O să scriu aici despre una dintre drumețiile pe care le-am desfășurat în niște sâmbete diferite din primele luni ale anului 2017.
În februarie 2017, înainte de Postul Sfintelor Paști, eram pe val după ce făcusem mai multe drumuri lungi singur pe jos pe dealuri și câmpii, în Argeș și chiar și-n Dâmbovița (cu răbdare, o să documentez pe rând drumurile, cum mi le amintesc), străbătând și situații periculoase cu alți oameni, ce-i drept. Nu mi-e atâta frică de animale, cât de oameni.
Fusese și zăpadă, am mers și prin zăpadă, o să fie interesant de zis. Toate la rândul lor.
Și pentru ultimul sfârșit de săptămână din luna februarie 2017, cel înainte de prima zi a Postului Mare, când deja se topise mult din zăpada aia, mai voiam o drumeție care să implice și câmpia, și dealul. A ieșit mai scurtă decât cum plutise mintea mea pe coclauri, dar tot am văzut locuri noi.
Sâmbătă, 25 februarie 2017, extrem de devreme, m-am sculat de cu noapte ca să plec la drum cu rucsacul recent cumpărat de la Decathlon (pe 14 februarie), special pentru drumeții. Aveam și cizme noi Quechua pentru drum, și haină anti-ploaie aceeași marcă, tot de acolo luate, și desigur provizii (apă la litri de PET, energizante cu ciocolată), și-am ieșit din casă pe la ora 4:58 pe telefon, voind întâi să ajung prin zona dintre Bradu și Rociu și de acolo să traversez spre dealurile de după Leordeni, unde este comuna Bogați. Aș fi vrut eu să străbat dealuri noi, până la șoseaua dinspre Câmpulung...
În fine, am pornit pe întunericul acela al nopții nefinalizate de sfârșit de iarnă (la 25 februarie noaptea încă e lungă), urcând în cartierul Craiovei și de acolo puțin pe șoseaua spre Craiova, din care însă am ieșit pe Șoseaua Principală Bradu, cea de lângă Târgul Săptămânal, adică spre miezul comunei Bradu, necontinuând spre Craiova. Planul era să ajung din Bradu, peste câmp, în zona Oarjei și de-acolo înspre Rociu.
Încă nu se lumina când intram pe strada asta. A început, cu cerul înnorat, să se lumineze atunci când străbăteam cei câțiva kilometri lungime ai DJ659 prin Bradu (și asta-i localitate lungă), căutând însă ca la un moment dat, pe stradă la stânga, să caut un drum pe câmp spre Oarja. Am dat-o într-adevăr, la un moment dat, pe-alături față de șoseaua principală, trecând pe lângă un lac amenajat de-acolo din satul Bradu; apoi am luat-o la pas pe câmp.
Numai că am făcut o adevărată greșeală strategică a drumeției s-o iau tocmai prin zona aia de câmp, de pământ, când existase topire recentă a zăpezii (și chiar avuseserăm destulă zăpadă iarna aia), rezultatul de acolo fiind noroaie, glodoșenie. A urmat o repriză cam lungă de înotat cu proaspetele cizme în noroaiele și chiar bălțile câmpului, singur sub cerul noros, mj-am murdărit puternic cizmele, trebuia să le spăl în apele câmpului; a trebuit să cam rabd zdravăn traversarea acelui câmp mocirlos spre zona Ceaușești-Oarja, până la urmă cred că pe drumul DC111 am nimerit, ajungând la casele comunei și la Strada Mare (DC103), care mai în față dă în DJ503, un foarte lung drum județean pe care mai fusesem înainte și care se duce... se duce spre sud hăt către Bulgaria.
Și, desigur, spre Rociu.
Dar pe câmpul cel glodos m-am înnoroiat ca niciodată în viață, umblam pe miriște ca sub un veritabil semn rău pentru drumeția asta, și am rămas cu semne permanente pe cizmele alea (bine, nici nu am fost foarte insistent să le curăț acasă după, ce-i drept); o adevărată alternanță de noroi cu apă. Dacă ar fi fost secetă sau măcar zăpadă, ar mai fi fost cum ar mai fi fost.
