoi prin vestul Argeșului, de pe șoseaua dinspre Drăgășani_ - mai era foarte mult de mers și organismul nu mai avea stare.
Mi-a dat prin cap, pe măsură ce mă apropiam de Bârla, că nici n-o să mai fac dreapta înspre județul Olt (sau să mai merg până la Tufeni, care mai la sud se află deja în Olt, aproape și de Teleorman, și de-acolo la apus-nord prin satele oltenești, spre Coloneștiul de pe șoseaua spre Craiova).
Anume, m-am gândit că ar exista o rută de microbuz Bârla-Pitești, aveam chiar o vagă impresie de a fi văzut ceva în acest sens, în plus când eram de cu seară în zona DJ679 dinspre Lunca Corbului văzusem niște autobuze târzii cu număr de înmatriculare AVV mergând către sud - iar acum, în zona comunei Bârla, am văzut, după ora 4, două astfel de mașini (cred că tot alea) mergând în direcția opusă, iar într-un loc doi oameni păreau că așteaptă o mașină între 4 și 5 dimineața, pe sensul de mers spre Lunca Corbului, pardon, Pitești.
Totuși, nu le-am zis nimic și am traversat și satul Bârla în sine, între timp apropiindu-se ora 5 și fiind o geană albastru-închisă de lumină la orizont, străjuită de un nor.
Mi-am amintit că exista risc de ploaie și pentru 1 mai, chit că noaptea fusese frumos înstelată.
Mă gândeam că dacă mai târziu, dimineața, se pleacă de la Bârla la Pitești, pot și eu să mă întorc de aici la Pitești, fără să mai ajung în Olt, nici măcar la Tufeni (bune și satele astea traversate noaptea, deja dimineața se apropia) și între timp mai trebuia msă găsesc o zonă de popas, în afara localităților, unde tot așa să mă întind jos și să aștept.
Prin Bârla tot căutam din ochi o stație de autobuz, cum mai văzusem prin satele de dinainte, dar nu am văzut și m-am mirat; la fel în satul Podișoru, care vine după Bârla, la sud.
M-am așezat pe o piatră de șanț și am intrat cu telefonul pe Internet, să văd unde sunt pe hartă și, cu ajutorul autogari.ro, să aflu când se pleacă spre Pitești (eu crezând că mai încolo există o stație de unde trebuie să fi plecat acele AVV-uri), și când colo, nicio cursă directă Bârla-Pitești conform site-ului.
Putea fi și un neadevăr, dar informația asta tot m-a neliniștit, iar dincolo de Podișoru mai exista un singur sat bârlean și argeșean, Mozăceni-Vale (apoi Tufeniul cel de lângă limita Oltului cu Teleorman), și autogari.ro raporta că nici Mozăceniul-Vale nu are cursă directă cu Piteștiul.
În același timp, uitându-mă pe hartă, vedeam că mai la răsărit (dar la câțiva kilometri buni...) sunt satele Căldăraru, Miroși și Surdulești, ultimele din Argeș de pe șoseaua spre Roșiorii de Vede. Cel puțin teoretic, în zona aceea puteam prinde un microbuz spre Pitești care să vină de la Roșiori sau de la Alexandria prin Roșiori (primele erau dimineața, în câteva ore, apoi după prânz).
Dacă mai mergeam până la Tufeni și apoi intram în Teleorman pe la Tecuci-Kalinderu (!), ajungeam taman pe la Balaci și trebuia să merg înapoi ca să ajung în Argeș (ocol). Mă mai gândeam la pădurea de la frontiera dinspre Roșiori a Argeșului cu Teleormanul, că aș putea sta jos acolo și să aștept o oră prielnică să merg într-unul din satele argeșene ca să aștept (pentru după prânz) o mașină de Pitești.
Dar mai indicat ar fi fost să prind una din mașinile roșiorene de dimineață - acum fiind aproape ora 5, iar la ora 6 urmând să plece din Roșiori o mașină și tot pe la 6, de la Alexandria, microbuzul care în fapt mă adusese pe mine pe 19 februarie acasă).
Geografic vorbind, în linie dreaptă, acum eram în dreptul zonei cu Căldăraru-Miroși-Surdulești, în caz că forțam trecerea pe jos peste câmp, fără să mai ocolesc pe șosele, și, ținând cont de depărtarea acestor sate față de Roșiori și mai ales față de Alexandria, dacă tăiam câmpul cu pas larg aveam o șansă ca în dimineața asta de 1 mai să prind mașina de Pitești dinspre Alexandria (trecută prn Roșiori) cea cu plecare pe la 6, cum din cei circa 140 de kilometri de drum ea avea mai bine de jumătate de făcut numai până la intrarea în Argeș, și NU cu o viteză mare.
