Joi, 1 decembrie 2016.
În joia cu același nume din 2011, 1 decembrie, mai făcusem un drum lung prin Argeș, la acea vreme cel mai lung pe jos din viața mea, și-am zis ca în 2016, la repetarea joii de 1 decembrie, să depășesc momentul din 2011, astfel să fiu cu mai mulți kilometri și-un nou record.
Pentru mine joile de 1 decembrie au o rezonanță specială, începând cu prima, din anul 1994, prima zi din luna în care, luni pe 26, am făcut o anume călătorie.
Nu, nu pe jos.
O să ajung și la drumeția din 2011, dar acum vreau să zic de cea din 2016.
Care, la urmă, a păpat ceva și din 2 decembrie.
Drumul din 1 decembrie 2016 venea la mult timp după ce făcusem alte drumeții, în fapt în 2011, din septembrie în decembrie, avusesem o perioadă fructuoasă în acest sens, nu doar pe jos, atenție, și apoi mai călătorisem puțin prin 2012, în martie, pe 12 mai în Herăstrău pe larg, în noiembrie; mă luasem cu alte probleme ale vieții și după 2012, afară de oareșce umblări pe jos prin București în 2013, cu alte greutăți ale vieții, și pe 8 septembrie 2015, sau câteva drumuri pe jos între Dârmănești și Pitești în 2013 și iulie 2016, plus ieșirea din noaptea de Anul Nou 2013, dincolo de Pădurea Trivale, în general NU mai făcusem pleiade de kilometri pe jos.
Sigur, organismul și-a păstrat sprinteneala și capacitatea de pași largi de-a lungul anilor, plus alergarea de acasă la serviciu (nu în toate zilele), dar părea că am înmormântat-o cu drumețiile.
O dorință a mea fusese, în 2011-2012, să merg pe șoseaua veche spre București la o distanță îndeajuns de mare cât să pot vedea cât mai de departe stâlpul mare din câmp, de la fosta CET Sud 2 Pitești, apoi să vin peste Autostradă și înapoi spre Pitești, dinspre departe, tot spre partea cu stâlpul. Aș fi vrut în martie 2012, dar taman atunci am fost invitat la primul interviu din viață, așa au venit alte priorități, nici nu eram pe banii mei, dar acum, pe 1 decembrie 2016, voiam în sfârșit s-o pornesc într-acolo, spre câmpie.
O să vedem cum ceața nu m-a lăsat să văd de departe stâlpul, și nu doar acum, pe 1 decembrie, dar de fost tot am fost departe pe coclauri noi.
Acest drum a venit, așadar, ca o trezire la drumeție a organismului după multă pauză. Grație sprintenelii și spiritului de mișcare întreținut în timp, am putut face kilometri mulți chiar și așa, cu prețul durerilor musculare de rigoare.
În noaptea de 1 decembrie nu am dormit, am plecat nedormit la drum din casă, mi se pare că fără bagaj prealabil (doar cu plasa), sau dacă da, atunci cu ceva apă la mine, câteva fructe (mere) și bani ca să mai pot cumpăra de pe drum. Sigur că puteam să iau doar plasa și-apoi mâncarea să o cumpăr pe parcurs, pe drum, pe vremea rece nefiind nevoie, până la un punct, să bei zdravăn apă.
Acum drumețeam pe banii mei și puteam lua hrană fără să consum ce-i al altcuiva și fără să trebuiască să cer o voie imposibilă de la altcineva, să îmi dea bani de drumeție inedită.
La șase și ceva dimineața, nu țin minte ora, am plecat de acasă. Era ceva mai devreme decât în 2011.
Era ceață în atmosferă, un cer ca și înnorat (de la ceață) și începea să se lumineze, când mergeam pe Podul Viilor ca să intru pe Șoseaua Veche. Am trecut și obștescul pod peste Râul Doamnei de acolo și am intrat în Ștefăneștiul care vine la rând.
Mă încerca o părere de rău că plec așa, în loc să merg la București ca să văd încă o dată în viață (după zăpada din 2014) defilarea de acolo, acum avioanele putând zbura. Dar mergeam mai departe sub luminarea mohorâtă, sperând să se mai ridice ceața ca să pot vedea în voie stâlpul.
Dacă nu am plecat din start cu pas iute, treptat pe drum el s-a rapidizat, s-a dezghețat, așa că mai încolo aveam să merg cu șapte-opt kilometri pe oră pe jos, înghițind kilometrii de pe borne.
Succesiunea localităților de pe DN7 am mai pus-o scrisă la alte drumeții - Ștefăneștiul cu subcomponentele sale, Călineștiul așijderea, Topoloveniul la rând... Țineam minte de prin 2003 un indicator cu „București 112” după Râul Doamnei, lângă Ștefănești, între timp dispărut, și după încă niște drum, mai în față, am văzut adevărata primă piatră kilometrică de pe șosea, cea cu 111.
