Brașovul și Bucureștiul au fost două orașe dorite pentru mine, și să ajung la ele cu mașina, și să ajung pe jos până la ele și din unul în celălalt.
În anul 2017 am vrut prima dată să fac asta, până la urmă am făcut drumul în trei episoade calendaristice diferite, oi ajunge altă dată și la ele, dar am vrut să fac, totuși, la un moment dat Brașov-Bucureștiul pe jos și dintr-o singură bucată, așa cum am vrut prima dată.
Mi-am făcut planul pentru 29 aprilie - 1 mai 2018, adică minivacanța de 1 Mai de anul trecut, luând lunea de 30 aprilie ca zi liberă de la serviciu.
În plus, 30 aprilie 2018 este oarecum simetrică față de solstițiul de vară în comparație cu data de 14 august, când în 2017 încercam prima dată să ajung pe jos... așadar, cam aceeași lungime a nopții.
Și spre deosebire de prima încercare, acum pe 30 aprilie urma să fie lună plină noaptea și timp frumos pe unde aveam să merg, astfel că urma Luna să-mi lumineze frumos drumul noaptea pe jos.
Și fără probleme cu ploaia și mocirla pe unde era de mers pe jos.
Așadar, nu trebuia să las să se piardă o ocazie atât de specială și atât de dorită.
Duminică, 29 aprilie 2018, am plecat de la Pitești la Brașov cu un autocar care trebuia să lase Autogara Sud Pitești de la ora două după prânz, nu mai țin minte exact dacă chiar la două fix era plecarea, vorba este că am ajuns în Autogara Bartolomeu din Brașov pe la ora șase și un sfert seara (nu după șapte fix, ci ceva mai devreme de astă dată).
Era soare de seară și timp frumos la Brașov, nu ploaie (când oi ajunge și la primul episod, cel din 2017, o să zic cum a fost vremea atunci), și de la autogară am plecat pe jos să fac kilometrii care mă despărțeau de DN 1. În mod sigur am luat-o pe Strada Avram Iancu (cea cu academia militară și Biserica din lemn) și, printre case, până la Bulevardul Griviței, și pe ăsta pe jos tot mai departe, spre cartierul Astra și-apoi spre periferia Brașovului către DN1-Săcele, adică pe lângă magazinăreala modernă capitalistă de margine de oraș mare - Carrefour, Kaufland, Decathlon; sunt categoric niște kilometri de răbdat pe jos tot drumul ăsta până la intersecția de la Săcele, la un moment dat se și coboară pe lângă un pod rutier, dar pe de altă parte, prin Astra, privind spre față și spre dreapta, se vede deja ditamai galeria de munți dinspre sud, care vor străjui de-acum drumul spre București; ei vin prin spatele Tâmpei, așa încât trebuie să cam mergi prin Brașov ca să ajungi să-i vezi.
Era o frumoasă seară de primăvară și mă binedispunea; îmi aminteam de experiența eșuată de prima dată și de vremea urâtă de atunci, iar acum porneam iar cu forțe proaspete ca să refac onoarea a ceea ce trebuia să fie cel mai lung drum pe jos din viața mea sau coroana drumețiilor.
Dar voiam să nu merg chiar cu viteza maxim posibilă de pas iute la drum, să mai frânez puțin pașii, deși involuntar tindeam tot la viteza mare; acest program de a salva viteză era menit să scadă și viteza și intensitatea instaurării febrei musculare a picioarelor la drumul mare, ca să sufăr mai puțin de ea.
Și-am reajuns la Săcele, unde din nou m-am încurcat puțin la intersecție, dar acum știam că drumul spre București, cel corect, este la dreapta.
Prima bornă kilometrică de acolo are 160 pe sus, și scrie „Brașov 8 km”, fiind la o distanță cam mare de centrul Brașovului. Deh, ce-i drept, deși NU trecusem pe la Tâmpa, tot făcusem ceva drum cu răbdare până aici, și deja era peste 7 seara.
Soarele coborâse deja pe după munți.
E nefiresc că fac aici comparație cu ceva de dinainte (din 2017) care încă NU este scris, dar vreau întâi să pun coroana drumețiilor și după aia să vorbesc eventual și despre restul.
Așadar, în seara de 29 aprilie 2018, o duminică frumoasă, care avea să fie urmată de o lună plină noaptea, am luat-o pe jos pe DN1 spre București din Brașov.
Am trecut pe lângă elita clădirilor de la Săcele (benzinăriile, Ramada, Rolizo...) și mă uitam la splendoarea de creste de munți din față, sub cerul serii. De data asta era uscat pe jos.
Și kilometrii au început să curgă rezonabil, sub zece minute unul; 159, 158. Aveam o vorbă la drumul mare când primii kilometri pe jos se făceau repede: să tot curgă așa kilometrii. La mersul pe jos pe DN1, perdeaua de munți dintre drumeț și Brașov se interpune repede, așa că nu mai avem cum să vedem blocurile și casele Brașovului de acolo. Cartierul Noua rămâne pe după munte. După Săcele vine repede Timișu de Jos, iar pe-acolo sunt fel de fel de pârâuri, cum este și Timișul (sec sau simplu), Timișul ăsta se tot ține de DN1 pe stânga o bucată de drum (a se citi kilometri) pe sensul spre București, iar la început, pe dreapta lui DN1, este șina ferată care duce și ea spre București, și pe ea mai trec trenuri; vorba aceea, dacă venea trenul dinspre București, eu mă duceam spre de unde veneau oamenii de acolo.
Mai mergeau și alți oameni pe marginea asta a lui DN1, dar nu mulți; unii se pregăteau cu grătare anticipative de 1 Mai aproape de cursul Timișului. La un moment dat m-am depărtat puțin de marginea lui DN1 ca să beau câtăva apă din pârâul Timiș, protecție pentru resursele interne ale organismului, la alt moment dat am și intrat într-o pădurice de pe margine pentru primenirea organismului.
Mersul pe DN1 pe-acolo este solicitant pe margine, pentru un pieton; e multă balustradă, este destul de subțire spațiul de mers și trebuie să tot fii atent cum vor trece mașinile pe lângă tine, mai ales din față, mai ales pe curbe și atunci când se întunecă. A trebuit să mă și sprijin de parapet ori să-l încalec; și nu doar acum, în 2018. Și acum venea iar noaptea, Luna încă nu apărea, dar frumusețile de munți Bucegi se vedeau pe măsură în jur și în față.
După Timișu de Jos vine, kilometru cu kilometru, și cel de Sus; se întuneca, era timpul pentru aprins lămpile pe drum spre kilometrul 150. Mergeam cu răbdare pe jos pe unde mai fusesem, și mai trecea trenul din când în când. Curbele erau de două feluri: convexe spre mine, când șoferul tindea să treacă mai aproape de marginea mea, și concave, când tindea mai spre mijlocul șoselei, și se înțelege că-mi conveneau cele concave. La un moment dat am mers pe jos pe marginea unui perete de piatră de deasupra unui pârâu aflat la câțiva metri dedesubt.
Desigur că la un moment dat mi-am pus vesta de noapte. Cum trecem de Timișu de Sus, pustietatea crește și peisajul se sălbăticește; spațiul dintre Timiș și Predeal, sub kilometrul 150, e cu câteva curbe puternice și, invariabil, cum fusese și în 2017, și cu noapte pentru mine.
La un moment dat, după 150 cred, am văzut și Luna deasupra orizontului unui munte din stânga și m-am tras sub parapetul de piatră de la marginea drumului, ca să mă culc puțin jos pentru primul popas și să mănânc ceva din rucsac; aveam, desigur, apă și mere la mine. Aveam de gând să-mi mai iau ceva dintr-o benzinărie, dar mai încolo asta.
De la Timișu de Sus la Predeal este la un moment dat o curbă... Mai trecusem prin ea prin întunericul din august 2017 (altă dată), și trec și camioane mari pe drumul ăla; măcar acum, în 2018, era și luna plină pe sus, dar tot sunt păduri și rpdpcături de relief, nu-i chiar așa ușor să lumineze Luna pe acolo. M-am așezat pe parapet când trecea un camion din ăsta mare. Se și urcă pe-acolo; să nu uităm că Predealul este orașul cel mai înalt din România, cu vreo 1200 de metri peste mare, dacă zic bine, altitudine medie; dacă Fundata este satul cel mai înalt, Predealul este orașul.
Și-am re-mers cu răbdare pe serpentinele aspre dintre Timișu de Sus și Predeal, Luna lumina frumos de sus și I-am mulțumit Domnului Iisus Hristos pentru că este luna asta plină și se vede frumos drumul pe vremea asta. Că putea să fie înnorat, și nu a fost.
Este și perete de piatră în panta muntelui, pe partea stângă a drumului, în zona aia; și șanț pe jos; eu trebuia să mă țin de marginea asta, să mă preling pe lângă peretele ăla, ca în 2017; măcar acum mai știam ceva. Este greu de mers noaptea pe jos pe-acolo.