Așa că undeva spre ora 8 dimineața, de pe la 7 și jumătate oricum, prevedeam că mașina Alexandria-Roșiori-Pitești, cu care mai venisem în februarie, avea să se afle în zona Surdulești-Miroși-Căldăraru, și eu trebuia acum să găsesc o cale dreaptă spre răsărit pe câmp, părăsind DJ679.
Imediat după ieșirea din Podișoru spre Mozăceni-Vale, am văzut o uliță la stânga, care se ducea spre răsăritul a cărui margine extremă a cerului era oranj-închis de acum, cu nor deasupra. Eram în jurul orei 5 și am pornit pe ulița asta, printre case, apoi am ieșit dintre ele în câmp, unde... a început o aventură grea.
Mă sâcâia calitatea proastă a încălțărilor, de pe urma cărora, cu toată iarba ce le-o mai băgasem între timp, mă căpătuisem cu bășici usturătoare, făcând inadmisibilă continuarea drumeției inițiale, fie și „numai” până la Colonești, alte zeci de kilometri în față. Pe câmp, am avut de răbdat mai mulți kilometri ba prin iarba udă, ba pe ogoare, tot spre răsărit (măcar iarba cu rouă, chit că mă uda rece la picioare, atenua usturimile).
Oricum avusesem îndoieli în privința întregimii drumului, dar chestiunea încălțămintei m-a convins.
Îmi ziceam că astăzi trebuie să ajung acasă.
Cum mergeam pe câmp spre Căldăraru, L-am rugat pe Domnul Iisus Hristos să mă ajute să prind microbuzul de la Alexandria, atunci, dimineața, ca să merg acasă. Mă simțeam în contratimp.
Și astfel, de câteva ori m-am uitat pe hartă, pe Internetul de pe telefon. să văd cât m-am mai apropiat, fiind oricum vorba de peste 10 kilometri de mers și considerându-mă în pericol de contratimp, să nu cumva să pierd microbuzul de la Alexandria (cel direct de la Roșiori fiind de așteptat să treacă oricum mai repede). Conform hărții mă apropiam ba de Miroși, ba de Căldăraru (care Căldăraru avea avantaj de distanță mai mare față de Teleorman), dar câmpul era tare lung și, deși vedeam un siloz și luminițe de localitate în depărtare (apoi s-a mai luminat, chit că era tot mai înnorat), distanța scădea greu.
Totuși, felul cum înaintam pe câmp m-a bucurat o vreme, dând crezare hărții, și aveam încredere că pot ajunge la timp pentru Alexandria-Pitești.
La un moment dat, când treceam câmpul, cinci căpriori încornorați (semănau a pui de cerb, dar cum să vezi cerbi la câmpie?) alergau de la nord la sud, unul după altul.
Țineam în mod special la mașina care pleca la 6, și deși văzusem că de la Alexandria se pleacă și la 7 spre Pitești, totuși am neglijat această variantă, pentru că șoferul de ora 6 (6 și câteva minute, ce-i drept) îmi spusese că următoarea e tocmai la... ora 1 (după prânz), într-adevăr ultima Alexandria-Pitești conform orarului.
Și să nu uităm că sunt două drumuri diferite posibile de la Alexandria la Pitești, cel cu Roșiorii de care aveam eu nevoie fiind cel de la 6 dimineața (care avea șanse să ajungă aproape de ora 8 prin zona Căldăraru, precum prevedeam). În caz contrar trebuia iar să caut un adăpost în natură ca să aștept mașina de după prânz (și neglijam faptul că mașina asta ar fi putut-o lua pe partea cealaltă, cu Vulpeștiul, ca în 2011).
Timpul trecea. A început ploaia cât timp eu mă luptam încă cu câmpul și cu distanța care scădea, la urma urmei. Am depășit ora 6 și s-a apropiat și șaptele; am depășit partea de ogor și am mers iar prin iarba udă, dar acum silozul era tot mai aproape. La urmă, am văzut un drum de pământ care urca spre siloz (terenul de câmpie având diferențe de nivel) și, inițial, cum văzusem de departe o mașină merg
nd prin dreptul acelui siloz, am crezut că el este dincolo de șoseaua spre Roșiori.