O vreme, m-a bântuit părerea de rău că nu merg la București la defilare, dar rezistam ispitei să mă întorc în Pitești ca să iau microbuzul pentru București, și s-a luminat de tot între timp, a dat și soarele, însă stâlpul era tot în ceață, abia îl vedeam.
Mă gândeam la următoarea joi de 1, din iunie 2017, și îmi imaginam pe unde oi fi atunci, cum o să fie vremea (dacă tot cu soare, căldură afară), căci cu frunze verzi sigur avea să fie și, desigur, mă imaginam amintindu-mi de 1 decembrie 2016. Ce a fost până la urmă în joia cealaltă, am și văzut între timp.
Kilometrii scădeau unul după altul în ritm rapid, cam la opt minute unul, și am ajuns și sub sută; a venit și vremea Topoloveniului, iar mai încolo este o biserică frumoasă; vine și Leordeniul. Era prima dată în viața mea când luam pe larg șoseaua veche la pas, mai călătorisem pe ea cu transportul în 1994 și 2003, puțin cu bicicleta în iulie 2004, puțin pe 18 martie 2012, prin Ștefănești, după prima invitație la interviu.
Eram dezamăgit că nu mă lasă ceața să văd stâlpul, atomsfera era încărcată, adevărul este că în perioada asta din an (noiembrie/decembrie) este epidemie de ceață la câmpie, și prin 2011 era așa.
După Leordeni vin ultimele localități argeșene, nu le mai zic aici numele, că-s prin alte locuri, apoi județul Dâmbovița, de unde stâlpul ar fi trebuit să se abia vadă, subțire și departe, de-acum în județ străin, dacă observatorul este în Dâmbovița.
La un moment dat, nu țin minte locul, am cumpărat pâine de la un magazin și-am stat un timp jos în soare pe o bancă, aproape de o școală parcă; vreo 30 de kilometri de casă să fi fost, am mâncat din pâine și m-am hrănit. Știu sigur c-am avut mere la mine peste zi.
Făceam drumul către Găești. Dar de la intrarea în județul Dâmbovița încă mai este destul de mers pe jos până acolo, nu-i la o aruncătură de băț zăbavă distanță, cum ar spune poporul: e la doi pași. Nu. Sunt aproape zece kilometri numai până la intrarea rutieră, iar până-n miez (după kilometrul 73), și mai și. Mai sunt unele localități dâmbovițene (sate) până acolo.
Mă gândeam pe parcurs s-o iau la un moment dat la dreapta, spre autostradă, părăsind șoseaua veche, dar am amânat sistematic, o să vedem pe unde am ieșit în sfârșit.
Soarele era sus pe cer. Era puțin mai rece decât în 2011, însă tot cu plus la temperaturile maxime, și la urma urmei, cu tot cu ceața din zare, cer frumos, ca în 2011. Cele două joi consecutive de 1 decembrie, 2011 și 2016, la drum lung pe jos, au semănat mult.
Am ajuns și la Găești, cu soarele trecut de mijlocul cerului, am depășit pe jos kilometrul 73 și intersecția cu șoselele spre Târgoviște (DN72) și Ploiești (tot aia, continuă de la Târgoviște încolo), și mai departe, spre câmpia de după. Găeștiul se mai întinde o vreme înspre acolo, până după kilometrul 71, când depășim și perimetrul fabricii Arctic.
Am mers până la borna cu kilometrul 70, dincolo de ieșirea din Găești, puțin înaintea ei fiind, la dreapta spre Autostradă, DC401, pe care am luat-o apoi.
Stătea o mașină de Poliție la pândă, dar nu mi-au zis nimic.
Era deja după-amiază și eu am luat-o pe jos pe drumul comunal pomenit adineauri, spre satul Merii. Se trece pe la Halta Găești Sud până acolo. Pentru mine locul era complet nou, urmau coclauri pășite în premieră. Am mers printre casele dâmbovițene ale oamenilor prin Merii, Chirca, Mogoșani... Drumul nu prea se ducea drept spre autostradă, pe urmă m-am abătut din localitate, căutând să ajung mai pe drepte peste Autostradă, pe un pod, în partea cealaltă, cred că am mai trecut și prin Poroinica și Puțu cu Salcie, dar în mod sigur a trebuit să părăsesc DJ-ul acela, că NU mă ducea la Autostradă.
Cred că am mai mers pe Drumul Comunal 75 și-apoi prin zona de câmp paralelă cu malul Argeșului, între Balastiera Fusea și Zăvoiu. Am trecut pe lângă doi oameni bătrâni cu căruța, cărora le-am dat câte un măr la cerere, atunci când i-am salutat. Am cam rătăcit ceva vreme până să găsesc un drum spre un pod peste Autostradă. Era după-amiază însorită cu temperatură rezonabilă.
