Până și drumul ăsta și-a căpătat perechea.
La o săptămână după prima dată.
În duminica de 23 iulie 2017, m-am întors nemulțumit de faptul că nu am mai prins loc la microbuzul de întoarcere din Brașov și-am vrut să revanșez acest drum pe jos, punându-i pereche în următorul sfârșit de săptămână.
Așa că în dimineața sâmbetei de 29 iulie, poate ceva mai devreme (înainte de ora șase) față de cealaltă sâmbătă, cu rucsacul aprovizionat, inclusiv cu vesta, dar fără umbrelă, am plecat iar pe jos pe DN 73.
Era tot rost de zi cu soare, avea însă să fie ceva mai puțin cald decât pe 22, și am trecut Podul Viilor ca să încep altă pleiadă de mulți kilometri care era menită să se termine cu mai mult succes.
Și luna avea să fie oarecum pe cer pentru o parte din noaptea de sâmbătă spre duminică, în creștere, în fapt în aceeași fază ca la al doilea drum pe jos către Craiova.
Și am luat-o la pas repede, întâi pe prea bine cunoscuții kilometri dinspre Piscani, devreme dimineața. Am trecut prin zonele Mărăcineni și Micești, cu dificultățile de rigoare ale drumului cu pavaje interstițiate, unde trebuia să am grijă să nu-mi prind călcâiele; soarele se ridica iar, iar aproape de Piscani am ieșit prima dată sub drum, în iarbă, să primenesc organismul.
Când treceam prin Piscani, mă gândeam să nu mă reîntâlnesc cu nenea Cristi, vecinul meu care mă văzuse de pe motoretă rândul trecut; de asemenea mă mai gândeam la o livrare prin Fan Courier care ar fi urmat, numai că ea nu avea să se facă sâmbăta. Am trecut mai departe prin zona Clucereasa - Cișmea - Dealu Frumos - Livezeni spre Stâlpeni, fără să îl mai văd pe nenea Cristi, și kilometrii treceau unul câte unul, pasul meu fiind iute; de la Stâlpeni încolo, tot mai sus soarele, dar acum și drumul era deja unul cunoscut.
Zonele cuvenite, Ogrezea-Rădești-Valea Popii-Mihăești-Rudeni, pădurea aceea, apoi Furnicoșii și Lăzăreștii; soarele pe cer, kilometrajele eronate spre Brașov, din loc în loc, și într-unul din sate erau niște copii la margine de drum, am fost întrebat așa: „Un' te duci, nebunule? Nebunule!”, dar nu am spus nimic și-am pășit iute mai departe. Kilometrii spre Brașov scădeau, cam greu, dar inerent, cu timpul, și se duceau către 100, iar la vremea cuvenită, pe la Schitu Golești-Costiță-Loturi, chiar și sub sută, eu reajungând în zona aceea de la sud de Câmpulung.
Nu sunt departe nici ruinele castrului roman Jidova (nu Jidava).
De data aceasta, căldura era mai blândă decât pe 22 iulie, dar precis NU mai luasem ciocolată topibilă în rucsac, după ce pe 22 iulie trebuise literalmente să-mi sug Snickers-ul cu tot cu plasticul de ambalaj. Pe undeva lângă o linie de cale ferată, în preajma kilometrului 92 Brașov cred, m-am dus iar în verdeață ca să descarc organismul.
Cunoscuta zonă de pădure pe partea stângă, înainte de zona orășenească propriu-zisă a Câmpulungului, apoi am reintrat în oraș, bineînțeles m-am despărțit iar de cursul firesc al DN 73, luând din nou hrană de la magazin și revăzând centrul înțesat cu oameni al orașului; acum, însă, nu se mai înnora înspre munte.
Și munții încep să se vadă frumos abia când suntem în Câmpulung, până acolo avem de răbdat dealurile.
Acum sau la prima drumeție, parcă am luat și ceva de patiserie de la un chioșc.