Am ajuns pe acel drum (care de fapt era drumul dintre Bârla și Căldăraru, față de care drum eu o luasem neconvențional pe jos pe câmp, pe la sud) și a durat ceva până să ajung la siloz, între timp făcându-se 7 și ceva dimineața; drumul care trecea pe-aproape de siloz NU era șoseaua, ci alt drum mai mic care ducea spre satul Burda.
În fine, am intrat în Căldăraru (nu mai ploua) și. cu pas grăbit și adrenalinizat (dar tot afectat de condițiile de drumeție), am mers spre unde credeam că este șoseaua principală, temându-mă tot mai serios că sunt în contratimp. Așteptam ca mașina de la Alexandria să ajungă după 7 și jumătate, poate pe la și 40, dar deja era aproape de 7 și jumătate.
Am depășit silozul și, după ora 7:35, aflat pe un drum asfaltat în urcare, care însă NU părea a fi șoseaua, am ajuns la o stație de autobuz și o tanti din sat mi-a confirmat că pe acolo trece mașina de Pitești (apoi, în sens opus, a trecut într-adevăr un microbuz Pitești-Costești-Strâmbeni, deși Strâmbenii sunt mai înainte de Căldăraru), dar după câteva minute, reexaminând harta pe telefon, mi-am dat seama că tot nu sunt pe șoseaua adevărată, ci la ceva mai mult de jumătate de kilometru de ea.
Când am ieșit de pe drumul dinspre câmp, transformat între timp în stradă asfaltată la Căldăraru, am văzut indicatorul „Bârla 14”.
Panicat că am pierdut câteva minute și că sunt la limită rău de tot, cronologic vorbind (dacă cumva nu și pierdusem), m-am dus la șoseaua mare, unde scria „Roșiori de Vede 40” pe un indicator albastru, și era 7:49.
Am mers ceva mai încolo pe sensul spre Pitești, tot uitându-mă îngrijorat în spate dacă nu vine microbuzul, sau măcar celălalt microbuz cu Strâmbenii, și pe prima piatră kilometrică scria Roșiori 47 km (mai erau 21 de kilometri până la Vulpești).
Mi-am amintit de erorile de kilometraj față de Roșiori, pe care le văzusem în 2017.
Mai în față, era altă stație de autobuz și am așteptat acolo, depășind ora 8 dimineața (ploua iar, chit că NU tare) și tot ieșind la drum să mă uit dacă vine ceva.
La nevoie, eram dispus să mai merg spre Strâmbeni, mai înspre Pitești, că mai încolo sigur erau microbuze de Pitești pe distanță mai scurtă.
Să fi fost vreo 8:09, opt și zece, când a venit spre mine un microbuz pe care scria simplu „PITEȘTI”.
M-am bucurat, am urcat, am plătit și m-am așezat, iar pe drum am realizat că era... chiar microbuzul de la Alexandria.
Așadar, reușisem să-l prind chiar pe el, și dimineața mă întorceam acasă dintr-o drumeție terminată prematur (chit că prevăzusem că se prea poate să nu fac totul), dar tot cu niște kilometri umblați, inclusiv aventura câmpului.
După 9 și un sfert, microbuzul a oprit în Autogara Sud Pitești, și cu niște greutăți la mers am ajuns și eu pe jos acasă prin ploaie, după vreo trei kilometri prin Pitești, spre ora 10.
Am calculat la 75 de kilometri pe jos drumeția (FĂRĂ partea de sfârșit de la autogară acasă), în vreo 14 ore și 35 de minute (de la plecarea din casă până ce am ajuns la stația corectă din Căldăraru).
****************
Aici NU a fost tot ce mi-aș fi dorit să vizitez în această călătorie. Dacă se poate ajunge cu autobuzul de la Pitești la Bârla, altă dată aș putea face așa și de-acolo-ncolo să merg prin locuri noi pe jos.
Deocamdată, pe unde-am fost tot am fost, al treilea 1 Mai la rând care este impactat de o drumeție.
Prima dată voisem pe-acolo pe 28 februarie/1 martie (și-am renunțat), după aia ar fi fost de 7-8 Martie (am lăsat-o și pe-asta baltă), mai pe urmă, după ce-am terminat cu vacanța cealaltă pe care-am avut-o personal la serviciu anul ăsta, am mai „trântit” și-alte date de vineri-sâmbătă ca 29/30 martie, 5/6 aprilie, 19-20... și, în fine, mai rămăsese că de pe 30 aprilie plec în sfârșit, cu ocazia libertății prelungite din Săptămâna Luminată.