Până la urmă, intrarea în Predeal se face pe la borna cu kilometrul 144 București, șaisprezece kilometri de la Săcele încoace; încă nu era miezul nopții când am ajuns pe-acolo, dar nu prea erau mulți oameni tineri pe stradă la ora aia, cel puțin nu pe la DN 1, că măruntaiele Predealului înseamnă mult mai mult decât casele și barurile de pe lângă șoseaua mare. Am mers pe jos înainte; la un moment dat, în stânga, se vede o pantă derutantă, dar este șina de tren pe ea.
Predealul are cam trei kilometri lungime pe DN1: 144, 143, 142, 141. Pe la 141 vine drumul numit Pârâul Rece, alias „21 Râșnov”, care duce spre șoseaua Pitești-Brașov direcția Râșnov, și la intersecția aia mai scrie și „Pitești 140”, parcă. Mi-am amintit de cum am văzut în 2017 indicatoarele astea. Puțin mai încolo, este și benzinăria de la al cărei magazin mi-am luat ceva și de data asta (sigur apă de băut).
În depărtare se vedeau, una lângă alta, spre Prahova, niște frumoase creste îndepărtate și asemănătoare, pietroase, parc-ar fi fost surori.
După Predeal se deschide altă pauză de natură, cu munți și păduri, dar nu cu aceeași asprime a serpentinelor ca între Timișul de Sus și Predeal și, spre deosebire de 2017, acum cu luna sus pe cer, nu cu atâta întuneric. Pe la kilometrul 138 vine granița cu Muntenia și cu județul Prahova. Zona Predeal-Azuga este bântuită de urși și mi s-a întâmplat ca, mergând la pas pe stânga lui DN1, pe partea stângă să fugă de câteva ori în sus câte-o vietate greoaie, am presupus că era ursul speriat de prezența omului. Și Luna lumina de sus.
Nu mai este Timișul pe stânga, în schimb este râul Prahova pe dreapta.
Pe la borna cu kilometrul 138 este granița cu Muntenia și este și o masă de lemn cu două bănci, de-o parte și de alta, nord și sud; plus un panou de avertisment că este zonă frecventată de urși. M-am așezat pe banca nordică pentru alt popas și era miezul nopții cu luna sus pe cer, drept în față; am mâncat ciocolată din rucsac, cred c-am avut Snickers și batoane energizante, și am admirat Luna și natura.
Așadar, kilometrul 138 la început de 30 aprilie 2018, Lună Plină sus pe cer, pe jos de la Brașov la București, la intrarea în Muntenia și în județul Prahova.
În 2017 era întuneric.
Și-am pornit prin Prahova. După drumul prin natură, vine Azuga, prima din lanțul de stațiuni deneunistice de pe valea râului care mai devreme trecea pe dreapta. De data asta n-au mai trecut urșii strada prin față.
Și-am mers pe jos prin Azuga. Calea aia ferată spre București merge când pe stânga, când pe dreapta lui DN1 printre munți pe valea Prahovei, așa, ca fapt divers. Din când în când îmi mai luam seama să scad puțin ritmul pașilor, preventiv, pentru apărarea organismului împotriva febrei musculare ce avea să vină. Pe la kilometrul 135 mă gândeam la localitatea prahoveană Bănești, unde mai fusesem și în 2017 și pe care aveam s-o ating iarăși acum, în 2018.
Kilometru cu kilometru, scăzând spre 130, am ajuns și prin Bușteni.
Acuma, noaptea, era doar puțină lume pe stradă, e fascinant să treci noaptea singur pe jos prin crema stațiunilor de munte românești și să afli pe urmă că normal, ziua, ele sunt incredibil de populate. Dar eu am trecut pe-acolo pe la niște ore speciale.
Kilometrul 130 este în Bușteni, cum știam din duminica de 1 noiembrie 1998.
Crucrea Caraimanului este sus pe munte pe-acolo, dar noaptea nu am putut să o văd nici măcar acum, cu Luna sus.
De la Bușteni încolo mai este Poiana Țapului și-apoi altă mică pauză de natură, iar cerul se deschide ceva mai larg printre acei munți, zici că nici nu prea mai e munte primprejur. Suntem între kilometrii 130 și 120 și mai în față urmează și crema stațiunilor de munte din România.
Cum mergeam în față pe jos spre Sinaia, am mai trecut pe lângă câțiva oameni întârziați și mi s-a părut că s-au uitat puțin ciudat la drumețul cu pas întins care mergea noaptea singur pe jos cu pas voios spre Sinaia.
Luna era sus mai departe. Am ajuns iar în Sinaia, amintire din 2017, și iar era pustietate mare. E greu să dibuiești pe-acolo drumul spre Castelul Peleș, mai ales dacă ești preocupat să mergi înainte și nu vrei să dea vreo patrulă peste tine. Dar, ca în 2017, nu am dat peste nimeni. Mi-am amintit cum mersesem cu pas iute în 2017 pe jos pe-acolo. Kilometrii scădeau unul câte unul: 123, 122, 121. Așteptam indicatorul rutier cu „București 120” ca să îi fac o poză, asta la intersecția cu șoseaua spre Târgoviște.
Cred că era vreo 3 noaptea când umblam prin Sinaia. Chiar că era pustietate mare, ca în 2017.
Dar mie îmi convenea pustietatea asta, îmi plăcea să fiu singur la drumul mare și să nu poată fi cineva să se ia de mine.
După „Kilometrul 120”, Sinaia mai continuă unu-doi kilometri, iar lămpile publice puțin mai mult, dar după asta vin mai mulți kilometri de pauză cu munți și păduri, natură zdravănă, doar că acum era și Luna Plină sus, nu întuneric ca în 2017 (cînd Luna în descreștere era pe după nori cam mulți). 2018 - timp frumos cu ditamai Luna.
Și-am ieșit de printre lămpile publice în zona de pădure dintre Sinaia și Comarnic. Care stațiune de dincolo de Sinaia? Dincolo de Sinaia nu mai există nimic, doar vreo șapte kilometri de munte cu pădure până în zona Posada-Comarnic.
Și munții scad treptat în înălțime, pe măsura apropierii de Comarnic.
La un moment dat, am urcat puțin o pantă din pădure, pentru alt popas; am mai mâncat ceva și un câine tot lătra, nelăsându-mă în pace. Luna era sus deasupra pădurilor. Lătratul ăla mai antrena și alt lătrat, dar nu a ieșit nimeni să mă caute printre copaci.
Și-am plecat mai departe. Noaptea trecea și Luna cobora spre apus. Kilometrii 115 și 114. La alt moment dat m-am dus iar mai pe stânga sub niște copaci, întinzându-mă pe jos și închizând o vreme ochii, a popas; nu am adormit.
Am plecat mai departe spre Posada și nu mai era mult până să vină ziua. Ca aezare omenească, de pe DN1 Posada aproape că nu se vede, mai degrabă Comarnicul de după. Luna lumina de deasupra vârfului sau țurțudanului unui munte mic de înălțime, sau deja deal înalt, de la apus și la răsărit era geană de lumină. Comarnicul începe pe la kilometrul 111.
Dar începe cu case, zona propriu-zis orășenească de blocuri, unde mai fusesem pe jos în 2017, este la câțiva kilometri mai încolo.
Mergeam pe marginea stângă, din când în când pe pavaje cu spații goale între ele, sau prin șanț.
Ca în 2017, erau zori de zi printre casele din Comarnic.
Voiam să-mi iau pâine gustoasă de un kilogram de la o brutărie din Comarnic, din zona blocurilor, posibil „Brutăria Totan Simona”, de unde mai luasem pâine și în 2017. Dar trebuia să aștept ora șase dimineața, și acum, în 2018, era ceva mai devreme fiind ajuns în Comarnic, și-a trebuit să stau pe loc, să mă mai învârt și să aștept deschiderea brutăriei, luând apoi pâinea gustoasă. Statul ăsta pe loc mai prindea bine la picioare, pentru odihnă și prevenția urgiei febrei musculare.
Astfel, pe la Comarnic se încheie zona muntoasă a drumului de la Brașov la București, întinsă pe vreo cincizeci de kilometri sau pe aproape 50 de kilometri, de la Comarnic încolo fiind dealuri prahovene, munții rămânând treptat în spate, ca mai târziu, dinspre câmpie, să avem o veritabilă panoramă. La periferia Comarnicului era frig în dimineața de 30 aprilie și simțeam îngheț la mâini.
Am mai cumpărat ceva de la magazinul unei benzinării de la capătul sudic al Comarnicului, pe la kilometrii 107-106, ciocolată sigur am luat.
După Comarnic vine iar o pauză mare cu kilometri mulți de natură, cu multe tufe și pădurice pe stânga lui DN1, iar Nistoreștiul, care zice că vine după Comarnic, este mai degrabă pe de-alături. Simțeam frigul dimineții, acolo, aproape de munte, și trebuia să îl rabd la mâini.
Mai încolo, m-am pus să încerc să dorm puțin sub niște tufe de la marginea lui DN1, am ațipit câtva timp cu șapca pe ochi și-apoi am plecat mai departe.
Dar fie de-acolo, fie din alt loc de tufe unde m-am oprit să mai ușurez organismul, pe la kilometrul 103.3, mi-am uitat șapca sub tufe și 600 de metri mai încolo am început întoarcerea, ca s-o iau înapoi. Am luat-o și iată, am făcut 1.2 kilometri în plus pe jos între 103.3 și 102.7 (parcă ăștia erau kilometrii), ca să nu rămân fără șapcă, cum mai pierdusem una în drumeție în Argeș în sâmbăta de 1 iulie 2017.