În fine, am ajuns pe drumul orjean, de unde la un moment dat am pigulit puțină apă de pe asfalt ca să mă șterg pe pieptul gecii anti-ploaie, că până și pe piept mă murdărisem în câmp. Ieșirea din Oarja nu era departe, iar după asta vine un foarte lung drum pe jos prin singurătatea câmpiei, pe un drum județean circulat și nu prea circulat, destui kilometri până la marginea comunei Rociu, unde drumul ăsta, transformându-se în drum de pământ, trece printre niște case și-apoi iar singurătate de câmpie... în sfârșit, altă dată despre cum e DJ503 dincolo de Rociu.
Acum, în sâmbăta noroasă de 25 februarie 2017 de dinaintea Postului Mare, mergeam cu pas întins pe jos pe stânga drumului, dar mă uitam în spate la stâlpul cel mare, începând să-mi doresc o abatere de la drum, adică să merg mai departe în câmpie ca să-l văd pe el de cât mai departe - în măsura în care, în pofida vremii noroase, atmosfera părea că va fi clară în depărtare la câmpie. Că mai făcusem iarna aia niște drumeții la câmpie când ceața mă împiedicase să-l văd de departe, și chiar fusesem departe, aș fi putut atunci să-l văd de foarte departe cu mersul pe jos, dacă n-ar fi fost ceața, și acum părea, pe măsură ce mergeam spre Rociu, că sub nori atmosfera la câmpie va fi suficient de limpede ca să-l văd de la distanță, ca atare doream să merg mai departe de drumul spre Căteasca (DJ703B), acela care apare la un moment dat tăind DJ503 înspre Rociu - el vine dinspre Șerbănești, către răsărit, taie DJ-ul și merge mai departe, deasupra autostrăzii, la Căteasca, iar de la Căteasca, mai departe, aș fi urmat spre răsărit către dealurile Leordeni-Bogați.
Dar acum îmi și doream să văd de departe, din câmp, coșul cel mare, înainte să mă duc spre acele dealuri. De altfel, mergând spre Rociu așa, nici nu am fost în stare să recunosc la timp drumul spre Căteasca, în mintea mea așteptându-mă la un drum civilizat, asfaltat, când de fapt el este, acolo în zonă, doar un drumeag de pământ - mai trecusem pe el în 2011, cu ceva timp în urmă, iar în decembrie 2016 îl reatinsesem noaptea pe zăpadă, nota bene.
Așa că acum am trecut spre Rociu fără ca măcar să-l văd. Îmi plăcea drumul singuratic, chiar strigam la un moment dat că vreau singurătate.
Asta și pentru că nu-mi convine ideea să întâlnesc alți oameni la drumul mare și să-mi facă ceva, nu doar din cauza caracterului meu singuratic.
Precis era trecut deja de ora 10 când am ajuns la casele Rociului, unde DJ503 intersectează DC104, care DC104 merge spre răsărit pe la Furduești și traversează Autostrada spre Rătești. Iar în dreapta, spre apus, drumul comunal este asfaltat și intră-n miezul Rociului, în decembrie 2016 fusesem pe-acolo; în față spre sud, continuarea lui DJ503 este de pământ.
Acum, ca să pot vedea de mai departe stâlpul (dacă nu se încețoșa la loc), voiam să merg mai departe spre sud spre Teiu, o comună unde mai fusesem pe jos o dată, și după ce m-am dus puțin înfață pe DJ503 cel ulițat, am dat-o la stânga pe o uliță, am ajuns într-un șanț și apoi mai în față pe drumeag, care trecea pe lângă grădina unui om care locuia la margine de sat. M-am reuitat în spate și ceața începea să acopere stâlpul. Omul care avea casa aia s-a mirat de mine, a vrut să știe dacă m-am rătăcit, dacă mă poate ajuta cu ceva, s-a mirat ce drumeț sunt, și când m-am apropiat mai mult de zona lui a ținut să vadă cum mă cheamă. Avea atitudine de om dur. Am fost nemulțumit de întâlnirea asta, dar m-am dus apoi mai departe pe câmp înspre zona Siliștii - dar și stâlpul se încețoșa, și eu eram tulburat de o astfel de întâlnire, și mai apoi am luat-o spre răsărit pe câmpul ăla, ca să văd de partea de drumeție înspre dealuri.
