În anul 2017 când aveam foame mare de kilometri făcuți pe jos, m-am gândit să fac și acest drum, măcar o dată în viață, ca prin puterea picioarelor să înfrâng distanța până în Capitala unde m-am născut și din care am fost luat de mic.
Nu am plecat pe jos când eram mic de acolo, dar am vrut să ajung din Pitești, unde stau, până la București cu... organismul.
Mă mai gândisem cum ar fi să fac așa ceva și-am precalculat din timp că ar fi bine să plec într-o (vineri) seara, asta pe jos pe șoseaua veche, DN7, că pietonii nu au voie pe autostradă, știind că în mod sigur drumul ar ține îndeajuns de multe ore ca dacă plec dimineața, să ajung în București obosit noaptea și să mai fie nu știu câte ore până vine mașina să mă ducă înapoi la Pitești. Așa că mai bine de cu seară, a doua zi pe lumină urmând să fiu la stație ca să merg cu microbuzul înapoi.
Joi, 11 mai 2017, seara când veneam de la serviciu, mi-a venit ideea ca a doua zi seara să plec la drum pe jos spre București, fără amânare, dacă tot îmi venise ideea. Am considerat ca acela să fie timpul pentru drumul pe jos până în Capitala mea natală, că până la urmă este adevărat, cât sunt eu de dezrădăcinat, totuși m-am născut acolo.
Vineri pe 12, cu soare afară, după ce am ajuns acasă înapoi de la serviciu, am luat rucsacul în spate, având înăuntru niște litri de apă pregătiți la PET, dar fără vestă reflectorizantă (încă nu o aveam), și precis aveam și ceva energizante lichide la doză și solide la baton, și-am plecat pe jos spre Șoseaua Veche (așa zicem noi la Drumul Național 7, pe care se mergea la București înainte de turnarea întâiei autostrăzi a patriei și care se mai folosește și acum).
Spre capătul Căii București (!) de la Pitești, am mai luat niște apă la rucsac dintr-un mini-magazin de bloc de acolo, și-apoi la pas voios pe Podul Viilor, pe lângă VIVO... pardon, pe lângă mall-ul nostru orășenesc, intrând pe șoseaua veche care începe la vreo 112 kilometri și jumătate (?) de kilometrul zero din Piața Universității din București. Cred că era vreo 7 seara când am plecat de acasă, oricum, încă era soare (pe 12 mai, ziua are deja mărimea ei, plus că suntem, sau eram, pe ora de vară).
Nu era prima dată când porneam să merg niște kilometri pe Drumul 7, iar cu mașina (transport, că automobil nu am) mai fusesem chiar și până la București pe șoseaua asta, numai că acum urma să fac pe jos toată șoseaua asta și să intru în Bucureștiul din care plecasem la 4 și la 5 ani. Imediat după podul peste Râul Doamnei (care râu se varsă-n Argeș taman pe-acolo) de după VIVO-Mall, e Ștefăneștiul, și-am mers mai mult de un kilometru până am dat de prima bornă kilometrică de pe stânga drumului, anume cea cu 111 sus pe roșu.
Aveam un pas de pornire foarte iute, între șapte și opt kilometri pe oră, privirea în față spre răsăritul întunecat și mă gândeam că mă duc pe jos până la Puțialăști (asta este o deformare batjocoritoare a pronunției pe litere a cuvântului București în limba chineză). În afară de asta mă mai uitam din când în când în dreapta, spre marele coș de la fosta viitoare CET Sud 2 de lângă Pitești, care, apropo, este mai înalt decât Turnul CET Progresu de la București, că am fost de multe ori curios să-l tot văd de departe, să merg pe jos și să-l văd de la diferite distanțe cucerite prin puterea picioarelor.
Ștefăneștiul nu mai este un sat, l-au făcut oraș în anul 2004, și este lung, are Ț kilometri de mers prin el pe jos. Cât privește stâlpul de lângă Arpechim, sunt câțiva kilometri de mers până să fim exact în dreptul lui, pentru că întâi trebuie lăsat Piteștiul în spate, când mergem pe șoseaua veche în paralel cu orașul. Totuși, nu mai era mult timp și-avea să se întunece, așa că nu puteam vedea de prea departe stâlpul ăsta, deși kilometrii, la viteza aia, curgeau unul după altul.
Ștefăneștiul se împarte-n patru (Zăvoi, Ștefăneștii Noi, Viișoara și Ciocăneștiul) și-apoi vine și Călineștiul undeva pe la kilometrul 106 bornat. Deja pe-acolo stâlpul rămâne puțin în spate. Soarele mergea treptat la apus, iar eu aveam mânecile lungi trase și, la un moment dat, dându-mi seama că transpir, este cald și accelerez deshidratarea organismului la drumul mare, le-am tras în sus.
