Da, cândva am făcut chiar și așa ceva.
Aici o să vorbesc despre drumeția care mult timp a fost cea mai lungă, în kilometri și-n orar, și pentru care o să călătoresc și mai jos în timp, până în anul 2003, când aveam treisprezece ani.
În 2003 când eram în clasa a șaptea, dăduse în mine pofta de mers pe jos prin locuri noi de unul singur, mai ales de alergare, atunci eram mai alergător, și-mi plăcea și ideea de a călători noaptea. Când eram în clasa a doua, am spus odată că atunci când mă fac mare vreau să fiu hoinar de noapte.
Îmi plăcea ideea de-a călători noaptea prin locuri iluminate artificial... În fine, mai târziu chiar am ajuns să văd astfel de lucruri.
În primăvara anului 2003, făcusem deja mai multe drumuri pe jos, inclusiv noaptea, și chiar și în noaptea de Înviere, pe mai mulți kilometri de depărtare, dar pe-astea trebuie să le documentez pe rând.
Ce o să spun aici o să aibă o legătură directă cu stâlpul de lângă Arpechim, de care am mai tot zis și prin alte locuri.
Începuse vacanța de vară dintre clasele a șaptea și a opta și, din 13 iunie, eram la Piscani.
Acolo stăteam vara în vacanță la țară.
Eram cu bunica. Tata mai venea pe la noi, dar când am făcut eu drumeția asta, el era singur la Pitești, pesemne. Eu credeam că s-a întors la București.
Joi, 19 iunie 2003, cu nori pe cerul serii, plănuiam ca mai târziu să fac o escapadă pe jos de noapte ca să ajung în Pitești, dincolo de cartierul Trivale, pe șoseaua aceea care urcă (la Smeura) ca să fiu dincolo de luminile Piteștiului, în sensul în care ele se văd noaptea dinspre Piscani. Dar aveam să ajung acolo prima dată altă dată...
Aveam două case în curte, ambele rudimentare, dar una mai nouă și alta mai veche. Eu cică se făcea că m-am dus să dorm în casa veche, după ora 10 seara, iar bunica era în casa principală și curăța cireșe la televizor. Ceasul de pe perete era trecut cu puțin de ora 10 și 25 seara.
Eu m-am furișat până la poarta casei și-am sărit-o. Apoi am luat-o pe drum pe sensul spre vale, cu vreo șapte sute de metri de mers - e vorba de DJ731 dinspre Domnești, iar valea este, după o coborâre de pantă - Piscaniul fiind sat cu deal -, intersecția cu DN73, la 12.7 kilometri de intrarea în Pitești de după Podul Viilor, aceea cu Calea București.
Eram axat mai mult pe alergare la 13 ani, așa că am ajuns jos mai degrabă cu fuga. Nu era prima dată pe jos până la Pitești, mai făcusem două, tot noaptea, în primăvară. Și cu întoarcere.
La drumețiile astea, particularitatea importantă era că, pe lângă că nici buletin n-aveam, mâncare de drum NU EXISTA, că nu avea de unde - nu doar că nu eram pe banii mei, dar nici nu se punea problema să cer voie și bani de drum pentru așa ceva; iar apa trebuia tot eu s-o găsesc de băut pe drum, fără cumpărare, dar și fără furt; adică de la vreo arteziană. Și, mai încolo (în 2004), și din baltă.
Așa că organismul trebuia să îndure destul de zdravăn oboseala cu epuizarea resurselor interne la 13 ani.
Și-am ajuns jos, apoi am ieșit din sat cu fuga, mai departe urmând podul peste Râul Doamnei, după piatra cu kilometrul 11. La apus, sub nori, mai era puțină lumină de la apusul soarelui, solstițiul de vară fiind foarte aproape. În 2003, Centura Mioveni Sud nu exista.
Pe la kilometrul 10.5, podul ăsta se termină.
Când ieșeam de pe pod, de după dealul din depărtare aflat lângă Ștefănești (cel cu strada Cavalerului) mijea nici mai mult, nici mai puțin, nici închipuire, nici altceva decât... furnalul de la Arpechim.
Adică stâlpul.
Adică acel coș mare de la fosta CET Sud 2 Pitești, căreia satul Bradu i-a dedicat o lungă stradă ieșitoare pe lângă Auchanul Sud Bradu, Strada Cetului.
La acea vreme în 2003, stâlpul avea lumini verzi de semnalizare de noapte, ca în 1998 și 2004 (dispărute între timp, nu știu de când, dar acuma sigur nu le mai are de mult).
Fermecat de vederea lui, am exclamat: „Furnalul!” și m-am răzgândit pe loc în privința destinației de după Pitești, adică nu aveam să mai urc prin Trivale, ci să merg la Autostradă, mai departe de furnal, spre București, să-l depășesc pe dincolo cu puterea organismului.
Mai fusesem până după kilometrul 107 în mai... dar despre asta altă dată.
Și vedeam luminile furnalului de departe. Alergam; la un moment dat, era în fața mea pe stânga drumului o clădire cu acoperiș foarte lung, eu alergam și furnalul se dădea pe după acoperiș, iar eu mă gândeam la o melodie germană din ciclul „Auf und Nieder - Die 60 schönsten Trinklieder”, anume cea cu „Der Sommer ist gekommen, nanu nanu nanu”, dar în capul meu era „nălnu nălnu nălnu”.
La kilometrul 7.5 Pitești era (și mai este) o sondă telefonică. Am trecut, bineînțeles, și pe lângă ea.
