Era 16 iunie 2017 și voiam să fac pe jos, o dată în viață, drumul dintre Pitești și Roșiorii de Vede, plecând vineri seară și ajungând a doua zi acolo.
Inițial voisem să-l încep în vinerea de dinainte (9 iunie), dar nu am avut bună stare (dispoziție) să îl încep atunci, era și înnorat și nu-mi venea bine la socoteală. Dar în noaptea următoare era lună plină pe cer, s-a mai înseninat și mi-a părut rău că nu am plecat atunci.
Iar în seara de 16 iunie am ieșit într-adevăr din Pitești, pe șoseaua spre Craiova, prin zona de periferie Craiovei - Bradu (piteștenii știu ce înseamnă asta), am luat-o cu răbdare și pas mare prin Albota spre Cerbu și pe la kilometrul 107 am cotit-o într-adevăr la stânga, pe șoseaua la a cărei intrare scrie „Alexandria 102” și, respectiv, „90 Roșiori de Vede”.
Deja se întuneca și până să ajung la Costești (unde se află stabilimentul Lactagului) s-a făcut întuneric de tot. Chiar dacă 16 iunie este una dintre cele mai lungi zile din an, totuși la noi orice zi are și o noapte, nu suntem la Poli.
La Costești mi-am luat ceva pentru drum de la magazinul unei benzinării (că prinsesem deja mișcarea de a cumpăra în drumeții de la astfel de magazine, la ore care în alte părți sunt imposibile) - știu sigur că mi-am luat ceva de băut, sigur ceva răcoritor, că nu sunt un adept al alcoolurilor la drumul mare.
De la Costești, întuneric și mai mare (măcar până acolo mai era iluminat public pe stradă), iar la kilometrul 68 față de Roșiori (și 80 Alexandria, nota bene), adică după 22 de kilometri merși pe șoseaua asta spre Alexandria, pe la Ionești se desparte un alt drum care merge separat spre Roșiori, pentru restul de „68” de kilometri (distanțele astea se măsoară de fapt până în centrele orașelor, nu până la indicatoarele de intrare).
De fapt, șoselistic vorbind, drumul spre Roșiori de acolo este același tronson 65A, cel care iese din șoseaua spre Craiova la „90 Roșiori”, drumul județean 504 fiind de fapt continuatorul spre Alexandria, așa că am continuat pe acest drum numerotat la bornele de kilometraj.
Era întuneric mare și pe unde am intrat și mă cam poftea la somn, dar nu am făcut așa și am trecut mai departe prin satele de câmpie (Piteștiul este la granița dintre dealuri și câmpie, iar până la Costești încă mai este un soi de zonă semi-colinară sau cvasi-colinară, cu câte-o pădure-două, nici deal, nici câmpie veritabilă). În fapt, Câmpia Piteștilor este cea mai înaltă din țară (avem niște recorduri prin Argeș, cum ar mai fi Vârful Moldoveanu, intersecția longitudinalei 25 cu paralela 45, Barajul Vidraru).
Am mai făcut și câte-un popas, să mai stau jos și să mă hrănesc cu ce aveam pentru drum (îmi luam și energizante la doză, și apă, și batoane energizante sau ciocolată, fiind dispus, cum am văzut, să intru inclusiv într-un magazin de benzinărie ca să-mi iau de hrană).
Am trecut prin sate cu nume autentice ca Podeni, Buzoești, Curteanca, Găujani și Humele, depășind pe drum câțiva oameni care însă nu mi-au zis nimic și m-au lăsat cu treaba mea de drumeț de noapte la drumul mare. Într-unul dintre satele astea, noaptea pe întuneric, cineva stătea pur și simplu turcește pe jos pe asfalt, am trecut prin dreptul lui prin întunericul acela, din nou fără să ne zicem nimic, dar în sinea mea m-am îngrijorat oarecum că dacă nu știe să se dea la timp la o parte, o să fie călcat de o mașină.