Trebuie c-am trecut cumva pe lângă satul Zăvoiu și apoi pe un drumeag cu pod peste râul Argeș, ce apoi traversează Autostrada pe pod după kilometrul 67, văzubil de pe pod, și-apoi intersectează DC77 între Stavropolia (est) și Coada Izvorului (vest), unde am ajuns.
La Coada Izvorului mi-am luat de mâncare de la chioșc. Începea cu-adevărat marea aventură a întoarcerii la Pitești pe câmp.
Mai departe se intersectează DN61 care ajunge pe la Petrești (leagănul întâiei chimiste a patriei socialiste), drumul leagă Ghimpații de Găești; mai sunt și-alte drumuri pe-acolo, de pildă DJ611 de-am mers pe el în vara lui 2018 (toate la timpul lor) și DC89.
De aici încolo, istoria exactă a drumurilor pe care le-am umblat se pierde. Cum drumurile de pe-acolo NU duceau drept spre Pitești, dar eu eram preocupat de direcția asta, am recurs la metoda naturală a mersului pe câmp, pe unde puteam, trecând cu siguranță și pe la Puntea de Greci și-având apoi de-a face cu râul Neajlov, pe câmp.
A fost o mare aventură de mers pe jos pe câmp. Am avut de traversat șanțuri apoase repetate, cum treceam unul, cum dădeam mai încolo de altul; într-un rând mi-am aruncat bagajul pe malul celălalt, m-am dat înapoi să-mi fac avânt și-am sărit cu fuga; în altă parte, era iarbă acvatică și-am sărit cu dibăcie pe ea, din pas în pas, trecând astfel acel vad; trebuia să pândesc locuri subțiri de trecut apa. Apa asta apărea de sâcâitor de multe ori în fața mea. Era și mult câmp larg; câțiva oameni în depărtare; încă aveam pasul iute, dar fără a alerga, m-am axat pe pași la acest drum; am mers, soarele cobora spre apus, mai pe-ncolo era un cioban cu animale în câmp și eu urcam pe un dâmb, ferindu-mă de el, și-am stat un timp întins acolo sub cer.
Se poate c-am trecut și pe lângă Morteni în timpul ăsta, și frontiera înapoi în Argeș pe nevăzute, în câmp, poate între Nejlovelu și Mavrodolu, dar drumurile de acolo NU au direcția directă spre Pitești, așa că preferam să mă feresc, alegând calea naturală a mersului la pas pe câmp. Fiind 1 decembrie zi scurtă, doar douăzeci de zile până la cea mai scurtă, soarele nu avea cum să nu dispară de pe cer, la urma urmei. Rămânea să mă orientez după luminozitatea îndepărtată a cerului, lumina artificială a Piteștiului proiectându-se de departe pe-un cer nelimpede.
* Mai am niște amintiri nelămurite, posibil din drumeția asta din decembrie 2016 sau din următoarea, cum mergeam pe jos sub stele pe un drum de pământ glodos, stresat de mocirla de pe jos, și apoi cum am intrat într-un sat, venind din câmp, și pe cer se vedeau stele; știu sigur că era întuneric complet, seară, se întunecase deja și nu știam cum se numește satul. Dar dacă erau stele, trebuie să fi fost tot acum, pe 1 decembrie, mai degrabă decât în următoarea drumeție.
*
Cu siguranță am ajuns destul de departe de autostradă. Cum se întuneca, am trecut și printr-o pădurice de câmpie; Luna era subțire la orizont, aproape și ea de apus, și am pozat-o puțin, până să o înghită norul de la orizont. Am ajuns undeva în grădina unor oameni, trecând peste sârma ghimpată, și a trebuit să mă duc mai departe înspre ce credeam că-i nordul, ca să nu ajung direct printre ei. Mai țin minte cum m-am strecurat, înainte de asta, prin niște tufișuri care răspundeau într-un drumeag, așadar descurcându-mă cu vizibilitatea pe lumină foarte puțină.
Pe urmă, mai încolo în câmp, când deja se întunecase complet, a venit o învârteală est-vest, sau așa credeam eu, la apus consideram că se văd luminile Costeștiului; când încă nu apusese soarele, căutam în zare să văd dacă nu se zăresc mașinile de pe autostradă, dar fără succes. Eram departe.
În zare, lumina Piteștiului pe cer, iar departe în spate, altă lumină pe cer, am presupus-o a fi a Bucureștiului, și date fiind depărtările, chiar cred că ea a fost.
