Treceți la conținutul principal

Prima dată pe jos în Smeura

Pe asta am făcut-o în noaptea de 29 spre 30 iunie din 2003, după sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, și de asemenea după ce organismul meu s-a refăcut suficient în urma drumeției mari din 19-20 iunie anul ăla.

Am vrut să ajung astfel la apus de Pitești, dincolo de luminile nocturne ale orașului, așa cum se vedeau ele de departe noaptea de la Piscani - fie de jos din vale, fie de sus din nuc, și asta pe jos prin puterea alergării (mai degrabă decât cu mersul pe jos, la acea vreme).

După 20 iunie, am mai avut trei încercări de a ajunge pe jos din Piscani în Pitești: 23/24, 25/26 și 27/28 iunie, dar de fiecare dată, deși cu distanță crescândă, m-am întors de pe jos, nesimțindu-mă în stare să continui - ultima dată ajunsesem pe la Pepiniera de la kilometrul 5.

Iar acum, în seara de 29 iunie, după sandocanul de Sfântul Petru (fie-mi iertată exprimarea), cu organismul alimentat și mai odihnit între timp, m-am furișat iar seara, hop peste poartă, și mă gândesc totuși că acum era 22:49 la chioșcul din Piscani (și vreo 10 seara în seara de 30 aprilie), apoi 00:15 la cabina din josul Căii București (și vreo 23 și ceva în seara de 30 aprilie), ca să nu încurc orele între drumeții.

Pe jos pe șosea aproape 13 kilometri, pe de-acum cunoscutul drum național 73, mai mult cu fuga, că așa eram în formă la 13 ani, și în cap îmi răsunau alte melodii de la radio pe drumul în sus dincolo de Trivale: ceva cu Lambada (dar NU Kaoma din 1989, alta) și o versiune a „Mory Kanté - Yeke Yeke”.

Am urcat așadar Piteștiul, literalmente, până prin cartierul Trivale pe strada Smeurei și DN67B, am trecut cartierul ăsta și când am ieșit, lângă pădurea aceea de pe partea dreaptă, am văzut prima bornă kilometrică, aceea cu „Pitești 2 km”, Drăgășani 73 și numărul 188 sus pe roșu. Nu știam atunci că asta este distanța până ce DN67B devine DN67, cu puțini kilometir înainte de Târgu Jiu; m-am gândit pe urmă că o fi vorba de Drobeta Turnu Severin.

Mai în față pe dreapta, era o proprietate cu stâlpi electrici de culoare portocalie la becuri, și uitându-mă la ei mă gândeam la începutul melodiei cu Yeke Yeke.

Am intrat în Smeura. Eram prima dată în viață acolo. Nu-mi amintesc să mai fi alergat, am mers pe jos printre casele oamenilor, cu miros de fân proaspăt, puțuri, noaptea lumea dormea; curbă la capul drumului, coborât pe lângă un soi de fabrică, apoi iar la stânga, drumul era peste un pod; era noapte cu stele și fără lună, că pe 29 fusese lună nouă. Am continuat pe jos, depășind următoarele borne: 187 cu Pitești 3 și Drăgășani 72, următoarea cu 186 și, la capăt, și pe cea cu 185, în zona unde era un drum la stânga cu „Albota 7” și unde mi-am amintit că la Albota, în martie (o să ajung și acolo), văzusem un drum la dreapta cu „Smeura 7”, aproape de școala lor.

Se lungea drumul făcut de mine în spate, grija mea era nu doar să fac drum nou, ci și să ajung la timp înapoi, să nu fiu găsit c-am plecat, și desigur lipsa proviziilor de drum îngreuna situația, mai ales când avea să fie vorba despre sete. După ieșirea din Smeura, drumul intra într-o pădure întunecoasă, și acolo mi s-a făcut frică să merg mai departe, după ultima casă care era arătoasă, aici punând punct mersului în față și întorcându-mă spre Pitești și spre casă.