La un moment dat, dar mai târziu și, să fim serioși, mai încolo, era un indicator rutier de distanță cu „Roșiori de Vede 52” și, dedesubt, „52 Pitești”, pe la jumătate, care va să zică. Până la urmă, pentru că nopțile alea de iunie sunt totuși scurte (la noi, nu la Buenos Aires sau în Ushuaia), a început să se lumineze, dar era înnorat (luna în descreștere mai mijea printre nori).
Ziceam ceva despre poposit. Am stat câtăva vreme sub un copac de pe marginea drumului, într-o zonă cam întunecată, și la un moment dat bătea plăcut vântul prin frunze. Când m-am ridicat să plec, m-am lovit la picior în șanțul de pe margine, dar am continuat drumul. La următorul popas, era după ieșirea din satul Humele, dar nu am văzut clar ce scria pe indicator. Se vedea luna descrescută cum mijea printre nori, căci cerul era întrucâtva noros, și mă lătrau câinii din ultimele gospodării humelene, dar slavă Domnului, nu a ieșit nimeni după mine.
Mai încolo, inevitabil, cum se lumina deja, am trecut peste o trecere de șină de tren și-un indicator care pretindea că până la Roșiori mai sunt 37 (!) de kilometri, de fapt erau câțiva în plus și indicatorul greșea (asta se întâmpla și mai înainte de Costești, prin zona Broștenilor, unde scria Roșiori 78 pe undeva, când de fapt mai era ceva în plus). Am simțit o ușurare temporară văzând asta, dar mai încolo aveam să îmi dau seama că trebuie să „umplu”, cu adevărat, un număr de kilometri pe potriva celor anunțați la intrarea pe tronsonul 65A.
După ce s-a luminat, am trecut prin niște locuri care-ar merita o miniatură de poezie:
Căldăraru, Miroși, Surdulești - Burdeni, Balaci, Dobrotești - Cucueți, Brebina, Scrioaștea!
Da, în Argeș avem și Surdulești. Asta este chiar lângă granița cu Teleormanul, fiind ultima localitate din Argeș și apoi, imediat, intrarea în județul de graniță (frontieră cu bulgarii, de data asta) care ne este nouă vecin la sud.
Era cam șase dimineața când am ajuns la „granița” cu Teleormanul și acolo este o zonă cu pădure pe ambele părți ale drumului. Era multă verdeață de vară sub cerul înnorat, dar chiar și așa se vedea frumos, că știu să mă bucur și de frumusețea naturii înnorate. M-am oprit puțin aproape de borna pe care scrie „Pitești 66 km”, de fapt ea era pe dreapta drumului, adică peste.
Am zis așa:
-Uite asta e! Pădurea zurlu-zurlu! Teleorman!...
Și am plecat mai departe. Câțiva kilometri mai încolo era și primul sat teleormănean din tot drumul ăsta, anume Burdeni (cred că-i aproape de Câmpia Găvanu-Burdea). Deja simțeam o oboseală musculară și kilometrii scurși unul câte unul veneau ca niște picături de ușurare, dar mai era de răbdat. Localitățile nu sunt continue pe-acolo (adică nu înșiruite una după alta), se mai și merge prin câmpia largă și se vede în față drumul lung cu copaci înalți pe la margini. Era tot înnorat, a mai și plouat puțin (nu serios), dar eu mergeam oricum, și pe ploaie.
Între Dobrotești și Cucueți, cred, este o mare pauză între localități, cu câmp și copaci pe marginile șoselei, și am avut de răbdat și de privit înainte sub nori, mergând pe acolo. La un moment dat am trecut pe lângă un cireș la margine de miriște, dar nu am luat.
Chiar dacă soarele răsărise de ceva timp, totuși norii nu lăsau să se vadă asta, așa că o bună bucată din drumul meu teleormănean a fost una înnorată. Kilometrii rămași au tot scăzut (de fapt, pe partea roșie de sus a bornelor ei erau crescători, se numărau în sensul invers până la intersecția cu șoseaua spre Craiova, de pe care eu ieșisem deja de vreo jumate de zi de-acum). Și suma dintre kilometrii de pe roșul bornei și cei rămași până la Roșiori era 89 (!), așa mi-amintesc că era o discrepanță de o unitate pe-acolo, că în mod normal trebuiau să fie 90, așa cum scrie aproape de intersecția aia a șoselelor, sus pe indicator: „90 Roșiori de Vede”.