Soarele a apus și-a început întunecimea sa noaptea să se instaleze. Pe la kilometrul 100 care vine în Călinești (altă localitate lungă), erau deja aprinse lămpile de pe drum. Până una-alta, cât încă era crepuscul, se vedea frumos cerul lunii mai 2017. Un cer de seară, și-n partea stângă erau dealurile argeșene, care străjuiesc de-a stânga șoseaua veche câteva zeci de kilometri, până... o să vedem noi mai departe până pe unde. După kilometrul 98 trebuie să ne pregătim pentru zona Topolovenilor.
Și-am ajuns și pe la Topoloveni. Cred că era vreo zece seara. Iar zic, nu era prima dată pentru mine pe jos prin Topoloveni. Acolo există și un bancomat BT, după kilometrul 95 asta. După Topoloveni se înșiruie pe șosea, kilometru cu kilometru, Cârciumăreștiul (bun nume), Leordeniul, Ciulnița, Glâmbocata-Deal și Glâmbocata simplă (văd că nu-i zice Vale).
Topoloveniul își are și el lungimea lui, în lung și-n lat. Mergeam mai departe pe jos și, pe undeva, mi se părea așa de descurajant drumul lung care mai era în față, și cu statul nedormit (nu voiam să mă culc pe nicăieri), și cu oboseala ce avea să fie, și cu timpul mult de răbdat kilometrii care trebuiau scurși; pe la kilometrul 90, am depășit intersecția cu șoseaua spre Bogați, pe unde fusesem altă dată, și-am mers mai departe. Era destulă pustietate pe strada iluminată public și eu mergeam mai departe cu pas mare și cu rucsacul în spate.
Pe la kilometrul 87, am avut un moment de prag psihologic: m-am gândit cum o să-mi fie peste 34 de kilometri, la kilometrul 53, când aveau să fie mai puțini kilometri de făcut decât acuma, însă totuși încă atât de mulți în față, sub 53 (și asta acum, de la 87), în fapt până acolo nu erau nici jumătate din kilometrii rămași, că și kilometrul 19 tot în drum avea să fie; și-a fost așa, o clipă deprimantă pentru mine pe drum să realizez ce mult mai e și c-o să fie greu, dureros și de răbdat.
Dar fiecare kilometru în scădere (90, 89, 88...) era o realizare, cum treceam de unul, deja mi-l imaginam pe cel de sub el, cu virgulă (de pildă după 90 punem 89 cu virgulă), și mă mai gândeam și așa, pe zeci de kilometri: 110, 100, 90.
Ca atunci când te-apuci să tragi și să scoți zecile ca pe niște... cantități, să le dai la o parte ca pe nasturi.
Că iată, drumul începuse undeva peste 110 și acum eram sub 90.
Acolo între 90 și 80, s-a întâmplat și alt fenomen frumos în seara vinerii de 12 mai 2017. Luna era la puțin timp după faza Plină și răsărea, frumoasă, dinspre București și dinspre câmpie, în fața mea. Avea să-mi lumineze drumul, așadar, și se ridica treptat. În zona asta șoseaua veche este prinsă între un lanț de dealuri în slăbire (stânga) și câmpia mare (dreapta).
După Glâmbocata vine granița cu Dâmbovița, asta pe la kilometrul 83 și jumătate de pe șosea. La un moment dat am văzut o conductă pe unde curgea apă și am băut de acolo.
O îngrijorare a mea era pe unde găsesc apă, și mă gândeam că la Găești (unde mai fusesem pe jos) o fi o fântână în parc, știam că este un parc pe-acolo, și-mi ziceam c-o să beau de acolo.
În Dâmbovița, până la Găești, sunt Fețeniul, Crângurile, Băduleștiul și Gura Foii la rând. Pe stânga, dealurile încep deja să dispară când mergem ultimii zece kilometri spre Găești, în fapt în Dâmbovița zona deluroasă de lângă DN7 așa dispare, până la Găești, dar acei kilometri nu sunt puțini și trebuiesc răbdați ca atare. Între kilometrii 78 și 77 era o zonă mai întunecoasă, și cu pădurice, și eu mergeam mai departe pe-acolo pe jos, îmi închipuiam cum ar fi fost să fiu imobilizat în pat acasă și-n schimb iată, fac mișcarea asta spre București; mai încolo de asta, era o mașină de jandarmi lângă drum, dar nu mi-au spus nimic; se apropia miezul nopții și după kilometrul 75 deja este zona Găeștilor.
Când mă apropiam de semaforul suprastradal de la intrarea în Găești, pășeam viguros și aveam o fascinație că ajung într-acolo și că merg mai departe spre București.