Pe-acolo este spațiul comunei Micești, dar după kilometrul 7 și după intersecția cu DN73D de la Mioveni vine rândul Mărăcinenilor, și după kilometrul 5 este și o pepinieră cu-n castel țuguiat de apă. Eu castelelor ăstora le-am spus țiuluici.
Și așa, cu multă fugă, am ajuns și pe-acolo; în depărtare, sigur că mărimea aparentă a furnalului creștea treptat, pardon, mărimea luminilor de pe el, plus distanța dintre ele, că el în sine, fizic vorbind, NU putea fi văzut noaptea. Iar acum, fără lumini, trebuie să treci noaptea pe strada Cetului ca să îl vezi.
Mărăcineniul este lung, are și el niște kilometri. După pepiniera aia, drumul trece drept printre case, apoi cotește pe lângă o benzinărie spre kilometrul 3, face stânga, și e și un pârâu pe dedesubt, aproape de kilometrul 3. În zona cu blocurile, dintre kilometrii 3 și 2, furnalul se vede drept în față, drumul se duce drept spre el - și-așa-l vedeam și eu atunci. Se mărise, desigur. După blocuri, drumul mai merge o vreme, iar în 2003 exista și piatra kilometrică 1, acum 2 este ultima; mai încolo era Podul Viilor, dar în 2003 nu existau nici Centura Piteștiului, nici pasarela din dreptul căii ferate care încrucișează intrarea în oraș de la Podul Viilor. În schimb, la trecerea peste Râul Argeș, luminile furnalului sclipeau mari.
Lângă intrarea pe Calea București era, în 2003, o cabină telefonică publică, așa cum erau telefoanele astea mai demult. Era 23:49 când am ajuns să mă uit la ceasul de acolo. Am urcat puțin Calea București ca s-o dau printre blocuri, sărind gardul prin spate în curtea Școlii 10, unde eram gimnazial, dar fântâna nu mergea. Am mers în Expo Parc, de unde am băut de la arteziană, apoi mai departe spre Bulevardul I. C. Brătianu, alergând și străbătând orașul în paralel cu centrul; în parcul dintre Prefectură și fosta Electrica (Parcul Republicii) am mai băut de la arteziană, apoi mai departe pe Frații Golești către Prundu.
Pe partea stângă a bulevardului, cum eu alergam pe trotuarul din dreapta, niște oameni ai nopții mergeau, și unul din ei m-a întrebat amuzat: „Tu și la ora asta faci sport?”, iar eu am zis din fugă că da, până la 5 (adică ar fi urmat să fiu ocupat până la ora aia).
O să vedem până când a ținut toată tărășenia de fapt.
Am ieșit din Prundu peste podul cu șina de tren pe el, care este acolo, chiar când trecea o Săgeată Albastră pe sus. La vremea aia, Săgețile erau în vogă, erau mai noi. De asemenea, în 2003 nu se spunea Interregio și Regio, ci Rapid, Accelerat și Personal.
Apoi, panta și kilometrul 110, cu intersecția asupra tronsonului care centurește satul Geamăna, către șoseaua spre Craiova; eu am continuat goana către kilometrii adevărați ai Autostrăzii (96 la număr, acum după extinderea cu Centura Piteștiului și alte inaugurări de autostrăzi din țară, avem și noi ceva mai mulți kilometri). Furnalul este exact în dreptul nostru dacă trecem de piatra kilometrică 109, adică mai încolo.
Important: în 2003 nu existau Jupiter City, Hypermarket Pic (ăsta deja nu mai e), Carrefour, Decathlon... Prin 2004 erau săpături pe stânga, pesemne pe unde-i Jupiter acuma, cred. În schimb aveam METRO.
La acea vreme, mai ardeau stâlpii mai mici de înălțime, dar cu flăcărui, ai Arpechimului; și cum noaptea nu existau lămpi publice în zona cu kilometrii 109-108-107, întunericul contrasta interesant cu flăcăruile acelea. Eu mergeam spre Bucureștiul îndepărtat în care mă născusem și de unde fusesem luat în anii 1990; din 1998, din duminica de 5 aprilie, nu mai intrasem deloc în el.
Furnalul a rămas puțin în urmă, iar eu am trecut de kilometrul 107 și de panoul de după, de la care începea cu adevprat Autostrada. La el mă oprisem pe 1 mai noaptea; dar oi ajunge și-acolo. Acum am trecut și începea o drumeție inedită.
Alergam pe partea stângă, lăsând furnalul mai în urmă; voiam să-l las la o distanță satisfăcătoare, dar eram conștient și că trebuie să ajung la timp acasă, să nu se vadă că am plecat. Încă nu îmi dădeam seama cât de tare o să obosesc mai încolo, mai ales cum alergam noaptea vara și nu aveam resurse de apă și de hrană la dispoziție.
Kilometrii treceau unul după altul. Între 103 și 102, primul pod, acela dintre Oarja și Cătanele; kilometrii erau trecuți pe plăcuțe de regulă prezente în mijloc, între parapeții delimitatori ai sensurilor autostrăzii. Între kilometrii 101 și 100, am admirat din mers un stâlp de înaltă tensiune, de altfel ăștia sunt foarte populari pe autostradă. Furnalul se micșora în urmă. Eu alergam, mă uitam la luminile portocalii și îndepărtate din dreapta-față, posibil ale unei benzinării sau balastiere ori altei societăți, și mă gândeam la altă melodie din repertoriul acela german de șaizeci de cântece bețivănești, anume „Ja so warn's”, care în capul meu era „Iazăzanț”.