Când era să ies din Cucueți spre Brebina, soarele mijea printre nori și un copil de pe-acolo m-a întrebat unde mă duc, iar eu i-am arătat că merg pe jos până la Roșiori. S-a mirat, dar nu m-a întrebat și de unde vin. Între Brebina și Scrioaștea este pod peste pârâul (sau râul?) Vedea, că de asta se și numește orașul Roșiori de Vede (pe vremuri, pe-acolo au fost niște militari numiți roșiori).
Mirare mare însă, apa asta NU trece și prin comuna din Argeș care se cheamă Vedea.
Pe la Scrioaștea, timpul s-a însorit, așa că am urcat panta care ducea spre periferia Roșiorilor pe-o vreme de acum frumoasă. 86 a fost kilometrul scris pe segmentul roșu al ultimei borne pe care am văzut-o pe drumul ăla. Pe urmă, am intersectat puțin Măldăenii (veritabilă periferie roșioristă) și-am intrat în Roșiori, dar acolo nu am mai avut chef să explorez orașul până în centru, ci m-am ocupat să ajung în zona cu autogara, ca să merg cu microbuzul înapoi la Pitești.
Am văzut blocuri cu câteva etaje, fără înfățișare sclipitoare, erau desigur și case la stradă, atât cât am apucat de-am văzut din Roșiori, și m-am plimbat prin zona autogării (am stat inclusiv pe bancă într-un parc de pe-alături, în așteptarea orei microbuzului), era soare de-a binelea și cu siguranță că am mai băut niște apă.
Am depășit 100 de kilometri pe jos în total, cu tot cu învârteala asta se poate să fi fost 107.
Cred că la ora unu după prânz a plecat microbuzul de acolo. Am ajuns acasă înapoi, așa cum am și plecat - singur am plecat, singur m-am întors.
*** *** *** *** *** ***
Iată, așa a fost primul drum din viața mea până la Roșiorii de Vede. Vineri, 16 / sâmbătă, 17 iunie 2017.
Inițial voisem să-l încep în vinerea de dinainte (9 iunie), dar nu am avut bună stare (dispoziție) să îl încep atunci, era și înnorat și nu-mi venea bine la socoteală. Dar în noaptea următoare era lună plină pe cer, s-a mai înseninat și mi-a părut rău că nu am plecat atunci.
Iar în seara de 16 iunie am ieșit într-adevăr din Pitești, pe șoseaua spre Craiova, prin zona de periferie Craiovei - Bradu (piteștenii știu ce înseamnă asta), am luat-o cu răbdare și pas mare prin Albota spre Cerbu și pe la kilometrul 107 am cotit-o într-adevăr la stânga, pe șoseaua la a cărei intrare scrie „Alexandria 102” și, respectiv, „90 Roșiori de Vede”.
Deja se întuneca și până să ajung la Costești (unde se află stabilimentul Lactagului) s-a făcut întuneric de tot. Chiar dacă 16 iunie este una dintre cele mai lungi zile din an, totuși la noi orice zi are și o noapte, nu suntem la Poli.
La Costești mi-am luat ceva pentru drum de la magazinul unei benzinării (că prinsesem deja mișcarea de a cumpăra în drumeții de la astfel de magazine, la ore care în alte părți sunt imposibile) - știu sigur că mi-am luat ceva de băut, sigur ceva răcoritor, că nu sunt un adept al alcoolurilor la drumul mare.
De la Costești, întuneric și mai mare (măcar până acolo mai era iluminat public pe stradă), iar la kilometrul 68 față de Roșiori (și 80 Alexandria, nota bene), adică după 22 de kilometri merși pe șoseaua asta spre Alexandria, pe la Ionești se desparte un alt drum care merge separat spre Roșiori, pentru restul de „68” de kilometri (distanțele astea se măsoară de fapt până în centrele orașelor, nu până la indicatoarele de intrare).