Am regăsit drumul spre Brașov, ca în rândul trecut, având rucsacul serios încărcat, mai ales cu fructe (merele fiindu-mi preferate) și litri de apă, și am ieșit pe la Pietroasa - Valea Mare-Pravăț, unde drumul era în piuneze; dar era soare acum, nu mai ploua. Cerul era frumos și era și ceva mai devreme decât în rândul trecut.
Am retraversat localitățile astea, dincolo de care am spus că încep serpentinele care duc spre Mateiaș (asta în primă fază, că apoi vine frumusețea cea mare). Niște oameni ieșeau veseli din pădure și urcau într-o mașină cu număr bulgăresc, în fața mea, când mergeam spre Mausoleu. Cred că la prima drumeție - mi-amintesc că soarele era mai înaintat pe cer - mi-am luat de ma magazinul Mausoleului o doză de suc de 330 de mililitri; acum, pe 29 iulie, cu temperatură plăcută, nederanjantă, se vedeau frumos munții și cerul, și nici picătură de ploaie.
Trec Mateiașul și încep coborârea pe kilometrii serpentinați de dinaintea Dragoslavelor, unde se deschide crema munților de pe Culoarul Rucăr-Bran; mai încolo, la o margine de drum, o doamnă țigancă mă întreabă unde merg și se miră când spun că mă duc pe jos la Brașov, că asta vreau; „Poate te omoară careva!”, dar îi zic că nu este prima dată (când fac asta) și se liniștește. Mai departe, iar Dragoslavele.
Vine seara și pentru ziua asta, iar între Dragoslavele și Rucăr oamenii se strâng la restaurant pentru o petrecere, precis una dintre nunțile făcute imediat înainte de Postul Adormirii Maicii Domnului, un lucru întâlnit în ultimul sfârșit de săptămână dintr-o lună iulie.
Trec și prin Rucăr, unde în anul 1998 ajungea un autobuz care pleca tocmai de la București-Militari; este seară în toată regula, soarele o să apună. Urc mai departe, la capătul Rucărului este o biserică frumoasă, cred că tot din lemn; sunt tot soiul de case și de pensiuni, dar misiunea mea este pe jos.
Când treceam prin zona Dragoslavele-Rucăr, acum ori prima dată, niște oameni care stăteau la taifas la un local din dreapta drumului m-au luat în seamă și răspunsul meu cu Brașovul pe jos i-a înveselit puțin.
Pe la Podu Dâmboviței în sat, precis reintru la chioșcul acela de unde-mi mai luasem mâncare sâmbăta trecută; reaprovizionat, continui drumul spre falia Dealul Sasului, unde în săptămâna de dinainte se petrecea într-o casă mare. Se întunecă, dar în zonă, săptămâna asta, este suspect de liniște.
Și totuși, în prima parte a nopții, Luna o să fie pe cer. O să fie mai puțin întuneric decât prima dată. Sunt la kilometrii 80 și ceva (dinspre Pitești) și mai încolo o să ajung și la Valea Urdii, ultimul sat argeșean și cel lângă care luna trecută au murit câțiva militari, căzând în prăpastia de sub parapetul pietros de mică înălțime, care acum va fi luminat de lună.
În zona cu perimetrul Dealului Sasului, în amurg, mă uitam înapoi spre munți și, având în cap o melodie din ciclul medieval „Codex Callixtinus”, anume Jocundetur et letetur, am văzut o imagine maiestuoasă a unuia dintre munții înalți de la vest, era unul din cei mai înalți munți din zonă (nu Piatra Craiului, ci în direcția opusă spre sud-vest, și avea un perete pietros care domina prin înălțime. Precis era mai departe de Rucăr, și nu știu dacă este văzubil dinspre Pitești. Poate că avea legătură cu Masivul Iezer-Păpușa.
Pe la kilometrul 88, nu mai intru pe panta unde m-am pseudo-odihnit data trecută. Poate că drumul ăsta nu mă mai culc nicăieri, sau oricum nu aici, mai încolo. Revăd Valea Urdii, iar când urc pe lângă creasta pietroasă de după, în lumina lunii dinspre orizont, natura arată frumos și încerc să pătrund frumusețea clipei și-a locului unde sunt.