Care dealuri erau departe, în fapt. Râul Mozacu nu-i departe; nici drumul pe jos pe miriștile câmpului nu-i ușor, dar acum nu mai era glod ca întreOarja și Bradu, și era și o pădurice mai încolo. Când să intru în ea, era un om pe care l-am salutat cu „Să trăiți”, și el a zis „Să trăiți și dumneavoastră”.
Cam greu de mers prin bălăriile acelei păduri, țin minte că era și ceva apă prin bălării, pe-alături de mine, dar am dovedit-o și-am ajuns la marginea ei, unde era o casă frumoasă, cu fân de un galben impresionant, sau oricum, avea ceva acolo care era de un galben plăcut.
Am ajuns și la DC104 prin Furduiești, unde locuiau și părinții cu niște frați ai unei doamne din București cu care mă cunosc (tanti Mariana), am mers puțin prin sat sub norii aceia și am ieșit pe câmp pe-alături. La câmpie, sunt zone cu ochiuri sau fire de apă, care trebuiesc sărite sau trecute la picior, iar atunci când trebuiesc trecute, dacă există punte de ierburi este un avantaj. A trebuit să traversez câteva astfel de obstacole apoase, cred că țineau de Mozacu, și vedeam autostrada, de care eram aproape. Mă găseam în zona dintre kilometrii 94 și 90, între două poduri.
Am traversat un pod de deasupra autostrăzii, pe DC104 aproape de păduricea de la kilometrul 91, și am dat din drum niște cadavre de pisoi. Am ajuns pe la Rătești, de unde la stânga pe DJ702G către nord-vest la Căteasca. De aici, nord-est pe DJ703B peste Argeș, spre Leordeni. A fost ceva de mers, drumul trece și peste șina de tren înspre București, dar la urmă am ajuns în șoseaua veche Pitești-București (DN7), la Leordeni, care-i spre București după Topoloveni.
Mai fusesem pe jos prin Leordeni, dar despre asta altă dată. Am mai mers acum vreo doi kilometri pe sensul spre București, până prin zona kilometrului 90, unde era intersecția cu DJ702C, care pe-acolo, spre nord, se duce la Bogați, printre dealuri.
Și-am luat-o spre Bogați. Nu era puțin de mers; continua să fie înnorat, și acolo vin la rând satele Budișteni, Schitu-Scoicești și Glâmbocelu. La o margine de drum stătea un om mai mărunt fizic, care părea puțin vesel. Mai departe, într-unul din sate, trecea o căruță cu oameni de-ai locului, și eu aveam barbă, mustață și părul cam mare, plus că m-am uitat la ei și le-am părut ciudat; unul dintre ei a strigat „Băăă, de unde-ai scăpat, bă, de la pușcărie!?”.
Apropo de prejudecata că dacă ești chel, arăți ca la pușcărie - nu-i nevoie să fii fără păr acolo, sunt și oameni păroși. Plus liberi fără păr.
Am tăcut și-am continuat, mai hrănindu-mă din rucsac, dar fără a cumpăra de pe undeva. Simțeam durere musculară și mă tot tulbura întâlnirea cu omul din Rociu, dar mă înverșunam să merg mi departe. Nu mai fusesem nciiodată la Bogați, urma s-o văd prima dată în viață.
Zona este cu localități înlănțuite, după Glâmbocelu vine lanțul Chițești-Bogați-Bârloi-Bujoi-Suseni, iar de la Suseni încolo, pustietate de dealuri. Era după-amiază.
În satul Bogați, la un moment dat este un drum spre răsărit către târgul Bogaților, care este specific oamenilor de acolo; eu însă aveam treabă mai departe cu șoseaua, și doar să văd casele Bogaților, din șosea; nu venisem pentru vreun târg.
Aveam durere în picioare, nu prea aveam dispoziție să fac drumeția asta atât de adânc, cu preumblare prin dealuri și mulți alți kilometri de făcut la urmă, mai ales după ce se întâmplase la Rociu. Nu am o cultură a contactelor personale violente cu oamenii, măcar că de mic am citit fel de fel de răutăți prin presa scrisă. Dar am și stat deoparte.