De fapt, șoselistic vorbind, drumul spre Roșiori de acolo este același tronson 65A, cel care iese din șoseaua spre Craiova la „90 Roșiori”, drumul județean 504 fiind de fapt continuatorul spre Alexandria, așa că am continuat pe acest drum numerotat la bornele de kilometraj.
Era întuneric mare și pe unde am intrat și mă cam poftea la somn, dar nu am făcut așa și am trecut mai departe prin satele de câmpie (Piteștiul este la granița dintre dealuri și câmpie, iar până la Costești încă mai este un soi de zonă semi-colinară sau cvasi-colinară, cu câte-o pădure-două, nici deal, nici câmpie veritabilă). În fapt, Câmpia Piteștilor este cea mai înaltă din țară (avem niște recorduri prin Argeș, cum ar mai fi Vârful Moldoveanu, intersecția longitudinalei 25 cu paralela 45, Barajul Vidraru).
Am mai făcut și câte-un popas, să mai stau jos și să mă hrănesc cu ce aveam pentru drum (îmi luam și energizante la doză, și apă, și batoane energizante sau ciocolată, fiind dispus, cum am văzut, să intru inclusiv într-un magazin de benzinărie ca să-mi iau de hrană).
Am trecut prin sate cu nume autentice ca Podeni, Buzoești, Curteanca, Găujani și Humele, depășind pe drum câțiva oameni care însă nu mi-au zis nimic și m-au lăsat cu treaba mea de drumeț de noapte la drumul mare. Într-unul dintre satele astea, noaptea pe întuneric, cineva stătea pur și simplu turcește pe jos pe asfalt, am trecut prin dreptul lui prin întunericul acela, din nou fără să ne zicem nimic, dar în sinea mea m-am îngrijorat oarecum că dacă nu știe să se dea la timp la o parte, o să fie călcat de o mașină.
La un moment dat, dar mai târziu și, să fim serioși, mai încolo, era un indicator rutier de distanță cu „Roșiori de Vede 52” și, dedesubt, „52 Pitești”, pe la jumătate, care va să zică. Până la urmă, pentru că nopțile alea de iunie sunt totuși scurte (la noi, nu la Buenos Aires sau în Ushuaia), a început să se lumineze, dar era înnorat (luna în descreștere mai mijea printre nori).
Ziceam ceva despre poposit. Am stat câtăva vreme sub un copac de pe marginea drumului, într-o zonă cam întunecată, și la un moment dat bătea plăcut vântul prin frunze. Când m-am ridicat să plec, m-am lovit la picior în șanțul de pe margine, dar am continuat drumul. La următorul popas, era după ieșirea din satul Humele, dar nu am văzut clar ce scria pe indicator. Se vedea luna descrescută cum mijea printre nori, căci cerul era întrucâtva noros, și mă lătrau câinii din ultimele gospodării humelene, dar slavă Domnului, nu a ieșit nimeni după mine.
Mai încolo, inevitabil, cum se lumina deja, am trecut peste o trecere de șină de tren și-un indicator care pretindea că până la Roșiori mai sunt 37 (!) de kilometri, de fapt erau câțiva în plus și indicatorul greșea (asta se întâmpla și mai înainte de Costești, prin zona Broștenilor, unde scria Roșiori 78 pe undeva, când de fapt mai era ceva în plus). Am simțit o ușurare temporară văzând asta, dar mai încolo aveam să îmi dau seama că trebuie să „umplu”, cu adevărat, un număr de kilometri pe potriva celor anunțați la intrarea pe tronsonul 65A.
După ce s-a luminat, am trecut prin niște locuri care-ar merita o miniatură de poezie:
Căldăraru, Miroși, Surdulești - Burdeni, Balaci, Dobrotești - Cucueți, Brebina, Scrioaștea!
Da, în Argeș avem și Surdulești. Asta este chiar lângă granița cu Teleormanul, fiind ultima localitate din Argeș și apoi, imediat, intrarea în județul de graniță (frontieră cu bulgarii, de data asta) care ne este nouă vecin la sud.
