În luna februarie 2017, eram chitit să merg pe jos pe dealuri și să mă cațăr prin zăpezi, intrând prin locuri noi. Era și zăpadă afară; organismul prindea curaj de la antrenamentul pe care îl însemna fiecare drumeție nou-făcută (NU nefăcută).
Sâmbătă, 11 februarie 2017, la 6 și ceva dimineața, am plecat iar din casă cu plasa, apa și mâncarea de început a drumului, sub rezerva că mai cumpăr, cum bine se înțelege, și de pe drum; acum voiam să merg și mai la nord pe dealuri și să ies mai departe dintre ele pe șoseaua spre București, apoi dincolo de autostradă, tot așa, pe departe. În fine, nu am ajuns dincolo de autostradă, dar o să vedem pe unde am fost.
Am luat-o ca în ultimele două rânduri: Podul Viilor - peste Râul Doamnei - strada Cavalerului, și ca în ultimul rând pe DC222, dar de data asta am traversat tot digul Râului Doamnei, Luna fiind aproape plină pe cer și aproape de apus. Astfel, am dat turul respectivului dig și-apoi am pornit-o spre nord la vest de râu, între el și șoseaua Pitești-Câmpulung.
Pe stânga râului, DC222 se duce nu după multă vreme și mai în stânga la șoseaua aceea, dar mai în față alt drumeag continuă spre nord, și eu am mers pe-acolo. Acum priveam de la distanță malul pe care mersesem sâmbăta trecută. Drumul era diferit. Vremea se mai răcise între timp, și era tot zăpadă pe jos. De fapt, asta a fost cea mai înzăpezită drumeție lungă a mea.
Și am mers înainte pe drumeag, La un moment dat el se termină, dar eu am continuat peste câmpurile înzăpezite. Într-un loc mă lătrau niște câini, dar au fost potoliți de cineva. Mai și alergam.
M-am dus apoi mai la răsărit, spre malul râului, posibil pe lângă „TGM Group Balastiera”, că era ceva firmă pe-acolo, și a trebuit să-mi descarc organismul în zăpadă, având o scurtă problemă digestivă. Zăpada este foarte binevenită în asemenea situații.
Era cam înnorat cerul, și categoric ceva mai rece decât în sâmbăta de 4. Am continuat cu drumul, cu un sistem digestiv pus acum la punct, și desigur că am reatins DN73D-ul, de astă dată nemaiintrând prin cine știe ce bălării ori livadă de tranzit în drumeție.
De această dată însă, am urmat cu fidelitate tot bulevardul Dacia până în Mioveni, trecând prin fața Pușcăriei și lăsând Uzina în pace. Fusesem o dată în viață pe lângă ea. Am mers prin Mioveni pe jos, nu mai știu sigur dacă acum sau prima dată am intrat într-un magazin de parter de bloc să-mi iau ceva de mâncare, dar prin piață sigur am mers din nou pentru alimente, și acum nu am mai luat-o spre nord, ci am coborât din Mioveni spre BEMO Piscani pe DC82, pe care veneam cu bunica în perioada 1995-2000 la Mioveni.
Mai mâncam un măr din mers. Pot să mănânc mergând. Așadar, am ajuns la șoseaua spre Câmpulung, pornind-o pe sensul în amonte pe la Clucereasa. Îmi imaginam cum ar fi să vină spre mine un camion care să se răstoarne, dar eu să reușesc să mă feresc și apoi să încerc să-l ajut pe șofer.
Apoi am făcut stânga pe DC83, care mai în față pe la Valea Stânii face iar stânga, spre nord, de la intersecția cu DN73D pe care fusesem prin Racovița sâmbăta trecută. Și eu, spre nord pe drumul comunal. Cerul era înnorat.
Nu ningea, dar eu i-am dat-o înainte pe DC83 pe jos, pe rând, prin Valea Stânii, Țițești, Hârtiești și Bucșenești-Lotași. Erau case. La un moment dat am văzut o veveriță prin zăpadă și mi-a plăcut. Drumul nu era lat, și mai erau oameni pe drum. La urmă, pe la Dealu Frumos (!), drumul iese înapoi în șoseaua spre Câmpulung, către Stâlpeni.