Așadar, Suseniul este ultimul sat, unde există și o intersecție cu stație de microbuz pentru acele mașini care fac drumul Pitești-Bogați. Pe acolo cred că m-am abătut de la drumul județean pe o altă stradă, vorba-i că niște oameni de la bar m-au chemat la ei, am stat jos și-am vorbit, au fost plăcut impresionați că am venit de la Pitești pe jos să văd Bogațiul prima dată în viață, s-au și mirat că fac așa drumeții, că am plecat pe coclauri, și unui din băieții tineri zicea că nici eu nu am multă minte. Dar în ansamblu grupul lor m-a omenit, m-a tratat bine, venea ca o plăcere pentru suflet după ce pățisem la Rociu. Recunoșteam că sunt oameni și oameni.
Am înțeles că mai departe era, într-adevăr, drum printre dealuri, dar că eu mă abătusem; am băut o doză de Coca-Cola, m-au tratat bine, m-au omenit; când ne-am despărțit m-am dus în stația din intersecția aceea, dar s-a dovedit a fi prea târziu să mai prind microbuzul, în plus, cât eram în stație, a venit la mine altcineva, țiganul Gogu din Bogați, care era beat și zicea că el stă și în Pitești, în Războieni, și că acolo la Bogați e cartier periculos, că pot să merg unde vreau eu, dar în Bogați nu, sau să vin la el (și voia să mă ia la el acasă), zicea că are motociclete, că sunt un om cuminte și mă respectă; a mers la magazin și mi-a dat și mie un ciorchine de struguri; mai zicea că „tu în comuna Bogați nu ai ce să cați” și-am ținut minte vorba asta; el și striga după altcineva din sat „cra” și îmi arăta cum îl cunoaște pe el lumea acolo, iar la ușa chioșcului îi cerea cuiva bani și omul acela îl brusca și zicea „N-am, bă, n-am!”; în fine, la urmă, când a venit ultimul microbuz, am înțeles că era prea târziu și-am pornit-o la pas iute pe jos înapoi spre drumul București-Pitești, nevoit acum să merg tot pe jos, deși renunțam la continuarea între dealuri a drumeției.
Pauza de la Suseni de Bogați, cu hrană, revigorase bine organismul meu, contactele acelea cu oamenii mă adrenalinizaseră și acum pășeam iar viguros. Goguță țiganul de la Bogați a mers o vreme în urma mea, striga (că vrea) să-mi zică ceva, dar nu avea cum să mă alerge, el fiind și beat, eu având pasul mare; am străbătut înapoi cu pas iute satele până la Șoseaua Veche, se făcuse noapte, era cam întuneric prin ele, pe unde nu erau lămpi publice. Nu am alergat, sau poate doar puțin, dar sigur am mers repede.
Totuși, în șoseaua veche puterile au început să mă re-lase, acest aflux nou de energie nu putea ține foarte mult timp, și am ajuns la Topoloveni pe la kilometrul 95, cred că vreo zece seara era, iar dacă continuam pe jos până acasă, mai erau peste cincisprezece kilometri în față; și mai fusesem pe jos în sensul acela așa.
În stația de autobuz de la kilometrul 95, era un autobuz cu muncitori de schimbul de noapte, cred că la Dacia sau la altă firmă ori fabrică importantă din Argeș; de fapt, se pare că mergeau undeva spre Câmpulung. În Argeș sunt autobuze speciale pentru oamenii care lucrează în turele de noapte. Unul dintre pasagerii legitimi ai cursei l-a determinat pe șofer să mă ia și pe mine din stație, și am plătit cinci lei pentru drumul până în zona VIVO-Podul Viilor, unde am coborât și-am ajuns pe jos acasă înainte de miezul nopții, marcat mai departe de întâlnirea din Rociu (și de restul).
Au fost cam 90 de kilometri pe jos în 17-18 ore (cu tot cu statul jos și cu porțiunea de la Vivo acasă).
În fapt, asta se cheamă drumeție trântită.
Măcar am văzut niște locuri noi. Dar voiam să îl revăd pe omul din Rociu și să ajung în zona Siliștea-Gruiu, două sate de lângă autostradă care vin pe linie cu Căteasca.