Trec pe lângă prăpastia cu pricina, lumina lunii încă atingând pădurea; într-adevăr, sunt cam mulți metri în jos, iar un rostogol puternic cu mașina era în stare să ucidă oameni. Mai în față, poiana și viitoarea graniță cu Ardealul, pardon, Fundata la orizont.
Nu știu cât este ceasul când trec în Brașov. Pe la Fundata, iar puțină teamă de a întâlni oameni pe drum, dar trec dincolo fără probleme. Și pe-aici sunt soi de soi de case de cazare, iar la capătul Fundatei este acea deschizătură prin care se pot vedea lumini de foarte departe (între timp, Luna dispare).
Și reiau coborâșul cel treptat și întins. Fie în Fundata, fie mai încolo pe la Drumul Carului, mai fac un popas șezând la margine de drum. Somnul mă bate la cap.
În fine , trec de piatra cu kilometrul 100 (față de Pitești) și aproape de cea cu 101, la o curbă coborâtoare, decid să ies din drum pe-un drumeag lăturalnic ce trece printr-o pădure, în vârful pantei muntelui respectiv, ca mai încolo să mă culc o vreme pe jos. Cred că am mers două-trei sute de metri sub copaci până să mă pun jos; e noapte în toată regula, iar dedesubt este un sat și se aud câini.
Pun rucsacul pe pământ, jos, și capul pe el, închizând ochii. Câinii latră, dar este diferență de altitudine. Piatra Craiului este în vecinătate, dar este și întunericul nopții.
Nu adorm. Este o semi-ațipeală, nu pierd conștiența nicio clipă (din ce-mi aduc aminte), iar gândurile sunt învălmășite, în starea în care sunt.
Nu cred că am stat o oră întreagă. Mă ridic și ies înapoi în drum, reluând coborâșul și apropiindu-mă de Moieciu, unde coborârea din munți se termină.
Dar este mai devreme decât în noaptea de duminica trecută. Și ziua a mai scăzut, dar sigur și ceasul este mai mic, că m-am mișcat mai repede. Însă febra musculară tot nu m-a iertat și picioarele mă dor, fie că sunt între kilometrii 103 și 104, la ultimul coborâș, fie gata jos în Moieciu.
Că este mai devreme și noapte încă în toată firea se vede și mai încolo, spre Bran, de unde prima dată dădeau zorile când eram acolo. Merg greu, kilometru cu kilometru, dar sunt în Bran, aproape de Pârâul Turcul din stânga (credeam că asta-i Dâmbovița, când eram mai mic), fac un popas de stat jos și un tânăr nocturn de pe stradă pare să se uite uimit la mine. Poate fi fascinant să treci prin Bran sub întunericul nopții, în pustietate, când ziua sunt atât de mulți oameni acolo. Plec mai departe, trec și de Castel și la intersecție dau peste un afiș pe care scrie „motocilcete” (!).
E tot întuneric, încă nu-i lumină la orizont. Continui cu kilometrii și cu drumul prin Tohanu Nou și gândurile mele. Totuși, noaptea nu poate să mai țină mult și începe, treptat, luminarea.
Acum, în zori, pe drumul cel stricăcios dinspre Râșnov, cu multiplele peticeli și opriri semaforizate ale mașinilor ba pe dreapta, ba pe-a inimii, somnul mă ispitește iar. Se luminează, merg înainte și mi-e somn din mers. Închid ochii mergând; la un moment dat, organismul tresaltă, a incompatibilitate între ațipeală și mers. Acum când ajung mai aproape de Râșnov, abia se luminează, de unde data trecută soarele era deja răsărit. Până la urmă, redepășesc intersecția spre Pârâul Rece și-ajung a doua oară pe jos în Râșnov, unde stau jos pe bancă în lumina zorilor, și, închizând ochii cu poftă, simt c-aș cădea repede într-un pui de somn, cu capul în palme.