Am mers pe jos prin Stâlpeni, posibil până spre Ogrezea, având timp să văd kilometrajul care arăta Pitești 22, parcă, și câteva mașini de Ilfov pe șosea în tot acest timp, de m-am mirat ce tot caută ilfovenii pe la noi. La un moment dat am făcut stânga ca să urc pe primul deal.
E posibil c-am mers pe Drumul Forestier Valea Ogrezelei. Știu că am trecut printre niște case, era soare pe cerul albiu și satul era înzăpezit, se vedea frumos; planul meu era să ajung mai târziu pe la Vulturești, aș fi putut-o face dacă m-aș fi ținut de DN73D acela, pe unde mai fusesem; după sat, urma pădure, cu șerpuire de drum prin zăpadă, am mai și urcat pe deal, am și alergat, era frumos, la un moment dat am alunecat și am căzut; era soare, eram la vârful dealului. Am întâlnit doi oameni cu căruța, le-am dat câte un măr și când le-am zis unde vreau să ajung, mi-au arătat că m-am dus departe și că până la Vulturești „vă rupeți de picioare”. Pe urmă am coborât panta prin zăpada mare, pe partea cealaltă a dealului, spre răsărit, și la un moment dat am căzut și m-am rostogolit prin zăpada aia.
Jos era satul Pițigaia, cu o altă comunitate conlocuitoare. Drum de pământ (DC47), case sărace, pârâu, rufe în curți. Erau și copii cu oamenii. Iarăși am fost întrebat ce fac pe-acolo, un bătrân țigan ar fi vrut să mă pună la muncă la grajd (aluzie la sclavia berevoieșteană, poate? Cazul a șocat pe mulți), iar un copil m-a întrebat de ce am zăpadă pe la căciulă, parcă. În mod sigur de la căzătura de mai devreme. Un om zicea că mai încolo e Huluba și ajung la Vulturești.
Așadar, Pițigaia face acum parte din catalogul de zone periculoase pentru drumeție. Eu mai încolo am ieșit din drumul acela și m-am băgat iar la pădure în zăpadă, urmând o nouă luptă cu nămetenia și natura.
Important - deși în drumețiile astea mi-a intrat zăpadă la picioare, și-au fost și grade cu minus, totuși caracterul foarte mișcător al organismului meu a făcut să NU răcesc din asta, energia topea zăpada; apoi, era bine cu zăpada la picioare, ea fiind un bun analgezic natural în situația de dureri musculare la labele picioarelor.
Am mai dat de un drum prin pădure, între timp era soare pe sus, mi-aduc aminte cum coboram dealul pe partea cealaltă, în zona dintre Pițigaia și Huluba; jos zăpadă multă în soare, un alt deal cu creastă relativ înaltă alături, și mă întrebam cât o fi până la munți. Sigur că mai erau destui kilometri până la munte. În fond, falia Pițigaia-Huluba este la nici jumătate între Pitești și Câmpulung.
Am continuat prin zăpada aia mare și drumul a trecut printr-o pădure, de unde eu am încetat mersul spre nord, luând-o spre sud și după câtva timp am intrat între niște case, dar era pustietate destul de mare; inițial credeam că ajung la Vulturești așa, dar era doar Huluba.
Mergeam acum pe DC50.
Dar mi-e că NU m-am uitat în hărți pe telefon, să mă lămuresc pe unde mă aflu. Dezamăgit de lungeala asta, am mers mai departe spre sud, drumul mai are câțiva kilometri prin pustietatea cvasi-deluroasă, până ce ajunge la DN73D, la nord de Davidești.
Ajuns acolo, am mers un timp spre sud, în Davidești, căutând un magazin pentru mâncare, și am dat peste ceva închis, cu orar special de sâmbătă, ar fi trebuit să aștept altă oră și am refuzat asta; am luat-o înapoi spre nord, pe drumul dintre dealuri, în după-amiaza cea însorită, trecând prin Voroveni, Bârzești-Albule și... Vulturești, în sfârșit, la lăsat de seară.
La Vulturești mi-am luat ceva de mâncare, în sfârșit, de la un chioșc, apoi mai departe am căutat un drum spre răsărit, să mă urc iar pe deal. Cred că pe la DC52/DC52A. M-am rătăcit puțin în șanțuri, acolo, dar la urmă am găsit un drum de acces către deal. O femeie de acol ose mira unde mă duc și când ziceam că pe deal, spunea „Care deal?”, că nu e niciun drum; dar eu am insistat că am un drum foarte lung de făcut. Am pornit la cățărare pe deal, prin hățiș, sub cerul serii; nu a fost ușor, dar am ajuns sus în vârf și m-am uitat în urmă.