De data asta, ăsta este un exemplu de drumeție trântită cu anticipare pe parcurs, și cu schimbare de plan. Planul inițial, dorit încă din februarie, fusese să ajung până în județul Olt, eventual să ating Teleormanul cu piciorul pe șosea, după care să reurc în Olt și, pentru 1 martie, să merg pe jos până la Slatina, de unde să mă întorc la Pitești cu microbuzul sau, în caz extrem, cu trenul; apoi mai noile variante erau să mă duc în Olt (prin alte sate noi) până la șoseaua spre Craiova, la Colonești, și de acolo să aștept microbuzul pentru Pitești, sau să merg de la Colonești prin Tătulești și să ajung printre dealurile Oltului și-ale Argeșului, înapoi treptat spre Pitești (asta ar fi depășit, îmi dau seama, la kilometri până și Brașov-Bucureștiul din mini-1-Maiul trecut).
Oricum, planul pentru mai noua drumeție pe jos, de regulă, bătea bine suta de kilometri.
*
Ho-ho-ho, Soliman Pașa, pân' la urmă n-a fost așa!
O să vedem, în această expunere, cât și până unde am făcut, de fapt, și cum de-am trântit o utopie de drumeție.
Marți, 30 aprilie în 2019, ziua 2 de Săptămână Luminată și terminare pentru Sfintele Paști, ploaie cu un anumit grad de putere în Pitești până în după-amiază. După efortul de a ține post negru fără apă - NU pentru prima dată în viață - în Săptămâna Mare (cu o baie sâmbătă seara, fără a înghiți apă sau a face vapori pe oglindă), un anumit om care s-a ras în cap în duminica de Paști s-a și hrănit între timp mai zdravăn acasă aste trei zile (după un minim de vreo 64 de kilograme la cântar), ca după ora cinci după-amiază în marțea asta să plece din casă cu un rucsac de drumeții în spate (dar NU fără îndoieli și de data asta).
Am încălțat o pereche de adidași cu mare potențial bășicător de tălpi, chit c-am mai băgat prin ei hârtie ca să atenuez dezastrul, și, cum ieșise soarele între timp, am luat-o pe jos peste calea ferată dinsrpre CNCD, Biserica Sfinții Ierarhi Nicolae și Nectarie și Parcul Lunca Argeșului (știu piteștenii ce știu...), adică pe drumul obișnuit spre serviciu, pe lângă Ștrand și Autogara Sud, restaurantul Zahana și... până la bariera de tren Lânăriei, dinspre cartierul Prundu, care, desigur... iarăși era pusă.
De astă dată NU s-a ridicat după ce am văzut trecând trenul, așa că am crezul că-l așteaptă și pe-al doilea, am lăsat răbdarea deoparte și-am traversat șina, trecând apoi Petrochimiștii spre Strada Basarabiei. În urmă, coloana de mașini era mai departe. Trebuie și aici pasarelă ca la Podul Viilor.
În sfârșit, am ieșit iarăși din Pitești pe la Bradu, în zona de „pa și pusi*” de după capătul de miazăzi al cartierului Craiovei, și către prima bornă kilometrică, aceea cu 116 pe roșu. Aproape de ea mi-am zgâriat chelea... pardon, pielea capului cu niște mărăcini.
* Miercuri, 13 septembrie 2000, când eram în clasa a cincea, m-am plimbat seara cu tata pe Strada Exercițiu din Pitești - pe care, de lungă ce era, am numit-o exercițiul răbdării - și, privind spre capătul dinspre Târgul Săptămânal al Căii Craiovei, el a zis că acolo este pa și pusi, că se ieșea din oraș.
**
Am refăcut treptat, cu răbdare, kilometrii din șoseaua spre Craiova care mă despărțeau de zona Lăngești-Lunca Corbului. Cam plicticos, că am mai fost pe jos de Ț ori pe șoseaua asta, inclusiv integral, până la Craiova, în 2017.
Pe la ieșirea din Albota, a trecut un autocar hunedorean care pretindea că merge la Calais, la Praga... și trpăgea după el o remorcă de...colete, care avea număr de HD. Am mai făcut un popas în păduricea dintre Albota și Cerbu, când deja era amurg.