Nu am ce face, trebuie să mă țin puternic și să duc la capăt drumul fără alt somn, mai ales în acel loc public. Mă mai hrănesc din rucsac, cred, și arunc la coș ce nu mai este de folos, astfel mai ușurând povara din spate. Traversez Râșnovul; până la urmă, soarele răsare.
În față mai este Cristianul. Fie aici între ele, fie după Cristian, dar când deja este soare, mă culc lângă un tufiș din afara șoselei, să mă mai ușurez culcat și să mă odihnesc; mă murdăresc în niște scârnă de pasăre (ăsta-i adevărul, o drumeție trebuie asumată cu orice latură).
După ce dau ochii cu soarele, somnul dispare - soarele are un asemenea efect, să alunge somnul. Ispita ține o dată cu îngemănarea noapte-zi. Merg greu prin Cristian, fiind cu tolba încărcată de kilometri, dar reies în câmpul acela care duce mai departe spre Brașov.
Este soare, dar categoric mai de dimineață decât era pe 23 iulie. Fac cu răbdare acești ultimi kilometri, așteptând să revăd intrarea de oraș martir a Brașovului și borna cu 128, și le văd.
Mai încolo, în segmentul care mă mai desparte de intrarea dinspre ELIANA, văd lângă marginea stângă a drumului un cadavru de câine mare și flocos, precis proaspăt mort, că nu era înmuscoșat atunci. Îl trag de coadă ca să rămână în șanț, alături jos, nu acolo, pe asfalt în șosea. Poate că fusese ucis înadins și lăsat acolo, că aia nu-i zonă de promenadă cu animale, e încă departe de orice perete de bloc din Brașov.
Rabd ultima parte și reintru pe jos în Brașov pe lângă... ELIANA. Mă duc mai departe spre zona Autogării Bartolomeu, pe alt drum decât ce apucasem pe 23, și o doamnă mă roagă să merg puțin pe lângă ea din cauză că erau niște câini agitați pe acolo. Este opt și ceva dimineața când sunt la Bartolomeu, dar nu stau mult locului, vreau să prind din Sfânta Liturghie la biserica din lemn a unității militare de pe strada Mihai Viteazul. Este Academia Forțelor Aeriene „Henri Coandă” și biserica frumoasă este pentru Sfinții Apostoli Petru și Pavel.
La slujbă părintele îl pomenește pe Înaltpreasfințitul Părinte Laurențiu (Streza).
La sfârșitul slujbei, un băiat brașovean este darnic cu mine și se bucură să afle că am venit din Pitești în Brașov fiindcă am vrut, că-mi place să călătoresc și să vin la Brașov (dar nu zic că am făcut drumul pe jos).
De aici, mai am timp până spre ora două după prânz ca să mă mai plimb prin Brașov până în Piața Sfatului (a doua oară în viață) și până pe la Biserica Neagră. Până acolo, trec prin centrul orașului, cu pași lărgiți - nu prea se mai simte oboseala de cu noapte. Este și de urcat pe străzi.
Într-un parc, aproape de Primărie, erau niște mirese.
Cred că mi-am luat ceva covrig de mâncat cât am stat iar jos în Piața Sfatului (fusesem prima dată acolo în Lunea Rusaliilor, dar NU pe jos din Pitești), apoi m-am plimbat puțin pe lângă biserica neagră a luteranilor din Brașov. Și înapoi pe jos spre zona cu autogara.
Parcă am fost și pe Strada Lungă.
Oricum am călcat pe larg pe strada asta, în călătoriile pe care le-am făcut la Brașov din 2011.
La Autogară, prind la timp loc în autobuzul (era mai mare) care trebuie să ne ducă spre Pitești, și stau la geam în spate, la ultimul rând de banchete. Mai adorm pe drum.
Seara sunt înapoi în casă.
Cu tot cu cât am mers peste zi prin Brașov, cred că am ajuns la 140 de kilometri în 32 de ore (din care tăiem statul la Sfânta Liturghie și în Piața Sfatului, chiar restul de popasuri).
****** ****** ****** ******
Așa am făcut drumul al doilea pe jos din Pitești în Brașov, repede după primul, dar ceva mai bine elaborat decât primul.