Am continuat drumul pe zăpadă pe-acolo. Frontiera cu Dâmbovița nu este departe. Am avut apoi de coborât panta dealului, și jos era un pârâu. Mi-am făcut o ruptură a pantalonilor într-o cracă de lângă pârâu, dar dedesubt aveam pantalonii de pijama, așa că nu era direct la piele. Am mers spre sud și mai în față era o colibă de lemn, cred că a unui pădurar, dar nu am trecut drept prin fața ei. Puțin mai încolo mi-amintesc că am mai mers spre nord-est pe un drum acoperit cu zăpadă, când se întuneca.
Nu cred să fi apucat să ies din Argeș. M-a deranjat incidentul cu ruperea pantalonilor, aici eram în singurătate, dar mi-era teamă de străbaterea localităților, mai ales la șosea, și mă țineam sistematic cu mâna stângă de partea de crac ruptă (era la coapsa stângă).
Era zăpadă multă acolo, pe vârf de deal am luat-o spre sud, și s-a întunecat, treptat, de tot. Dar noaptea iarna, pe zăpadă, nu este întuneric mare.
Mergeam și mă uitam în stânga-față, cum ar veni spre josul dealurilor, să dibuiesc dacă-i rost de vreo localitate. Era multă pustietate, la un moment dat am trecut pe lângă o casă cu opaiț și câinii lătrau. Cred că am apucat să merg pe DJ739, acolo sus pe deal. Mult timp am mers pe un drum de deal, fie el și acoperit cu zăpadă; la un moment dat, printre copacii unei păduri, a venit o mașină din față și eu m-am tras între copaci, scăpând nevăzut.
Mai departe, până la urmă m-am lăsat de acest drum, eram literalmente în nămeți și între păduri; căutam să evit pădurea cu coborâșul, să merg cât mai mult înspre sud sus pe deal; s-a înnorat cerul, luna plină abia mijea la un moment dat prin nor.
Mi s-a părut odată că văd lumină jos, sub deal. Dar era multă pustietate, o fi fost mașina aia sau vreo colibă izolată. Într-un loc, stăteam pe o pantă de deal să mănânc ceva, am mâncat un corn din rucsac. Aveam crengi pe mine.
Odată coboram o pantă și, când am dat într-o tulpină de copac să mă sprijin în ea, mi-a căzut zăpadă în ochi. Într-un rând am trecut pe lângă altă casă izolată, posibil tot colibă de pădurar, și a ieșit omul cu lanterna din cauza lătratului, dar nu a scos strigăte și nici nu a ieșit prea departe. Eu tăceam și voiam să mă depărtez.
Mai încolo pe drum, era tot o coborâre de pantă și un gard cu stâlpi, mărginind fără îndoială un teren; m-am pus în vine și m-am lăsat să alunec pe zăpadă în jos, ținându-mă regulat de acei stâlpi de gard, unul câte unul, să reglez viteza de alunecare, și așa am ajuns jos. A fost ceva unic.
Jos, cred c-am trecut printr-un gard și-am continuat drumul; iar am urcat o pantă de deal spre răsărit, intrând în pădure; mai pe urmă, iar cu mersul spre sud.
Am mers într-adevăr foarte mult așa, a plictiseală, din loc în loc dădeam de șanțuri de apă. Alt lucru pe care l-am văzut în călătoria deluroasă - cișmelele, am dat progresiv de câteva din care am putut să beau.
Am mers cam multă vreme așa până am dat de case - să fi fost pe DC53 la Lențea? Să fi frizat pe el Negreștii, și-apoi pe DJ739 spre sud? Era noapte cu zăpadă și pustietate pe-afară. Cred c-am mers așa, pe DJ739, paralel cu (pâ)râul Cârcinov, intersectând DJ702 aproape de Beleți, chiar am remarcat ceva cu denumirea Cârcinov, dar îmi pare acum că de două ori Cârcinovul, poate prima dată pe 4 februarie; pe DJ702 am luat-o nord-estic spre Furești și Dobrești, ținându-mă de ruptură. Cum treceam peste drum de un magazin, cineva dintr-o mașină m-a claxonat.
