Aici a fost ultima parte pe 2017 din chestiunea Brașov-București pe jos, anume de la Ploiești încolo.
În fine, după ce acoperisem chiucuvai-vai-vai Brașov-Ploieștiul pe puzzle, se cuvenea cumva să închei două mii șaptișpele și cu ultima parte din drum, să ajung între clădirile Bucureștiului pe jos din șoseaua dinspre Brașov, chemată DN1.
M-am hotărât pentru 30 decembrie 2017, penultima zi a anului și ultima sâmbătă.
Am venit cu microbuzul la București, iar de-acolo am reajuns la Autogara din Pârcălabul Baldovin (nu e departe de Gara de Nord), ca să iau microbuzul la Ploiești, unde urma să ajung aproape de Gara Sud, la nord de Parcul Sud al ploieștenilor.
Și am ajuns acolo. Era înnorat, picura la Ploiești, și era urât în cam tot sudul țării, de fapt.
Descurajantă imagine pe DN1, dar am plecat pe jos din stația de microbuz a Ploieștiului.
Am trecut pe lângă acel parc pomenit adineauri, așteptându-mă ditamai Bulevardul București înspre sud, niște kilometri până să intre în DN 1A, iar puțin mai încolo DN1 la Bărcănești.
Am avut de urcat pe un pod, la înălțime, am trecut prin partea de sud a Ploieștiului, printre niște blocuri, și sigur că erau și niște ploieșteni pe stradă.
Era cartierul Petrolul, undeva la răsărit era și Hipodromul Ploiești.
La un moment dat, mi s-a părut că pe stânga este un aeroport...
Plecam la drum cu pas mare și forțe proaspete. Desigur că aveam și rucsacul, ca la fiecare episod din operațiunea asta, dar acum, ca în 2 septembrie, trebuia să fiu seara acasă. Erau nori fără să mai plouă. Am ajuns la Bărcănești și la piatra 53, prima din drum, de aici încolo începând oficial numărătoarea de kilometri.
Din loc în loc câte un pod din acela frumos peste DN1, mă uitam în față să văd cât de departe este, mergeam cu răbdare și kilometrii treceau unul după altul, am scăzut sub 50. Am trecut prin Bărcănești-Românești, apoi vine zona aceea de pădure până la Pucheni (care-s și ei de două soiuri, Mari și Moșneni, urmați de Miroslăvești și, la urma urmelor, și de Poligrafu, pardon, Potigrafu).
Mergeam iute și eram îngândurat de un anumit subiect ce mă frământa în ale zile. Într-una din localități, un om care stătea la stație la stradă s-a amuzat de mine strigându-mi „Bă!” cum treceam cu pas repede, dar nu am spus nimic. Kilometrii au continuat să scadă sub norii cerului, spre 40, cu mine străbătând Puchenii și restul, până la Potigrafu.
La Ploiești, fusese trecut de ora zece dimineața când ajunsesem, iar până la opt seara trebuia să fiu în Militari.
Aveam pas bun și am trecut și pe lângă zonele de pădure unde erau bălării golașe pe margine de drum, chit că pe ele cam trebuia din când în când să le dau cu mâna la o parte.
Am trecut de Potigrafu și-apoi din Prahova în Ilfov, ca o realizare.
Era tot înnorat și-am luat Ciolpanii la picior.
Când eram aproape să ies din Ciolpani, pe la kilometrul 34, am văzut un indicator pentru Otopeni, parcă, și m-am bucurat la gândul că este rost de apropiere de Otopeni, adică nu mai e chiar așa de mult - de fapt, mai erau destui kilometri în față.
Și cum mă gândeam așa, am fost apucat de cracul stâng al pantalonilor - o potăiță neagră care țâșnise dintr-o curte mică cu gaură-n gard, fără să latre de mică ce era, s-a atins de mine, dar fără să rupă nimic. Cum și eu mergeam alert și nu era tocmai liniște pe drum, plus minus lătratul, nu îmi putusem da astfel seama că se repede la mine.
Cum am luat act, cum s-a repezit înapoi.
Nu mi-a plăcut că am fost surprins așa, măcar că nu s-a rupt nimic.