Și am scăzut și sub kilometrul 100. Ultimul drum la București îl făcusem în primăvara anului 1998, tot pe autostradă, iar în decembrie 1994 și pe șoseaua veche; pe 1 iunie 2003 fusesem într-o excursie cu școala la Sinaia, și trecuserăm și pe șoseaua veche până la Găești, apoi la Târgoviște, Sinaia, Pârâul Rece-Bran, Câmpulung și-acasă, și aceste scăderi ale distanței până la București (și Brașov, de altfel) mă impresionaseră. Plus excursia din 1 noiembrie 1998, tot prin Sinaia, dar cu sens inversat... În fine, aici vorbim despre 20 iunie 2003.
Miezul nopții pe ora de vară trecuse de ceva timp, când eu alergam pe sub kilometrul 100. Între 98 și 97, al doilea pod, cel cu falia Cireșu-Topoloveni. Dar am continuat să alerg; creștea în urma mea distanța de întors. Furnalul rămânea și el mai în urmă. Credeam că tata e la București; pe cer, luna în descreștere era între niște nori.
Am ajuns, până la urmă, la plăcuța cu kilometrul 95, unde am hotărât să pun capăt drumului de dus. Am stat puțin timp lângă ea, acolo, chiar lângă mijlocul autostrăzii (cred că era între 2 și 3 noaptea), m-am uitat și la furnal, care era la o distanță apreciabilă în urmă, și-am zis „Kilometrul 95... [...] Nu ne vom mai vedea prea curând”, nu mai știu exact tot ce-am zis, ideea era că acela era maximul călătoriei și că, fără îndoială, următoarea mea ajungere pe-acolo NU avea să mai fie repede (în mai 2004, dar nu sărim aici de la o drumeție la alta).
Eram la peste 30 de kilometri de casă. 15 până la 110, de acolo alți vreo patru-cinci până la periferia cu Podul Viilor, încă vreo 13 până acasă... Trebuia acum să încep lungul drum al întoarcerii, și cu grijă să nu fiu descoperit.
Știam că bunica pleacă dimineața și stă mult timp de vorbă cu o vecină care ne și aducea lapte, plus că era ceva obișnuit ca eu să nu fiu devreme treaz dimineața, însingurat în lumea mea. Așa că aveam de ce să cred că pot ajunge acasă... dar mi-aș fi dorit să nu fie foarte târziu. La început, până spre kilometrul 97 cred, am mai alergat; dar apoi epuizarea organismului m-a îndemnat să o las la pas. Mergeam lângă separatorul de sensuri, chiar pe mijlocul autostrăzii. Mai treceau mașini cu viteză. Îmi părea rău pentru bunica, în sinea mea, că am plecat așa de lângă ea și acum sunt așa departe; îmi trecea prin cap melodia DJ Sammy feat. Charisma - „In 2 Eternity”, la acea vreme ascultam multă muzică la radio, nesuportând să dorm fără el aprins.
De aici încolo, drumul întoarcerii a fost doar la pas, tot mai dureros și mai greu, mai cu seamă cu cât nu aveam nici apă de băut la dispoziție și trebuia să suport așa; se înțelege de la sine că viteza mea a scăzut dramatic, întârzierea întoarcerii în casă fiind indiscutabilă, și precis nu puteam ajunge înainte ca soarele să fie pe cer.
Kilometrii înapoi mergeau unul după altul, până la urmă, dar greu; 20 iunie fiind aproape de cea mai scurtă noapte din an (solstițiul a fost pe 21), a început să se lumineze răsăritul când încă eram pe autostradă, e drept că după kilometrul 100.
Mă năpădea somnul în mers, mi se părea că aud vocea bunicii zicând „Nu gătește, nu oropsește...”, cu accentul ei rusesc, ea fiind născută la Sankt Petersburg, sau Leningrad cum îi ziceau comuniștii în 1933. Bunicul, piscănean la origine, fusese student în URSS acolo și așa o cunoscuse. Mai încolo pe autostradă, tot sub asediul somnului, mi-a trecut prin cap gândul „Iunie, luna luptătorilor”.
Chiar că asta era o luptă de dus - drumul pe jos al meu cel mai lung, care acum se transforma într-un calvar de târâială, desigur și cu dureri la picioare.
Cred că era vreo 5 dimineața când am reatins kilometrul 110. Am intrat în Prundu, unde era și un restaurant-bar „LA MIHAI”. Eu drumețeam fără o para chioară și nu puteam intra nicăieri. Orașul este unul lung, acum trebuia să străbat Prundu, Tudor Vladimirescu-Frații Golești... Sigur că și luminile furnalului s-au stins. Apăreau oameni pe stradă, dar luminarea era suficient de mare cât să NU fiu suspect că umblu noaptea. Noaptea trecuse.
Am ajuns la o arteziană pentru apă, dar din ce țin minte NU tot arteziana din Parcul Republicii, mai erau și altele în Pitești. Prin zona cu I. C. Brătianu cred, am coborât printre casele de la est; asta este în paralel cu Calea București; cum-necum, am reajuns la Pod jos, la capătul Căii București, în zona unde era magazinul „Regent”. Era vreo șase dimineața și soarele deja pe cer.
Dar acum aveam în față ultima parte de drum, una deloc scurtă, mai ales în starea aia: Pitești-Piscani.
13.4 kilometri (eu credeam că 13.5, că socoteam opt sute de metri sus în sat în loc de șapte sute, după intersecția șoselei spre Câmpulung cu județeanul spre Domnești), și eu mergeam greu; băusem niște apă, dar acum aveam iar de răbdat până acasă, și deja era soare, dimineață în toată regula. Viteza mea scăzuse nu departe de patru kilometri pe oră, o veritabilă târâială dacă ne gândim că plecasem c-o alergare de rezistență care friza zece kilometri pe oră.