La Cerbu se întuneca, iar în kilometrii până la Lăngești și Lunca Corbului chiar s-a întunecat zdravăn. La apus se vedea un rest din Constelația Greblei, iar în depărtare, spre Craiova, mai fulgera din când în când pe peticul de nor prezent acolo. Mi-am pus vesta de noapte după ce-am trecut de Cerbu.
Între kilometrii 97 și 96 Craiova, are loc cotitura DJ679 la stânga (adică spre răsărit). Era vreo 10 seara când am trecut printre oamenii care stăteau acolo. Înainte de asta, am văzut că la secția de poliție Lunca Corbului erau, printre altele, parcate nu mai puțin de patru mașini de Poliție. Atenție- nu POLIȚIA RURALĂ, ci pur și simplu „POLITIA” (sic!).
Era cam răcoare și, după ce am ieșit din Lunca Corbului, m-am întins puțin lângă un tufiș de pe stânga drumului, în răcoarea exagerată de sfârșit de aprilie. Erau stele sus pe cer și, la ridicare, m-a rebegit puțin frigul, așa că mi-am închis cu fermoarul vesta și mi-am pus glugă pe cap (mai că-mi părea rău c-am lăsat mănușile, că zisesem că vine 1 Mai, nu mai suntem în februarie).
Am băgat niște iarbă prin adidași, ca să nu mă mai apese pe pielea tălpilor din cauza interiorului deteriorat, dar asta a avut doar un succes trecător.
Am reluat drumul, dar deja NU eram sigur că fac tot ce-mi propusesem (Tufeni-Colonești-Tătulești-mai la nord) și, vorbind singur, ziceam că cred c-am să trântesc drumeția asta, dar măcar să trec prin satele sud-vest-argeșene de acolo și-apoi prin cele oltenești de sud-est.
Am trecut, până aproape de ora unu noaptea, prin Pădureți, Catane, Ciești, Fâlfani, Cotmeana și Cochinești, iar sus pe cer erau tot stele, și răcoare pe-afară. Mă uitam la cum își schimbă forma umbra mea pe asfalt, de cum depășeam un stâlp public, La ieșirea din Cochinești un drum face stânga către Stolnici (unde este stație meteo), dar eu m-am dus înainte, în față fiind o pădure.
Nu erau lămpi publice pe segmentul ăsta de drum cu pădure, dar eu am intrat în pădurea asta pe întuneric, ca să mănânc ceva din bananele din rucsac (cojile înăuntru) și... să încerc să ațipesc puțin, pe pământul pădurii. Era deja 1 mai de-a binelea (am trecut de ora unu noaptea, care pe ora de vară este miezul nopții - apropo, poate în 2021 scăpăm de tot de falsitatea numită ora de vară).
Am reușit să ațipesc puțin, în două scurte reprize, iar la 1:38 m-am ridicat, am ieșit la drum și... mai departe.
Se auzeau sunete de pasăre de noapte, de luna mai.
Mi-era iar frig când voiam să urc la loc pe drum, dar îmi spuneam c-o să mă încălzesc din mers (și într-adevăr, pe urmă îmi dădeam jos gluga).
Am comparat cu joia de 1 mai 2003 (și atunci eram noaptea în drumeție), când a fost aproape caniculă prin țară.
Am mai mers o vreme pe lângă frumoasa pădure, sub cerul de 1 mai 2019, apoi am trecut pas cu pas prin alte sate nemaiumblate: Hârsești, Ciobani, Martalogi, Urlueni, Mândra, Malu, Ciocești și Șelăreasca, spre Bârla.
Denumirile Malu și Ciocești le țineam minte de pe hartă, ca fiind consecutive și aflate pe acest drum sud-vestic argeșean pe care tot voisem să umblu - dar nu mă mai uitasem între timp pe hartă și nu știam exact pe unde oi fi ajuns, ca apropiere față de ieșirea din județul Argeș.
Noaptea cea rece înainta, am depășit ora 3, urcam spre 4 și usturimile bășicoase de la tălpi mă deranjau mai departe, alături de o oboseală musculară - dispoziția mea pentru drumeție a avut oarecare variații, dar chiar și când mi se părea că pășesc mai bine, tot nu mă pripeam să zic că pot, de fapt, să merg peste tot pe unde mi-am propus, știind că la drum mai apar stări trecătoare (pe câțiva kilometri) unde pașii sunt mai voioși și apoi vine oboseala.