Și-am părăsit Ciolpaniul. Mai departe venea zona Tâncăbești-Vlădiceasca, iar și mai încolo, Săftica. Nu țin minte kilometrul, dar la un moment dat, pe un pod, după un număr de kilometri merși pe jos, am început să mănânc din merele pe care le aveam în rucsac, și cred c-am și băut apă. Știu și să mănânc mergând.
Am străbătut mai departe kilometrii, realizând că mai am asfalt de mâncat până să fie vorba de Otopeni, iar la o intersecție cu un drum lăturalnic, ieșea în șosea o mașină în care se afla o doamnă din Tâncăbești care era mama unui băiat ce participase odată la emisiunea Comanda la mine. Mașina avea număr de București. M-a izbit asemănarea chipurilor.
Pe la kilometrul 24, vorbim deja despre Săftica, dar aici am avut o piatră tare de încercare prin faptul că marginea stângă a drumului era tare glodoasă, o glodoșenie, o mare mizerie argiloasă, și-am cam înotat cu încălțările prin ea, cu răbdare. Poliția de Circulație avea o mașină pe partea dreaptă a drumului, prin Săftica, erau la datorie în trafic. A trebuit să înfrunt noroiul acela sâcâitor, cu consecvență.
Între Săftica și Otopeni mai este Petreștiul, am scăzut și sub kiloemtrul 20 și deja începea să se întunece când mergeam spre Otopeni, 30 decembrie fiind una dintre cele mai scurte zile din an, plus norii. Am văzut pe rând câteva avioane zburând, pe când se întuneca și mergeam spre Otopeni.
Am ajuns și acolo, cu multă întunecare pe cer, am trecut pe lângă gardul lung al aeroportului, unde este pozatul interzis, scăzând ultimii kilometri de DN1, și spre intrarea în București, unde 12 este ultima piatră kilometrică, chiar înainte de podul transversal pe care scrie „București”.
Am intrat.
Dar drumul desigur că nu se termina. Este zona Băneasa, periferie bucureșteană importantă, cu magazine și firme. Pe-acolo sunt TNT România, Samsung-ul, unitatea militară numărul 01829, liceul francez, Academia de Poliție, BMW România, ANM-ul, METRO, Bricostore, IKEA, Dedeman, KPMG-ul, Decathlonul, SIVECO, Selgrosul, Aeroportul Băneasa (dar pe-ăsta mi-e că nu l-am băgat în seamă) - pe scurt, multe; și două pasaje rutiere consecutive, cu fâșie pietonală, pe care se urcă la înălțime; vedeam de sus oamenii merși la cumpărături.
Mai încolo vine zona cu Herăstrăul și cu Piața Presei, totodată și cu capătul nordic al Tramvaiului 41.
Până să umblu pe jos pe lângă Parc, se făcuse șase seara și eram preocupat să ajung la timp în Militari. Am căutat stația de tramvai a lui 41, ca să ajung cu el în Militari mai scurtând din drum, și la urmă am luat un astfel de tramvai. Un om care m-a văzut dându-mi jos căciula în tramvai a zis că mai există tineri educați și a început să ne vorbească despre cum anumite sunete (sâsâitul) se folosesc ca să se sperie copiii sau iepurii, oricum, era un subiect interesant și omul avea poftă de vorbă, dar lumea bucureșteană NU părea interesată. Eu nu i-am zis nimic, dar am ținut minte ceva din asta.
Tramvaiul 41 intersectează Bulevardul Iuliu Maniu (cea mai lungă stradă din toată capitala) în cartierul Militari și eu am coborât, cred c-am mai luat troleibuzul 62 ca să fac restul de drum până la Păcii, nu mai țin minte totul.
Dar am ajuns la timp la microbuzul pentru Pitești și seara înapoi în casă.
Am stabilit la 53 de kilometri în vreo opt ore pe jos drumul de la Ploiești la București, la tramvai.
*** *** *** *** *** *** *** ***
Uite cum s-a încheiat așa epopeea Pe jos de la Brașov la București din anul 2017, spartă în trei episoade pejosiste. Dar pentru 2018 ea cerea o refacere dintr-o bucată, deja am documentat-o și pe ea.