Prin Găești s-a făcut 13 mai, am văzut acel parc (pe dreapta, peste drum de mine), dar la cum arăta, nu am remarcat să fi avut vreo fântână, și-am fost dezamăgit.
Miezul Găeștiului este pe la kilometrul 73, înainte de șoselele spre Târgoviște și Ploiești, dar după aia tot mai sunt câțiva kilometri de prelungire, mai mersesem o dată pe jos până la borna cu 70. Desigur că am depășit și perimetrul „Arctic Găești”, monumentul muncitoresc al orașului. În jurul salvatorului kilometru 70, am făcut altă descoperire importantă care mi-a întărit suportul psihologic al drumețiilor: o benzinărie cu magazin.
Am intrat și mi-am luat apă și Snickers, țin sigur minte, și parcă și suc la doză. Nu știu dacă și Mars. Dar descoperirea asta m-a încurajat, m-am revigorat și-am știut că și mai departe, în drumeție, pot să găsesc așa ceva și să mă realimentez.
Pe la kilometrul 69 am ieșit în vegetație, pe stânga drumului, pentru descărcarea lichidului inutil din organism.
Am plecat mai departe în câmp cu pas foarte iute. Luna era sus și lumina frumos din dreapta. După Găești, într-adevăr, vin mai mulți kilometri de pauză de câmpie, Mătăsarul vine după vreo șase kilometri de pauză din asta. Au fost niște zeci de minute sublime, când am mers repede pe acei kilometri sub cerul nopții înlunate de 13 mai 2017. Pe la Mătăsaru era o mașină de poliție în curtea secției, dar nici țipenie prin curte.
După asta drumul trece pe lângă Odaia Turcului, iar Costeștii din Deal vin pe la kilometrul 59, unde niște câini de curte lăsați liberi au ieșit la mine și m-au agasat, dar mă aplecam să iau ceva de dat în ei și mai fugeau. Am avut o revelație: pot într-adevăr, cum spunea cineva, să mă aplec pur și simplu și câinele să fugă, crezând că vreau să arunc în el, chiar dacă nu o fac. Au fost totuși niște clipe enervante cu ei acolo. Niciun om nu a ieșit la mine.
De la Costeștii din Deal, iar vine pauză de case, deși șoseaua trece și pe lângă Fusea; nu mai este mult până la Titu. Pe la kilometrul 56, pe dreapta, era un fel de stabiliment-turn industrial cu o cruce albă luminată sus la vârf. M-a impresionat. Puțin mai departe, zona Titu.
Mi-era cam teamă să nu dau de poliție și să mă legitimeze în zona Titului. La Topoloveni și Găești (și între), mai era cum mai era, ore inteligibile, mai era lume. Dar în Titu era deja vorba de ore dure de noapte, precum 3-4, și miezul Titului este între kilometrii 55 și 52, la 53 chiar.
La un moment dat era o trecere de pietoni și în dreapta drumului o mașină de Poliție cu patrulă în ea, iar când am traversat pe zebră m-au filat scurt cu farurile, dar atât.
Am mers ușurat mai departe și-am ieșit din Titu, apoi am trecut de borna kilometrică 52. Titu este ultimul oraș de pe șosea înainte de București, și știam că până la intrarea de după Chitila mai sunt vreo 40 și puțin de kilometri. După Titu și-o mică pauză de natură, a venit Sălcuța, cu kilometrul 49 în ea, unde-am găsit o fântână la stradă și-am băut multe înghițituri din ea (câteva zeci). Acum învățam mai bine resursele de apă de pe șoseaua spre București. Am plecat mai departe și-am trecut pe lângă Centrul Tehnic Titu, de unde tot auzeam pocnituri suspecte.
Cum l-am depășit puțin, am făcut un popas unde am băut energizant stând pe vine, și-am plecat mai departe. Cum la 13 mai noaptea nu este prea lungă, și deja trecuse ceva timp de când eram la drum, pe la kilometrul 45 dădea deja geana zorilor la orizont; luna în descreștere era și ea sus în dreapta pe cer. Ceva mai încolo, niște oameni păreau să aștepte rata la o intersecție. Am trecut în liniște pe lângă ei. În jurul kilometrului 40 sunt alte localități - Oreasca și, mai ales, Lungulețu.
Deja se lumina tot mai serios când eram pe la kilometrul patruzeci, dar și picioarele simțeau febra musculară și oboseala. Însă trebuia să fiu consecvent, să caut să merg până la capăt și să nu trântesc drumul. Trecerea sub kilometrul 40, la treizeciuri, a fost o reușită.