Era cam șase dimineața când am ajuns la „granița” cu Teleormanul și acolo este o zonă cu pădure pe ambele părți ale drumului. Era multă verdeață de vară sub cerul înnorat, dar chiar și așa se vedea frumos, că știu să mă bucur și de frumusețea naturii înnorate. M-am oprit puțin aproape de borna pe care scrie „Pitești 66 km”, de fapt ea era pe dreapta drumului, adică peste.
Am zis așa:
-Uite asta e! Pădurea zurlu-zurlu! Teleorman!...
Și am plecat mai departe. Câțiva kilometri mai încolo era și primul sat teleormănean din tot drumul ăsta, anume Burdeni (cred că-i aproape de Câmpia Găvanu-Burdea). Deja simțeam o oboseală musculară și kilometrii scurși unul câte unul veneau ca niște picături de ușurare, dar mai era de răbdat. Localitățile nu sunt continue pe-acolo (adică nu înșiruite una după alta), se mai și merge prin câmpia largă și se vede în față drumul lung cu copaci înalți pe la margini. Era tot înnorat, a mai și plouat puțin (nu serios), dar eu mergeam oricum, și pe ploaie.
Între Dobrotești și Cucueți, cred, este o mare pauză între localități, cu câmp și copaci pe marginile șoselei, și am avut de răbdat și de privit înainte sub nori, mergând pe acolo. La un moment dat am trecut pe lângă un cireș la margine de miriște, dar nu am luat.
Chiar dacă soarele răsărise de ceva timp, totuși norii nu lăsau să se vadă asta, așa că o bună bucată din drumul meu teleormănean a fost una înnorată. Kilometrii rămași au tot scăzut (de fapt, pe partea roșie de sus a bornelor ei erau crescători, se numărau în sensul invers până la intersecția cu șoseaua spre Craiova, de pe care eu ieșisem deja de vreo jumate de zi de-acum). Și suma dintre kilometrii de pe roșul bornei și cei rămași până la Roșiori era 89 (!), așa mi-amintesc că era o discrepanță de o unitate pe-acolo, că în mod normal trebuiau să fie 90, așa cum scrie aproape de intersecția aia a șoselelor, sus pe indicator: „90 Roșiori de Vede”.
Când era să ies din Cucueți spre Brebina, soarele mijea printre nori și un copil de pe-acolo m-a întrebat unde mă duc, iar eu i-am arătat că merg pe jos până la Roșiori. S-a mirat, dar nu m-a întrebat și de unde vin. Între Brebina și Scrioaștea este pod peste pârâul (sau râul?) Vedea, că de asta se și numește orașul Roșiori de Vede (pe vremuri, pe-acolo au fost niște militari numiți roșiori).
Mirare mare însă, apa asta NU trece și prin comuna din Argeș care se cheamă Vedea.
Pe la Scrioaștea, timpul s-a însorit, așa că am urcat panta care ducea spre periferia Roșiorilor pe-o vreme de acum frumoasă. 86 a fost kilometrul scris pe segmentul roșu al ultimei borne pe care am văzut-o pe drumul ăla. Pe urmă, am intersectat puțin Măldăenii (veritabilă periferie roșioristă) și-am intrat în Roșiori, dar acolo nu am mai avut chef să explorez orașul până în centru, ci m-am ocupat să ajung în zona cu autogara, ca să merg cu microbuzul înapoi la Pitești.
Am văzut blocuri cu câteva etaje, fără înfățișare sclipitoare, erau desigur și case la stradă, atât cât am apucat de-am văzut din Roșiori, și m-am plimbat prin zona autogării (am stat inclusiv pe bancă într-un parc de pe-alături, în așteptarea orei microbuzului), era soare de-a binelea și cu siguranță că am mai băut niște apă.
Am depășit 100 de kilometri pe jos în total, cu tot cu învârteala asta se poate să fi fost 107.
Cred că la ora unu după prânz a plecat microbuzul de acolo. Am ajuns acasă înapoi, așa cum am și plecat - singur am plecat, singur m-am întors.
*** *** *** *** *** ***
Iată, așa a fost primul drum din viața mea până la Roșiorii de Vede. Vineri, 16 / sâmbătă, 17 iunie 2017.
Comentarii
Trimiteți un comentariu