În fine, după ce acoperisem chiucuvai-vai-vai Brașov-Ploieștiul pe puzzle, se cuvenea cumva să închei două mii șaptișpele și cu ultima parte din drum, să ajung între clădirile Bucureștiului pe jos din șoseaua dinspre Brașov, chemată DN1.
M-am hotărât pentru 30 decembrie 2017, penultima zi a anului și ultima sâmbătă.
Am venit cu microbuzul la București, iar de-acolo am reajuns la Autogara din Pârcălabul Baldovin (nu e departe de Gara de Nord), ca să iau microbuzul la Ploiești, unde urma să ajung aproape de Gara Sud, la nord de Parcul Sud al ploieștenilor.
Și am ajuns acolo. Era înnorat, picura la Ploiești, și era urât în cam tot sudul țării, de fapt.
Descurajantă imagine pe DN1, dar am plecat pe jos din stația de microbuz a Ploieștiului.
Am trecut pe lângă acel parc pomenit adineauri, așteptându-mă ditamai Bulevardul București înspre sud, niște kilometri până să intre în DN 1A, iar puțin mai încolo DN1 la Bărcănești.
Am avut de urcat pe un pod, la înălțime, am trecut prin partea de sud a Ploieștiului, printre niște blocuri, și sigur că erau și niște ploieșteni pe stradă.
Era cartierul Petrolul, undeva la răsărit era și Hipodromul Ploiești.
La un moment dat, mi s-a părut că pe stânga este un aeroport...
Plecam la drum cu pas mare și forțe proaspete. Desigur că aveam și rucsacul, ca la fiecare episod din operațiunea asta, dar acum, ca în 2 septembrie, trebuia să fiu seara acasă. Erau nori fără să mai plouă. Am ajuns la Bărcănești și la piatra 53, prima din drum, de aici încolo începând oficial numărătoarea de kilometri.
Din loc în loc câte un pod din acela frumos peste DN1, mă uitam în față să văd cât de departe este, mergeam cu răbdare și kilometrii treceau unul după altul, am scăzut sub 50. Am trecut prin Bărcănești-Românești, apoi vine zona aceea de pădure până la Pucheni (care-s și ei de două soiuri, Mari și Moșneni, urmați de Miroslăvești și, la urma urmelor, și de Poligrafu, pardon, Potigrafu).
Mergeam iute și eram îngândurat de un anumit subiect ce mă frământa în ale zile. Într-una din localități, un om care stătea la stație la stradă s-a amuzat de mine strigându-mi „Bă!” cum treceam cu pas repede, dar nu am spus nimic. Kilometrii au continuat să scadă sub norii cerului, spre 40, cu mine străbătând Puchenii și restul, până la Potigrafu.
La Ploiești, fusese trecut de ora zece dimineața când ajunsesem, iar până la opt seara trebuia să fiu în Militari.
Aveam pas bun și am trecut și pe lângă zonele de pădure unde erau bălării golașe pe margine de drum, chit că pe ele cam trebuia din când în când să le dau cu mâna la o parte.
Am trecut de Potigrafu și-apoi din Prahova în Ilfov, ca o realizare.
Era tot înnorat și-am luat Ciolpanii la picior.
Când eram aproape să ies din Ciolpani, pe la kilometrul 34, am văzut un indicator pentru Otopeni, parcă, și m-am bucurat la gândul că este rost de apropiere de Otopeni, adică nu mai e chiar așa de mult - de fapt, mai erau destui kilometri în față.
Și cum mă gândeam așa, am fost apucat de cracul stâng al pantalonilor - o potăiță neagră care țâșnise dintr-o curte mică cu gaură-n gard, fără să latre de mică ce era, s-a atins de mine, dar fără să rupă nimic. Cum și eu mergeam alert și nu era tocmai liniște pe drum, plus minus lătratul, nu îmi putusem da astfel seama că se repede la mine.
Cum am luat act, cum s-a repezit înapoi.
Nu mi-a plăcut că am fost surprins așa, măcar că nu s-a rupt nimic.