După Lungulețu, altă porție de câmpie până la Slobozia Moară, și deja zorile erau clare în față, vedere largă pe câmpie înspre departe, oranjadă la orizont și-un castel de apă la distanță, cu țuguiul. La câmpie apar situații când vezi obiecte îndepărtate și poți să contemplezi depărtarea până la ele, asta în timp ce deja muști din depărtarea asta chiar și numai pe faptul că mergi pe jos.
Și-am trecut și de Slobozia Moară. Asta este până pe la mijlocul treizecilor. După ea vine altă porție de natură până la Tărtășești, și soarele răsărea. Pe la kilometrul 33 înainte de zona consecutivă Bâldana-Tărtășești, am făcut ultima ușurare a organismului călătoria asta.
La Tărtășești pe la kilometrul 30, parcă se simte deja atmosferă de București, sau așa mi se părea mie, nedormit în soarele următoarei zile de la pornirea la drum și obosit. Mă dureau labele picioarelor, dar trebuia să fac mai departe. Fiecare kilometru câștigat era o realizare, nu mai era mult și ajungeam și la 27 (anii mei).
Tărtășeștiul nu este o localitate scurtă. La ieșire, deja se vede în față, la câțiva kilometri, cum începe o pădure mare (Pădurea Chitilei), dar tot trebuie răbdat pe jos, că sunt mai mulți kilometri. Treceam un kilometru, apoi altul și tot nu mai ajungeam la ea, iar soarele se ridica.
Sub kilometrul 25, șoseaua mai trece pe lângă Gulia.
Intrarea în Pădurea Chitilei se face pe la kilometrul 22.4, sub 22 și jumătate, și tot acolo este și trecerea din Dâmbovița în Ilfov, iar pădurea se întinde pe trei-patru kilometri, este pe ambele părți și, în luna mai, este frumoasă. Fiind o pădure civilizată, aflată aproape de capitala țării, nu am avut stare să intru în ea să-mi primenesc organismul. Am răbdat mersul mai departe, am scăzut sub kilometrul 20 și, mai încolo, am avut un scurt moment de derută când, spre Săbăreni, DN7 se bifurcă puțin, dar am mers repede pe unde trebuie, coborând spre Chitila.
Pe Gore din Chitila, văr cu nea Fane zis Gorila, nu l-am întâlnit în sâmbăta de 13 mai 2017; dar am avut o satisfacție când am trecut sub kilometrul 18 (asta nu-i departe de pădure) și astfel kilometrii au devenit, din majori, minori. Când suntem la 17 ori la 16 putem spune că avem de-a face cu kilometri adolescenți.
Am mers cu răbdare și prin Chitila, temându-mă să nu se ia cineva de mine (nu s-a luat), și era deja ziuă în toată regula, cu mulți oameni pe stradă. Parcă 12 este ultima bornă kilometrică de pe șoseaua asta; cred că era 10 dimineața sau mai mult când, pe un cer înnorat deja, am ajuns la Podul Chitilei, cu indicatorul rutier de intrare în București alături.
Dar nici vorbă ca drumul să fie terminat o dată cu depășirea acelui indicator sub norii de mai; planul meu era să ajung pe jos prin București până la Păcii-Militari la microbuzul pentru Pitești, și mai erau destui kilometri de mers, în primă fază restul de drum pe Șoseaua Chitilei, câțiva kilometri prin zona periferică a Bucureștiului până la intersecția cu Calea Griviței; era înnorat și, după ce am ajuns la blocuri, mă tot uitam la străzile cu fel de fel de nume care duceau la dreapta, până ce în sfârșit am atins și Calea Griviței, pe care-am luat-o spre dreapta.
Am ajuns pe urmă pe la Podul Grant și-apoi, după străzile acelea cu case, prin zona Crângașilor, desigur că prin București m-am mai oprit să realimentez organismul cu ce mai era în rucsac și să arunc la coș din reziduuri. Am mai stat prin zona Crângașiului, unde a și plouat puțin (era înnorat) și-am plecat mai departe pe jos spre cartierul Militari, unde, când am ajuns, erau niște alergători la un concurs. Erau mulți și am văzut cum intrau din ei la stația de metrou Lujerului.
Am mers pe jos până la stația de microbuz, ca să ajung înapoi în Pitești. Cred că era vreo unu după prânz.
Distanța mearsă din Pitești până la microbuzul din București o consider pe la vreo 121 / 124 de kilometri (peste 120 sigur), făcuți într-un timp pe-aproape de douăzeci de ore. S Health era la îndemână, dar mai bun este Google Hărți, și am mai zis-o.
La Pitești am mers, ca de obicei, pe jos restul de drum de lângă Gara de Sud până acasă, iar mai târziu m-am dus tot pe jos până la Decathlonul nostru după vesta de biciclist, și mergeam greu, febra fiind serioasă, urmând însă domolirea ei în zilele de după 13 mai.