La o săptămână după prima dată.
În duminica de 23 iulie 2017, m-am întors nemulțumit de faptul că nu am mai prins loc la microbuzul de întoarcere din Brașov și-am vrut să revanșez acest drum pe jos, punându-i pereche în următorul sfârșit de săptămână.
Așa că în dimineața sâmbetei de 29 iulie, poate ceva mai devreme (înainte de ora șase) față de cealaltă sâmbătă, cu rucsacul aprovizionat, inclusiv cu vesta, dar fără umbrelă, am plecat iar pe jos pe DN 73.
Era tot rost de zi cu soare, avea însă să fie ceva mai puțin cald decât pe 22, și am trecut Podul Viilor ca să încep altă pleiadă de mulți kilometri care era menită să se termine cu mai mult succes.
Și luna avea să fie oarecum pe cer pentru o parte din noaptea de sâmbătă spre duminică, în creștere, în fapt în aceeași fază ca la al doilea drum pe jos către Craiova.
Și am luat-o la pas repede, întâi pe prea bine cunoscuții kilometri dinspre Piscani, devreme dimineața. Am trecut prin zonele Mărăcineni și Micești, cu dificultățile de rigoare ale drumului cu pavaje interstițiate, unde trebuia să am grijă să nu-mi prind călcâiele; soarele se ridica iar, iar aproape de Piscani am ieșit prima dată sub drum, în iarbă, să primenesc organismul.
Când treceam prin Piscani, mă gândeam să nu mă reîntâlnesc cu nenea Cristi, vecinul meu care mă văzuse de pe motoretă rândul trecut; de asemenea mă mai gândeam la o livrare prin Fan Courier care ar fi urmat, numai că ea nu avea să se facă sâmbăta. Am trecut mai departe prin zona Clucereasa - Cișmea - Dealu Frumos - Livezeni spre Stâlpeni, fără să îl mai văd pe nenea Cristi, și kilometrii treceau unul câte unul, pasul meu fiind iute; de la Stâlpeni încolo, tot mai sus soarele, dar acum și drumul era deja unul cunoscut.
Zonele cuvenite, Ogrezea-Rădești-Valea Popii-Mihăești-Rudeni, pădurea aceea, apoi Furnicoșii și Lăzăreștii; soarele pe cer, kilometrajele eronate spre Brașov, din loc în loc, și într-unul din sate erau niște copii la margine de drum, am fost întrebat așa: „Un' te duci, nebunule? Nebunule!”, dar nu am spus nimic și-am pășit iute mai departe. Kilometrii spre Brașov scădeau, cam greu, dar inerent, cu timpul, și se duceau către 100, iar la vremea cuvenită, pe la Schitu Golești-Costiță-Loturi, chiar și sub sută, eu reajungând în zona aceea de la sud de Câmpulung.
Nu sunt departe nici ruinele castrului roman Jidova (nu Jidava).
De data aceasta, căldura era mai blândă decât pe 22 iulie, dar precis NU mai luasem ciocolată topibilă în rucsac, după ce pe 22 iulie trebuise literalmente să-mi sug Snickers-ul cu tot cu plasticul de ambalaj. Pe undeva lângă o linie de cale ferată, în preajma kilometrului 92 Brașov cred, m-am dus iar în verdeață ca să descarc organismul.
Cunoscuta zonă de pădure pe partea stângă, înainte de zona orășenească propriu-zisă a Câmpulungului, apoi am reintrat în oraș, bineînțeles m-am despărțit iar de cursul firesc al DN 73, luând din nou hrană de la magazin și revăzând centrul înțesat cu oameni al orașului; acum, însă, nu se mai înnora înspre munte.
Și munții încep să se vadă frumos abia când suntem în Câmpulung, până acolo avem de răbdat dealurile.
Acum sau la prima drumeție, parcă am luat și ceva de patiserie de la un chioșc.