Cred că eram între Furești și Dobrești când m-am abătut pe o uliță, urcând pe dealul alăturat de sud. Dealul avea, desigur, și pădure; s-a făcut miezul nopții când eram pe acest deal, care avea și o porțiune de pământ accidentat, și am văzut pe S Health că, cică, bătusem suta de kilometri pe ziua de 11 februarie, 102 parcă.
Am continuat spre sud pe-un drum de pădure, am mai urcat în pădure, mi se pare că se lătra din cauza mea. Cred că pe drumeagul „Valea Mare” am luat-o, vorba-i c-am ajuns înapoi pe DJ702, și de-acolo am continuat drumul pe jos spre sud, prin Beleți.
Ăsta da că avea să fie un drum lung. Beleți, Albotele, Valea Nenii-Paraschivești... Priboieni.
Din nou la Priboieni, și cu asupra de măsură.
Mai erau și pauze între localități; am simțit niște fulgi de zăpadă când eram așa, între două sate.
Când am realizat că ajung iar la Priboieni, am avut un sentiment pe măsură, știind ce înseamnă față de Pitești depărtarea asta.
Aveam de gând să ajung la șoseaua veche și să fac pe ea drumul pe jos înapoi la Pitești. Se simțea și niște oboseală la picioare, de bună seamă, și chiar și să nu fi fost ruptura pantalonilor, dacă aș fi lungit drumul până cine știe pe unde dincolo de Autostradă și mai departe de Cireșu, și prin județul Dâmbovița printre dealuri, drumul ar fi durat atât de mult, încât aș fi pierdut Sfânta Liturghie de duminică dimineața, la Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Pitești.
Ce NU voiam.
Chiar și cu oboseala.
Și am mers pe jos prin Priboieni mai departe. Până să mă lămuresc cu Priboienii, mă uitam la delurimea din față, așa cum era vizibilă noaptea, să ghicesc după deschiderea dealurilor dacă pot fi aproape de Șosea, dar când am înțeles că de-abia la Priboieni...
Și tot înainte cu răbdare prin Priboieni și mai departe, pe șoseaua cunoscută spre Topoloveni, trebuind să îndur oboseala organismului. Mai aveam apă și hrană în rucsac, plus că am ținut minte pentru mai departe fenomenul cu cișmelele de drum din satele deluroase. A durat ceva, dar am reajuns în Topoloveni.
În general, la umblările pe dealuri în adidași, mi-a intrat zăpadă la șosete, am făcut și gheață pe-acolo, dar nu am răcit, datorită ritmului arzător de calorii în care mă mișcam; în plus, răcoarea la picioare servea de protecție anti-febră musculară și frigul mă stimula să mă mișc mai departe.
Și de acolo, pe jos spre lungile Călinești și Ștefănești, fiind 17 kilometri de la intersecția cu DJ702 până aproape de ieșirea din Ștefănești către VIVO, de exemplu.
Am ieșit din Topoloveni fără să mă oprească poliția. Acum trebuia să apăr bine ruptura pantalonilor, plus să rabd durerea musculară, dar reușeam să fac pași buni.
A început ninsoarea la drumul mare, când eu număram bornele care rămâneau treptat în urmă. Era noaptea de duminică, 12 februarie 2017, și am văzut Luna Plină prin nor, când ningea. M-a nins, așadar, noaptea la drumul mare cu lună plină. Depășisem între timp kilometrul 100, număram și aflam treptat câți kilometri lungime are Călineștiul, urmând Ștefăneștiul la rând, după zona cu 106. În vremea asta, ninsoarea.
Și am mers și prin Ștefănești, pe când ora înainta spre dimineață. Cred că s-a potolit cu ninsoarea până să ajung și eu spre VIVO. Organismul a avut putere să mă ducă; avusesem și tabletă de glucoză pe drum, de ronțăit din ea când încp mergeam prin zăpadă înainte de Beleți. Am reintrat în Pitești pe unde ieșisem și-am fost înapoi în casă la 6 dimineața.
Cică au fost vreo 140 de kilometri pe S Health în 23 de ore și... 50 de minute, dacă au fost numărați cât de cât bine kilometrii ăștia, atunci era cea mai lungă drumeție a mea pe jos de până atunci.
Eventual, am depășit-o cu al doilea drum pe jos la Brașov, și și mai sigur cu coroana Brașov-București, în 2018.