Când mă învârteam est-vest, era altă pădure în fața mea, iar în stânga, spre ce credeam că-i autostrada, se vedea o construcție ca un fel de depozit. O fi fost Saris Com.
Apoi am găsit un drum de pământ, DJ702A (în zonă mai este DC96B), dar era mocirlos și m-a deranjat mult faptul că nu este drum îngrijit; l-am numit glodoșenie, un cuvânt care-avea să rămână caracteristic pentru astfel de drumeaguri întâlnite în drumețiile următoare. Părea să aibă direcție bună; mai în față, a răspuns într-alt drum, DJ508, cu indicatoare pentru Teiu și Pitești.
Dacă acolo am ajuns, am luat-o în dreapta spre ce indica el a fi Piteștiul. Mă așteptau câțiva kilometri de răbdat în câmp până la... Furduești, unde trăia familia de origine a lui tanti Mariana, o doamnă din București pe care o cunosc. Până acolo, mulți stâlpi electrici pe marginea drumului, luminile unei... balastiere pentru Neajlov, cred, mi se pare că zăream și niște dispozitive ca niște cilindri groși, și câte-o mașină pe drum. Era întuneric de tot, nu tu soare, nu tu lună.
Până la urmă, am dovedit distanța asta și-am trecut cu răbdare și prin Furduești; spre capătul satului, obosit, am stat puțin cu palmele pe genunchi, conștient că-mi fac rău dacă stau jos. Am văzut o curte unde spațiul dintre două case era frumos colorat a lumină (NU ornamente de Sărbători), când mergeam prin sat. Dincolo de Furduești, nu am ieșit imediat pe autostradă, ci am continuat pe DJ508 pe lângă Faurecia. Ieșirea imediată ar fi fost pe DC104, am făcut-o altă dată, am scris. Când eram pe la Faurecia, a trebuit să am grijă să nu-mi pierd o mănușă, parcă.
Și am traversat Autostrada în partea cealaltă spre Căteasca. Asta între kilometrii 95 și 94. La ce târziu se făcea, și eu neavând stare să forțez nota cu alergatul, am intuit bine c-aveam să mă întind dincolo de miezul nopții, depășind cadrul de 1 decembrie. În fine, măcar să-mi revină peste o sută de kilometri până la miezul nopții, să zic că și-așa joia de 1 decembrie 2016 este peste joia de 1 decembrie 2011, cu noul cel mai lung drum pe jos din viața mea.
Înainte de podul peste Autostradă, se intră în DJ703B, cu care se trece efectiv, iar de la Căteasca, stânga spre Pitești pe DJ702G, de care-am mai scris.
Și am continuat mersul pe jos. De la Căteasca la Coșeri, pauză de natură; mai departe până la Cătanele, iar pauză de natură cu întuneric. Oboseala și întunericul ăsta mă incomodau, aveam o stare specială de epuizare, dar trebuia să mă țin și să duc drumul la capăt. În fine, după Cătanele vine Recea, pe porțiunea asta mai fusesem în noiembrie 2011, și ca în noiembrie 2011, am traversat la pas Șoseaua de Centură a Piteștiului la extremitatea ei de sud de legătură cu Autostrada, apoi la pas pe zona pre-autostradală care ține, în total, de sub kilometrul 107 (unde începe cu adevărat A1) până pe la 110, la capătul Prundului.
Pe kilometrii ăștia se întinde crema magazinelor periferice ale orașului Pitești: Jupiter City, Carrefour, Decathlon, Euromasterul, Toyota Shop (pe dreapta), METRO-ul, Royal Motors-ul, Germanosul (pe stânga) și alte sedii. Am răbdat și partea asta de drum, apoi am coborât în Prundu și după el, ca să merg prin locuri mai izolate, am luat-o la dreapta pe strada Lânăriei, apoi la nord pe Târgul din Vale, Costache Negri... în sfârșit, acasă la bloc m-am strecurat anevoie pe sub ușa din spate, ca să nu vin pe stradă prin față, că nu voiam să apară o mașină de Poliție care să mă ia la întrebări chiar acolo, la sfârșit, și-am fost noaptea în casă, pe 2 decembrie. După ora 2 cred că era.
S Health-ul a numărat vreo 116 kilometri, ceva de tipul 103 pe 1 decembrie și restul pe 2, în cam 20 de ore de drum. Joia de 1 decembrie 2011 fusese depășită de joia de 1 decembrie 2016.
Am avut dureri musculare puternice, dar nu m-am oprit din drumețit. Au mai fost kilometri.
Dimineața pe 2 am mers la serviciu, dar m-am mișcat greu prin oraș, și parcurgerea scărilor era o problemă, cu ținut de balustradă.
******** ******** ******** *********
Așa a ieșit noul cel mai lung drum pe jos din viața mea, cu altă Zi Națională și ceva pe deasupra.