Era 30 iunie cu adevărat și mergeam înapoi prin Smeura, care are vreo trei kilometri de lungime cu totul. Am coborât înapoi prin Trivale, cu răbdare, drumul pe-acolo fiind și el cam lung, apoi pe strada Smeurei pe lângă Jandarmi, unde lucra vecinul meu de dedesubt de la acea vreme, și mi-am imaginat cum ar fi să ne întâlnim acum; era 30 iunie, în față erau întregi, după colț, lunile iulie și august. Am terminat cu Piteștiul, nu țin minte de unde am băut apă, că precis am băut ceva apă pe drum de la fântâni, nu era să rămân nebăut, și înapoi pe jos pe șoseaua spre Piscani.

Nu-mi amintesc foarte mult din acești kilometri de întoarcere. A început să se lumineze când eram în a doua parte a șoselei, 30 iunie fiind una dintre zilele lungi, și se tot lumina până să ajung în Piscani; mă gândeam că astăzi este 30 iunie, iar de mâine e deja iulie. Sigur că ziua descrescuse doar puțin de la Solsitțiu încoace.
Am ajuns și acasă în Piscani, în curte, la șase dimineața; la radio în casa veche, era apoi melodia „Zdob și Zdub - Bună dimineața”.

Vreo 40 de kilometri în șapte ore, așa a fost drumul ăsta. Aveam să mai ajung în Smeura în 2004.

******** ******** ******** ********


Așa am ajuns prima dată noaptea pe jos dincolo de deal-câmpia piteșteană, la apus de ea, lăsând în spate luminile de noapte ale orașului, cele care se văd de departe.

Comentarii

Cele mai bine văzute

Pe jos de la Pitești la Alexandria

Luni, 18 februarie 2019, o zi cu soare de primăvară emancipată pe-afară, fiind într-o perioadă liberă mai lungă, am dat drumul unei noi drumeții, uneia pe care o doream, anume să fac o dată în viață drumul pe jos din Pitești în Alexandria. În capitala județului „Dili-Dili-Teleorman”, mai fusesem o dată cu microbuzul în sâmbăta noroasă de 26 noiembrie 2011, ca să o vizitez, apoi într-altă sâmbătă, una de vară cu căldură mare (24 iunie 2017), când, după ce m-am întors cu microbuzul de la Drăgășani, unde fusesem pe jos în noaptea „ de Sânziene ”, am plecat cu alt microbuz la Alexandria, pentru că voiam să văd din autobuz câmpia dintre Alexandria și București. Dar cele două drumuri au diferit prin ceva: în 2011, după Costești, s-a mers până pe la Vulpești, unde este intersecția dintre DN65B (spre Roșiorii de Vede) și DJ504 care merge spre Alexandria și Giurgiu. Și mai departe pe acel DJ504 până la Alexandria, pe câtă vreme în 2017 s-a trecut prin Roșiori, unde mai fusesem pe jos cu o

Altă dată am mers pe jos de la Pitești până la Drăgășani

În luna iunie 2017, dacă tot fusesem o dată în viață până la Roșiori, și asta pe jos, am vrut să leg și Drăgășaniul de povestea asta cu mersul pe jos pe distanțe mari, că nici acolo nu mai fusesem vreodată. Îmi dorisem prin decembrie 2011 să fac o călătorie până acolo ( cu microbuzul, la acea vreme, deși și atunci am făcut niște drumeții pe jos), dar o lăsasem încolo pentru nu se știe când. Iar în iunie 2017, „încălzit” zdravăn de mersurile astea pe jos, am hotărât că a venit vremea, în sfârșit, și pentru Drăgășani. Așa că în seara de 23 iunie 2017 (o vineri, imediat după Solstițiu) am pornit-o iar pe jos de acasă, pregătit cu rucsacul obișnuit în spate (cumpărat special de la Decathlonul de lângă autostradă, pe 14 februarie în 2017), cu provizii precum mai mulți litri de apă la PET, mere și ceva ciocolăți, plus vesta de biciclist pentru mersul de noapte ( că pietonii trebuie să poarte și ei îmbrăcăminte semnalizoare noaptea) , luată și asta special, tot de la Decathlon, în iarna a