Am regăsit drumul spre Brașov, ca în rândul trecut, având rucsacul serios încărcat, mai ales cu fructe (merele fiindu-mi preferate) și litri de apă, și am ieșit pe la Pietroasa - Valea Mare-Pravăț, unde drumul era în piuneze; dar era soare acum, nu mai ploua. Cerul era frumos și era și ceva mai devreme decât în rândul trecut.
Am retraversat localitățile astea, dincolo de care am spus că încep serpentinele care duc spre Mateiaș (asta în primă fază, că apoi vine frumusețea cea mare). Niște oameni ieșeau veseli din pădure și urcau într-o mașină cu număr bulgăresc, în fața mea, când mergeam spre Mausoleu. Cred că la prima drumeție - mi-amintesc că soarele era mai înaintat pe cer - mi-am luat de ma magazinul Mausoleului o doză de suc de 330 de mililitri; acum, pe 29 iulie, cu temperatură plăcută, nederanjantă, se vedeau frumos munții și cerul, și nici picătură de ploaie.
Trec Mateiașul și încep coborârea pe kilometrii serpentinați de dinaintea Dragoslavelor, unde se deschide crema munților de pe Culoarul Rucăr-Bran; mai încolo, la o margine de drum, o doamnă țigancă mă întreabă unde merg și se miră când spun că mă duc pe jos la Brașov, că asta vreau; „Poate te omoară careva!”, dar îi zic că nu este prima dată (când fac asta) și se liniștește. Mai departe, iar Dragoslavele.
Vine seara și pentru ziua asta, iar între Dragoslavele și Rucăr oamenii se strâng la restaurant pentru o petrecere, precis una dintre nunțile făcute imediat înainte de Postul Adormirii Maicii Domnului, un lucru întâlnit în ultimul sfârșit de săptămână dintr-o lună iulie.
Trec și prin Rucăr, unde în anul 1998 ajungea un autobuz care pleca tocmai de la București-Militari; este seară în toată regula, soarele o să apună. Urc mai departe, la capătul Rucărului este o biserică frumoasă, cred că tot din lemn; sunt tot soiul de case și de pensiuni, dar misiunea mea este pe jos.
Când treceam prin zona Dragoslavele-Rucăr, acum ori prima dată, niște oameni care stăteau la taifas la un local din dreapta drumului m-au luat în seamă și răspunsul meu cu Brașovul pe jos i-a înveselit puțin.
Pe la Podu Dâmboviței în sat, precis reintru la chioșcul acela de unde-mi mai luasem mâncare sâmbăta trecută; reaprovizionat, continui drumul spre falia Dealul Sasului, unde în săptămâna de dinainte se petrecea într-o casă mare. Se întunecă, dar în zonă, săptămâna asta, este suspect de liniște.
Și totuși, în prima parte a nopții, Luna o să fie pe cer. O să fie mai puțin întuneric decât prima dată. Sunt la kilometrii 80 și ceva (dinspre Pitești) și mai încolo o să ajung și la Valea Urdii, ultimul sat argeșean și cel lângă care luna trecută au murit câțiva militari, căzând în prăpastia de sub parapetul pietros de mică înălțime, care acum va fi luminat de lună.
În zona cu perimetrul Dealului Sasului, în amurg, mă uitam înapoi spre munți și, având în cap o melodie din ciclul medieval „Codex Callixtinus”, anume Jocundetur et letetur, am văzut o imagine maiestuoasă a unuia dintre munții înalți de la vest, era unul din cei mai înalți munți din zonă (nu Piatra Craiului, ci în direcția opusă spre sud-vest, și avea un perete pietros care domina prin înălțime. Precis era mai departe de Rucăr, și nu știu dacă este văzubil dinspre Pitești. Poate că avea legătură cu Masivul Iezer-Păpușa.
Pe la kilometrul 88, nu mai intru pe panta unde m-am pseudo-odihnit data trecută. Poate că drumul ăsta nu mă mai culc nicăieri, sau oricum nu aici, mai încolo. Revăd Valea Urdii, iar când urc pe lângă creasta pietroasă de după, în lumina lunii dinspre orizont, natura arată frumos și încerc să pătrund frumusețea clipei și-a locului unde sunt.