Râul Prahova ține aproape de DN1 pe dreapta.
Am scăzut sub kilometrul 100, cu răbdare. Sigur, pe urmă mai pe dreapta este Breaza, mai încolo mai pe stânga Cornu de Sus, înainte de zona Câmpinei la kilometrii 90 și ceva; dealurile scad în înălțime și încep să se distanțeze, anticipând câmpia mare.
DN1 nu trece prin orașul Câmpina în sine, ci Poiana Câmpina este pe dreapta și, mai în față, Câmpina pe stânga, și șoseaua trece prin satul Bănești pe la kilometrii 89-88; încep podurile peste șosea, asta de la Comarnic încolo. Au prahovenii niște poduri frumos colorate în roșu-galben peste DN1, a civilizație.
Și-am reajuns la Bănești, care în 2017 fusese ultima localitate din ce devenise primul episod din drumul pe jos Brașov-București, care drum acum trebuia, în sfârșit, făcut și dintr-o singură bucată. Era soare și frigul acela de dimineață rămăsese în urmă. Am trecut de kilometrul 89, am urcat prin sat (șoseaua are un urcuș) și mi-am mai cumpărat ceva de la un chioșc din satul Bănești, cred că apă și pâine cu mere, și aici a fost penultimul punct de unde am cumpărat ceva drumeția asta. Am ieșit din Bănești pe la borna cu kilometrul 88.
Era soare frumos de câmpie și luna dispăruse deja de pe cer de ceva timp. M-am gândit la cum soarele poate să ardă pielea cu ultraviolete în vârf de munte, fără căldură, dar nu știam c-o să mă bată și pe mine la cap, la câmpie.
De la ieșirea din Bănești, urmează O MARE PAUZĂ de natură cu câmpie care se deschide larg, peste douăzeci de kilometri înainte de Ploiești, iar dealurile din depărtare, tot mai mici și mai puține, când munții deja fac, tot mai departe în spate, acea panoramă. Am mers voios prin soare primii kilometri de câmpie, care fuseseră ultimii în 2017 la prima parte din drumul spre București, până după kilometrul 85, unde este altă masă lângă nu coș de gunoi; am făcut popas la masa aceea, bucuros că acum merg mai departe spre București, nemaitrântind drumeția; am admirat munții din depărtare și mi-am amintit că Ortodoxia îl sărbătorește pe Sfântul Apostol Iacov pe 30 aprilie - pentru el, s-a inventat un drum lung pe jos prin Franța / Spania, până la mormântul lui. Plus niște cântece foarte frumoase. L-am rugat și pe el să mă ajute în această drumeție, care iată, se desfășura și de ziua lui.
Am mai mâncat și băut apă (plus suc la doză) acolo la masă și-am reluat mersul pe jos spre Ploiești, care avea să fie următorul mare reper din drumul ăsta.
Rucsacul îmi apăsa usturător umerii, nu era prima dată, și trebuia să rabd kilometrii și cu asta.
Drumul trece pe lângă Florești, pe stânga este o biserică frumoasă pe la kilometrul 83, dar în principal sunt mulți kilometri de câmpie și trebuiesc răbdați ca atare, eu acum refăcând din episodul 2 din 2017, între Câmpina/Bănești și Ploiești. La o intersecție cu un drum lăturalnic, ieșea o camionetă și un om m-a întrebat „Unde mergi? Unde mergi?”, dar am tăcut și-am mers.
La alt loc, era altă masă cu coș de gunoi la margine de drum, dar când am ajuns lângă ea oprea altă mașină cu câțiva băieți în ea și din mers am hotărât să merg mai departe.
Aveam pas iute și kilometrii scădeau treptat, ca în 2017: sub 80, 70 și ceva, era începutul după-amiezei (mai devreme decât la episodul 2 cu Ploieștiul, în 2017), treptat în depărtare se profila Ploieștiul, unde este și un bloc alb și înalt, care se vede din DN1 dinspre nord.
Am scăzut sub kilometrul 70 și soarele mă tot bătea în cap. Ploieștiul se apropia greu.
DN1 propriu-zis NU trece prin Ploiești, ci îi face de centură pe la vest, tot prin câmp; 1A și 1B sunt variantele care străbat orașul, dar eu, ca în 2017, am luat-o pe la apus, blocul cel alb amintit schimbându-și poziția pe măsură ce înaintam. 67 este ultima piatră kilometrică de dinaintea periplului Vest-Ploiești, care-i lung, fără discuție.
Odată am ieșit de pe drum să mă mai întind puțin sub o tufă, fără a încerca să dorm, dar tufa nu era îndeajuns de protectoare și un om care trecea cu bicicleta pe sus s-a uitat în jos și m-a văzut culcat într-o rână, dar nu ne-am zis nimic. Șina de tren spre București, care se ține în dreapta lui DN1, trece la un moment dat pe dedesubt spre răsărit, înspre stânga, către Ploiești Vest.
Aproape de intersecția cu o stradă care duce spre zona gării Ploiești-Vest, este marcat „București 62 Km”, dar acum eu am mers mai departe pe DN1 spre București, și drumul în continuare NU este unul scurt, acum ocolul Ploieștiului dându-se dinspre apus spre sud, către Bărcănești. Se văd sondele, iar munții sunt rămași mai departe. Atmosfera pe înseratul zilei de 30 aprilie (căci se însera, la urma urmei) era cu niște ceață strânsă în zecile de kilometri dinspre munți, înseamnă că existau acumulări de vapori de apă în atmosferă în sudul țării (dacă ne gândim la ce ploi au fost în 2018 pe urmă...).
Și drumul ăsta a fost unul lung, iar taman la sfârșit, când trebuia să găsesc drumul prin Bărcănești, reluând ultima parte de DN1 spre București (episodul 3, în 2017), m-am rătăcit un timp pe la podul acela de lângă autostrada București-Ploiești și la un moment dat am văzut un indicator rutier „București 55” și, ceva mai încolo, pe verde, „București 68” (!) și, cu mirarea asta, m-am pomenit apucând în față pe un drum lat și pustiu în față, ce zicea „București” pe verde, ca autostrăzile, dar care era prea pustiu ca să fie DN1. Pe stânga, dar mergând spre răsărit, văzusem într-adevăr că este o șosea, era DN1, dar nu am realizat că așa merge DN1 spre răsărit acolo, credeam că acel drum m-ar duce aiurea înapoi spre nord.
Și mi-am amintit că există și o Autostradă București-Ploiești. Am realizat repede, cum mergeam acum pe stânga ei, că am intrat pe jos pe Autostrada București-Ploiești și m-am întors la 180 de grade, fugind spre șoseaua care ducea „la răsărit”. Din spatele meu venea un biciclist, care va să zică și el tot pe autostradă (dar nu îl văzusem adineauri pe zona de autostradă deschisă în fața ochilor mei, așa goală, poate că și el venise pe șoseaua din spate, ca mine, și acum spre DN1). M-am dat din fața lui și nu ne-am zis nimic, dar aveam să mă mir că am văzut și un biciclist pe autostradă.
Am intrat la loc pe DN1, care acolo intră într-adevăr în Bărcănești la kilometrul bornat 53, iar mai în față face la dreapta spre sud către București. Drumul corect fusese restabilit.
Mai în față, alt pod frumos colorat, pe care trebuie să fie autostrada (care se duce spre răsărit și ține mai mult la est de DN1 pe hartă).
Era seară. Soarele apucase să mă bronzeze, pesemne. Cineva dintr-o căruță m-a salutat și i-am răspuns, plăcut surprins. M-am mai uitat în spate spre munți, în amurg, și de-abia se mai putea vedea ceva prin atmosferă. Am trecut și prin Românești, scăzând sub kilometrii 50 și 48, iar la marginea Româneștiului niște oameni țineau petrecere la un fel de han, acolo fiind o zonă cu pădure.
Am mai mers puțin pe drum, depărtându-mă de oameni lângă pădurea asta, și-am intrat în ea, la o distanță rezonabilă de drum, prin bălării, ca să mă odihnesc și să încerc iar să dorm un timp în natură. Soarele apusese sau tocmai apunea, urma a doua noapte de drumeție.
M-am culcat și țânțarii m-au deranjat puțin, dar nu insistent. Simțeam că pielea mă arde puțin pe față și am realizat că soarele mă bătuse. Auzeam mașinile trecând pe drum, una câte una, și sunetul ăsta suna special în capul meu cel obosit și depărtat de casă, culcat străin în natură. Aveam gânduri neclare, lipsite de concentrare, și cerul părea că se înnorează, de fapt era încărcat de vapori de apă. Mai târziu avea să reapară luna, puțin descrescută, dar tot mare, și să vină noaptea de 1 Mai.
Am ațipit o vreme acolo, la odihnă în natură, afară întunecându-se spre ora zece seara; mă gândeam la colțul meu de dormit de acasă și așteptam să fiu iar acolo, să mă culc în liniște știind că am făcut drumul ăsta, mă gândeam la cum o să mă simt culcându-mă iar la locul meu, acasă, și gândindu-mă că am făcut drumeția asta.