În joia cu același nume din 2011, 1 decembrie, mai făcusem un drum lung prin Argeș, la acea vreme cel mai lung pe jos din viața mea, și-am zis ca în 2016, la repetarea joii de 1 decembrie, să depășesc momentul din 2011, astfel să fiu cu mai mulți kilometri și-un nou record.
Pentru mine joile de 1 decembrie au o rezonanță specială, începând cu prima, din anul 1994, prima zi din luna în care, luni pe 26, am făcut o anume călătorie.
Nu, nu pe jos.
O să ajung și la drumeția din 2011, dar acum vreau să zic de cea din 2016.
Care, la urmă, a păpat ceva și din 2 decembrie.
Drumul din 1 decembrie 2016 venea la mult timp după ce făcusem alte drumeții, în fapt în 2011, din septembrie în decembrie, avusesem o perioadă fructuoasă în acest sens, nu doar pe jos, atenție, și apoi mai călătorisem puțin prin 2012, în martie, pe 12 mai în Herăstrău pe larg, în noiembrie; mă luasem cu alte probleme ale vieții și după 2012, afară de oareșce umblări pe jos prin București în 2013, cu alte greutăți ale vieții, și pe 8 septembrie 2015, sau câteva drumuri pe jos între Dârmănești și Pitești în 2013 și iulie 2016, plus ieșirea din noaptea de Anul Nou 2013, dincolo de Pădurea Trivale, în general NU mai făcusem pleiade de kilometri pe jos.
Sigur, organismul și-a păstrat sprinteneala și capacitatea de pași largi de-a lungul anilor, plus alergarea de acasă la serviciu (nu în toate zilele), dar părea că am înmormântat-o cu drumețiile.
O dorință a mea fusese, în 2011-2012, să merg pe șoseaua veche spre București la o distanță îndeajuns de mare cât să pot vedea cât mai de departe stâlpul mare din câmp, de la fosta CET Sud 2 Pitești, apoi să vin peste Autostradă și înapoi spre Pitești, dinspre departe, tot spre partea cu stâlpul. Aș fi vrut în martie 2012, dar taman atunci am fost invitat la primul interviu din viață, așa au venit alte priorități, nici nu eram pe banii mei, dar acum, pe 1 decembrie 2016, voiam în sfârșit s-o pornesc într-acolo, spre câmpie.
O să vedem cum ceața nu m-a lăsat să văd de departe stâlpul, și nu doar acum, pe 1 decembrie, dar de fost tot am fost departe pe coclauri noi.
Acest drum a venit, așadar, ca o trezire la drumeție a organismului după multă pauză. Grație sprintenelii și spiritului de mișcare întreținut în timp, am putut face kilometri mulți chiar și așa, cu prețul durerilor musculare de rigoare.
În noaptea de 1 decembrie nu am dormit, am plecat nedormit la drum din casă, mi se pare că fără bagaj prealabil (doar cu plasa), sau dacă da, atunci cu ceva apă la mine, câteva fructe (mere) și bani ca să mai pot cumpăra de pe drum. Sigur că puteam să iau doar plasa și-apoi mâncarea să o cumpăr pe parcurs, pe drum, pe vremea rece nefiind nevoie, până la un punct, să bei zdravăn apă.
Acum drumețeam pe banii mei și puteam lua hrană fără să consum ce-i al altcuiva și fără să trebuiască să cer o voie imposibilă de la altcineva, să îmi dea bani de drumeție inedită.
La șase și ceva dimineața, nu țin minte ora, am plecat de acasă. Era ceva mai devreme decât în 2011.
Era ceață în atmosferă, un cer ca și înnorat (de la ceață) și începea să se lumineze, când mergeam pe Podul Viilor ca să intru pe Șoseaua Veche. Am trecut și obștescul pod peste Râul Doamnei de acolo și am intrat în Ștefăneștiul care vine la rând.
Mă încerca o părere de rău că plec așa, în loc să merg la București ca să văd încă o dată în viață (după zăpada din 2014) defilarea de acolo, acum avioanele putând zbura. Dar mergeam mai departe sub luminarea mohorâtă, sperând să se mai ridice ceața ca să pot vedea în voie stâlpul.
Dacă nu am plecat din start cu pas iute, treptat pe drum el s-a rapidizat, s-a dezghețat, așa că mai încolo aveam să merg cu șapte-opt kilometri pe oră pe jos, înghițind kilometrii de pe borne.
Succesiunea localităților de pe DN7 am mai pus-o scrisă la alte drumeții - Ștefăneștiul cu subcomponentele sale, Călineștiul așijderea, Topoloveniul la rând... Țineam minte de prin 2003 un indicator cu „București 112” după Râul Doamnei, lângă Ștefănești, între timp dispărut, și după încă niște drum, mai în față, am văzut adevărata primă piatră kilometrică de pe șosea, cea cu 111.