Trec pe lângă prăpastia cu pricina, lumina lunii încă atingând pădurea; într-adevăr, sunt cam mulți metri în jos, iar un rostogol puternic cu mașina era în stare să ucidă oameni. Mai în față, poiana și viitoarea graniță cu Ardealul, pardon, Fundata la orizont.
Nu știu cât este ceasul când trec în Brașov. Pe la Fundata, iar puțină teamă de a întâlni oameni pe drum, dar trec dincolo fără probleme. Și pe-aici sunt soi de soi de case de cazare, iar la capătul Fundatei este acea deschizătură prin care se pot vedea lumini de foarte departe (între timp, Luna dispare).
Și reiau coborâșul cel treptat și întins. Fie în Fundata, fie mai încolo pe la Drumul Carului, mai fac un popas șezând la margine de drum. Somnul mă bate la cap.
În fine , trec de piatra cu kilometrul 100 (față de Pitești) și aproape de cea cu 101, la o curbă coborâtoare, decid să ies din drum pe-un drumeag lăturalnic ce trece printr-o pădure, în vârful pantei muntelui respectiv, ca mai încolo să mă culc o vreme pe jos. Cred că am mers două-trei sute de metri sub copaci până să mă pun jos; e noapte în toată regula, iar dedesubt este un sat și se aud câini.
Pun rucsacul pe pământ, jos, și capul pe el, închizând ochii. Câinii latră, dar este diferență de altitudine. Piatra Craiului este în vecinătate, dar este și întunericul nopții.
Nu adorm. Este o semi-ațipeală, nu pierd conștiența nicio clipă (din ce-mi aduc aminte), iar gândurile sunt învălmășite, în starea în care sunt.
Nu cred că am stat o oră întreagă. Mă ridic și ies înapoi în drum, reluând coborâșul și apropiindu-mă de Moieciu, unde coborârea din munți se termină.
Dar este mai devreme decât în noaptea de duminica trecută. Și ziua a mai scăzut, dar sigur și ceasul este mai mic, că m-am mișcat mai repede. Însă febra musculară tot nu m-a iertat și picioarele mă dor, fie că sunt între kilometrii 103 și 104, la ultimul coborâș, fie gata jos în Moieciu.
Că este mai devreme și noapte încă în toată firea se vede și mai încolo, spre Bran, de unde prima dată dădeau zorile când eram acolo. Merg greu, kilometru cu kilometru, dar sunt în Bran, aproape de Pârâul Turcul din stânga (credeam că asta-i Dâmbovița, când eram mai mic), fac un popas de stat jos și un tânăr nocturn de pe stradă pare să se uite uimit la mine. Poate fi fascinant să treci prin Bran sub întunericul nopții, în pustietate, când ziua sunt atât de mulți oameni acolo. Plec mai departe, trec și de Castel și la intersecție dau peste un afiș pe care scrie „motocilcete” (!).
E tot întuneric, încă nu-i lumină la orizont. Continui cu kilometrii și cu drumul prin Tohanu Nou și gândurile mele. Totuși, noaptea nu poate să mai țină mult și începe, treptat, luminarea.
Acum, în zori, pe drumul cel stricăcios dinspre Râșnov, cu multiplele peticeli și opriri semaforizate ale mașinilor ba pe dreapta, ba pe-a inimii, somnul mă ispitește iar. Se luminează, merg înainte și mi-e somn din mers. Închid ochii mergând; la un moment dat, organismul tresaltă, a incompatibilitate între ațipeală și mers. Acum când ajung mai aproape de Râșnov, abia se luminează, de unde data trecută soarele era deja răsărit. Până la urmă, redepășesc intersecția spre Pârâul Rece și-ajung a doua oară pe jos în Râșnov, unde stau jos pe bancă în lumina zorilor, și, închizând ochii cu poftă, simt c-aș cădea repede într-un pui de somn, cu capul în palme.
Nu am ce face, trebuie să mă țin puternic și să duc la capăt drumul fără alt somn, mai ales în acel loc public. Mă mai hrănesc din rucsac, cred, și arunc la coș ce nu mai este de folos, astfel mai ușurând povara din spate. Traversez Râșnovul; până la urmă, soarele răsare.