După acest episod de odihnă și primenire a organismului, am ieșit din pădure și-am mers mai departe, cu grijă pe margine pe lângă verdeață, intrând în zona Puchenilor (vin la rând Puchenii Mari, Puchenii Moșneni și Miroslăveștiul). Într-unul din sate am trecut pe lângă o ceată de copii și unul dintre ei m-a salutat și m-a întrebat „Ce faceți?”, iar când i-am spus că mă duc pe jos la București mi-a zis „Bravo”, dar nu i-am zis de unde am venit și mai ales pe unde stau de fapt. Scădeam treptat și cu răbdare spre kilometrul 40, luna era frumoasă sus pe cer și mă gândeam și la alte treburi. Vine și Potigraful, care este ultima așezare din Prahova pe DN1.
Doi băieți erau cu două biciclete și umblau neregulamentar pe stânga șoselei, în locul dreptei, venind așadar din spatele meu, și cel puțin unul avea lumină albă, așa că m-am dat iute la o parte, cum mergeam pe marginea asfaltată a drumului ca să îmi fie mai ușor la tălpi; am sărit pe pietrișul care era lângă asfaltul carosabil alias bitum. Băiatul a strigat: „Tu nu știi, bă, că-i Cedează? Iartă-mă că te-am luat la călcâie!”, dar nu am fost lovit la călcâie.
Am ieșit din Potigrafu și-am mai mers cu pas iute, adrenalinizat de întâlnirea asta, până la kilometrul 38 (se apropia noul miez al nopții), care este și în zona de graniță cu Ilfovul. Aici m-am culcat în iarbă lângă șosea, pentru altă odihnă, și-am ațipit iar o vreme sub cerul înstelat cu lună.
Pe urmă m-am ridicat și-am intrat în Ilfov. Era noaptea de 1 mai. Febra musculară deja mă invadase serios, dar tot am mers prin Ciolpani și după asta era iar o zonă cu pădure lângă șosea, la kilometrul 30 și ceva; am intrat și în pădurea asta și-am tras un pui de somn culcat pe jos în ea, cu luna deasupra copacilor, apoi mai departe, pe jos spre Tâncăbești.
Un băiat mergea neregulamentar cu bicicleta pe stânga drumului și ne-am uitat unul la altul, dar el era pe celălalt sens și nu ne-am zis nimic.
În zona cu kilometrii 30-28 mă sâcâia febra musculară a picioarelor și-am stat jos pe un parapet aproape de hotelul Mirage Snagov, unde se ținea o petrecere de 1 Mai, noaptea; un motociclist făcea zgomot pe drum. Am părăsit Tâncăbeștiul și spre Săftica este o altă zonă de câmpie, unde este și kilometrul 25; și pe-aici m-am culcat sub tufă la marginea drumului, la 4-5 dimineața noua zi era aproape. Când am terminat cu odihna, cerul se portocaliza a 1 Mai la răsărit, m-a fascinat să fiu acolo și să îl văd așa, și m-am sculat de sub tufă ca să duc drumul pe jos până în București, dar febra musculară tot se simțea și am intrat în Săftica cu viteză mică în zori, în marțea de 1 mai 2018.
De aici drumul meu pe jos poate fi descris de cuvintele răbdare, târâială și durere la mușchi. Kilometrii scădeau unul câte unul și trotuarul stâng din Săftica era din pământ, dar nu tot mocirlos ca în 2017, acum timpul fiind uscat. În spate, munții NU se mai vedeau, deși m-am uitat. Luna era în partea de apus a cerului. Mai încolo, apăreau primii oameni ai zilei pe drum.
După Săftica vine și Petreștiul, asta înainte de Otopeni. Pe la kilometrul 18 am stat jos pe bancă într-o stație de autobuz, mai mâncând, cred, din rucsac. M-a răsărit și soarele în timpul ăsta.
Cum se vedea de departe zona Otopenilor, în dimineața aia am văzut doar un singur avion în mișcare, decola parcă, pe când în 2017 văzusem mai multe.
Kilometrii se scurgeau greu, dar pășeam mai departe. Oamenii erau ceva mai mulți de acum, dar nu s-a luat nimeni de mine. Am ajuns iar și în Otopeni, dar nu am mai văzut avioane în zbor. Era soare; mă apropiam sigur de podul Băneasa, 12 fiind ultima bornă kilometrică de pe DN1 înaintea intrării în București.
Așadar, 148 de kilometri pe DN1 între ieșirea din Brașov și intrarea în București. 160 cu 12.
Pe DN1 NU am prins ambuteiaje ale minivacanței de 1 Mai, pentru că deși vacanța a ținut de vineri/sâmbătă până marți după-amiaza și seara, totuși timpul când eu am fost pe drum, de duminică seara până marți dimineața, a fost unul intermediar, între-între, și nu am avut cum să văd aglomerație.
Și-am intrat în București pe 1 mai 2018, la 7 și ceva dimineața trebuie să fi fost; zona asta periferică numită Băneasa este cu o succesiune de pasaje rutiere cu fâșie subțire de trotuar pietonală și eu am mers, pe rând, pe ambele pasaje, dar cu pași îngreunați, zică-se că de-abia mergeam, bine, mai era vorba și de urcare, pe partea unde un pasaj urcă. Le-am mers cu răbdare, trecând și pe lângă Metro, IKEA și, cu siguranță, Aeroportul Băneasa, pe care însă NU l-am băgat în seamă ca pe Otopeni.
De aici strada se numește „Șoseaua București-Ploiești”. Cum mă apropiam de zona cu Casa Presei-Herăstrău, sus pe pod, am pozat fascinat cerul dimineții bucureștene de marți, 1 mai 2018, cu soare (și ultima marți de 1 mai până în 2029; apropo, în 1990 1 mai era tot marți).
În zona cu Herăstrăul mi-amintesc că am traversat în dreapta străzii și-am mai stat jos, mai bând apă în soare. Nu am suferit de somn în zori, pentru că avusesem odihnele; dar organismul era categoric slăbit, deși mai mergeam pe jos prin București.
Am mai aruncat la coș ce era inutil în rucsac, ușurându-l.
Am mai mers, probabil în zona străzilor Kiseleff și Turda, ajungând spre zona Gării de Nord prin soare. Am depășit ora zece dimineața pe drum pe jos, chiar spre ora 11, și după oareșce învârteală în zona cu Grantul și cu Gara de Nord, am urcat în troleibuzul 62 lângă Gară, ca să mă duc în Militari la stația de microbuz pentru Pitești, după ce mi-am luat ceva de mâncat de la o patiserie, să mai dau calorii organismului.
Când eram în stație, am avut iar o amețeală puternică, asemănătoare celei de la primul drum pe jos de la Pitești la Brașov, cu îngălbenirea orbitoare a vederii, dar nu am căzut.
La urcarea în 62 când am validat cardul, era o echipă de controlori care, în consecință, m-a găsit în regulă, ei coborând apoi cu alt tânăr care nu le-a arătat ce trebuia. Ajuns la microbuzul din Militari, m-am dus la obișnuitele banchete din spate și am stat câteva minute culcat acolo, ca să-mi mai revin din starea de rău cu grețoșenie și amețeală, ce mă cuprinsese de la epuizare.
Ajuns în Pitești lângă Gara noastră de Sud, după noua pauză de stat locului, aveam desigur o febră la picioare de abia puteam să pășesc, dar am prelungit drumul pe jos înapoi spre casă, trecând și prin Parcul Lunca Argeșului, și-am văzut că fac pași destul de largi dacă insist să merg pe jos în pofida febrei și mai găsesc motive de energie. Chiar făceam pași destul de largi în etapa asta înaintată a drumului pe jos prin Pitești până acasă.
Când mergeam pe jos prin Pitești și mă uitam în geamuri, vedeam că am fața roșie. Mă bătuse soarele.
Plecasem duminică pe 29 aprilie pe la ora unu după-amiază din casă, iar acum, marți în 1 mai, pe la ora trei după-amiază, intram iar pe ușă.
Desigur că mi-am schimbat hainele și am făcut duș, urmând hrană și odihnă pentru organism.
A doua zi, pe 2 mai, trebuia să vin înapoi la serviciu.
Am avut jupuieli de piele după câteva zile, de asemenea organismul a simțit o oboseală specială și-a avut nevoie de hrană înadins, câteva zile.
În acea perioadă, lunea, miercurea și vinerea stăteam nemâncat și nebăut, dar în săptămâna cu drumeția am făcut excepție.
Drumul pe jos din Bartolomeu Brașov în Gara de Nord București, coroana drumețiilor, îl calculez undeva pe la 170 de kilometri în aproape 41 de ore, cu toate învârtelile, popasurile în natură și rătăceala de pe la Autostrada Ploieștilor, folosind distanțierul Google Hărți.
A fost cel mai lung drum pe jos pe care l-am făcut până acum în viață.
*** *** *** *** *** *** *** ***
Iată, așa am ajuns dintr-o călătorie pe jos din Brașov în București. Mai făcusem un drum în episoade despărțite, le documentez eventual altă dată.
Nu știu când și dacă o să mai drumețesc așa. Dar Brașov - Bucureștiul s-a vrut a fi drumeția de căpetenie.