A fost un drum foarte greu, înțesat cu multă răbdare prin soarele dimineții vinerii de 20 iunie 2003 și cu durerile din picioare; am trecut prin marele Mărăcineni, până la urmă, că și drumul până la blocurile de la kilometrul 2.5 era ceva; apoi pe lângă sonda de la 7.5, prin zona cu Miceștiul; o fată care mă cunoștea de la Piscani era pe-acolo cu altă fată și m-a recunoscut, a dat să-mi vorbească, s-au uitat amândouă la mine, dar eu eram tare pleoștit și n-am zis nimic, mergând mai departe. Ultimii kilometri de drum erau în față, dar și durerea din picioare era pe măsură.
Am trecut și podul peste Râul Doamnei, apoi ultima parte până la intrarea în Piscani, după piatra cu kilometrul 12 (reținem că pe-atunci Centura Mioveni Sud nu exista). Am ajuns la intersecție, am urcat în sat...
Soarele se ridicase considerabil. Înainte să ajung acasă, am trecut peste drum de casa vecinei pe care o vizita bunica, și erau amândouă la masă. Am trecut mai departe, ele erau la distanță de poartă și de drum, plus că eu eram pe stânga, iar casa pe dreapta; am intrat în curte, m-am dus la frigider, ceasul din casă arăta fix ora nouă dimineața.
Am băut, mi se pare, zdravăn dintr-o sticlă de un litru de lapte de acolo, în mintea mea este și niște Coca-Cola; apoi m-am dus în pat în casa veche, să mă culc cu adevărat.
Pe la două după prânz, a venit bunica să mă trezească, arăta mirată de somnul meu prelung. Nu părea a își fi dat seama atunci că am plecat; îmi spunea că venise să se uite cum m-am culcat eu, în seara dinainte, și poate că totuși nu și-a dat seama atunci, dar eu în săptămânile următoare am mai avut și alte plecări, până la urmă a descoperit oficial ce făceam, dar mi-a spus că odată, înainte de asta, de 2 iulie adică, văzuse o dată că am plecat și nu mi-a zis nimic, sperând că n-am să mai fac; poate că totuși acea dată NU a fost acum, pe 19-20 iunie, că am mai plecat așa: 23-24, 25-26, 27-28, 29-30 iunie, apoi în prima și-a doua noapte de iulie, deci încă de șase ori, până pe 2 iulie ea m-a confruntat.
Așa că poate că NU pe 20 iunie a văzut prima dată (tăcându-mi inițial) că am plecat.
Și am mai plecat și după 2 iulie 2003, dar alte dăți despre asta.
Am avut dureri musculare cumplite, inclusiv încheieturile coapselor îmi erau afectate, sub bust; de-abia mă puteam da jos din pat după somn, bunica părea sincer mirată de unde am eu febră musculară, când i-am spus că am asta ca răspuns la întrebarea ei de ce merg așa greu; în seara de 21 iunie a revenit tata la Piscani și mă întreba și el unde m-am tăiat; când bunica a spus că mai văzuse o dată că am plecat, NU a făcut aluzie, în iulie 2003, la febra mea musculară stranie, cred așadar că NU atunci și-a dat ea seama prima dată că am escapadizat noaptea; febra m-a afectat pe mai multe zile, de asta de altfel m-am și întors din drum în diferite puncte, care ce-i drept avansau, la următoarele trei plecări, nefiind complet refăcut, ca tocmai noaptea pe 29-30 să ajung dincolo de cartierul Trivale la Smeura, cum voiam acum; în fine, despre drumețiile astea o să vorbesc altă dată.
Febra aceea musculară o consider cea mai puternică din toată viața mea, deși și pe 18 decembrie 2016 am amețit la Sfânta Liturghie și se spunea că-s paralizat.
Dar NU mi s-a mai întâmplat să-mi fie paradiți chiar mușchii de sus ai coapselor, cum a fost în iunie 2003.
Explicabil prin: vârsta fragedă, chiar fiind precoce dezvoltat; efortul puternic de alergare, distanța mare, brusc de mare, deși mai făcusem câteva drumuri prealabile, dar fără antrenament colosal; lipsa hranei si a apei în mod adecvat la drum, plus lipsa popasurilor (din astea aveau să se mai rezolve după 2010/2016); cu drumeția asta mi-am bruscat puternic organismul, așa se explică de ce dureri atât de tari.
Calculul kilometrilor făcuți în drumeția asta a avut variații, între 65 și 68 de kilometri să fi fost, măcar orarul putea fi ușor stabilit la 10 ore și între 30 și 35 de minute (să zicem 10 și 34).
Poate c-au fost 66-67, la mijloc între 65 și 68.
Era incontestabil cel mai lung drum pe jos din prima parte a vieții mele, și deși am mai făcut drumuri de peste 40/peste 50 chiar, în 2003-2004 și chiar în 15 iunie 2009 și-n toamna lui 2011, acest record a rămas de căpetenie și coroana drumețiilor de nedepășit până în joia de 1 decembrie 2011.
Aveam să mai ajung pe autostradă până la kilometrul 92 în 2004, dar despre asta... altă dată.
În 2003-2004 NU știam că legea interzice pietonilor să meargă pe autostradă, am aflat din Curierul Zilei după ce deja drumețisem și-n 2004.
******** ******** ******** *********
Așa am făcut, la 13 ani, un drum temerar în zonă interzisă pentru a vedea un coș de CET (neviabil) într-un anumit fel.