În față mai este Cristianul. Fie aici între ele, fie după Cristian, dar când deja este soare, mă culc lângă un tufiș din afara șoselei, să mă mai ușurez culcat și să mă odihnesc; mă murdăresc în niște scârnă de pasăre (ăsta-i adevărul, o drumeție trebuie asumată cu orice latură).
După ce dau ochii cu soarele, somnul dispare - soarele are un asemenea efect, să alunge somnul. Ispita ține o dată cu îngemănarea noapte-zi. Merg greu prin Cristian, fiind cu tolba încărcată de kilometri, dar reies în câmpul acela care duce mai departe spre Brașov.
Este soare, dar categoric mai de dimineață decât era pe 23 iulie. Fac cu răbdare acești ultimi kilometri, așteptând să revăd intrarea de oraș martir a Brașovului și borna cu 128, și le văd.
Mai încolo, în segmentul care mă mai desparte de intrarea dinspre ELIANA, văd lângă marginea stângă a drumului un cadavru de câine mare și flocos, precis proaspăt mort, că nu era înmuscoșat atunci. Îl trag de coadă ca să rămână în șanț, alături jos, nu acolo, pe asfalt în șosea. Poate că fusese ucis înadins și lăsat acolo, că aia nu-i zonă de promenadă cu animale, e încă departe de orice perete de bloc din Brașov.
Rabd ultima parte și reintru pe jos în Brașov pe lângă... ELIANA. Mă duc mai departe spre zona Autogării Bartolomeu, pe alt drum decât ce apucasem pe 23, și o doamnă mă roagă să merg puțin pe lângă ea din cauză că erau niște câini agitați pe acolo. Este opt și ceva dimineața când sunt la Bartolomeu, dar nu stau mult locului, vreau să prind din Sfânta Liturghie la biserica din lemn a unității militare de pe strada Mihai Viteazul. Este Academia Forțelor Aeriene „Henri Coandă” și biserica frumoasă este pentru Sfinții Apostoli Petru și Pavel.
La slujbă părintele îl pomenește pe Înaltpreasfințitul Părinte Laurențiu (Streza).
La sfârșitul slujbei, un băiat brașovean este darnic cu mine și se bucură să afle că am venit din Pitești în Brașov fiindcă am vrut, că-mi place să călătoresc și să vin la Brașov (dar nu zic că am făcut drumul pe jos).
De aici, mai am timp până spre ora două după prânz ca să mă mai plimb prin Brașov până în Piața Sfatului (a doua oară în viață) și până pe la Biserica Neagră. Până acolo, trec prin centrul orașului, cu pași lărgiți - nu prea se mai simte oboseala de cu noapte. Este și de urcat pe străzi.
Într-un parc, aproape de Primărie, erau niște mirese.
Cred că mi-am luat ceva covrig de mâncat cât am stat iar jos în Piața Sfatului (fusesem prima dată acolo în Lunea Rusaliilor, dar NU pe jos din Pitești), apoi m-am plimbat puțin pe lângă biserica neagră a luteranilor din Brașov. Și înapoi pe jos spre zona cu autogara.
Parcă am fost și pe Strada Lungă.
Oricum am călcat pe larg pe strada asta, în călătoriile pe care le-am făcut la Brașov din 2011.
La Autogară, prind la timp loc în autobuzul (era mai mare) care trebuie să ne ducă spre Pitești, și stau la geam în spate, la ultimul rând de banchete. Mai adorm pe drum.
Seara sunt înapoi în casă.
Cu tot cu cât am mers peste zi prin Brașov, cred că am ajuns la 140 de kilometri în 32 de ore (din care tăiem statul la Sfânta Liturghie și în Piața Sfatului, chiar restul de popasuri).
****** ****** ****** ******
Așa am făcut drumul al doilea pe jos din Pitești în Brașov, repede după primul, dar ceva mai bine elaborat decât primul.
Comentarii
Trimiteți un comentariu