Drumeție sud-vest-argeșeană de 1 mai

După două luni de amânări sistematice, fiind noi în vacanță în Săptămâna Luminată din cel de-al treilea an de după ultimul Paște sărbătorit pe 1 mai, mi-am făcut în sfârșit ceva mai mult curaj și-am hotărât să plec spre sud-vestul extrem al județului Argeș, recte-Polidecte pe DJ679, care se rupe la sud de Lunca Corbului. Prima dată voisem pe-acolo pe 28 februarie/1 martie (și-am renunțat), după aia ar fi fost de 7-8 Martie (am lăsat-o și pe-asta baltă), mai pe urmă, după ce-am terminat cu vacanța cealaltă pe care-am avut-o personal la serviciu anul ăsta, am mai „trântit” și-alte date de vineri-sâmbătă ca 29/30 martie, 5/6 aprilie, 19-20... și, în fine, mai rămăsese că de pe 30 aprilie plec în sfârșit, cu ocazia libertății prelungite din Săptămâna Luminată. De data asta, ăsta este un exemplu de drumeție trântită cu anticipare pe parcurs, și cu schimbare de plan. Planul inițial, dorit încă din februarie, fusese să ajung până în județul Olt, eventual să ating Teleormanul cu piciorul

TURNEUL AFRICĂNESC AL LUI CEAUŞESCU

Cică se face că, prin toamna anului 1982, Ceauşescu de un Nicolae şi Nicolae Ceauşescu şi-a propus, a ales şi a decis să întreprindă o vizită de pace şi prietenie prin câteva ţări emergente africane. Voia relaţii economice noi, avantajoase şi care să consolideze imaginea României de ţară socialistă puternică. Să vedem cu ce şoşele, cu ce momele şi cum s-a soldat aventura aceasta extracontinentală. 1. BENINUL Începe cu Beninul, o ţară vest-africană mare aproape cât jumătate din România cea strămoşească (ceea ce l-a şi încurajat, de altfel, pe Tovarăşul Carpatin în acest demers), şi are o întrevedere elocventă cu conducătorul Kérékou, un reputat marxist al locului. Ei se întâlnesc pe Muntele Sokbaro şi, cu sprijin logistic de la Bucureşti, discuţiile sunt transmise în direct la radio. Ţara se afla deja în epoca post-colonială, fiind independentă şi având de vreo şapte ani denumirea Benin, căci se numise Dahomey, iar mai înainte-vreme chiar „Regatul Dahomey”, şi cum acum avea un P

Am fost odată pe jos de la Pitești la Roșiorii de Vede

Era 16 iunie 2017 și voiam să fac pe jos, o dată în viață, drumul dintre Pitești și Roșiorii de Vede, plecând vineri seară și ajungând a doua zi acolo. Inițial voisem să-l încep în vinerea de dinainte (9 iunie), dar nu am avut bună stare (dispoziție) să îl încep atunci, era și înnorat și nu-mi venea bine la socoteală. Dar în noaptea următoare era lună plină pe cer, s-a mai înseninat și mi-a părut rău că nu am plecat atunci. Iar în seara de 16 iunie am ieșit într-adevăr din Pitești, pe șoseaua spre Craiova, prin zona de periferie Craiovei - Bradu (piteștenii știu ce înseamnă asta), am luat-o cu răbdare și pas mare prin Albota spre Cerbu și pe la kilometrul 107 am cotit-o într-adevăr la stânga, pe șoseaua la a cărei intrare scrie „Alexandria 102” și, respectiv, „90 Roșiori de Vede”. Deja se întuneca și până să ajung la Costești (unde se află stabilimentul Lactagului) s-a făcut întuneric de tot. Chiar dacă 16 iunie este una dintre cele mai lungi zile din an, totuși la noi orice zi a