Aici o să vorbesc despre drumeția care mult timp a fost cea mai lungă, în kilometri și-n orar, și pentru care o să călătoresc și mai jos în timp, până în anul 2003, când aveam treisprezece ani.
În 2003 când eram în clasa a șaptea, dăduse în mine pofta de mers pe jos prin locuri noi de unul singur, mai ales de alergare, atunci eram mai alergător, și-mi plăcea și ideea de a călători noaptea. Când eram în clasa a doua, am spus odată că atunci când mă fac mare vreau să fiu hoinar de noapte.
Îmi plăcea ideea de-a călători noaptea prin locuri iluminate artificial... În fine, mai târziu chiar am ajuns să văd astfel de lucruri.
În primăvara anului 2003, făcusem deja mai multe drumuri pe jos, inclusiv noaptea, și chiar și în noaptea de Înviere, pe mai mulți kilometri de depărtare, dar pe-astea trebuie să le documentez pe rând.
Ce o să spun aici o să aibă o legătură directă cu stâlpul de lângă Arpechim, de care am mai tot zis și prin alte locuri.
Începuse vacanța de vară dintre clasele a șaptea și a opta și, din 13 iunie, eram la Piscani.
Acolo stăteam vara în vacanță la țară.
Eram cu bunica. Tata mai venea pe la noi, dar când am făcut eu drumeția asta, el era singur la Pitești, pesemne. Eu credeam că s-a întors la București.
Joi, 19 iunie 2003, cu nori pe cerul serii, plănuiam ca mai târziu să fac o escapadă pe jos de noapte ca să ajung în Pitești, dincolo de cartierul Trivale, pe șoseaua aceea care urcă (la Smeura) ca să fiu dincolo de luminile Piteștiului, în sensul în care ele se văd noaptea dinspre Piscani. Dar aveam să ajung acolo prima dată altă dată...
Aveam două case în curte, ambele rudimentare, dar una mai nouă și alta mai veche. Eu cică se făcea că m-am dus să dorm în casa veche, după ora 10 seara, iar bunica era în casa principală și curăța cireșe la televizor. Ceasul de pe perete era trecut cu puțin de ora 10 și 25 seara.
Eu m-am furișat până la poarta casei și-am sărit-o. Apoi am luat-o pe drum pe sensul spre vale, cu vreo șapte sute de metri de mers - e vorba de DJ731 dinspre Domnești, iar valea este, după o coborâre de pantă - Piscaniul fiind sat cu deal -, intersecția cu DN73, la 12.7 kilometri de intrarea în Pitești de după Podul Viilor, aceea cu Calea București.
Eram axat mai mult pe alergare la 13 ani, așa că am ajuns jos mai degrabă cu fuga. Nu era prima dată pe jos până la Pitești, mai făcusem două, tot noaptea, în primăvară. Și cu întoarcere.
La drumețiile astea, particularitatea importantă era că, pe lângă că nici buletin n-aveam, mâncare de drum NU EXISTA, că nu avea de unde - nu doar că nu eram pe banii mei, dar nici nu se punea problema să cer voie și bani de drum pentru așa ceva; iar apa trebuia tot eu s-o găsesc de băut pe drum, fără cumpărare, dar și fără furt; adică de la vreo arteziană. Și, mai încolo (în 2004), și din baltă.
Așa că organismul trebuia să îndure destul de zdravăn oboseala cu epuizarea resurselor interne la 13 ani.
Și-am ajuns jos, apoi am ieșit din sat cu fuga, mai departe urmând podul peste Râul Doamnei, după piatra cu kilometrul 11. La apus, sub nori, mai era puțină lumină de la apusul soarelui, solstițiul de vară fiind foarte aproape. În 2003, Centura Mioveni Sud nu exista.
Pe la kilometrul 10.5, podul ăsta se termină.
Când ieșeam de pe pod, de după dealul din depărtare aflat lângă Ștefănești (cel cu strada Cavalerului) mijea nici mai mult, nici mai puțin, nici închipuire, nici altceva decât... furnalul de la Arpechim.
Adică stâlpul.
Adică acel coș mare de la fosta CET Sud 2 Pitești, căreia satul Bradu i-a dedicat o lungă stradă ieșitoare pe lângă Auchanul Sud Bradu, Strada Cetului.
La acea vreme în 2003, stâlpul avea lumini verzi de semnalizare de noapte, ca în 1998 și 2004 (dispărute între timp, nu știu de când, dar acuma sigur nu le mai are de mult).
Fermecat de vederea lui, am exclamat: „Furnalul!” și m-am răzgândit pe loc în privința destinației de după Pitești, adică nu aveam să mai urc prin Trivale, ci să merg la Autostradă, mai departe de furnal, spre București, să-l depășesc pe dincolo cu puterea organismului.
Mai fusesem până după kilometrul 107 în mai... dar despre asta altă dată.
Și vedeam luminile furnalului de departe. Alergam; la un moment dat, era în fața mea pe stânga drumului o clădire cu acoperiș foarte lung, eu alergam și furnalul se dădea pe după acoperiș, iar eu mă gândeam la o melodie germană din ciclul „Auf und Nieder - Die 60 schönsten Trinklieder”, anume cea cu „Der Sommer ist gekommen, nanu nanu nanu”, dar în capul meu era „nălnu nălnu nălnu”.
La kilometrul 7.5 Pitești era (și mai este) o sondă telefonică. Am trecut, bineînțeles, și pe lângă ea.