În anul 2017 am vrut prima dată să fac asta, până la urmă am făcut drumul în trei episoade calendaristice diferite, oi ajunge altă dată și la ele, dar am vrut să fac, totuși, la un moment dat Brașov-Bucureștiul pe jos și dintr-o singură bucată, așa cum am vrut prima dată.
Mi-am făcut planul pentru 29 aprilie - 1 mai 2018, adică minivacanța de 1 Mai de anul trecut, luând lunea de 30 aprilie ca zi liberă de la serviciu.
În plus, 30 aprilie 2018 este oarecum simetrică față de solstițiul de vară în comparație cu data de 14 august, când în 2017 încercam prima dată să ajung pe jos... așadar, cam aceeași lungime a nopții.
Și spre deosebire de prima încercare, acum pe 30 aprilie urma să fie lună plină noaptea și timp frumos pe unde aveam să merg, astfel că urma Luna să-mi lumineze frumos drumul noaptea pe jos.
Și fără probleme cu ploaia și mocirla pe unde era de mers pe jos.
Așadar, nu trebuia să las să se piardă o ocazie atât de specială și atât de dorită.
Duminică, 29 aprilie 2018, am plecat de la Pitești la Brașov cu un autocar care trebuia să lase Autogara Sud Pitești de la ora două după prânz, nu mai țin minte exact dacă chiar la două fix era plecarea, vorba este că am ajuns în Autogara Bartolomeu din Brașov pe la ora șase și un sfert seara (nu după șapte fix, ci ceva mai devreme de astă dată).
Era soare de seară și timp frumos la Brașov, nu ploaie (când oi ajunge și la primul episod, cel din 2017, o să zic cum a fost vremea atunci), și de la autogară am plecat pe jos să fac kilometrii care mă despărțeau de DN 1. În mod sigur am luat-o pe Strada Avram Iancu (cea cu academia militară și Biserica din lemn) și, printre case, până la Bulevardul Griviței, și pe ăsta pe jos tot mai departe, spre cartierul Astra și-apoi spre periferia Brașovului către DN1-Săcele, adică pe lângă magazinăreala modernă capitalistă de margine de oraș mare - Carrefour, Kaufland, Decathlon; sunt categoric niște kilometri de răbdat pe jos tot drumul ăsta până la intersecția de la Săcele, la un moment dat se și coboară pe lângă un pod rutier, dar pe de altă parte, prin Astra, privind spre față și spre dreapta, se vede deja ditamai galeria de munți dinspre sud, care vor străjui de-acum drumul spre București; ei vin prin spatele Tâmpei, așa încât trebuie să cam mergi prin Brașov ca să ajungi să-i vezi.
Era o frumoasă seară de primăvară și mă binedispunea; îmi aminteam de experiența eșuată de prima dată și de vremea urâtă de atunci, iar acum porneam iar cu forțe proaspete ca să refac onoarea a ceea ce trebuia să fie cel mai lung drum pe jos din viața mea sau coroana drumețiilor.
Dar voiam să nu merg chiar cu viteza maxim posibilă de pas iute la drum, să mai frânez puțin pașii, deși involuntar tindeam tot la viteza mare; acest program de a salva viteză era menit să scadă și viteza și intensitatea instaurării febrei musculare a picioarelor la drumul mare, ca să sufăr mai puțin de ea.
Și-am reajuns la Săcele, unde din nou m-am încurcat puțin la intersecție, dar acum știam că drumul spre București, cel corect, este la dreapta.
Prima bornă kilometrică de acolo are 160 pe sus, și scrie „Brașov 8 km”, fiind la o distanță cam mare de centrul Brașovului. Deh, ce-i drept, deși NU trecusem pe la Tâmpa, tot făcusem ceva drum cu răbdare până aici, și deja era peste 7 seara.
Soarele coborâse deja pe după munți.
E nefiresc că fac aici comparație cu ceva de dinainte (din 2017) care încă NU este scris, dar vreau întâi să pun coroana drumețiilor și după aia să vorbesc eventual și despre restul.
Așadar, în seara de 29 aprilie 2018, o duminică frumoasă, care avea să fie urmată de o lună plină noaptea, am luat-o pe jos pe DN1 spre București din Brașov.
Am trecut pe lângă elita clădirilor de la Săcele (benzinăriile, Ramada, Rolizo...) și mă uitam la splendoarea de creste de munți din față, sub cerul serii. De data asta era uscat pe jos.
Și kilometrii au început să curgă rezonabil, sub zece minute unul; 159, 158. Aveam o vorbă la drumul mare când primii kilometri pe jos se făceau repede: să tot curgă așa kilometrii. La mersul pe jos pe DN1, perdeaua de munți dintre drumeț și Brașov se interpune repede, așa că nu mai avem cum să vedem blocurile și casele Brașovului de acolo. Cartierul Noua rămâne pe după munte. După Săcele vine repede Timișu de Jos, iar pe-acolo sunt fel de fel de pârâuri, cum este și Timișul (sec sau simplu), Timișul ăsta se tot ține de DN1 pe stânga o bucată de drum (a se citi kilometri) pe sensul spre București, iar la început, pe dreapta lui DN1, este șina ferată care duce și ea spre București, și pe ea mai trec trenuri; vorba aceea, dacă venea trenul dinspre București, eu mă duceam spre de unde veneau oamenii de acolo.
Mai mergeau și alți oameni pe marginea asta a lui DN1, dar nu mulți; unii se pregăteau cu grătare anticipative de 1 Mai aproape de cursul Timișului. La un moment dat m-am depărtat puțin de marginea lui DN1 ca să beau câtăva apă din pârâul Timiș, protecție pentru resursele interne ale organismului, la alt moment dat am și intrat într-o pădurice de pe margine pentru primenirea organismului.
Mersul pe DN1 pe-acolo este solicitant pe margine, pentru un pieton; e multă balustradă, este destul de subțire spațiul de mers și trebuie să tot fii atent cum vor trece mașinile pe lângă tine, mai ales din față, mai ales pe curbe și atunci când se întunecă. A trebuit să mă și sprijin de parapet ori să-l încalec; și nu doar acum, în 2018. Și acum venea iar noaptea, Luna încă nu apărea, dar frumusețile de munți Bucegi se vedeau pe măsură în jur și în față.
După Timișu de Jos vine, kilometru cu kilometru, și cel de Sus; se întuneca, era timpul pentru aprins lămpile pe drum spre kilometrul 150. Mergeam cu răbdare pe jos pe unde mai fusesem, și mai trecea trenul din când în când. Curbele erau de două feluri: convexe spre mine, când șoferul tindea să treacă mai aproape de marginea mea, și concave, când tindea mai spre mijlocul șoselei, și se înțelege că-mi conveneau cele concave. La un moment dat am mers pe jos pe marginea unui perete de piatră de deasupra unui pârâu aflat la câțiva metri dedesubt.
Desigur că la un moment dat mi-am pus vesta de noapte. Cum trecem de Timișu de Sus, pustietatea crește și peisajul se sălbăticește; spațiul dintre Timiș și Predeal, sub kilometrul 150, e cu câteva curbe puternice și, invariabil, cum fusese și în 2017, și cu noapte pentru mine.
La un moment dat, după 150 cred, am văzut și Luna deasupra orizontului unui munte din stânga și m-am tras sub parapetul de piatră de la marginea drumului, ca să mă culc puțin jos pentru primul popas și să mănânc ceva din rucsac; aveam, desigur, apă și mere la mine. Aveam de gând să-mi mai iau ceva dintr-o benzinărie, dar mai încolo asta.
De la Timișu de Sus la Predeal este la un moment dat o curbă... Mai trecusem prin ea prin întunericul din august 2017 (altă dată), și trec și camioane mari pe drumul ăla; măcar acum, în 2018, era și luna plină pe sus, dar tot sunt păduri și rpdpcături de relief, nu-i chiar așa ușor să lumineze Luna pe acolo. M-am așezat pe parapet când trecea un camion din ăsta mare. Se și urcă pe-acolo; să nu uităm că Predealul este orașul cel mai înalt din România, cu vreo 1200 de metri peste mare, dacă zic bine, altitudine medie; dacă Fundata este satul cel mai înalt, Predealul este orașul.
Și-am re-mers cu răbdare pe serpentinele aspre dintre Timișu de Sus și Predeal, Luna lumina frumos de sus și I-am mulțumit Domnului Iisus Hristos pentru că este luna asta plină și se vede frumos drumul pe vremea asta. Că putea să fie înnorat, și nu a fost.
Este și perete de piatră în panta muntelui, pe partea stângă a drumului, în zona aia; și șanț pe jos; eu trebuia să mă țin de marginea asta, să mă preling pe lângă peretele ăla, ca în 2017; măcar acum mai știam ceva. Este greu de mers noaptea pe jos pe-acolo.
Până la urmă, intrarea în Predeal se face pe la borna cu kilometrul 144 București, șaisprezece kilometri de la Săcele încoace; încă nu era miezul nopții când am ajuns pe-acolo, dar nu prea erau mulți oameni tineri pe stradă la ora aia, cel puțin nu pe la DN 1, că măruntaiele Predealului înseamnă mult mai mult decât casele și barurile de pe lângă șoseaua mare. Am mers pe jos înainte; la un moment dat, în stânga, se vede o pantă derutantă, dar este șina de tren pe ea.