Pietrele kilometrice de pe dreapta drumului tot indicau către Bârla ca punct de reper - Bârla 26 fusese prima de-o observasem, în zona de după părăsirea șoselei spre Craiova. Eram tot mai dispus să întrerup drumeția asta mai înainte de a fi fost peste tot (și pe larg în Olt, și-apoi prin vestul Argeșului, de pe șoseaua dinspre Drăgășani_ - mai era foarte mult de mers și organismul nu mai avea stare.
Mi-a dat prin cap, pe măsură ce mă apropiam de Bârla, că nici n-o să mai fac dreapta înspre județul Olt (sau să mai merg până la Tufeni, care mai la sud se află deja în Olt, aproape și de Teleorman, și de-acolo la apus-nord prin satele oltenești, spre Coloneștiul de pe șoseaua spre Craiova).
Anume, m-am gândit că ar exista o rută de microbuz Bârla-Pitești, aveam chiar o vagă impresie de a fi văzut ceva în acest sens, în plus când eram de cu seară în zona DJ679 dinspre Lunca Corbului văzusem niște autobuze târzii cu număr de înmatriculare AVV mergând către sud - iar acum, în zona comunei Bârla, am văzut, după ora 4, două astfel de mașini (cred că tot alea) mergând în direcția opusă, iar într-un loc doi oameni păreau că așteaptă o mașină între 4 și 5 dimineața, pe sensul de mers spre Lunca Corbului, pardon, Pitești.
Totuși, nu le-am zis nimic și am traversat și satul Bârla în sine, între timp apropiindu-se ora 5 și fiind o geană albastru-închisă de lumină la orizont, străjuită de un nor.
Mi-am amintit că exista risc de ploaie și pentru 1 mai, chit că noaptea fusese frumos înstelată.
Mă gândeam că dacă mai târziu, dimineața, se pleacă de la Bârla la Pitești, pot și eu să mă întorc de aici la Pitești, fără să mai ajung în Olt, nici măcar la Tufeni (bune și satele astea traversate noaptea, deja dimineața se apropia) și între timp mai trebuia msă găsesc o zonă de popas, în afara localităților, unde tot așa să mă întind jos și să aștept.
Prin Bârla tot căutam din ochi o stație de autobuz, cum mai văzusem prin satele de dinainte, dar nu am văzut și m-am mirat; la fel în satul Podișoru, care vine după Bârla, la sud.
M-am așezat pe o piatră de șanț și am intrat cu telefonul pe Internet, să văd unde sunt pe hartă și, cu ajutorul autogari.ro, să aflu când se pleacă spre Pitești (eu crezând că mai încolo există o stație de unde trebuie să fi plecat acele AVV-uri), și când colo, nicio cursă directă Bârla-Pitești conform site-ului.
Putea fi și un neadevăr, dar informația asta tot m-a neliniștit, iar dincolo de Podișoru mai exista un singur sat bârlean și argeșean, Mozăceni-Vale (apoi Tufeniul cel de lângă limita Oltului cu Teleorman), și autogari.ro raporta că nici Mozăceniul-Vale nu are cursă directă cu Piteștiul.
În același timp, uitându-mă pe hartă, vedeam că mai la răsărit (dar la câțiva kilometri buni...) sunt satele Căldăraru, Miroși și Surdulești, ultimele din Argeș de pe șoseaua spre Roșiorii de Vede. Cel puțin teoretic, în zona aceea puteam prinde un microbuz spre Pitești care să vină de la Roșiori sau de la Alexandria prin Roșiori (primele erau dimineața, în câteva ore, apoi după prânz).
Dacă mai mergeam până la Tufeni și apoi intram în Teleorman pe la Tecuci-Kalinderu (!), ajungeam taman pe la Balaci și trebuia să merg înapoi ca să ajung în Argeș (ocol). Mă mai gândeam la pădurea de la frontiera dinspre Roșiori a Argeșului cu Teleormanul, că aș putea sta jos acolo și să aștept o oră prielnică să merg într-unul din satele argeșene ca să aștept (pentru după prânz) o mașină de Pitești.
Dar mai indicat ar fi fost să prind una din mașinile roșiorene de dimineață - acum fiind aproape ora 5, iar la ora 6 urmând să plece din Roșiori o mașină și tot pe la 6, de la Alexandria, microbuzul care în fapt mă adusese pe mine pe 19 februarie acasă).