Pe-acolo este spațiul comunei Micești, dar după kilometrul 7 și după intersecția cu DN73D de la Mioveni vine rândul Mărăcinenilor, și după kilometrul 5 este și o pepinieră cu-n castel țuguiat de apă. Eu castelelor ăstora le-am spus țiuluici.
Și așa, cu multă fugă, am ajuns și pe-acolo; în depărtare, sigur că mărimea aparentă a furnalului creștea treptat, pardon, mărimea luminilor de pe el, plus distanța dintre ele, că el în sine, fizic vorbind, NU putea fi văzut noaptea. Iar acum, fără lumini, trebuie să treci noaptea pe strada Cetului ca să îl vezi.
Mărăcineniul este lung, are și el niște kilometri. După pepiniera aia, drumul trece drept printre case, apoi cotește pe lângă o benzinărie spre kilometrul 3, face stânga, și e și un pârâu pe dedesubt, aproape de kilometrul 3. În zona cu blocurile, dintre kilometrii 3 și 2, furnalul se vede drept în față, drumul se duce drept spre el - și-așa-l vedeam și eu atunci. Se mărise, desigur. După blocuri, drumul mai merge o vreme, iar în 2003 exista și piatra kilometrică 1, acum 2 este ultima; mai încolo era Podul Viilor, dar în 2003 nu existau nici Centura Piteștiului, nici pasarela din dreptul căii ferate care încrucișează intrarea în oraș de la Podul Viilor. În schimb, la trecerea peste Râul Argeș, luminile furnalului sclipeau mari.
Lângă intrarea pe Calea București era, în 2003, o cabină telefonică publică, așa cum erau telefoanele astea mai demult. Era 23:49 când am ajuns să mă uit la ceasul de acolo. Am urcat puțin Calea București ca s-o dau printre blocuri, sărind gardul prin spate în curtea Școlii 10, unde eram gimnazial, dar fântâna nu mergea. Am mers în Expo Parc, de unde am băut de la arteziană, apoi mai departe spre Bulevardul I. C. Brătianu, alergând și străbătând orașul în paralel cu centrul; în parcul dintre Prefectură și fosta Electrica (Parcul Republicii) am mai băut de la arteziană, apoi mai departe pe Frații Golești către Prundu.
Pe partea stângă a bulevardului, cum eu alergam pe trotuarul din dreapta, niște oameni ai nopții mergeau, și unul din ei m-a întrebat amuzat: „Tu și la ora asta faci sport?”, iar eu am zis din fugă că da, până la 5 (adică ar fi urmat să fiu ocupat până la ora aia).
O să vedem până când a ținut toată tărășenia de fapt.
Am ieșit din Prundu peste podul cu șina de tren pe el, care este acolo, chiar când trecea o Săgeată Albastră pe sus. La vremea aia, Săgețile erau în vogă, erau mai noi. De asemenea, în 2003 nu se spunea Interregio și Regio, ci Rapid, Accelerat și Personal.
Apoi, panta și kilometrul 110, cu intersecția asupra tronsonului care centurește satul Geamăna, către șoseaua spre Craiova; eu am continuat goana către kilometrii adevărați ai Autostrăzii (96 la număr, acum după extinderea cu Centura Piteștiului și alte inaugurări de autostrăzi din țară, avem și noi ceva mai mulți kilometri). Furnalul este exact în dreptul nostru dacă trecem de piatra kilometrică 109, adică mai încolo.
Important: în 2003 nu existau Jupiter City, Hypermarket Pic (ăsta deja nu mai e), Carrefour, Decathlon... Prin 2004 erau săpături pe stânga, pesemne pe unde-i Jupiter acuma, cred. În schimb aveam METRO.
La acea vreme, mai ardeau stâlpii mai mici de înălțime, dar cu flăcărui, ai Arpechimului; și cum noaptea nu existau lămpi publice în zona cu kilometrii 109-108-107, întunericul contrasta interesant cu flăcăruile acelea. Eu mergeam spre Bucureștiul îndepărtat în care mă născusem și de unde fusesem luat în anii 1990; din 1998, din duminica de 5 aprilie, nu mai intrasem deloc în el.
Furnalul a rămas puțin în urmă, iar eu am trecut de kilometrul 107 și de panoul de după, de la care începea cu adevprat Autostrada. La el mă oprisem pe 1 mai noaptea; dar oi ajunge și-acolo. Acum am trecut și începea o drumeție inedită.
Alergam pe partea stângă, lăsând furnalul mai în urmă; voiam să-l las la o distanță satisfăcătoare, dar eram conștient și că trebuie să ajung la timp acasă, să nu se vadă că am plecat. Încă nu îmi dădeam seama cât de tare o să obosesc mai încolo, mai ales cum alergam noaptea vara și nu aveam resurse de apă și de hrană la dispoziție.
Kilometrii treceau unul după altul. Între 103 și 102, primul pod, acela dintre Oarja și Cătanele; kilometrii erau trecuți pe plăcuțe de regulă prezente în mijloc, între parapeții delimitatori ai sensurilor autostrăzii. Între kilometrii 101 și 100, am admirat din mers un stâlp de înaltă tensiune, de altfel ăștia sunt foarte populari pe autostradă. Furnalul se micșora în urmă. Eu alergam, mă uitam la luminile portocalii și îndepărtate din dreapta-față, posibil ale unei benzinării sau balastiere ori altei societăți, și mă gândeam la altă melodie din repertoriul acela german de șaizeci de cântece bețivănești, anume „Ja so warn's”, care în capul meu era „Iazăzanț”.