****** ****** ****** ****** ****** ******
Așa a fost ultima mea drumeție zăpezoaso-deluroasă făcută până acum.
Sâmbătă, 11 februarie 2017, la 6 și ceva dimineața, am plecat iar din casă cu plasa, apa și mâncarea de început a drumului, sub rezerva că mai cumpăr, cum bine se înțelege, și de pe drum; acum voiam să merg și mai la nord pe dealuri și să ies mai departe dintre ele pe șoseaua spre București, apoi dincolo de autostradă, tot așa, pe departe. În fine, nu am ajuns dincolo de autostradă, dar o să vedem pe unde am fost.
Am luat-o ca în ultimele două rânduri: Podul Viilor - peste Râul Doamnei - strada Cavalerului, și ca în ultimul rând pe DC222, dar de data asta am traversat tot digul Râului Doamnei, Luna fiind aproape plină pe cer și aproape de apus. Astfel, am dat turul respectivului dig și-apoi am pornit-o spre nord la vest de râu, între el și șoseaua Pitești-Câmpulung.
Pe stânga râului, DC222 se duce nu după multă vreme și mai în stânga la șoseaua aceea, dar mai în față alt drumeag continuă spre nord, și eu am mers pe-acolo. Acum priveam de la distanță malul pe care mersesem sâmbăta trecută. Drumul era diferit. Vremea se mai răcise între timp, și era tot zăpadă pe jos. De fapt, asta a fost cea mai înzăpezită drumeție lungă a mea.
Și am mers înainte pe drumeag, La un moment dat el se termină, dar eu am continuat peste câmpurile înzăpezite. Într-un loc mă lătrau niște câini, dar au fost potoliți de cineva. Mai și alergam.
M-am dus apoi mai la răsărit, spre malul râului, posibil pe lângă „TGM Group Balastiera”, că era ceva firmă pe-acolo, și a trebuit să-mi descarc organismul în zăpadă, având o scurtă problemă digestivă. Zăpada este foarte binevenită în asemenea situații.
Era cam înnorat cerul, și categoric ceva mai rece decât în sâmbăta de 4. Am continuat cu drumul, cu un sistem digestiv pus acum la punct, și desigur că am reatins DN73D-ul, de astă dată nemaiintrând prin cine știe ce bălării ori livadă de tranzit în drumeție.
De această dată însă, am urmat cu fidelitate tot bulevardul Dacia până în Mioveni, trecând prin fața Pușcăriei și lăsând Uzina în pace. Fusesem o dată în viață pe lângă ea. Am mers prin Mioveni pe jos, nu mai știu sigur dacă acum sau prima dată am intrat într-un magazin de parter de bloc să-mi iau ceva de mâncare, dar prin piață sigur am mers din nou pentru alimente, și acum nu am mai luat-o spre nord, ci am coborât din Mioveni spre BEMO Piscani pe DC82, pe care veneam cu bunica în perioada 1995-2000 la Mioveni.
Mai mâncam un măr din mers. Pot să mănânc mergând. Așadar, am ajuns la șoseaua spre Câmpulung, pornind-o pe sensul în amonte pe la Clucereasa. Îmi imaginam cum ar fi să vină spre mine un camion care să se răstoarne, dar eu să reușesc să mă feresc și apoi să încerc să-l ajut pe șofer.
Apoi am făcut stânga pe DC83, care mai în față pe la Valea Stânii face iar stânga, spre nord, de la intersecția cu DN73D pe care fusesem prin Racovița sâmbăta trecută. Și eu, spre nord pe drumul comunal. Cerul era înnorat.
Nu ningea, dar eu i-am dat-o înainte pe DC83 pe jos, pe rând, prin Valea Stânii, Țițești, Hârtiești și Bucșenești-Lotași. Erau case. La un moment dat am văzut o veveriță prin zăpadă și mi-a plăcut. Drumul nu era lat, și mai erau oameni pe drum. La urmă, pe la Dealu Frumos (!), drumul iese înapoi în șoseaua spre Câmpulung, către Stâlpeni.
Am mers pe jos prin Stâlpeni, posibil până spre Ogrezea, având timp să văd kilometrajul care arăta Pitești 22, parcă, și câteva mașini de Ilfov pe șosea în tot acest timp, de m-am mirat ce tot caută ilfovenii pe la noi. La un moment dat am făcut stânga ca să urc pe primul deal.