Geografic vorbind, în linie dreaptă, acum eram în dreptul zonei cu Căldăraru-Miroși-Surdulești, în caz că forțam trecerea pe jos peste câmp, fără să mai ocolesc pe șosele, și, ținând cont de depărtarea acestor sate față de Roșiori și mai ales față de Alexandria, dacă tăiam câmpul cu pas larg aveam o șansă ca în dimineața asta de 1 mai să prind mașina de Pitești dinspre Alexandria (trecută prn Roșiori) cea cu plecare pe la 6, cum din cei circa 140 de kilometri de drum ea avea mai bine de jumătate de făcut numai până la intrarea în Argeș, și NU cu o viteză mare.
Așa că undeva spre ora 8 dimineața, de pe la 7 și jumătate oricum, prevedeam că mașina Alexandria-Roșiori-Pitești, cu care mai venisem în februarie, avea să se afle în zona Surdulești-Miroși-Căldăraru, și eu trebuia acum să găsesc o cale dreaptă spre răsărit pe câmp, părăsind DJ679.
Imediat după ieșirea din Podișoru spre Mozăceni-Vale, am văzut o uliță la stânga, care se ducea spre răsăritul a cărui margine extremă a cerului era oranj-închis de acum, cu nor deasupra. Eram în jurul orei 5 și am pornit pe ulița asta, printre case, apoi am ieșit dintre ele în câmp, unde... a început o aventură grea.
Mă sâcâia calitatea proastă a încălțărilor, de pe urma cărora, cu toată iarba ce le-o mai băgasem între timp, mă căpătuisem cu bășici usturătoare, făcând inadmisibilă continuarea drumeției inițiale, fie și „numai” până la Colonești, alte zeci de kilometri în față. Pe câmp, am avut de răbdat mai mulți kilometri ba prin iarba udă, ba pe ogoare, tot spre răsărit (măcar iarba cu rouă, chit că mă uda rece la picioare, atenua usturimile).
Oricum avusesem îndoieli în privința întregimii drumului, dar chestiunea încălțămintei m-a convins.
Îmi ziceam că astăzi trebuie să ajung acasă.
Cum mergeam pe câmp spre Căldăraru, L-am rugat pe Domnul Iisus Hristos să mă ajute să prind microbuzul de la Alexandria, atunci, dimineața, ca să merg acasă. Mă simțeam în contratimp.
Și astfel, de câteva ori m-am uitat pe hartă, pe Internetul de pe telefon. să văd cât m-am mai apropiat, fiind oricum vorba de peste 10 kilometri de mers și considerându-mă în pericol de contratimp, să nu cumva să pierd microbuzul de la Alexandria (cel direct de la Roșiori fiind de așteptat să treacă oricum mai repede). Conform hărții mă apropiam ba de Miroși, ba de Căldăraru (care Căldăraru avea avantaj de distanță mai mare față de Teleorman), dar câmpul era tare lung și, deși vedeam un siloz și luminițe de localitate în depărtare (apoi s-a mai luminat, chit că era tot mai înnorat), distanța scădea greu.
Totuși, felul cum înaintam pe câmp m-a bucurat o vreme, dând crezare hărții, și aveam încredere că pot ajunge la timp pentru Alexandria-Pitești.
La un moment dat, când treceam câmpul, cinci căpriori încornorați (semănau a pui de cerb, dar cum să vezi cerbi la câmpie?) alergau de la nord la sud, unul după altul.
Țineam în mod special la mașina care pleca la 6, și deși văzusem că de la Alexandria se pleacă și la 7 spre Pitești, totuși am neglijat această variantă, pentru că șoferul de ora 6 (6 și câteva minute, ce-i drept) îmi spusese că următoarea e tocmai la... ora 1 (după prânz), într-adevăr ultima Alexandria-Pitești conform orarului.
Și să nu uităm că sunt două drumuri diferite posibile de la Alexandria la Pitești, cel cu Roșiorii de care aveam eu nevoie fiind cel de la 6 dimineața (care avea șanse să ajungă aproape de ora 8 prin zona Căldăraru, precum prevedeam). În caz contrar trebuia iar să caut un adăpost în natură ca să aștept mașina de după prânz (și neglijam faptul că mașina asta ar fi putut-o lua pe partea cealaltă, cu Vulpeștiul, ca în 2011).