**** **** **** ****
Așa am ajuns prima dată în viață cu pasul de la Pitești la București. Și prima dată să intru pe jos de undeva în București în general.
Nu am plecat pe jos când eram mic de acolo, dar am vrut să ajung din Pitești, unde stau, până la București cu... organismul.
Mă mai gândisem cum ar fi să fac așa ceva și-am precalculat din timp că ar fi bine să plec într-o (vineri) seara, asta pe jos pe șoseaua veche, DN7, că pietonii nu au voie pe autostradă, știind că în mod sigur drumul ar ține îndeajuns de multe ore ca dacă plec dimineața, să ajung în București obosit noaptea și să mai fie nu știu câte ore până vine mașina să mă ducă înapoi la Pitești. Așa că mai bine de cu seară, a doua zi pe lumină urmând să fiu la stație ca să merg cu microbuzul înapoi.
Joi, 11 mai 2017, seara când veneam de la serviciu, mi-a venit ideea ca a doua zi seara să plec la drum pe jos spre București, fără amânare, dacă tot îmi venise ideea. Am considerat ca acela să fie timpul pentru drumul pe jos până în Capitala mea natală, că până la urmă este adevărat, cât sunt eu de dezrădăcinat, totuși m-am născut acolo.
Vineri pe 12, cu soare afară, după ce am ajuns acasă înapoi de la serviciu, am luat rucsacul în spate, având înăuntru niște litri de apă pregătiți la PET, dar fără vestă reflectorizantă (încă nu o aveam), și precis aveam și ceva energizante lichide la doză și solide la baton, și-am plecat pe jos spre Șoseaua Veche (așa zicem noi la Drumul Național 7, pe care se mergea la București înainte de turnarea întâiei autostrăzi a patriei și care se mai folosește și acum).
Spre capătul Căii București (!) de la Pitești, am mai luat niște apă la rucsac dintr-un mini-magazin de bloc de acolo, și-apoi la pas voios pe Podul Viilor, pe lângă VIVO... pardon, pe lângă mall-ul nostru orășenesc, intrând pe șoseaua veche care începe la vreo 112 kilometri și jumătate (?) de kilometrul zero din Piața Universității din București. Cred că era vreo 7 seara când am plecat de acasă, oricum, încă era soare (pe 12 mai, ziua are deja mărimea ei, plus că suntem, sau eram, pe ora de vară).
Nu era prima dată când porneam să merg niște kilometri pe Drumul 7, iar cu mașina (transport, că automobil nu am) mai fusesem chiar și până la București pe șoseaua asta, numai că acum urma să fac pe jos toată șoseaua asta și să intru în Bucureștiul din care plecasem la 4 și la 5 ani. Imediat după podul peste Râul Doamnei (care râu se varsă-n Argeș taman pe-acolo) de după VIVO-Mall, e Ștefăneștiul, și-am mers mai mult de un kilometru până am dat de prima bornă kilometrică de pe stânga drumului, anume cea cu 111 sus pe roșu.
Aveam un pas de pornire foarte iute, între șapte și opt kilometri pe oră, privirea în față spre răsăritul întunecat și mă gândeam că mă duc pe jos până la Puțialăști (asta este o deformare batjocoritoare a pronunției pe litere a cuvântului București în limba chineză). În afară de asta mă mai uitam din când în când în dreapta, spre marele coș de la fosta viitoare CET Sud 2 de lângă Pitești, care, apropo, este mai înalt decât Turnul CET Progresu de la București, că am fost de multe ori curios să-l tot văd de departe, să merg pe jos și să-l văd de la diferite distanțe cucerite prin puterea picioarelor.
Ștefăneștiul nu mai este un sat, l-au făcut oraș în anul 2004, și este lung, are Ț kilometri de mers prin el pe jos. Cât privește stâlpul de lângă Arpechim, sunt câțiva kilometri de mers până să fim exact în dreptul lui, pentru că întâi trebuie lăsat Piteștiul în spate, când mergem pe șoseaua veche în paralel cu orașul. Totuși, nu mai era mult timp și-avea să se întunece, așa că nu puteam vedea de prea departe stâlpul ăsta, deși kilometrii, la viteza aia, curgeau unul după altul.
Ștefăneștiul se împarte-n patru (Zăvoi, Ștefăneștii Noi, Viișoara și Ciocăneștiul) și-apoi vine și Călineștiul undeva pe la kilometrul 106 bornat. Deja pe-acolo stâlpul rămâne puțin în spate. Soarele mergea treptat la apus, iar eu aveam mânecile lungi trase și, la un moment dat, dându-mi seama că transpir, este cald și accelerez deshidratarea organismului la drumul mare, le-am tras în sus.