O vreme, m-a bântuit părerea de rău că nu merg la București la defilare, dar rezistam ispitei să mă întorc în Pitești ca să iau microbuzul pentru București, și s-a luminat de tot între timp, a dat și soarele, însă stâlpul era tot în ceață, abia îl vedeam.
Mă gândeam la următoarea joi de 1, din iunie 2017, și îmi imaginam pe unde oi fi atunci, cum o să fie vremea (dacă tot cu soare, căldură afară), căci cu frunze verzi sigur avea să fie și, desigur, mă imaginam amintindu-mi de 1 decembrie 2016. Ce a fost până la urmă în joia cealaltă, am și văzut între timp.
Kilometrii scădeau unul după altul în ritm rapid, cam la opt minute unul, și am ajuns și sub sută; a venit și vremea Topoloveniului, iar mai încolo este o biserică frumoasă; vine și Leordeniul. Era prima dată în viața mea când luam pe larg șoseaua veche la pas, mai călătorisem pe ea cu transportul în 1994 și 2003, puțin cu bicicleta în iulie 2004, puțin pe 18 martie 2012, prin Ștefănești, după prima invitație la interviu.
Eram dezamăgit că nu mă lasă ceața să văd stâlpul, atomsfera era încărcată, adevărul este că în perioada asta din an (noiembrie/decembrie) este epidemie de ceață la câmpie, și prin 2011 era așa.
După Leordeni vin ultimele localități argeșene, nu le mai zic aici numele, că-s prin alte locuri, apoi județul Dâmbovița, de unde stâlpul ar fi trebuit să se abia vadă, subțire și departe, de-acum în județ străin, dacă observatorul este în Dâmbovița.
La un moment dat, nu țin minte locul, am cumpărat pâine de la un magazin și-am stat un timp jos în soare pe o bancă, aproape de o școală parcă; vreo 30 de kilometri de casă să fi fost, am mâncat din pâine și m-am hrănit. Știu sigur c-am avut mere la mine peste zi.
Făceam drumul către Găești. Dar de la intrarea în județul Dâmbovița încă mai este destul de mers pe jos până acolo, nu-i la o aruncătură de băț zăbavă distanță, cum ar spune poporul: e la doi pași. Nu. Sunt aproape zece kilometri numai până la intrarea rutieră, iar până-n miez (după kilometrul 73), și mai și. Mai sunt unele localități dâmbovițene (sate) până acolo.
Mă gândeam pe parcurs s-o iau la un moment dat la dreapta, spre autostradă, părăsind șoseaua veche, dar am amânat sistematic, o să vedem pe unde am ieșit în sfârșit.
Soarele era sus pe cer. Era puțin mai rece decât în 2011, însă tot cu plus la temperaturile maxime, și la urma urmei, cu tot cu ceața din zare, cer frumos, ca în 2011. Cele două joi consecutive de 1 decembrie, 2011 și 2016, la drum lung pe jos, au semănat mult.
Am ajuns și la Găești, cu soarele trecut de mijlocul cerului, am depășit pe jos kilometrul 73 și intersecția cu șoselele spre Târgoviște (DN72) și Ploiești (tot aia, continuă de la Târgoviște încolo), și mai departe, spre câmpia de după. Găeștiul se mai întinde o vreme înspre acolo, până după kilometrul 71, când depășim și perimetrul fabricii Arctic.
Am mers până la borna cu kilometrul 70, dincolo de ieșirea din Găești, puțin înaintea ei fiind, la dreapta spre Autostradă, DC401, pe care am luat-o apoi.
Stătea o mașină de Poliție la pândă, dar nu mi-au zis nimic.
Era deja după-amiază și eu am luat-o pe jos pe drumul comunal pomenit adineauri, spre satul Merii. Se trece pe la Halta Găești Sud până acolo. Pentru mine locul era complet nou, urmau coclauri pășite în premieră. Am mers printre casele dâmbovițene ale oamenilor prin Merii, Chirca, Mogoșani... Drumul nu prea se ducea drept spre autostradă, pe urmă m-am abătut din localitate, căutând să ajung mai pe drepte peste Autostradă, pe un pod, în partea cealaltă, cred că am mai trecut și prin Poroinica și Puțu cu Salcie, dar în mod sigur a trebuit să părăsesc DJ-ul acela, că NU mă ducea la Autostradă.
Cred că am mai mers pe Drumul Comunal 75 și-apoi prin zona de câmp paralelă cu malul Argeșului, între Balastiera Fusea și Zăvoiu. Am trecut pe lângă doi oameni bătrâni cu căruța, cărora le-am dat câte un măr la cerere, atunci când i-am salutat. Am cam rătăcit ceva vreme până să găsesc un drum spre un pod peste Autostradă. Era după-amiază însorită cu temperatură rezonabilă.