Timpul trecea. A început ploaia cât timp eu mă luptam încă cu câmpul și cu distanța care scădea, la urma urmei. Am depășit ora 6 și s-a apropiat și șaptele; am depășit partea de ogor și am mers iar prin iarba udă, dar acum silozul era tot mai aproape. La urmă, am văzut un drum de pământ care urca spre siloz (terenul de câmpie având diferențe de nivel) și, inițial, cum văzusem de departe o mașină merg
nd prin dreptul acelui siloz, am crezut că el este dincolo de șoseaua spre Roșiori.
Am ajuns pe acel drum (care de fapt era drumul dintre Bârla și Căldăraru, față de care drum eu o luasem neconvențional pe jos pe câmp, pe la sud) și a durat ceva până să ajung la siloz, între timp făcându-se 7 și ceva dimineața; drumul care trecea pe-aproape de siloz NU era șoseaua, ci alt drum mai mic care ducea spre satul Burda.
În fine, am intrat în Căldăraru (nu mai ploua) și. cu pas grăbit și adrenalinizat (dar tot afectat de condițiile de drumeție), am mers spre unde credeam că este șoseaua principală, temându-mă tot mai serios că sunt în contratimp. Așteptam ca mașina de la Alexandria să ajungă după 7 și jumătate, poate pe la și 40, dar deja era aproape de 7 și jumătate.
Am depășit silozul și, după ora 7:35, aflat pe un drum asfaltat în urcare, care însă NU părea a fi șoseaua, am ajuns la o stație de autobuz și o tanti din sat mi-a confirmat că pe acolo trece mașina de Pitești (apoi, în sens opus, a trecut într-adevăr un microbuz Pitești-Costești-Strâmbeni, deși Strâmbenii sunt mai înainte de Căldăraru), dar după câteva minute, reexaminând harta pe telefon, mi-am dat seama că tot nu sunt pe șoseaua adevărată, ci la ceva mai mult de jumătate de kilometru de ea.
Când am ieșit de pe drumul dinspre câmp, transformat între timp în stradă asfaltată la Căldăraru, am văzut indicatorul „Bârla 14”.
Panicat că am pierdut câteva minute și că sunt la limită rău de tot, cronologic vorbind (dacă cumva nu și pierdusem), m-am dus la șoseaua mare, unde scria „Roșiori de Vede 40” pe un indicator albastru, și era 7:49.
Am mers ceva mai încolo pe sensul spre Pitești, tot uitându-mă îngrijorat în spate dacă nu vine microbuzul, sau măcar celălalt microbuz cu Strâmbenii, și pe prima piatră kilometrică scria Roșiori 47 km (mai erau 21 de kilometri până la Vulpești).
Mi-am amintit de erorile de kilometraj față de Roșiori, pe care le văzusem în 2017.
Mai în față, era altă stație de autobuz și am așteptat acolo, depășind ora 8 dimineața (ploua iar, chit că NU tare) și tot ieșind la drum să mă uit dacă vine ceva.
La nevoie, eram dispus să mai merg spre Strâmbeni, mai înspre Pitești, că mai încolo sigur erau microbuze de Pitești pe distanță mai scurtă.
Să fi fost vreo 8:09, opt și zece, când a venit spre mine un microbuz pe care scria simplu „PITEȘTI”.
M-am bucurat, am urcat, am plătit și m-am așezat, iar pe drum am realizat că era... chiar microbuzul de la Alexandria.
Așadar, reușisem să-l prind chiar pe el, și dimineața mă întorceam acasă dintr-o drumeție terminată prematur (chit că prevăzusem că se prea poate să nu fac totul), dar tot cu niște kilometri umblați, inclusiv aventura câmpului.
După 9 și un sfert, microbuzul a oprit în Autogara Sud Pitești, și cu niște greutăți la mers am ajuns și eu pe jos acasă prin ploaie, după vreo trei kilometri prin Pitești, spre ora 10.
Am calculat la 75 de kilometri pe jos drumeția (FĂRĂ partea de sfârșit de la autogară acasă), în vreo 14 ore și 35 de minute (de la plecarea din casă până ce am ajuns la stația corectă din Căldăraru).
****************
Aici NU a fost tot ce mi-aș fi dorit să vizitez în această călătorie. Dacă se poate ajunge cu autobuzul de la Pitești la Bârla, altă dată aș putea face așa și de-acolo-ncolo să merg prin locuri noi pe jos.
Deocamdată, pe unde-am fost tot am fost, al treilea 1 Mai la rând care este impactat de o drumeție.
Comentarii
Trimiteți un comentariu