Pe asta am făcut-o în noaptea de 29 spre 30 iunie din 2003, după sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, și de asemenea după ce organismul meu s-a refăcut suficient în urma drumeției mari din 19-20 iunie anul ăla.
Am vrut să ajung astfel la apus de Pitești, dincolo de luminile nocturne ale orașului, așa cum se vedeau ele de departe noaptea de la Piscani - fie de jos din vale, fie de sus din nuc, și asta pe jos prin puterea alergării (mai degrabă decât cu mersul pe jos, la acea vreme).
După 20 iunie, am mai avut trei încercări de a ajunge pe jos din Piscani în Pitești: 23/24, 25/26 și 27/28 iunie, dar de fiecare dată, deși cu distanță crescândă, m-am întors de pe jos, nesimțindu-mă în stare să continui - ultima dată ajunsesem pe la Pepiniera de la kilometrul 5.
Iar acum, în seara de 29 iunie, după sandocanul de Sfântul Petru (fie-mi iertată exprimarea), cu organismul alimentat și mai odihnit între timp, m-am furișat iar seara, hop peste poartă, și mă gândesc totuși că acum era 22:49 la chioșcul din Piscani (și vreo 10 seara în seara de 30 aprilie), apoi 00:15 la cabina din josul Căii București (și vreo 23 și ceva în seara de 30 aprilie), ca să nu încurc orele între drumeții.
Pe jos pe șosea aproape 13 kilometri, pe de-acum cunoscutul drum național 73, mai mult cu fuga, că așa eram în formă la 13 ani, și în cap îmi răsunau alte melodii de la radio pe drumul în sus dincolo de Trivale: ceva cu Lambada (dar NU Kaoma din 1989, alta) și o versiune a „Mory Kanté - Yeke Yeke”.
Am urcat așadar Piteștiul, literalmente, până prin cartierul Trivale pe strada Smeurei și DN67B, am trecut cartierul ăsta și când am ieșit, lângă pădurea aceea de pe partea dreaptă, am văzut prima bornă kilometrică, aceea cu „Pitești 2 km”, Drăgășani 73 și numărul 188 sus pe roșu. Nu știam atunci că asta este distanța până ce DN67B devine DN67, cu puțini kilometir înainte de Târgu Jiu; m-am gândit pe urmă că o fi vorba de Drobeta Turnu Severin.
Mai în față pe dreapta, era o proprietate cu stâlpi electrici de culoare portocalie la becuri, și uitându-mă la ei mă gândeam la începutul melodiei cu Yeke Yeke.
Am intrat în Smeura. Eram prima dată în viață acolo. Nu-mi amintesc să mai fi alergat, am mers pe jos printre casele oamenilor, cu miros de fân proaspăt, puțuri, noaptea lumea dormea; curbă la capul drumului, coborât pe lângă un soi de fabrică, apoi iar la stânga, drumul era peste un pod; era noapte cu stele și fără lună, că pe 29 fusese lună nouă. Am continuat pe jos, depășind următoarele borne: 187 cu Pitești 3 și Drăgășani 72, următoarea cu 186 și, la capăt, și pe cea cu 185, în zona unde era un drum la stânga cu „Albota 7” și unde mi-am amintit că la Albota, în martie (o să ajung și acolo), văzusem un drum la dreapta cu „Smeura 7”, aproape de școala lor.
Se lungea drumul făcut de mine în spate, grija mea era nu doar să fac drum nou, ci și să ajung la timp înapoi, să nu fiu găsit c-am plecat, și desigur lipsa proviziilor de drum îngreuna situația, mai ales când avea să fie vorba despre sete. După ieșirea din Smeura, drumul intra într-o pădure întunecoasă, și acolo mi s-a făcut frică să merg mai departe, după ultima casă care era arătoasă, aici punând punct mersului în față și întorcându-mă spre Pitești și spre casă.
Era 30 iunie cu adevărat și mergeam înapoi prin Smeura, care are vreo trei kilometri de lungime cu totul. Am coborât înapoi prin Trivale, cu răbdare, drumul pe-acolo fiind și el cam lung, apoi pe strada Smeurei pe lângă Jandarmi, unde lucra vecinul meu de dedesubt de la acea vreme, și mi-am imaginat cum ar fi să ne întâlnim acum; era 30 iunie, în față erau întregi, după colț, lunile iulie și august. Am terminat cu Piteștiul, nu țin minte de unde am băut apă, că precis am băut ceva apă pe drum de la fântâni, nu era să rămân nebăut, și înapoi pe jos pe șoseaua spre Piscani.
Nu-mi amintesc foarte mult din acești kilometri de întoarcere. A început să se lumineze când eram în a doua parte a șoselei, 30 iunie fiind una dintre zilele lungi, și se tot lumina până să ajung în Piscani; mă gândeam că astăzi este 30 iunie, iar de mâine e deja iulie. Sigur că ziua descrescuse doar puțin de la Solsitțiu încoace.
Am ajuns și acasă în Piscani, în curte, la șase dimineața; la radio în casa veche, era apoi melodia „Zdob și Zdub - Bună dimineața”.
Vreo 40 de kilometri în șapte ore, așa a fost drumul ăsta. Aveam să mai ajung în Smeura în 2004.
******** ******** ******** ********
Așa am ajuns prima dată noaptea pe jos dincolo de deal-câmpia piteșteană, la apus de ea, lăsând în spate luminile de noapte ale orașului, cele care se văd de departe.