Și am scăzut și sub kilometrul 100. Ultimul drum la București îl făcusem în primăvara anului 1998, tot pe autostradă, iar în decembrie 1994 și pe șoseaua veche; pe 1 iunie 2003 fusesem într-o excursie cu școala la Sinaia, și trecuserăm și pe șoseaua veche până la Găești, apoi la Târgoviște, Sinaia, Pârâul Rece-Bran, Câmpulung și-acasă, și aceste scăderi ale distanței până la București (și Brașov, de altfel) mă impresionaseră. Plus excursia din 1 noiembrie 1998, tot prin Sinaia, dar cu sens inversat... În fine, aici vorbim despre 20 iunie 2003.
Miezul nopții pe ora de vară trecuse de ceva timp, când eu alergam pe sub kilometrul 100. Între 98 și 97, al doilea pod, cel cu falia Cireșu-Topoloveni. Dar am continuat să alerg; creștea în urma mea distanța de întors. Furnalul rămânea și el mai în urmă. Credeam că tata e la București; pe cer, luna în descreștere era între niște nori.
Am ajuns, până la urmă, la plăcuța cu kilometrul 95, unde am hotărât să pun capăt drumului de dus. Am stat puțin timp lângă ea, acolo, chiar lângă mijlocul autostrăzii (cred că era între 2 și 3 noaptea), m-am uitat și la furnal, care era la o distanță apreciabilă în urmă, și-am zis „Kilometrul 95... [...] Nu ne vom mai vedea prea curând”, nu mai știu exact tot ce-am zis, ideea era că acela era maximul călătoriei și că, fără îndoială, următoarea mea ajungere pe-acolo NU avea să mai fie repede (în mai 2004, dar nu sărim aici de la o drumeție la alta).
Eram la peste 30 de kilometri de casă. 15 până la 110, de acolo alți vreo patru-cinci până la periferia cu Podul Viilor, încă vreo 13 până acasă... Trebuia acum să încep lungul drum al întoarcerii, și cu grijă să nu fiu descoperit.
Știam că bunica pleacă dimineața și stă mult timp de vorbă cu o vecină care ne și aducea lapte, plus că era ceva obișnuit ca eu să nu fiu devreme treaz dimineața, însingurat în lumea mea. Așa că aveam de ce să cred că pot ajunge acasă... dar mi-aș fi dorit să nu fie foarte târziu. La început, până spre kilometrul 97 cred, am mai alergat; dar apoi epuizarea organismului m-a îndemnat să o las la pas. Mergeam lângă separatorul de sensuri, chiar pe mijlocul autostrăzii. Mai treceau mașini cu viteză. Îmi părea rău pentru bunica, în sinea mea, că am plecat așa de lângă ea și acum sunt așa departe; îmi trecea prin cap melodia DJ Sammy feat. Charisma - „In 2 Eternity”, la acea vreme ascultam multă muzică la radio, nesuportând să dorm fără el aprins.
De aici încolo, drumul întoarcerii a fost doar la pas, tot mai dureros și mai greu, mai cu seamă cu cât nu aveam nici apă de băut la dispoziție și trebuia să suport așa; se înțelege de la sine că viteza mea a scăzut dramatic, întârzierea întoarcerii în casă fiind indiscutabilă, și precis nu puteam ajunge înainte ca soarele să fie pe cer.
Kilometrii înapoi mergeau unul după altul, până la urmă, dar greu; 20 iunie fiind aproape de cea mai scurtă noapte din an (solstițiul a fost pe 21), a început să se lumineze răsăritul când încă eram pe autostradă, e drept că după kilometrul 100.
Mă năpădea somnul în mers, mi se părea că aud vocea bunicii zicând „Nu gătește, nu oropsește...”, cu accentul ei rusesc, ea fiind născută la Sankt Petersburg, sau Leningrad cum îi ziceau comuniștii în 1933. Bunicul, piscănean la origine, fusese student în URSS acolo și așa o cunoscuse. Mai încolo pe autostradă, tot sub asediul somnului, mi-a trecut prin cap gândul „Iunie, luna luptătorilor”.
Chiar că asta era o luptă de dus - drumul pe jos al meu cel mai lung, care acum se transforma într-un calvar de târâială, desigur și cu dureri la picioare.
Cred că era vreo 5 dimineața când am reatins kilometrul 110. Am intrat în Prundu, unde era și un restaurant-bar „LA MIHAI”. Eu drumețeam fără o para chioară și nu puteam intra nicăieri. Orașul este unul lung, acum trebuia să străbat Prundu, Tudor Vladimirescu-Frații Golești... Sigur că și luminile furnalului s-au stins. Apăreau oameni pe stradă, dar luminarea era suficient de mare cât să NU fiu suspect că umblu noaptea. Noaptea trecuse.
Am ajuns la o arteziană pentru apă, dar din ce țin minte NU tot arteziana din Parcul Republicii, mai erau și altele în Pitești. Prin zona cu I. C. Brătianu cred, am coborât printre casele de la est; asta este în paralel cu Calea București; cum-necum, am reajuns la Pod jos, la capătul Căii București, în zona unde era magazinul „Regent”. Era vreo șase dimineața și soarele deja pe cer.
Dar acum aveam în față ultima parte de drum, una deloc scurtă, mai ales în starea aia: Pitești-Piscani.
13.4 kilometri (eu credeam că 13.5, că socoteam opt sute de metri sus în sat în loc de șapte sute, după intersecția șoselei spre Câmpulung cu județeanul spre Domnești), și eu mergeam greu; băusem niște apă, dar acum aveam iar de răbdat până acasă, și deja era soare, dimineață în toată regula. Viteza mea scăzuse nu departe de patru kilometri pe oră, o veritabilă târâială dacă ne gândim că plecasem c-o alergare de rezistență care friza zece kilometri pe oră.