***** ***** ***** *****
Asta s-a chemat o drumeție trântită înainte de vreme.
În februarie 2017, înainte de Postul Sfintelor Paști, eram pe val după ce făcusem mai multe drumuri lungi singur pe jos pe dealuri și câmpii, în Argeș și chiar și-n Dâmbovița (cu răbdare, o să documentez pe rând drumurile, cum mi le amintesc), străbătând și situații periculoase cu alți oameni, ce-i drept. Nu mi-e atâta frică de animale, cât de oameni.
Fusese și zăpadă, am mers și prin zăpadă, o să fie interesant de zis. Toate la rândul lor.
Și pentru ultimul sfârșit de săptămână din luna februarie 2017, cel înainte de prima zi a Postului Mare, când deja se topise mult din zăpada aia, mai voiam o drumeție care să implice și câmpia, și dealul. A ieșit mai scurtă decât cum plutise mintea mea pe coclauri, dar tot am văzut locuri noi.
Sâmbătă, 25 februarie 2017, extrem de devreme, m-am sculat de cu noapte ca să plec la drum cu rucsacul recent cumpărat de la Decathlon (pe 14 februarie), special pentru drumeții. Aveam și cizme noi Quechua pentru drum, și haină anti-ploaie aceeași marcă, tot de acolo luate, și desigur provizii (apă la litri de PET, energizante cu ciocolată), și-am ieșit din casă pe la ora 4:58 pe telefon, voind întâi să ajung prin zona dintre Bradu și Rociu și de acolo să traversez spre dealurile de după Leordeni, unde este comuna Bogați. Aș fi vrut eu să străbat dealuri noi, până la șoseaua dinspre Câmpulung...
În fine, am pornit pe întunericul acela al nopții nefinalizate de sfârșit de iarnă (la 25 februarie noaptea încă e lungă), urcând în cartierul Craiovei și de acolo puțin pe șoseaua spre Craiova, din care însă am ieșit pe Șoseaua Principală Bradu, cea de lângă Târgul Săptămânal, adică spre miezul comunei Bradu, necontinuând spre Craiova. Planul era să ajung din Bradu, peste câmp, în zona Oarjei și de-acolo înspre Rociu.
Încă nu se lumina când intram pe strada asta. A început, cu cerul înnorat, să se lumineze atunci când străbăteam cei câțiva kilometri lungime ai DJ659 prin Bradu (și asta-i localitate lungă), căutând însă ca la un moment dat, pe stradă la stânga, să caut un drum pe câmp spre Oarja. Am dat-o într-adevăr, la un moment dat, pe-alături față de șoseaua principală, trecând pe lângă un lac amenajat de-acolo din satul Bradu; apoi am luat-o la pas pe câmp.
Numai că am făcut o adevărată greșeală strategică a drumeției s-o iau tocmai prin zona aia de câmp, de pământ, când existase topire recentă a zăpezii (și chiar avuseserăm destulă zăpadă iarna aia), rezultatul de acolo fiind noroaie, glodoșenie. A urmat o repriză cam lungă de înotat cu proaspetele cizme în noroaiele și chiar bălțile câmpului, singur sub cerul noros, mj-am murdărit puternic cizmele, trebuia să le spăl în apele câmpului; a trebuit să cam rabd zdravăn traversarea acelui câmp mocirlos spre zona Ceaușești-Oarja, până la urmă cred că pe drumul DC111 am nimerit, ajungând la casele comunei și la Strada Mare (DC103), care mai în față dă în DJ503, un foarte lung drum județean pe care mai fusesem înainte și care se duce... se duce spre sud hăt către Bulgaria.
Și, desigur, spre Rociu.
Dar pe câmpul cel glodos m-am înnoroiat ca niciodată în viață, umblam pe miriște ca sub un veritabil semn rău pentru drumeția asta, și am rămas cu semne permanente pe cizmele alea (bine, nici nu am fost foarte insistent să le curăț acasă după, ce-i drept); o adevărată alternanță de noroi cu apă. Dacă ar fi fost secetă sau măcar zăpadă, ar mai fi fost cum ar mai fi fost.