E posibil c-am mers pe Drumul Forestier Valea Ogrezelei. Știu că am trecut printre niște case, era soare pe cerul albiu și satul era înzăpezit, se vedea frumos; planul meu era să ajung mai târziu pe la Vulturești, aș fi putut-o face dacă m-aș fi ținut de DN73D acela, pe unde mai fusesem; după sat, urma pădure, cu șerpuire de drum prin zăpadă, am mai și urcat pe deal, am și alergat, era frumos, la un moment dat am alunecat și am căzut; era soare, eram la vârful dealului. Am întâlnit doi oameni cu căruța, le-am dat câte un măr și când le-am zis unde vreau să ajung, mi-au arătat că m-am dus departe și că până la Vulturești „vă rupeți de picioare”. Pe urmă am coborât panta prin zăpada mare, pe partea cealaltă a dealului, spre răsărit, și la un moment dat am căzut și m-am rostogolit prin zăpada aia.
Jos era satul Pițigaia, cu o altă comunitate conlocuitoare. Drum de pământ (DC47), case sărace, pârâu, rufe în curți. Erau și copii cu oamenii. Iarăși am fost întrebat ce fac pe-acolo, un bătrân țigan ar fi vrut să mă pună la muncă la grajd (aluzie la sclavia berevoieșteană, poate? Cazul a șocat pe mulți), iar un copil m-a întrebat de ce am zăpadă pe la căciulă, parcă. În mod sigur de la căzătura de mai devreme. Un om zicea că mai încolo e Huluba și ajung la Vulturești.
Așadar, Pițigaia face acum parte din catalogul de zone periculoase pentru drumeție. Eu mai încolo am ieșit din drumul acela și m-am băgat iar la pădure în zăpadă, urmând o nouă luptă cu nămetenia și natura.
Important - deși în drumețiile astea mi-a intrat zăpadă la picioare, și-au fost și grade cu minus, totuși caracterul foarte mișcător al organismului meu a făcut să NU răcesc din asta, energia topea zăpada; apoi, era bine cu zăpada la picioare, ea fiind un bun analgezic natural în situația de dureri musculare la labele picioarelor.
Am mai dat de un drum prin pădure, între timp era soare pe sus, mi-aduc aminte cum coboram dealul pe partea cealaltă, în zona dintre Pițigaia și Huluba; jos zăpadă multă în soare, un alt deal cu creastă relativ înaltă alături, și mă întrebam cât o fi până la munți. Sigur că mai erau destui kilometri până la munte. În fond, falia Pițigaia-Huluba este la nici jumătate între Pitești și Câmpulung.
Am continuat prin zăpada aia mare și drumul a trecut printr-o pădure, de unde eu am încetat mersul spre nord, luând-o spre sud și după câtva timp am intrat între niște case, dar era pustietate destul de mare; inițial credeam că ajung la Vulturești așa, dar era doar Huluba.
Mergeam acum pe DC50.
Dar mi-e că NU m-am uitat în hărți pe telefon, să mă lămuresc pe unde mă aflu. Dezamăgit de lungeala asta, am mers mai departe spre sud, drumul mai are câțiva kilometri prin pustietatea cvasi-deluroasă, până ce ajunge la DN73D, la nord de Davidești.
Ajuns acolo, am mers un timp spre sud, în Davidești, căutând un magazin pentru mâncare, și am dat peste ceva închis, cu orar special de sâmbătă, ar fi trebuit să aștept altă oră și am refuzat asta; am luat-o înapoi spre nord, pe drumul dintre dealuri, în după-amiaza cea însorită, trecând prin Voroveni, Bârzești-Albule și... Vulturești, în sfârșit, la lăsat de seară.
La Vulturești mi-am luat ceva de mâncare, în sfârșit, de la un chioșc, apoi mai departe am căutat un drum spre răsărit, să mă urc iar pe deal. Cred că pe la DC52/DC52A. M-am rătăcit puțin în șanțuri, acolo, dar la urmă am găsit un drum de acces către deal. O femeie de acol ose mira unde mă duc și când ziceam că pe deal, spunea „Care deal?”, că nu e niciun drum; dar eu am insistat că am un drum foarte lung de făcut. Am pornit la cățărare pe deal, prin hățiș, sub cerul serii; nu a fost ușor, dar am ajuns sus în vârf și m-am uitat în urmă.