A fost un drum foarte greu, înțesat cu multă răbdare prin soarele dimineții vinerii de 20 iunie 2003 și cu durerile din picioare; am trecut prin marele Mărăcineni, până la urmă, că și drumul până la blocurile de la kilometrul 2.5 era ceva; apoi pe lângă sonda de la 7.5, prin zona cu Miceștiul; o fată care mă cunoștea de la Piscani era pe-acolo cu altă fată și m-a recunoscut, a dat să-mi vorbească, s-au uitat amândouă la mine, dar eu eram tare pleoștit și n-am zis nimic, mergând mai departe. Ultimii kilometri de drum erau în față, dar și durerea din picioare era pe măsură.
Am trecut și podul peste Râul Doamnei, apoi ultima parte până la intrarea în Piscani, după piatra cu kilometrul 12 (reținem că pe-atunci Centura Mioveni Sud nu exista). Am ajuns la intersecție, am urcat în sat...
Soarele se ridicase considerabil. Înainte să ajung acasă, am trecut peste drum de casa vecinei pe care o vizita bunica, și erau amândouă la masă. Am trecut mai departe, ele erau la distanță de poartă și de drum, plus că eu eram pe stânga, iar casa pe dreapta; am intrat în curte, m-am dus la frigider, ceasul din casă arăta fix ora nouă dimineața.
Am băut, mi se pare, zdravăn dintr-o sticlă de un litru de lapte de acolo, în mintea mea este și niște Coca-Cola; apoi m-am dus în pat în casa veche, să mă culc cu adevărat.
Pe la două după prânz, a venit bunica să mă trezească, arăta mirată de somnul meu prelung. Nu părea a își fi dat seama atunci că am plecat; îmi spunea că venise să se uite cum m-am culcat eu, în seara dinainte, și poate că totuși nu și-a dat seama atunci, dar eu în săptămânile următoare am mai avut și alte plecări, până la urmă a descoperit oficial ce făceam, dar mi-a spus că odată, înainte de asta, de 2 iulie adică, văzuse o dată că am plecat și nu mi-a zis nimic, sperând că n-am să mai fac; poate că totuși acea dată NU a fost acum, pe 19-20 iunie, că am mai plecat așa: 23-24, 25-26, 27-28, 29-30 iunie, apoi în prima și-a doua noapte de iulie, deci încă de șase ori, până pe 2 iulie ea m-a confruntat.
Așa că poate că NU pe 20 iunie a văzut prima dată (tăcându-mi inițial) că am plecat.
Și am mai plecat și după 2 iulie 2003, dar alte dăți despre asta.
Am avut dureri musculare cumplite, inclusiv încheieturile coapselor îmi erau afectate, sub bust; de-abia mă puteam da jos din pat după somn, bunica părea sincer mirată de unde am eu febră musculară, când i-am spus că am asta ca răspuns la întrebarea ei de ce merg așa greu; în seara de 21 iunie a revenit tata la Piscani și mă întreba și el unde m-am tăiat; când bunica a spus că mai văzuse o dată că am plecat, NU a făcut aluzie, în iulie 2003, la febra mea musculară stranie, cred așadar că NU atunci și-a dat ea seama prima dată că am escapadizat noaptea; febra m-a afectat pe mai multe zile, de asta de altfel m-am și întors din drum în diferite puncte, care ce-i drept avansau, la următoarele trei plecări, nefiind complet refăcut, ca tocmai noaptea pe 29-30 să ajung dincolo de cartierul Trivale la Smeura, cum voiam acum; în fine, despre drumețiile astea o să vorbesc altă dată.
Febra aceea musculară o consider cea mai puternică din toată viața mea, deși și pe 18 decembrie 2016 am amețit la Sfânta Liturghie și se spunea că-s paralizat.
Dar NU mi s-a mai întâmplat să-mi fie paradiți chiar mușchii de sus ai coapselor, cum a fost în iunie 2003.
Explicabil prin: vârsta fragedă, chiar fiind precoce dezvoltat; efortul puternic de alergare, distanța mare, brusc de mare, deși mai făcusem câteva drumuri prealabile, dar fără antrenament colosal; lipsa hranei si a apei în mod adecvat la drum, plus lipsa popasurilor (din astea aveau să se mai rezolve după 2010/2016); cu drumeția asta mi-am bruscat puternic organismul, așa se explică de ce dureri atât de tari.
Calculul kilometrilor făcuți în drumeția asta a avut variații, între 65 și 68 de kilometri să fi fost, măcar orarul putea fi ușor stabilit la 10 ore și între 30 și 35 de minute (să zicem 10 și 34).
Poate c-au fost 66-67, la mijloc între 65 și 68.
Era incontestabil cel mai lung drum pe jos din prima parte a vieții mele, și deși am mai făcut drumuri de peste 40/peste 50 chiar, în 2003-2004 și chiar în 15 iunie 2009 și-n toamna lui 2011, acest record a rămas de căpetenie și coroana drumețiilor de nedepășit până în joia de 1 decembrie 2011.
Aveam să mai ajung pe autostradă până la kilometrul 92 în 2004, dar despre asta... altă dată.
În 2003-2004 NU știam că legea interzice pietonilor să meargă pe autostradă, am aflat din Curierul Zilei după ce deja drumețisem și-n 2004.
******** ******** ******** *********
Așa am făcut, la 13 ani, un drum temerar în zonă interzisă pentru a vedea un coș de CET (neviabil) într-un anumit fel.
Comentarii
Trimiteți un comentariu