Soarele a apus și-a început întunecimea sa noaptea să se instaleze. Pe la kilometrul 100 care vine în Călinești (altă localitate lungă), erau deja aprinse lămpile de pe drum. Până una-alta, cât încă era crepuscul, se vedea frumos cerul lunii mai 2017. Un cer de seară, și-n partea stângă erau dealurile argeșene, care străjuiesc de-a stânga șoseaua veche câteva zeci de kilometri, până... o să vedem noi mai departe până pe unde. După kilometrul 98 trebuie să ne pregătim pentru zona Topolovenilor.
Și-am ajuns și pe la Topoloveni. Cred că era vreo zece seara. Iar zic, nu era prima dată pentru mine pe jos prin Topoloveni. Acolo există și un bancomat BT, după kilometrul 95 asta. După Topoloveni se înșiruie pe șosea, kilometru cu kilometru, Cârciumăreștiul (bun nume), Leordeniul, Ciulnița, Glâmbocata-Deal și Glâmbocata simplă (văd că nu-i zice Vale).
Topoloveniul își are și el lungimea lui, în lung și-n lat. Mergeam mai departe pe jos și, pe undeva, mi se părea așa de descurajant drumul lung care mai era în față, și cu statul nedormit (nu voiam să mă culc pe nicăieri), și cu oboseala ce avea să fie, și cu timpul mult de răbdat kilometrii care trebuiau scurși; pe la kilometrul 90, am depășit intersecția cu șoseaua spre Bogați, pe unde fusesem altă dată, și-am mers mai departe. Era destulă pustietate pe strada iluminată public și eu mergeam mai departe cu pas mare și cu rucsacul în spate.
Pe la kilometrul 87, am avut un moment de prag psihologic: m-am gândit cum o să-mi fie peste 34 de kilometri, la kilometrul 53, când aveau să fie mai puțini kilometri de făcut decât acuma, însă totuși încă atât de mulți în față, sub 53 (și asta acum, de la 87), în fapt până acolo nu erau nici jumătate din kilometrii rămași, că și kilometrul 19 tot în drum avea să fie; și-a fost așa, o clipă deprimantă pentru mine pe drum să realizez ce mult mai e și c-o să fie greu, dureros și de răbdat.
Dar fiecare kilometru în scădere (90, 89, 88...) era o realizare, cum treceam de unul, deja mi-l imaginam pe cel de sub el, cu virgulă (de pildă după 90 punem 89 cu virgulă), și mă mai gândeam și așa, pe zeci de kilometri: 110, 100, 90.
Ca atunci când te-apuci să tragi și să scoți zecile ca pe niște... cantități, să le dai la o parte ca pe nasturi.
Că iată, drumul începuse undeva peste 110 și acum eram sub 90.
Acolo între 90 și 80, s-a întâmplat și alt fenomen frumos în seara vinerii de 12 mai 2017. Luna era la puțin timp după faza Plină și răsărea, frumoasă, dinspre București și dinspre câmpie, în fața mea. Avea să-mi lumineze drumul, așadar, și se ridica treptat. În zona asta șoseaua veche este prinsă între un lanț de dealuri în slăbire (stânga) și câmpia mare (dreapta).
După Glâmbocata vine granița cu Dâmbovița, asta pe la kilometrul 83 și jumătate de pe șosea. La un moment dat am văzut o conductă pe unde curgea apă și am băut de acolo.
O îngrijorare a mea era pe unde găsesc apă, și mă gândeam că la Găești (unde mai fusesem pe jos) o fi o fântână în parc, știam că este un parc pe-acolo, și-mi ziceam c-o să beau de acolo.
În Dâmbovița, până la Găești, sunt Fețeniul, Crângurile, Băduleștiul și Gura Foii la rând. Pe stânga, dealurile încep deja să dispară când mergem ultimii zece kilometri spre Găești, în fapt în Dâmbovița zona deluroasă de lângă DN7 așa dispare, până la Găești, dar acei kilometri nu sunt puțini și trebuiesc răbdați ca atare. Între kilometrii 78 și 77 era o zonă mai întunecoasă, și cu pădurice, și eu mergeam mai departe pe-acolo pe jos, îmi închipuiam cum ar fi fost să fiu imobilizat în pat acasă și-n schimb iată, fac mișcarea asta spre București; mai încolo de asta, era o mașină de jandarmi lângă drum, dar nu mi-au spus nimic; se apropia miezul nopții și după kilometrul 75 deja este zona Găeștilor.
Când mă apropiam de semaforul suprastradal de la intrarea în Găești, pășeam viguros și aveam o fascinație că ajung într-acolo și că merg mai departe spre București.
Prin Găești s-a făcut 13 mai, am văzut acel parc (pe dreapta, peste drum de mine), dar la cum arăta, nu am remarcat să fi avut vreo fântână, și-am fost dezamăgit.