Am vrut să ajung astfel la apus de Pitești, dincolo de luminile nocturne ale orașului, așa cum se vedeau ele de departe noaptea de la Piscani - fie de jos din vale, fie de sus din nuc, și asta pe jos prin puterea alergării (mai degrabă decât cu mersul pe jos, la acea vreme).
După 20 iunie, am mai avut trei încercări de a ajunge pe jos din Piscani în Pitești: 23/24, 25/26 și 27/28 iunie, dar de fiecare dată, deși cu distanță crescândă, m-am întors de pe jos, nesimțindu-mă în stare să continui - ultima dată ajunsesem pe la Pepiniera de la kilometrul 5.
Iar acum, în seara de 29 iunie, după sandocanul de Sfântul Petru (fie-mi iertată exprimarea), cu organismul alimentat și mai odihnit între timp, m-am furișat iar seara, hop peste poartă, și mă gândesc totuși că acum era 22:49 la chioșcul din Piscani (și vreo 10 seara în seara de 30 aprilie), apoi 00:15 la cabina din josul Căii București (și vreo 23 și ceva în seara de 30 aprilie), ca să nu încurc orele între drumeții.
Pe jos pe șosea aproape 13 kilometri, pe de-acum cunoscutul drum național 73, mai mult cu fuga, că așa eram în formă la 13 ani, și în cap îmi răsunau alte melodii de la radio pe drumul în sus dincolo de Trivale: ceva cu Lambada (dar NU Kaoma din 1989, alta) și o versiune a „Mory Kanté - Yeke Yeke”.
Am urcat așadar Piteștiul, literalmente, până prin cartierul Trivale pe strada Smeurei și DN67B, am trecut cartierul ăsta și când am ieșit, lângă pădurea aceea de pe partea dreaptă, am văzut prima bornă kilometrică, aceea cu „Pitești 2 km”, Drăgășani 73 și numărul 188 sus pe roșu. Nu știam atunci că asta este distanța până ce DN67B devine DN67, cu puțini kilometir înainte de Târgu Jiu; m-am gândit pe urmă că o fi vorba de Drobeta Turnu Severin.
Mai în față pe dreapta, era o proprietate cu stâlpi electrici de culoare portocalie la becuri, și uitându-mă la ei mă gândeam la începutul melodiei cu Yeke Yeke.
Am intrat în Smeura. Eram prima dată în viață acolo. Nu-mi amintesc să mai fi alergat, am mers pe jos printre casele oamenilor, cu miros de fân proaspăt, puțuri, noaptea lumea dormea; curbă la capul drumului, coborât pe lângă un soi de fabrică, apoi iar la stânga, drumul era peste un pod; era noapte cu stele și fără lună, că pe 29 fusese lună nouă. Am continuat pe jos, depășind următoarele borne: 187 cu Pitești 3 și Drăgășani 72, următoarea cu 186 și, la capăt, și pe cea cu 185, în zona unde era un drum la stânga cu „Albota 7” și unde mi-am amintit că la Albota, în martie (o să ajung și acolo), văzusem un drum la dreapta cu „Smeura 7”, aproape de școala lor.
Se lungea drumul făcut de mine în spate, grija mea era nu doar să fac drum nou, ci și să ajung la timp înapoi, să nu fiu găsit c-am plecat, și desigur lipsa proviziilor de drum îngreuna situația, mai ales când avea să fie vorba despre sete. După ieșirea din Smeura, drumul intra într-o pădure întunecoasă, și acolo mi s-a făcut frică să merg mai departe, după ultima casă care era arătoasă, aici punând punct mersului în față și întorcându-mă spre Pitești și spre casă.
Era 30 iunie cu adevărat și mergeam înapoi prin Smeura, care are vreo trei kilometri de lungime cu totul. Am coborât înapoi prin Trivale, cu răbdare, drumul pe-acolo fiind și el cam lung, apoi pe strada Smeurei pe lângă Jandarmi, unde lucra vecinul meu de dedesubt de la acea vreme, și mi-am imaginat cum ar fi să ne întâlnim acum; era 30 iunie, în față erau întregi, după colț, lunile iulie și august. Am terminat cu Piteștiul, nu țin minte de unde am băut apă, că precis am băut ceva apă pe drum de la fântâni, nu era să rămân nebăut, și înapoi pe jos pe șoseaua spre Piscani.
Nu-mi amintesc foarte mult din acești kilometri de întoarcere. A început să se lumineze când eram în a doua parte a șoselei, 30 iunie fiind una dintre zilele lungi, și se tot lumina până să ajung în Piscani; mă gândeam că astăzi este 30 iunie, iar de mâine e deja iulie. Sigur că ziua descrescuse doar puțin de la Solsitțiu încoace.
Am ajuns și acasă în Piscani, în curte, la șase dimineața; la radio în casa veche, era apoi melodia „Zdob și Zdub - Bună dimineața”.
Vreo 40 de kilometri în șapte ore, așa a fost drumul ăsta. Aveam să mai ajung în Smeura în 2004.
******** ******** ******** ********
Așa am ajuns prima dată noaptea pe jos dincolo de deal-câmpia piteșteană, la apus de ea, lăsând în spate luminile de noapte ale orașului, cele care se văd de departe.
Comentarii
Trimiteți un comentariu