Și-am părăsit Ciolpaniul. Mai departe venea zona Tâncăbești-Vlădiceasca, iar și mai încolo, Săftica. Nu țin minte kilometrul, dar la un moment dat, pe un pod, după un număr de kilometri merși pe jos, am început să mănânc din merele pe care le aveam în rucsac, și cred c-am și băut apă. Știu și să mănânc mergând.
Am străbătut mai departe kilometrii, realizând că mai am asfalt de mâncat până să fie vorba de Otopeni, iar la o intersecție cu un drum lăturalnic, ieșea în șosea o mașină în care se afla o doamnă din Tâncăbești care era mama unui băiat ce participase odată la emisiunea Comanda la mine. Mașina avea număr de București. M-a izbit asemănarea chipurilor.
Pe la kilometrul 24, vorbim deja despre Săftica, dar aici am avut o piatră tare de încercare prin faptul că marginea stângă a drumului era tare glodoasă, o glodoșenie, o mare mizerie argiloasă, și-am cam înotat cu încălțările prin ea, cu răbdare. Poliția de Circulație avea o mașină pe partea dreaptă a drumului, prin Săftica, erau la datorie în trafic. A trebuit să înfrunt noroiul acela sâcâitor, cu consecvență.
Între Săftica și Otopeni mai este Petreștiul, am scăzut și sub kiloemtrul 20 și deja începea să se întunece când mergeam spre Otopeni, 30 decembrie fiind una dintre cele mai scurte zile din an, plus norii. Am văzut pe rând câteva avioane zburând, pe când se întuneca și mergeam spre Otopeni.
Am ajuns și acolo, cu multă întunecare pe cer, am trecut pe lângă gardul lung al aeroportului, unde este pozatul interzis, scăzând ultimii kilometri de DN1, și spre intrarea în București, unde 12 este ultima piatră kilometrică, chiar înainte de podul transversal pe care scrie „București”.
Am intrat.
Dar drumul desigur că nu se termina. Este zona Băneasa, periferie bucureșteană importantă, cu magazine și firme. Pe-acolo sunt TNT România, Samsung-ul, unitatea militară numărul 01829, liceul francez, Academia de Poliție, BMW România, ANM-ul, METRO, Bricostore, IKEA, Dedeman, KPMG-ul, Decathlonul, SIVECO, Selgrosul, Aeroportul Băneasa (dar pe-ăsta mi-e că nu l-am băgat în seamă) - pe scurt, multe; și două pasaje rutiere consecutive, cu fâșie pietonală, pe care se urcă la înălțime; vedeam de sus oamenii merși la cumpărături.
Mai încolo vine zona cu Herăstrăul și cu Piața Presei, totodată și cu capătul nordic al Tramvaiului 41.
Până să umblu pe jos pe lângă Parc, se făcuse șase seara și eram preocupat să ajung la timp în Militari. Am căutat stația de tramvai a lui 41, ca să ajung cu el în Militari mai scurtând din drum, și la urmă am luat un astfel de tramvai. Un om care m-a văzut dându-mi jos căciula în tramvai a zis că mai există tineri educați și a început să ne vorbească despre cum anumite sunete (sâsâitul) se folosesc ca să se sperie copiii sau iepurii, oricum, era un subiect interesant și omul avea poftă de vorbă, dar lumea bucureșteană NU părea interesată. Eu nu i-am zis nimic, dar am ținut minte ceva din asta.
Tramvaiul 41 intersectează Bulevardul Iuliu Maniu (cea mai lungă stradă din toată capitala) în cartierul Militari și eu am coborât, cred c-am mai luat troleibuzul 62 ca să fac restul de drum până la Păcii, nu mai țin minte totul.
Dar am ajuns la timp la microbuzul pentru Pitești și seara înapoi în casă.
Am stabilit la 53 de kilometri în vreo opt ore pe jos drumul de la Ploiești la București, la tramvai.
*** *** *** *** *** *** *** ***
Uite cum s-a încheiat așa epopeea Pe jos de la Brașov la București din anul 2017, spartă în trei episoade pejosiste. Dar pentru 2018 ea cerea o refacere dintr-o bucată, deja am documentat-o și pe ea.
Comentarii
Trimiteți un comentariu