Miezul Găeștiului este pe la kilometrul 73, înainte de șoselele spre Târgoviște și Ploiești, dar după aia tot mai sunt câțiva kilometri de prelungire, mai mersesem o dată pe jos până la borna cu 70. Desigur că am depășit și perimetrul „Arctic Găești”, monumentul muncitoresc al orașului. În jurul salvatorului kilometru 70, am făcut altă descoperire importantă care mi-a întărit suportul psihologic al drumețiilor: o benzinărie cu magazin.
Am intrat și mi-am luat apă și Snickers, țin sigur minte, și parcă și suc la doză. Nu știu dacă și Mars. Dar descoperirea asta m-a încurajat, m-am revigorat și-am știut că și mai departe, în drumeție, pot să găsesc așa ceva și să mă realimentez.
Pe la kilometrul 69 am ieșit în vegetație, pe stânga drumului, pentru descărcarea lichidului inutil din organism.
Am plecat mai departe în câmp cu pas foarte iute. Luna era sus și lumina frumos din dreapta. După Găești, într-adevăr, vin mai mulți kilometri de pauză de câmpie, Mătăsarul vine după vreo șase kilometri de pauză din asta. Au fost niște zeci de minute sublime, când am mers repede pe acei kilometri sub cerul nopții înlunate de 13 mai 2017. Pe la Mătăsaru era o mașină de poliție în curtea secției, dar nici țipenie prin curte.
După asta drumul trece pe lângă Odaia Turcului, iar Costeștii din Deal vin pe la kilometrul 59, unde niște câini de curte lăsați liberi au ieșit la mine și m-au agasat, dar mă aplecam să iau ceva de dat în ei și mai fugeau. Am avut o revelație: pot într-adevăr, cum spunea cineva, să mă aplec pur și simplu și câinele să fugă, crezând că vreau să arunc în el, chiar dacă nu o fac. Au fost totuși niște clipe enervante cu ei acolo. Niciun om nu a ieșit la mine.
De la Costeștii din Deal, iar vine pauză de case, deși șoseaua trece și pe lângă Fusea; nu mai este mult până la Titu. Pe la kilometrul 56, pe dreapta, era un fel de stabiliment-turn industrial cu o cruce albă luminată sus la vârf. M-a impresionat. Puțin mai departe, zona Titu.
Mi-era cam teamă să nu dau de poliție și să mă legitimeze în zona Titului. La Topoloveni și Găești (și între), mai era cum mai era, ore inteligibile, mai era lume. Dar în Titu era deja vorba de ore dure de noapte, precum 3-4, și miezul Titului este între kilometrii 55 și 52, la 53 chiar.
La un moment dat era o trecere de pietoni și în dreapta drumului o mașină de Poliție cu patrulă în ea, iar când am traversat pe zebră m-au filat scurt cu farurile, dar atât.
Am mers ușurat mai departe și-am ieșit din Titu, apoi am trecut de borna kilometrică 52. Titu este ultimul oraș de pe șosea înainte de București, și știam că până la intrarea de după Chitila mai sunt vreo 40 și puțin de kilometri. După Titu și-o mică pauză de natură, a venit Sălcuța, cu kilometrul 49 în ea, unde-am găsit o fântână la stradă și-am băut multe înghițituri din ea (câteva zeci). Acum învățam mai bine resursele de apă de pe șoseaua spre București. Am plecat mai departe și-am trecut pe lângă Centrul Tehnic Titu, de unde tot auzeam pocnituri suspecte.
Cum l-am depășit puțin, am făcut un popas unde am băut energizant stând pe vine, și-am plecat mai departe. Cum la 13 mai noaptea nu este prea lungă, și deja trecuse ceva timp de când eram la drum, pe la kilometrul 45 dădea deja geana zorilor la orizont; luna în descreștere era și ea sus în dreapta pe cer. Ceva mai încolo, niște oameni păreau să aștepte rata la o intersecție. Am trecut în liniște pe lângă ei. În jurul kilometrului 40 sunt alte localități - Oreasca și, mai ales, Lungulețu.
Deja se lumina tot mai serios când eram pe la kilometrul patruzeci, dar și picioarele simțeau febra musculară și oboseala. Însă trebuia să fiu consecvent, să caut să merg până la capăt și să nu trântesc drumul. Trecerea sub kilometrul 40, la treizeciuri, a fost o reușită.
După Lungulețu, altă porție de câmpie până la Slobozia Moară, și deja zorile erau clare în față, vedere largă pe câmpie înspre departe, oranjadă la orizont și-un castel de apă la distanță, cu țuguiul. La câmpie apar situații când vezi obiecte îndepărtate și poți să contemplezi depărtarea până la ele, asta în timp ce deja muști din depărtarea asta chiar și numai pe faptul că mergi pe jos.