Predealul are cam trei kilometri lungime pe DN1: 144, 143, 142, 141. Pe la 141 vine drumul numit Pârâul Rece, alias „21 Râșnov”, care duce spre șoseaua Pitești-Brașov direcția Râșnov, și la intersecția aia mai scrie și „Pitești 140”, parcă. Mi-am amintit de cum am văzut în 2017 indicatoarele astea. Puțin mai încolo, este și benzinăria de la al cărei magazin mi-am luat ceva și de data asta (sigur apă de băut).
În depărtare se vedeau, una lângă alta, spre Prahova, niște frumoase creste îndepărtate și asemănătoare, pietroase, parc-ar fi fost surori.
După Predeal se deschide altă pauză de natură, cu munți și păduri, dar nu cu aceeași asprime a serpentinelor ca între Timișul de Sus și Predeal și, spre deosebire de 2017, acum cu luna sus pe cer, nu cu atâta întuneric. Pe la kilometrul 138 vine granița cu Muntenia și cu județul Prahova. Zona Predeal-Azuga este bântuită de urși și mi s-a întâmplat ca, mergând la pas pe stânga lui DN1, pe partea stângă să fugă de câteva ori în sus câte-o vietate greoaie, am presupus că era ursul speriat de prezența omului. Și Luna lumina de sus.
Nu mai este Timișul pe stânga, în schimb este râul Prahova pe dreapta.
Pe la borna cu kilometrul 138 este granița cu Muntenia și este și o masă de lemn cu două bănci, de-o parte și de alta, nord și sud; plus un panou de avertisment că este zonă frecventată de urși. M-am așezat pe banca nordică pentru alt popas și era miezul nopții cu luna sus pe cer, drept în față; am mâncat ciocolată din rucsac, cred c-am avut Snickers și batoane energizante, și am admirat Luna și natura.
Așadar, kilometrul 138 la început de 30 aprilie 2018, Lună Plină sus pe cer, pe jos de la Brașov la București, la intrarea în Muntenia și în județul Prahova.
În 2017 era întuneric.
Și-am pornit prin Prahova. După drumul prin natură, vine Azuga, prima din lanțul de stațiuni deneunistice de pe valea râului care mai devreme trecea pe dreapta. De data asta n-au mai trecut urșii strada prin față.
Și-am mers pe jos prin Azuga. Calea aia ferată spre București merge când pe stânga, când pe dreapta lui DN1 printre munți pe valea Prahovei, așa, ca fapt divers. Din când în când îmi mai luam seama să scad puțin ritmul pașilor, preventiv, pentru apărarea organismului împotriva febrei musculare ce avea să vină. Pe la kilometrul 135 mă gândeam la localitatea prahoveană Bănești, unde mai fusesem și în 2017 și pe care aveam s-o ating iarăși acum, în 2018.
Kilometru cu kilometru, scăzând spre 130, am ajuns și prin Bușteni.
Acuma, noaptea, era doar puțină lume pe stradă, e fascinant să treci noaptea singur pe jos prin crema stațiunilor de munte românești și să afli pe urmă că normal, ziua, ele sunt incredibil de populate. Dar eu am trecut pe-acolo pe la niște ore speciale.
Kilometrul 130 este în Bușteni, cum știam din duminica de 1 noiembrie 1998.
Crucrea Caraimanului este sus pe munte pe-acolo, dar noaptea nu am putut să o văd nici măcar acum, cu Luna sus.
De la Bușteni încolo mai este Poiana Țapului și-apoi altă mică pauză de natură, iar cerul se deschide ceva mai larg printre acei munți, zici că nici nu prea mai e munte primprejur. Suntem între kilometrii 130 și 120 și mai în față urmează și crema stațiunilor de munte din România.
Cum mergeam în față pe jos spre Sinaia, am mai trecut pe lângă câțiva oameni întârziați și mi s-a părut că s-au uitat puțin ciudat la drumețul cu pas întins care mergea noaptea singur pe jos cu pas voios spre Sinaia.
Luna era sus mai departe. Am ajuns iar în Sinaia, amintire din 2017, și iar era pustietate mare. E greu să dibuiești pe-acolo drumul spre Castelul Peleș, mai ales dacă ești preocupat să mergi înainte și nu vrei să dea vreo patrulă peste tine. Dar, ca în 2017, nu am dat peste nimeni. Mi-am amintit cum mersesem cu pas iute în 2017 pe jos pe-acolo. Kilometrii scădeau unul câte unul: 123, 122, 121. Așteptam indicatorul rutier cu „București 120” ca să îi fac o poză, asta la intersecția cu șoseaua spre Târgoviște.
Cred că era vreo 3 noaptea când umblam prin Sinaia. Chiar că era pustietate mare, ca în 2017.
Dar mie îmi convenea pustietatea asta, îmi plăcea să fiu singur la drumul mare și să nu poată fi cineva să se ia de mine.
După „Kilometrul 120”, Sinaia mai continuă unu-doi kilometri, iar lămpile publice puțin mai mult, dar după asta vin mai mulți kilometri de pauză cu munți și păduri, natură zdravănă, doar că acum era și Luna Plină sus, nu întuneric ca în 2017 (cînd Luna în descreștere era pe după nori cam mulți). 2018 - timp frumos cu ditamai Luna.
Și-am ieșit de printre lămpile publice în zona de pădure dintre Sinaia și Comarnic. Care stațiune de dincolo de Sinaia? Dincolo de Sinaia nu mai există nimic, doar vreo șapte kilometri de munte cu pădure până în zona Posada-Comarnic.
Și munții scad treptat în înălțime, pe măsura apropierii de Comarnic.
La un moment dat, am urcat puțin o pantă din pădure, pentru alt popas; am mai mâncat ceva și un câine tot lătra, nelăsându-mă în pace. Luna era sus deasupra pădurilor. Lătratul ăla mai antrena și alt lătrat, dar nu a ieșit nimeni să mă caute printre copaci.
Și-am plecat mai departe. Noaptea trecea și Luna cobora spre apus. Kilometrii 115 și 114. La alt moment dat m-am dus iar mai pe stânga sub niște copaci, întinzându-mă pe jos și închizând o vreme ochii, a popas; nu am adormit.
Am plecat mai departe spre Posada și nu mai era mult până să vină ziua. Ca aezare omenească, de pe DN1 Posada aproape că nu se vede, mai degrabă Comarnicul de după. Luna lumina de deasupra vârfului sau țurțudanului unui munte mic de înălțime, sau deja deal înalt, de la apus și la răsărit era geană de lumină. Comarnicul începe pe la kilometrul 111.
Dar începe cu case, zona propriu-zis orășenească de blocuri, unde mai fusesem pe jos în 2017, este la câțiva kilometri mai încolo.
Mergeam pe marginea stângă, din când în când pe pavaje cu spații goale între ele, sau prin șanț.
Ca în 2017, erau zori de zi printre casele din Comarnic.
Voiam să-mi iau pâine gustoasă de un kilogram de la o brutărie din Comarnic, din zona blocurilor, posibil „Brutăria Totan Simona”, de unde mai luasem pâine și în 2017. Dar trebuia să aștept ora șase dimineața, și acum, în 2018, era ceva mai devreme fiind ajuns în Comarnic, și-a trebuit să stau pe loc, să mă mai învârt și să aștept deschiderea brutăriei, luând apoi pâinea gustoasă. Statul ăsta pe loc mai prindea bine la picioare, pentru odihnă și prevenția urgiei febrei musculare.
Astfel, pe la Comarnic se încheie zona muntoasă a drumului de la Brașov la București, întinsă pe vreo cincizeci de kilometri sau pe aproape 50 de kilometri, de la Comarnic încolo fiind dealuri prahovene, munții rămânând treptat în spate, ca mai târziu, dinspre câmpie, să avem o veritabilă panoramă. La periferia Comarnicului era frig în dimineața de 30 aprilie și simțeam îngheț la mâini.
Am mai cumpărat ceva de la magazinul unei benzinării de la capătul sudic al Comarnicului, pe la kilometrii 107-106, ciocolată sigur am luat.
După Comarnic vine iar o pauză mare cu kilometri mulți de natură, cu multe tufe și pădurice pe stânga lui DN1, iar Nistoreștiul, care zice că vine după Comarnic, este mai degrabă pe de-alături. Simțeam frigul dimineții, acolo, aproape de munte, și trebuia să îl rabd la mâini.
Mai încolo, m-am pus să încerc să dorm puțin sub niște tufe de la marginea lui DN1, am ațipit câtva timp cu șapca pe ochi și-apoi am plecat mai departe.
Dar fie de-acolo, fie din alt loc de tufe unde m-am oprit să mai ușurez organismul, pe la kilometrul 103.3, mi-am uitat șapca sub tufe și 600 de metri mai încolo am început întoarcerea, ca s-o iau înapoi. Am luat-o și iată, am făcut 1.2 kilometri în plus pe jos între 103.3 și 102.7 (parcă ăștia erau kilometrii), ca să nu rămân fără șapcă, cum mai pierdusem una în drumeție în Argeș în sâmbăta de 1 iulie 2017.