În fine, am ajuns pe drumul orjean, de unde la un moment dat am pigulit puțină apă de pe asfalt ca să mă șterg pe pieptul gecii anti-ploaie, că până și pe piept mă murdărisem în câmp. Ieșirea din Oarja nu era departe, iar după asta vine un foarte lung drum pe jos prin singurătatea câmpiei, pe un drum județean circulat și nu prea circulat, destui kilometri până la marginea comunei Rociu, unde drumul ăsta, transformându-se în drum de pământ, trece printre niște case și-apoi iar singurătate de câmpie... în sfârșit, altă dată despre cum e DJ503 dincolo de Rociu.
Acum, în sâmbăta noroasă de 25 februarie 2017 de dinaintea Postului Mare, mergeam cu pas întins pe jos pe stânga drumului, dar mă uitam în spate la stâlpul cel mare, începând să-mi doresc o abatere de la drum, adică să merg mai departe în câmpie ca să-l văd pe el de cât mai departe - în măsura în care, în pofida vremii noroase, atmosfera părea că va fi clară în depărtare la câmpie. Că mai făcusem iarna aia niște drumeții la câmpie când ceața mă împiedicase să-l văd de departe, și chiar fusesem departe, aș fi putut atunci să-l văd de foarte departe cu mersul pe jos, dacă n-ar fi fost ceața, și acum părea, pe măsură ce mergeam spre Rociu, că sub nori atmosfera la câmpie va fi suficient de limpede ca să-l văd de la distanță, ca atare doream să merg mai departe de drumul spre Căteasca (DJ703B), acela care apare la un moment dat tăind DJ503 înspre Rociu - el vine dinspre Șerbănești, către răsărit, taie DJ-ul și merge mai departe, deasupra autostrăzii, la Căteasca, iar de la Căteasca, mai departe, aș fi urmat spre răsărit către dealurile Leordeni-Bogați.
Dar acum îmi și doream să văd de departe, din câmp, coșul cel mare, înainte să mă duc spre acele dealuri. De altfel, mergând spre Rociu așa, nici nu am fost în stare să recunosc la timp drumul spre Căteasca, în mintea mea așteptându-mă la un drum civilizat, asfaltat, când de fapt el este, acolo în zonă, doar un drumeag de pământ - mai trecusem pe el în 2011, cu ceva timp în urmă, iar în decembrie 2016 îl reatinsesem noaptea pe zăpadă, nota bene.
Așa că acum am trecut spre Rociu fără ca măcar să-l văd. Îmi plăcea drumul singuratic, chiar strigam la un moment dat că vreau singurătate.
Asta și pentru că nu-mi convine ideea să întâlnesc alți oameni la drumul mare și să-mi facă ceva, nu doar din cauza caracterului meu singuratic.
Precis era trecut deja de ora 10 când am ajuns la casele Rociului, unde DJ503 intersectează DC104, care DC104 merge spre răsărit pe la Furduești și traversează Autostrada spre Rătești. Iar în dreapta, spre apus, drumul comunal este asfaltat și intră-n miezul Rociului, în decembrie 2016 fusesem pe-acolo; în față spre sud, continuarea lui DJ503 este de pământ.
Acum, ca să pot vedea de mai departe stâlpul (dacă nu se încețoșa la loc), voiam să merg mai departe spre sud spre Teiu, o comună unde mai fusesem pe jos o dată, și după ce m-am dus puțin înfață pe DJ503 cel ulițat, am dat-o la stânga pe o uliță, am ajuns într-un șanț și apoi mai în față pe drumeag, care trecea pe lângă grădina unui om care locuia la margine de sat. M-am reuitat în spate și ceața începea să acopere stâlpul. Omul care avea casa aia s-a mirat de mine, a vrut să știe dacă m-am rătăcit, dacă mă poate ajuta cu ceva, s-a mirat ce drumeț sunt, și când m-am apropiat mai mult de zona lui a ținut să vadă cum mă cheamă. Avea atitudine de om dur. Am fost nemulțumit de întâlnirea asta, dar m-am dus apoi mai departe pe câmp înspre zona Siliștii - dar și stâlpul se încețoșa, și eu eram tulburat de o astfel de întâlnire, și mai apoi am luat-o spre răsărit pe câmpul ăla, ca să văd de partea de drumeție înspre dealuri.