Trebuie c-am trecut cumva pe lângă satul Zăvoiu și apoi pe un drumeag cu pod peste râul Argeș, ce apoi traversează Autostrada pe pod după kilometrul 67, văzubil de pe pod, și-apoi intersectează DC77 între Stavropolia (est) și Coada Izvorului (vest), unde am ajuns.
La Coada Izvorului mi-am luat de mâncare de la chioșc. Începea cu-adevărat marea aventură a întoarcerii la Pitești pe câmp.
Mai departe se intersectează DN61 care ajunge pe la Petrești (leagănul întâiei chimiste a patriei socialiste), drumul leagă Ghimpații de Găești; mai sunt și-alte drumuri pe-acolo, de pildă DJ611 de-am mers pe el în vara lui 2018 (toate la timpul lor) și DC89.
De aici încolo, istoria exactă a drumurilor pe care le-am umblat se pierde. Cum drumurile de pe-acolo NU duceau drept spre Pitești, dar eu eram preocupat de direcția asta, am recurs la metoda naturală a mersului pe câmp, pe unde puteam, trecând cu siguranță și pe la Puntea de Greci și-având apoi de-a face cu râul Neajlov, pe câmp.
A fost o mare aventură de mers pe jos pe câmp. Am avut de traversat șanțuri apoase repetate, cum treceam unul, cum dădeam mai încolo de altul; într-un rând mi-am aruncat bagajul pe malul celălalt, m-am dat înapoi să-mi fac avânt și-am sărit cu fuga; în altă parte, era iarbă acvatică și-am sărit cu dibăcie pe ea, din pas în pas, trecând astfel acel vad; trebuia să pândesc locuri subțiri de trecut apa. Apa asta apărea de sâcâitor de multe ori în fața mea. Era și mult câmp larg; câțiva oameni în depărtare; încă aveam pasul iute, dar fără a alerga, m-am axat pe pași la acest drum; am mers, soarele cobora spre apus, mai pe-ncolo era un cioban cu animale în câmp și eu urcam pe un dâmb, ferindu-mă de el, și-am stat un timp întins acolo sub cer.
Se poate c-am trecut și pe lângă Morteni în timpul ăsta, și frontiera înapoi în Argeș pe nevăzute, în câmp, poate între Nejlovelu și Mavrodolu, dar drumurile de acolo NU au direcția directă spre Pitești, așa că preferam să mă feresc, alegând calea naturală a mersului la pas pe câmp. Fiind 1 decembrie zi scurtă, doar douăzeci de zile până la cea mai scurtă, soarele nu avea cum să nu dispară de pe cer, la urma urmei. Rămânea să mă orientez după luminozitatea îndepărtată a cerului, lumina artificială a Piteștiului proiectându-se de departe pe-un cer nelimpede.
* Mai am niște amintiri nelămurite, posibil din drumeția asta din decembrie 2016 sau din următoarea, cum mergeam pe jos sub stele pe un drum de pământ glodos, stresat de mocirla de pe jos, și apoi cum am intrat într-un sat, venind din câmp, și pe cer se vedeau stele; știu sigur că era întuneric complet, seară, se întunecase deja și nu știam cum se numește satul. Dar dacă erau stele, trebuie să fi fost tot acum, pe 1 decembrie, mai degrabă decât în următoarea drumeție.
*
Cu siguranță am ajuns destul de departe de autostradă. Cum se întuneca, am trecut și printr-o pădurice de câmpie; Luna era subțire la orizont, aproape și ea de apus, și am pozat-o puțin, până să o înghită norul de la orizont. Am ajuns undeva în grădina unor oameni, trecând peste sârma ghimpată, și a trebuit să mă duc mai departe înspre ce credeam că-i nordul, ca să nu ajung direct printre ei. Mai țin minte cum m-am strecurat, înainte de asta, prin niște tufișuri care răspundeau într-un drumeag, așadar descurcându-mă cu vizibilitatea pe lumină foarte puțină.
Pe urmă, mai încolo în câmp, când deja se întunecase complet, a venit o învârteală est-vest, sau așa credeam eu, la apus consideram că se văd luminile Costeștiului; când încă nu apusese soarele, căutam în zare să văd dacă nu se zăresc mașinile de pe autostradă, dar fără succes. Eram departe.
În zare, lumina Piteștiului pe cer, iar departe în spate, altă lumină pe cer, am presupus-o a fi a Bucureștiului, și date fiind depărtările, chiar cred că ea a fost.
Când mă învârteam est-vest, era altă pădure în fața mea, iar în stânga, spre ce credeam că-i autostrada, se vedea o construcție ca un fel de depozit. O fi fost Saris Com.