Râul Prahova ține aproape de DN1 pe dreapta.
Am scăzut sub kilometrul 100, cu răbdare. Sigur, pe urmă mai pe dreapta este Breaza, mai încolo mai pe stânga Cornu de Sus, înainte de zona Câmpinei la kilometrii 90 și ceva; dealurile scad în înălțime și încep să se distanțeze, anticipând câmpia mare.
DN1 nu trece prin orașul Câmpina în sine, ci Poiana Câmpina este pe dreapta și, mai în față, Câmpina pe stânga, și șoseaua trece prin satul Bănești pe la kilometrii 89-88; încep podurile peste șosea, asta de la Comarnic încolo. Au prahovenii niște poduri frumos colorate în roșu-galben peste DN1, a civilizație.
Și-am reajuns la Bănești, care în 2017 fusese ultima localitate din ce devenise primul episod din drumul pe jos Brașov-București, care drum acum trebuia, în sfârșit, făcut și dintr-o singură bucată. Era soare și frigul acela de dimineață rămăsese în urmă. Am trecut de kilometrul 89, am urcat prin sat (șoseaua are un urcuș) și mi-am mai cumpărat ceva de la un chioșc din satul Bănești, cred că apă și pâine cu mere, și aici a fost penultimul punct de unde am cumpărat ceva drumeția asta. Am ieșit din Bănești pe la borna cu kilometrul 88.
Era soare frumos de câmpie și luna dispăruse deja de pe cer de ceva timp. M-am gândit la cum soarele poate să ardă pielea cu ultraviolete în vârf de munte, fără căldură, dar nu știam c-o să mă bată și pe mine la cap, la câmpie.
De la ieșirea din Bănești, urmează O MARE PAUZĂ de natură cu câmpie care se deschide larg, peste douăzeci de kilometri înainte de Ploiești, iar dealurile din depărtare, tot mai mici și mai puține, când munții deja fac, tot mai departe în spate, acea panoramă. Am mers voios prin soare primii kilometri de câmpie, care fuseseră ultimii în 2017 la prima parte din drumul spre București, până după kilometrul 85, unde este altă masă lângă nu coș de gunoi; am făcut popas la masa aceea, bucuros că acum merg mai departe spre București, nemaitrântind drumeția; am admirat munții din depărtare și mi-am amintit că Ortodoxia îl sărbătorește pe Sfântul Apostol Iacov pe 30 aprilie - pentru el, s-a inventat un drum lung pe jos prin Franța / Spania, până la mormântul lui. Plus niște cântece foarte frumoase. L-am rugat și pe el să mă ajute în această drumeție, care iată, se desfășura și de ziua lui.
Am mai mâncat și băut apă (plus suc la doză) acolo la masă și-am reluat mersul pe jos spre Ploiești, care avea să fie următorul mare reper din drumul ăsta.
Rucsacul îmi apăsa usturător umerii, nu era prima dată, și trebuia să rabd kilometrii și cu asta.
Drumul trece pe lângă Florești, pe stânga este o biserică frumoasă pe la kilometrul 83, dar în principal sunt mulți kilometri de câmpie și trebuiesc răbdați ca atare, eu acum refăcând din episodul 2 din 2017, între Câmpina/Bănești și Ploiești. La o intersecție cu un drum lăturalnic, ieșea o camionetă și un om m-a întrebat „Unde mergi? Unde mergi?”, dar am tăcut și-am mers.
La alt loc, era altă masă cu coș de gunoi la margine de drum, dar când am ajuns lângă ea oprea altă mașină cu câțiva băieți în ea și din mers am hotărât să merg mai departe.
Aveam pas iute și kilometrii scădeau treptat, ca în 2017: sub 80, 70 și ceva, era începutul după-amiezei (mai devreme decât la episodul 2 cu Ploieștiul, în 2017), treptat în depărtare se profila Ploieștiul, unde este și un bloc alb și înalt, care se vede din DN1 dinspre nord.
Am scăzut sub kilometrul 70 și soarele mă tot bătea în cap. Ploieștiul se apropia greu.
DN1 propriu-zis NU trece prin Ploiești, ci îi face de centură pe la vest, tot prin câmp; 1A și 1B sunt variantele care străbat orașul, dar eu, ca în 2017, am luat-o pe la apus, blocul cel alb amintit schimbându-și poziția pe măsură ce înaintam. 67 este ultima piatră kilometrică de dinaintea periplului Vest-Ploiești, care-i lung, fără discuție.
Odată am ieșit de pe drum să mă mai întind puțin sub o tufă, fără a încerca să dorm, dar tufa nu era îndeajuns de protectoare și un om care trecea cu bicicleta pe sus s-a uitat în jos și m-a văzut culcat într-o rână, dar nu ne-am zis nimic. Șina de tren spre București, care se ține în dreapta lui DN1, trece la un moment dat pe dedesubt spre răsărit, înspre stânga, către Ploiești Vest.
Aproape de intersecția cu o stradă care duce spre zona gării Ploiești-Vest, este marcat „București 62 Km”, dar acum eu am mers mai departe pe DN1 spre București, și drumul în continuare NU este unul scurt, acum ocolul Ploieștiului dându-se dinspre apus spre sud, către Bărcănești. Se văd sondele, iar munții sunt rămași mai departe. Atmosfera pe înseratul zilei de 30 aprilie (căci se însera, la urma urmei) era cu niște ceață strânsă în zecile de kilometri dinspre munți, înseamnă că existau acumulări de vapori de apă în atmosferă în sudul țării (dacă ne gândim la ce ploi au fost în 2018 pe urmă...).
Și drumul ăsta a fost unul lung, iar taman la sfârșit, când trebuia să găsesc drumul prin Bărcănești, reluând ultima parte de DN1 spre București (episodul 3, în 2017), m-am rătăcit un timp pe la podul acela de lângă autostrada București-Ploiești și la un moment dat am văzut un indicator rutier „București 55” și, ceva mai încolo, pe verde, „București 68” (!) și, cu mirarea asta, m-am pomenit apucând în față pe un drum lat și pustiu în față, ce zicea „București” pe verde, ca autostrăzile, dar care era prea pustiu ca să fie DN1. Pe stânga, dar mergând spre răsărit, văzusem într-adevăr că este o șosea, era DN1, dar nu am realizat că așa merge DN1 spre răsărit acolo, credeam că acel drum m-ar duce aiurea înapoi spre nord.
Și mi-am amintit că există și o Autostradă București-Ploiești. Am realizat repede, cum mergeam acum pe stânga ei, că am intrat pe jos pe Autostrada București-Ploiești și m-am întors la 180 de grade, fugind spre șoseaua care ducea „la răsărit”. Din spatele meu venea un biciclist, care va să zică și el tot pe autostradă (dar nu îl văzusem adineauri pe zona de autostradă deschisă în fața ochilor mei, așa goală, poate că și el venise pe șoseaua din spate, ca mine, și acum spre DN1). M-am dat din fața lui și nu ne-am zis nimic, dar aveam să mă mir că am văzut și un biciclist pe autostradă.
Am intrat la loc pe DN1, care acolo intră într-adevăr în Bărcănești la kilometrul bornat 53, iar mai în față face la dreapta spre sud către București. Drumul corect fusese restabilit.
Mai în față, alt pod frumos colorat, pe care trebuie să fie autostrada (care se duce spre răsărit și ține mai mult la est de DN1 pe hartă).
Era seară. Soarele apucase să mă bronzeze, pesemne. Cineva dintr-o căruță m-a salutat și i-am răspuns, plăcut surprins. M-am mai uitat în spate spre munți, în amurg, și de-abia se mai putea vedea ceva prin atmosferă. Am trecut și prin Românești, scăzând sub kilometrii 50 și 48, iar la marginea Româneștiului niște oameni țineau petrecere la un fel de han, acolo fiind o zonă cu pădure.
Am mai mers puțin pe drum, depărtându-mă de oameni lângă pădurea asta, și-am intrat în ea, la o distanță rezonabilă de drum, prin bălării, ca să mă odihnesc și să încerc iar să dorm un timp în natură. Soarele apusese sau tocmai apunea, urma a doua noapte de drumeție.
M-am culcat și țânțarii m-au deranjat puțin, dar nu insistent. Simțeam că pielea mă arde puțin pe față și am realizat că soarele mă bătuse. Auzeam mașinile trecând pe drum, una câte una, și sunetul ăsta suna special în capul meu cel obosit și depărtat de casă, culcat străin în natură. Aveam gânduri neclare, lipsite de concentrare, și cerul părea că se înnorează, de fapt era încărcat de vapori de apă. Mai târziu avea să reapară luna, puțin descrescută, dar tot mare, și să vină noaptea de 1 Mai.
Am ațipit o vreme acolo, la odihnă în natură, afară întunecându-se spre ora zece seara; mă gândeam la colțul meu de dormit de acasă și așteptam să fiu iar acolo, să mă culc în liniște știind că am făcut drumul ăsta, mă gândeam la cum o să mă simt culcându-mă iar la locul meu, acasă, și gândindu-mă că am făcut drumeția asta.