Care dealuri erau departe, în fapt. Râul Mozacu nu-i departe; nici drumul pe jos pe miriștile câmpului nu-i ușor, dar acum nu mai era glod ca întreOarja și Bradu, și era și o pădurice mai încolo. Când să intru în ea, era un om pe care l-am salutat cu „Să trăiți”, și el a zis „Să trăiți și dumneavoastră”.
Cam greu de mers prin bălăriile acelei păduri, țin minte că era și ceva apă prin bălării, pe-alături de mine, dar am dovedit-o și-am ajuns la marginea ei, unde era o casă frumoasă, cu fân de un galben impresionant, sau oricum, avea ceva acolo care era de un galben plăcut.
Am ajuns și la DC104 prin Furduiești, unde locuiau și părinții cu niște frați ai unei doamne din București cu care mă cunosc (tanti Mariana), am mers puțin prin sat sub norii aceia și am ieșit pe câmp pe-alături. La câmpie, sunt zone cu ochiuri sau fire de apă, care trebuiesc sărite sau trecute la picior, iar atunci când trebuiesc trecute, dacă există punte de ierburi este un avantaj. A trebuit să traversez câteva astfel de obstacole apoase, cred că țineau de Mozacu, și vedeam autostrada, de care eram aproape. Mă găseam în zona dintre kilometrii 94 și 90, între două poduri.
Am traversat un pod de deasupra autostrăzii, pe DC104 aproape de păduricea de la kilometrul 91, și am dat din drum niște cadavre de pisoi. Am ajuns pe la Rătești, de unde la stânga pe DJ702G către nord-vest la Căteasca. De aici, nord-est pe DJ703B peste Argeș, spre Leordeni. A fost ceva de mers, drumul trece și peste șina de tren înspre București, dar la urmă am ajuns în șoseaua veche Pitești-București (DN7), la Leordeni, care-i spre București după Topoloveni.
Mai fusesem pe jos prin Leordeni, dar despre asta altă dată. Am mai mers acum vreo doi kilometri pe sensul spre București, până prin zona kilometrului 90, unde era intersecția cu DJ702C, care pe-acolo, spre nord, se duce la Bogați, printre dealuri.
Și-am luat-o spre Bogați. Nu era puțin de mers; continua să fie înnorat, și acolo vin la rând satele Budișteni, Schitu-Scoicești și Glâmbocelu. La o margine de drum stătea un om mai mărunt fizic, care părea puțin vesel. Mai departe, într-unul din sate, trecea o căruță cu oameni de-ai locului, și eu aveam barbă, mustață și părul cam mare, plus că m-am uitat la ei și le-am părut ciudat; unul dintre ei a strigat „Băăă, de unde-ai scăpat, bă, de la pușcărie!?”.
Apropo de prejudecata că dacă ești chel, arăți ca la pușcărie - nu-i nevoie să fii fără păr acolo, sunt și oameni păroși. Plus liberi fără păr.
Am tăcut și-am continuat, mai hrănindu-mă din rucsac, dar fără a cumpăra de pe undeva. Simțeam durere musculară și mă tot tulbura întâlnirea cu omul din Rociu, dar mă înverșunam să merg mi departe. Nu mai fusesem nciiodată la Bogați, urma s-o văd prima dată în viață.
Zona este cu localități înlănțuite, după Glâmbocelu vine lanțul Chițești-Bogați-Bârloi-Bujoi-Suseni, iar de la Suseni încolo, pustietate de dealuri. Era după-amiază.
În satul Bogați, la un moment dat este un drum spre răsărit către târgul Bogaților, care este specific oamenilor de acolo; eu însă aveam treabă mai departe cu șoseaua, și doar să văd casele Bogaților, din șosea; nu venisem pentru vreun târg.
Aveam durere în picioare, nu prea aveam dispoziție să fac drumeția asta atât de adânc, cu preumblare prin dealuri și mulți alți kilometri de făcut la urmă, mai ales după ce se întâmplase la Rociu. Nu am o cultură a contactelor personale violente cu oamenii, măcar că de mic am citit fel de fel de răutăți prin presa scrisă. Dar am și stat deoparte.