Apoi am găsit un drum de pământ, DJ702A (în zonă mai este DC96B), dar era mocirlos și m-a deranjat mult faptul că nu este drum îngrijit; l-am numit glodoșenie, un cuvânt care-avea să rămână caracteristic pentru astfel de drumeaguri întâlnite în drumețiile următoare. Părea să aibă direcție bună; mai în față, a răspuns într-alt drum, DJ508, cu indicatoare pentru Teiu și Pitești.
Dacă acolo am ajuns, am luat-o în dreapta spre ce indica el a fi Piteștiul. Mă așteptau câțiva kilometri de răbdat în câmp până la... Furduești, unde trăia familia de origine a lui tanti Mariana, o doamnă din București pe care o cunosc. Până acolo, mulți stâlpi electrici pe marginea drumului, luminile unei... balastiere pentru Neajlov, cred, mi se pare că zăream și niște dispozitive ca niște cilindri groși, și câte-o mașină pe drum. Era întuneric de tot, nu tu soare, nu tu lună.
Până la urmă, am dovedit distanța asta și-am trecut cu răbdare și prin Furduești; spre capătul satului, obosit, am stat puțin cu palmele pe genunchi, conștient că-mi fac rău dacă stau jos. Am văzut o curte unde spațiul dintre două case era frumos colorat a lumină (NU ornamente de Sărbători), când mergeam prin sat. Dincolo de Furduești, nu am ieșit imediat pe autostradă, ci am continuat pe DJ508 pe lângă Faurecia. Ieșirea imediată ar fi fost pe DC104, am făcut-o altă dată, am scris. Când eram pe la Faurecia, a trebuit să am grijă să nu-mi pierd o mănușă, parcă.
Și am traversat Autostrada în partea cealaltă spre Căteasca. Asta între kilometrii 95 și 94. La ce târziu se făcea, și eu neavând stare să forțez nota cu alergatul, am intuit bine c-aveam să mă întind dincolo de miezul nopții, depășind cadrul de 1 decembrie. În fine, măcar să-mi revină peste o sută de kilometri până la miezul nopții, să zic că și-așa joia de 1 decembrie 2016 este peste joia de 1 decembrie 2011, cu noul cel mai lung drum pe jos din viața mea.
Înainte de podul peste Autostradă, se intră în DJ703B, cu care se trece efectiv, iar de la Căteasca, stânga spre Pitești pe DJ702G, de care-am mai scris.
Și am continuat mersul pe jos. De la Căteasca la Coșeri, pauză de natură; mai departe până la Cătanele, iar pauză de natură cu întuneric. Oboseala și întunericul ăsta mă incomodau, aveam o stare specială de epuizare, dar trebuia să mă țin și să duc drumul la capăt. În fine, după Cătanele vine Recea, pe porțiunea asta mai fusesem în noiembrie 2011, și ca în noiembrie 2011, am traversat la pas Șoseaua de Centură a Piteștiului la extremitatea ei de sud de legătură cu Autostrada, apoi la pas pe zona pre-autostradală care ține, în total, de sub kilometrul 107 (unde începe cu adevărat A1) până pe la 110, la capătul Prundului.
Pe kilometrii ăștia se întinde crema magazinelor periferice ale orașului Pitești: Jupiter City, Carrefour, Decathlon, Euromasterul, Toyota Shop (pe dreapta), METRO-ul, Royal Motors-ul, Germanosul (pe stânga) și alte sedii. Am răbdat și partea asta de drum, apoi am coborât în Prundu și după el, ca să merg prin locuri mai izolate, am luat-o la dreapta pe strada Lânăriei, apoi la nord pe Târgul din Vale, Costache Negri... în sfârșit, acasă la bloc m-am strecurat anevoie pe sub ușa din spate, ca să nu vin pe stradă prin față, că nu voiam să apară o mașină de Poliție care să mă ia la întrebări chiar acolo, la sfârșit, și-am fost noaptea în casă, pe 2 decembrie. După ora 2 cred că era.
S Health-ul a numărat vreo 116 kilometri, ceva de tipul 103 pe 1 decembrie și restul pe 2, în cam 20 de ore de drum. Joia de 1 decembrie 2011 fusese depășită de joia de 1 decembrie 2016.
Am avut dureri musculare puternice, dar nu m-am oprit din drumețit. Au mai fost kilometri.
Dimineața pe 2 am mers la serviciu, dar m-am mișcat greu prin oraș, și parcurgerea scărilor era o problemă, cu ținut de balustradă.
******** ******** ******** *********
Așa a ieșit noul cel mai lung drum pe jos din viața mea, cu altă Zi Națională și ceva pe deasupra.
Comentarii
Trimiteți un comentariu