Și-am trecut și de Slobozia Moară. Asta este până pe la mijlocul treizecilor. După ea vine altă porție de natură până la Tărtășești, și soarele răsărea. Pe la kilometrul 33 înainte de zona consecutivă Bâldana-Tărtășești, am făcut ultima ușurare a organismului călătoria asta.
La Tărtășești pe la kilometrul 30, parcă se simte deja atmosferă de București, sau așa mi se părea mie, nedormit în soarele următoarei zile de la pornirea la drum și obosit. Mă dureau labele picioarelor, dar trebuia să fac mai departe. Fiecare kilometru câștigat era o realizare, nu mai era mult și ajungeam și la 27 (anii mei).
Tărtășeștiul nu este o localitate scurtă. La ieșire, deja se vede în față, la câțiva kilometri, cum începe o pădure mare (Pădurea Chitilei), dar tot trebuie răbdat pe jos, că sunt mai mulți kilometri. Treceam un kilometru, apoi altul și tot nu mai ajungeam la ea, iar soarele se ridica.
Sub kilometrul 25, șoseaua mai trece pe lângă Gulia.
Intrarea în Pădurea Chitilei se face pe la kilometrul 22.4, sub 22 și jumătate, și tot acolo este și trecerea din Dâmbovița în Ilfov, iar pădurea se întinde pe trei-patru kilometri, este pe ambele părți și, în luna mai, este frumoasă. Fiind o pădure civilizată, aflată aproape de capitala țării, nu am avut stare să intru în ea să-mi primenesc organismul. Am răbdat mersul mai departe, am scăzut sub kilometrul 20 și, mai încolo, am avut un scurt moment de derută când, spre Săbăreni, DN7 se bifurcă puțin, dar am mers repede pe unde trebuie, coborând spre Chitila.
Pe Gore din Chitila, văr cu nea Fane zis Gorila, nu l-am întâlnit în sâmbăta de 13 mai 2017; dar am avut o satisfacție când am trecut sub kilometrul 18 (asta nu-i departe de pădure) și astfel kilometrii au devenit, din majori, minori. Când suntem la 17 ori la 16 putem spune că avem de-a face cu kilometri adolescenți.
Am mers cu răbdare și prin Chitila, temându-mă să nu se ia cineva de mine (nu s-a luat), și era deja ziuă în toată regula, cu mulți oameni pe stradă. Parcă 12 este ultima bornă kilometrică de pe șoseaua asta; cred că era 10 dimineața sau mai mult când, pe un cer înnorat deja, am ajuns la Podul Chitilei, cu indicatorul rutier de intrare în București alături.
Dar nici vorbă ca drumul să fie terminat o dată cu depășirea acelui indicator sub norii de mai; planul meu era să ajung pe jos prin București până la Păcii-Militari la microbuzul pentru Pitești, și mai erau destui kilometri de mers, în primă fază restul de drum pe Șoseaua Chitilei, câțiva kilometri prin zona periferică a Bucureștiului până la intersecția cu Calea Griviței; era înnorat și, după ce am ajuns la blocuri, mă tot uitam la străzile cu fel de fel de nume care duceau la dreapta, până ce în sfârșit am atins și Calea Griviței, pe care-am luat-o spre dreapta.
Am ajuns pe urmă pe la Podul Grant și-apoi, după străzile acelea cu case, prin zona Crângașilor, desigur că prin București m-am mai oprit să realimentez organismul cu ce mai era în rucsac și să arunc la coș din reziduuri. Am mai stat prin zona Crângașiului, unde a și plouat puțin (era înnorat) și-am plecat mai departe pe jos spre cartierul Militari, unde, când am ajuns, erau niște alergători la un concurs. Erau mulți și am văzut cum intrau din ei la stația de metrou Lujerului.
Am mers pe jos până la stația de microbuz, ca să ajung înapoi în Pitești. Cred că era vreo unu după prânz.
Distanța mearsă din Pitești până la microbuzul din București o consider pe la vreo 121 / 124 de kilometri (peste 120 sigur), făcuți într-un timp pe-aproape de douăzeci de ore. S Health era la îndemână, dar mai bun este Google Hărți, și am mai zis-o.
La Pitești am mers, ca de obicei, pe jos restul de drum de lângă Gara de Sud până acasă, iar mai târziu m-am dus tot pe jos până la Decathlonul nostru după vesta de biciclist, și mergeam greu, febra fiind serioasă, urmând însă domolirea ei în zilele de după 13 mai.
**** **** **** ****
Așa am ajuns prima dată în viață cu pasul de la Pitești la București. Și prima dată să intru pe jos de undeva în București în general.
Comentarii
Trimiteți un comentariu