Așadar, Suseniul este ultimul sat, unde există și o intersecție cu stație de microbuz pentru acele mașini care fac drumul Pitești-Bogați. Pe acolo cred că m-am abătut de la drumul județean pe o altă stradă, vorba-i că niște oameni de la bar m-au chemat la ei, am stat jos și-am vorbit, au fost plăcut impresionați că am venit de la Pitești pe jos să văd Bogațiul prima dată în viață, s-au și mirat că fac așa drumeții, că am plecat pe coclauri, și unui din băieții tineri zicea că nici eu nu am multă minte. Dar în ansamblu grupul lor m-a omenit, m-a tratat bine, venea ca o plăcere pentru suflet după ce pățisem la Rociu. Recunoșteam că sunt oameni și oameni.
Am înțeles că mai departe era, într-adevăr, drum printre dealuri, dar că eu mă abătusem; am băut o doză de Coca-Cola, m-au tratat bine, m-au omenit; când ne-am despărțit m-am dus în stația din intersecția aceea, dar s-a dovedit a fi prea târziu să mai prind microbuzul, în plus, cât eram în stație, a venit la mine altcineva, țiganul Gogu din Bogați, care era beat și zicea că el stă și în Pitești, în Războieni, și că acolo la Bogați e cartier periculos, că pot să merg unde vreau eu, dar în Bogați nu, sau să vin la el (și voia să mă ia la el acasă), zicea că are motociclete, că sunt un om cuminte și mă respectă; a mers la magazin și mi-a dat și mie un ciorchine de struguri; mai zicea că „tu în comuna Bogați nu ai ce să cați” și-am ținut minte vorba asta; el și striga după altcineva din sat „cra” și îmi arăta cum îl cunoaște pe el lumea acolo, iar la ușa chioșcului îi cerea cuiva bani și omul acela îl brusca și zicea „N-am, bă, n-am!”; în fine, la urmă, când a venit ultimul microbuz, am înțeles că era prea târziu și-am pornit-o la pas iute pe jos înapoi spre drumul București-Pitești, nevoit acum să merg tot pe jos, deși renunțam la continuarea între dealuri a drumeției.
Pauza de la Suseni de Bogați, cu hrană, revigorase bine organismul meu, contactele acelea cu oamenii mă adrenalinizaseră și acum pășeam iar viguros. Goguță țiganul de la Bogați a mers o vreme în urma mea, striga (că vrea) să-mi zică ceva, dar nu avea cum să mă alerge, el fiind și beat, eu având pasul mare; am străbătut înapoi cu pas iute satele până la Șoseaua Veche, se făcuse noapte, era cam întuneric prin ele, pe unde nu erau lămpi publice. Nu am alergat, sau poate doar puțin, dar sigur am mers repede.
Totuși, în șoseaua veche puterile au început să mă re-lase, acest aflux nou de energie nu putea ține foarte mult timp, și am ajuns la Topoloveni pe la kilometrul 95, cred că vreo zece seara era, iar dacă continuam pe jos până acasă, mai erau peste cincisprezece kilometri în față; și mai fusesem pe jos în sensul acela așa.
În stația de autobuz de la kilometrul 95, era un autobuz cu muncitori de schimbul de noapte, cred că la Dacia sau la altă firmă ori fabrică importantă din Argeș; de fapt, se pare că mergeau undeva spre Câmpulung. În Argeș sunt autobuze speciale pentru oamenii care lucrează în turele de noapte. Unul dintre pasagerii legitimi ai cursei l-a determinat pe șofer să mă ia și pe mine din stație, și am plătit cinci lei pentru drumul până în zona VIVO-Podul Viilor, unde am coborât și-am ajuns pe jos acasă înainte de miezul nopții, marcat mai departe de întâlnirea din Rociu (și de restul).
Au fost cam 90 de kilometri pe jos în 17-18 ore (cu tot cu statul jos și cu porțiunea de la Vivo acasă).
În fapt, asta se cheamă drumeție trântită.
Măcar am văzut niște locuri noi. Dar voiam să îl revăd pe omul din Rociu și să ajung în zona Siliștea-Gruiu, două sate de lângă autostradă care vin pe linie cu Căteasca.
***** ***** ***** *****
Asta s-a chemat o drumeție trântită înainte de vreme.
Comentarii
Trimiteți un comentariu