Am continuat drumul pe zăpadă pe-acolo. Frontiera cu Dâmbovița nu este departe. Am avut apoi de coborât panta dealului, și jos era un pârâu. Mi-am făcut o ruptură a pantalonilor într-o cracă de lângă pârâu, dar dedesubt aveam pantalonii de pijama, așa că nu era direct la piele. Am mers spre sud și mai în față era o colibă de lemn, cred că a unui pădurar, dar nu am trecut drept prin fața ei. Puțin mai încolo mi-amintesc că am mai mers spre nord-est pe un drum acoperit cu zăpadă, când se întuneca.
Nu cred să fi apucat să ies din Argeș. M-a deranjat incidentul cu ruperea pantalonilor, aici eram în singurătate, dar mi-era teamă de străbaterea localităților, mai ales la șosea, și mă țineam sistematic cu mâna stângă de partea de crac ruptă (era la coapsa stângă).
Era zăpadă multă acolo, pe vârf de deal am luat-o spre sud, și s-a întunecat, treptat, de tot. Dar noaptea iarna, pe zăpadă, nu este întuneric mare.
Mergeam și mă uitam în stânga-față, cum ar veni spre josul dealurilor, să dibuiesc dacă-i rost de vreo localitate. Era multă pustietate, la un moment dat am trecut pe lângă o casă cu opaiț și câinii lătrau. Cred că am apucat să merg pe DJ739, acolo sus pe deal. Mult timp am mers pe un drum de deal, fie el și acoperit cu zăpadă; la un moment dat, printre copacii unei păduri, a venit o mașină din față și eu m-am tras între copaci, scăpând nevăzut.
Mai departe, până la urmă m-am lăsat de acest drum, eram literalmente în nămeți și între păduri; căutam să evit pădurea cu coborâșul, să merg cât mai mult înspre sud sus pe deal; s-a înnorat cerul, luna plină abia mijea la un moment dat prin nor.
Mi s-a părut odată că văd lumină jos, sub deal. Dar era multă pustietate, o fi fost mașina aia sau vreo colibă izolată. Într-un loc, stăteam pe o pantă de deal să mănânc ceva, am mâncat un corn din rucsac. Aveam crengi pe mine.
Odată coboram o pantă și, când am dat într-o tulpină de copac să mă sprijin în ea, mi-a căzut zăpadă în ochi. Într-un rând am trecut pe lângă altă casă izolată, posibil tot colibă de pădurar, și a ieșit omul cu lanterna din cauza lătratului, dar nu a scos strigăte și nici nu a ieșit prea departe. Eu tăceam și voiam să mă depărtez.
Mai încolo pe drum, era tot o coborâre de pantă și un gard cu stâlpi, mărginind fără îndoială un teren; m-am pus în vine și m-am lăsat să alunec pe zăpadă în jos, ținându-mă regulat de acei stâlpi de gard, unul câte unul, să reglez viteza de alunecare, și așa am ajuns jos. A fost ceva unic.
Jos, cred c-am trecut printr-un gard și-am continuat drumul; iar am urcat o pantă de deal spre răsărit, intrând în pădure; mai pe urmă, iar cu mersul spre sud.
Am mers într-adevăr foarte mult așa, a plictiseală, din loc în loc dădeam de șanțuri de apă. Alt lucru pe care l-am văzut în călătoria deluroasă - cișmelele, am dat progresiv de câteva din care am putut să beau.
Am mers cam multă vreme așa până am dat de case - să fi fost pe DC53 la Lențea? Să fi frizat pe el Negreștii, și-apoi pe DJ739 spre sud? Era noapte cu zăpadă și pustietate pe-afară. Cred c-am mers așa, pe DJ739, paralel cu (pâ)râul Cârcinov, intersectând DJ702 aproape de Beleți, chiar am remarcat ceva cu denumirea Cârcinov, dar îmi pare acum că de două ori Cârcinovul, poate prima dată pe 4 februarie; pe DJ702 am luat-o nord-estic spre Furești și Dobrești, ținându-mă de ruptură. Cum treceam peste drum de un magazin, cineva dintr-o mașină m-a claxonat.
Cred că eram între Furești și Dobrești când m-am abătut pe o uliță, urcând pe dealul alăturat de sud. Dealul avea, desigur, și pădure; s-a făcut miezul nopții când eram pe acest deal, care avea și o porțiune de pământ accidentat, și am văzut pe S Health că, cică, bătusem suta de kilometri pe ziua de 11 februarie, 102 parcă.