După acest episod de odihnă și primenire a organismului, am ieșit din pădure și-am mers mai departe, cu grijă pe margine pe lângă verdeață, intrând în zona Puchenilor (vin la rând Puchenii Mari, Puchenii Moșneni și Miroslăveștiul). Într-unul din sate am trecut pe lângă o ceată de copii și unul dintre ei m-a salutat și m-a întrebat „Ce faceți?”, iar când i-am spus că mă duc pe jos la București mi-a zis „Bravo”, dar nu i-am zis de unde am venit și mai ales pe unde stau de fapt. Scădeam treptat și cu răbdare spre kilometrul 40, luna era frumoasă sus pe cer și mă gândeam și la alte treburi. Vine și Potigraful, care este ultima așezare din Prahova pe DN1.
Doi băieți erau cu două biciclete și umblau neregulamentar pe stânga șoselei, în locul dreptei, venind așadar din spatele meu, și cel puțin unul avea lumină albă, așa că m-am dat iute la o parte, cum mergeam pe marginea asfaltată a drumului ca să îmi fie mai ușor la tălpi; am sărit pe pietrișul care era lângă asfaltul carosabil alias bitum. Băiatul a strigat: „Tu nu știi, bă, că-i Cedează? Iartă-mă că te-am luat la călcâie!”, dar nu am fost lovit la călcâie.
Am ieșit din Potigrafu și-am mai mers cu pas iute, adrenalinizat de întâlnirea asta, până la kilometrul 38 (se apropia noul miez al nopții), care este și în zona de graniță cu Ilfovul. Aici m-am culcat în iarbă lângă șosea, pentru altă odihnă, și-am ațipit iar o vreme sub cerul înstelat cu lună.
Pe urmă m-am ridicat și-am intrat în Ilfov. Era noaptea de 1 mai. Febra musculară deja mă invadase serios, dar tot am mers prin Ciolpani și după asta era iar o zonă cu pădure lângă șosea, la kilometrul 30 și ceva; am intrat și în pădurea asta și-am tras un pui de somn culcat pe jos în ea, cu luna deasupra copacilor, apoi mai departe, pe jos spre Tâncăbești.
Un băiat mergea neregulamentar cu bicicleta pe stânga drumului și ne-am uitat unul la altul, dar el era pe celălalt sens și nu ne-am zis nimic.
În zona cu kilometrii 30-28 mă sâcâia febra musculară a picioarelor și-am stat jos pe un parapet aproape de hotelul Mirage Snagov, unde se ținea o petrecere de 1 Mai, noaptea; un motociclist făcea zgomot pe drum. Am părăsit Tâncăbeștiul și spre Săftica este o altă zonă de câmpie, unde este și kilometrul 25; și pe-aici m-am culcat sub tufă la marginea drumului, la 4-5 dimineața noua zi era aproape. Când am terminat cu odihna, cerul se portocaliza a 1 Mai la răsărit, m-a fascinat să fiu acolo și să îl văd așa, și m-am sculat de sub tufă ca să duc drumul pe jos până în București, dar febra musculară tot se simțea și am intrat în Săftica cu viteză mică în zori, în marțea de 1 mai 2018.
De aici drumul meu pe jos poate fi descris de cuvintele răbdare, târâială și durere la mușchi. Kilometrii scădeau unul câte unul și trotuarul stâng din Săftica era din pământ, dar nu tot mocirlos ca în 2017, acum timpul fiind uscat. În spate, munții NU se mai vedeau, deși m-am uitat. Luna era în partea de apus a cerului. Mai încolo, apăreau primii oameni ai zilei pe drum.
După Săftica vine și Petreștiul, asta înainte de Otopeni. Pe la kilometrul 18 am stat jos pe bancă într-o stație de autobuz, mai mâncând, cred, din rucsac. M-a răsărit și soarele în timpul ăsta.
Cum se vedea de departe zona Otopenilor, în dimineața aia am văzut doar un singur avion în mișcare, decola parcă, pe când în 2017 văzusem mai multe.
Kilometrii se scurgeau greu, dar pășeam mai departe. Oamenii erau ceva mai mulți de acum, dar nu s-a luat nimeni de mine. Am ajuns iar și în Otopeni, dar nu am mai văzut avioane în zbor. Era soare; mă apropiam sigur de podul Băneasa, 12 fiind ultima bornă kilometrică de pe DN1 înaintea intrării în București.
Așadar, 148 de kilometri pe DN1 între ieșirea din Brașov și intrarea în București. 160 cu 12.
Pe DN1 NU am prins ambuteiaje ale minivacanței de 1 Mai, pentru că deși vacanța a ținut de vineri/sâmbătă până marți după-amiaza și seara, totuși timpul când eu am fost pe drum, de duminică seara până marți dimineața, a fost unul intermediar, între-între, și nu am avut cum să văd aglomerație.
Și-am intrat în București pe 1 mai 2018, la 7 și ceva dimineața trebuie să fi fost; zona asta periferică numită Băneasa este cu o succesiune de pasaje rutiere cu fâșie subțire de trotuar pietonală și eu am mers, pe rând, pe ambele pasaje, dar cu pași îngreunați, zică-se că de-abia mergeam, bine, mai era vorba și de urcare, pe partea unde un pasaj urcă. Le-am mers cu răbdare, trecând și pe lângă Metro, IKEA și, cu siguranță, Aeroportul Băneasa, pe care însă NU l-am băgat în seamă ca pe Otopeni.
De aici strada se numește „Șoseaua București-Ploiești”. Cum mă apropiam de zona cu Casa Presei-Herăstrău, sus pe pod, am pozat fascinat cerul dimineții bucureștene de marți, 1 mai 2018, cu soare (și ultima marți de 1 mai până în 2029; apropo, în 1990 1 mai era tot marți).
În zona cu Herăstrăul mi-amintesc că am traversat în dreapta străzii și-am mai stat jos, mai bând apă în soare. Nu am suferit de somn în zori, pentru că avusesem odihnele; dar organismul era categoric slăbit, deși mai mergeam pe jos prin București.
Am mai aruncat la coș ce era inutil în rucsac, ușurându-l.
Am mai mers, probabil în zona străzilor Kiseleff și Turda, ajungând spre zona Gării de Nord prin soare. Am depășit ora zece dimineața pe drum pe jos, chiar spre ora 11, și după oareșce învârteală în zona cu Grantul și cu Gara de Nord, am urcat în troleibuzul 62 lângă Gară, ca să mă duc în Militari la stația de microbuz pentru Pitești, după ce mi-am luat ceva de mâncat de la o patiserie, să mai dau calorii organismului.
Când eram în stație, am avut iar o amețeală puternică, asemănătoare celei de la primul drum pe jos de la Pitești la Brașov, cu îngălbenirea orbitoare a vederii, dar nu am căzut.
La urcarea în 62 când am validat cardul, era o echipă de controlori care, în consecință, m-a găsit în regulă, ei coborând apoi cu alt tânăr care nu le-a arătat ce trebuia. Ajuns la microbuzul din Militari, m-am dus la obișnuitele banchete din spate și am stat câteva minute culcat acolo, ca să-mi mai revin din starea de rău cu grețoșenie și amețeală, ce mă cuprinsese de la epuizare.
Ajuns în Pitești lângă Gara noastră de Sud, după noua pauză de stat locului, aveam desigur o febră la picioare de abia puteam să pășesc, dar am prelungit drumul pe jos înapoi spre casă, trecând și prin Parcul Lunca Argeșului, și-am văzut că fac pași destul de largi dacă insist să merg pe jos în pofida febrei și mai găsesc motive de energie. Chiar făceam pași destul de largi în etapa asta înaintată a drumului pe jos prin Pitești până acasă.
Când mergeam pe jos prin Pitești și mă uitam în geamuri, vedeam că am fața roșie. Mă bătuse soarele.
Plecasem duminică pe 29 aprilie pe la ora unu după-amiază din casă, iar acum, marți în 1 mai, pe la ora trei după-amiază, intram iar pe ușă.
Desigur că mi-am schimbat hainele și am făcut duș, urmând hrană și odihnă pentru organism.
A doua zi, pe 2 mai, trebuia să vin înapoi la serviciu.
Am avut jupuieli de piele după câteva zile, de asemenea organismul a simțit o oboseală specială și-a avut nevoie de hrană înadins, câteva zile.
În acea perioadă, lunea, miercurea și vinerea stăteam nemâncat și nebăut, dar în săptămâna cu drumeția am făcut excepție.
Drumul pe jos din Bartolomeu Brașov în Gara de Nord București, coroana drumețiilor, îl calculez undeva pe la 170 de kilometri în aproape 41 de ore, cu toate învârtelile, popasurile în natură și rătăceala de pe la Autostrada Ploieștilor, folosind distanțierul Google Hărți.
A fost cel mai lung drum pe jos pe care l-am făcut până acum în viață.
*** *** *** *** *** *** *** ***
Iată, așa am ajuns dintr-o călătorie pe jos din Brașov în București. Mai făcusem un drum în episoade despărțite, le documentez eventual altă dată.
Nu știu când și dacă o să mai drumețesc așa. Dar Brașov - Bucureștiul s-a vrut a fi drumeția de căpetenie.
Comentarii
Trimiteți un comentariu