Am continuat spre sud pe-un drum de pădure, am mai urcat în pădure, mi se pare că se lătra din cauza mea. Cred că pe drumeagul „Valea Mare” am luat-o, vorba-i c-am ajuns înapoi pe DJ702, și de-acolo am continuat drumul pe jos spre sud, prin Beleți.
Ăsta da că avea să fie un drum lung. Beleți, Albotele, Valea Nenii-Paraschivești... Priboieni.
Din nou la Priboieni, și cu asupra de măsură.
Mai erau și pauze între localități; am simțit niște fulgi de zăpadă când eram așa, între două sate.
Când am realizat că ajung iar la Priboieni, am avut un sentiment pe măsură, știind ce înseamnă față de Pitești depărtarea asta.
Aveam de gând să ajung la șoseaua veche și să fac pe ea drumul pe jos înapoi la Pitești. Se simțea și niște oboseală la picioare, de bună seamă, și chiar și să nu fi fost ruptura pantalonilor, dacă aș fi lungit drumul până cine știe pe unde dincolo de Autostradă și mai departe de Cireșu, și prin județul Dâmbovița printre dealuri, drumul ar fi durat atât de mult, încât aș fi pierdut Sfânta Liturghie de duminică dimineața, la Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Pitești.
Ce NU voiam.
Chiar și cu oboseala.
Și am mers pe jos prin Priboieni mai departe. Până să mă lămuresc cu Priboienii, mă uitam la delurimea din față, așa cum era vizibilă noaptea, să ghicesc după deschiderea dealurilor dacă pot fi aproape de Șosea, dar când am înțeles că de-abia la Priboieni...
Și tot înainte cu răbdare prin Priboieni și mai departe, pe șoseaua cunoscută spre Topoloveni, trebuind să îndur oboseala organismului. Mai aveam apă și hrană în rucsac, plus că am ținut minte pentru mai departe fenomenul cu cișmelele de drum din satele deluroase. A durat ceva, dar am reajuns în Topoloveni.
În general, la umblările pe dealuri în adidași, mi-a intrat zăpadă la șosete, am făcut și gheață pe-acolo, dar nu am răcit, datorită ritmului arzător de calorii în care mă mișcam; în plus, răcoarea la picioare servea de protecție anti-febră musculară și frigul mă stimula să mă mișc mai departe.
Și de acolo, pe jos spre lungile Călinești și Ștefănești, fiind 17 kilometri de la intersecția cu DJ702 până aproape de ieșirea din Ștefănești către VIVO, de exemplu.
Am ieșit din Topoloveni fără să mă oprească poliția. Acum trebuia să apăr bine ruptura pantalonilor, plus să rabd durerea musculară, dar reușeam să fac pași buni.
A început ninsoarea la drumul mare, când eu număram bornele care rămâneau treptat în urmă. Era noaptea de duminică, 12 februarie 2017, și am văzut Luna Plină prin nor, când ningea. M-a nins, așadar, noaptea la drumul mare cu lună plină. Depășisem între timp kilometrul 100, număram și aflam treptat câți kilometri lungime are Călineștiul, urmând Ștefăneștiul la rând, după zona cu 106. În vremea asta, ninsoarea.
Și am mers și prin Ștefănești, pe când ora înainta spre dimineață. Cred că s-a potolit cu ninsoarea până să ajung și eu spre VIVO. Organismul a avut putere să mă ducă; avusesem și tabletă de glucoză pe drum, de ronțăit din ea când încp mergeam prin zăpadă înainte de Beleți. Am reintrat în Pitești pe unde ieșisem și-am fost înapoi în casă la 6 dimineața.
Cică au fost vreo 140 de kilometri pe S Health în 23 de ore și... 50 de minute, dacă au fost numărați cât de cât bine kilometrii ăștia, atunci era cea mai lungă drumeție a mea pe jos de până atunci.
Eventual, am depășit-o cu al doilea drum pe jos la Brașov, și și mai sigur cu coroana Brașov-București, în 2018.
****** ****** ****** ****** ****** ******
Așa a fost ultima mea drumeție zăpezoaso-deluroasă făcută până acum.
Comentarii
Trimiteți un comentariu