Aşa că până la noua încercare din vara lui 2016 de a vinde la țară, mama a doua m-a tratat şi ea ca pe un copil, sau tânăr cu nevoi speciale de ajutor, şi nu m-a lăsat complet singur în ce ținea de casele de la țară: m-a reprezentat prin procură, o bună prietenă avocată ne-a reprezentat şi ne-a ajutat de asemenea, că neamurile erau rele mai departe şi eu eram nerecunoscut sau considerat debil de către ele, ca să vă dați seama unde duce lipsa unei educații puternice; dar procurile expiră şi ele după trei ani, aşa că în două mii şaişpele ăla şi calendarul a fost fatidic: procura mea pentru Tania, mama a doua, a expirat fix cu cinci zile înainte de data stabilită pentru vânzare-cumpărare, eu am dat şi atunci dovadă de atitudine nesigură pe mine, când ar fi trebuit să fiu bărbat mai hotărât (aveam deja 26 de ani şi jumătate aproape), notarul părea că trage şi el de timp şi parcă evita să-şi arate fața; se vedea că nu sunt nici singur în poveste, deşi eram proprietar (pentru povestea cu procura, care mai şi expira şi mai trebuia prelungită sau nu), nici prea sigur pe mine, astfel că se putea strecura uşor îndoiala cu privire la capacitatea mea de a semna de bunăvoie; notarul chiar voia într-o zi să mă vadă personal, dar tot el a invocat apoi un pretext legat de mama sa şi nu ne-am mai văzut la față până în ziua finală, doar ne-am auzit la telefon. Parcă ar fi vrut să se convingă că eu exist cu adevărat, că până atunci Tania se tot ocupase şi vorbise. Inclusiv clienții pentru vânzare îi găsea ea şi nu eu, care abia făceam primii ani la un job cu salariu mic, tot în Piteşti. Nici măcar după eşecurile din 2012 nu avusesem tăria să mă mut înapoi la Bucureşti, am rămas tot aici unde lucrurile au devenit şi mai rele până în deceniul nostru. Dar aceasta este a țâşpea altă poveste!
Înapoi la oaia noastră neagră notarială. Se vede de mai sus că situația mea ca tânăr proprietar care are de vândut ceva la notariat era una destul de încâlcită şi alambicată, presărată cu asistență şi atitudine nesigură pe mine. Vineri în 22 iulie 2016, ne-am dus la notarul public din Piteşti pentru operațiunea cea mare. Clienții noştri erau un cuplu, au venit împreună cu banii cash după ei, prețul net era de 85000 de lei la nivel de 2016, plus taxele notariale aferente, pentru un teren de 2000 şi ceva de metri pătrați cu două case nu prea arătoase din Piscani, Argeş. Ideea este că aceşti oameni veneau, cel mai probabil, de la Mioveni la Pitești cu ditamai cash-ul după ei, fiind astfel şi expuşi unui oarece pericol.
Eu am venit atunci ca să semnez personal, fără a mai fi prelungit procura pentru Tania, dar tot fără a fi singur şi sigur, adică proprietar curajos: cu mine mai erau Tania, prietena noastră avocată şi soțul dânsei, din ce țin minte, deci vreo 3 alți oameni după mine. Chit că am aflat pe urmă că venitul mai muuulți odată la notariat nu este o practică aşa de neobişnuită. Notarul a întârziat nişte minute şi acum, nu a venit la fix, iar când a intrat, a avut întâi o reacție smucită de genul "De când sunt nu mi s-a întâmplat să stea cineva pe scaunul meu!", aluzie la Tania care era aşezată pe unul dintre cele două scaune tapițate cu alb de la masă, restul fiind negre. Ea şi-a schimbat locul cu un scaun negru, normal, dar notarul s-a aşezat şi el pe "celălalt" scaun alb, față în față cu mine, nu pe cel unde stătuse ea. Deci avea două scaune rezervate :). Oricum, nu a făcut nici el o primă impresie prea bună. Şi anterior el îi vorbise Taniei urât la telefon despre secretara lui, o doamnă mai în vârstă, în condițiile în care el avea 33 de ani în 2016, ceva de tipul "Pe secretara mea cred că a bătut-o soarele la cap!".
În fine. Dincolo de ciudățeniile inițiale, el a început să studieze actele şi să dea citire contractului de vânzare-cumpărare. Eu eram tot cu emoția şi cu teama de exprimare în mine, fiind mai departe tributar vieții retrase, fără curajul implicării în evenimente de concurență şi interacțiune cu ceilalți. Şi zecile de interviuri avute în 2012-13 fuseseră o sursă de frică, stres şi consum psihic pentru mine, deci vă dați seama. La un moment dat, notarul a vorbit despre "pactul comisoriu" din contract, care spune că dacă nu primeşti banii de la cumpărător în, să zicem, trei zile, se anulează actul şi eşti la loc proprietar, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Vorba este că acolo, cum-necum, erau două variante de durată pentru pactul ăsta comisoriu, una mai lungă (nu îmi aduc aminte cât timp şi ce presupunea mai exact) şi una mai scurtă, asta de câteva zile de mai sus. Şi referitor la astea 2 tipuri de pact comisoriu, notarul a întrebat:
-Sunteți de acord?
Eu atunci am răspuns cu vocea pripită a omului temător şi emoționat, care-şi face auzită vocea prima dată față către față:
-Sunt de acord cu perioada mai scurtă!
Şi atunci s-a întâmplat dezonoarea de neconceput pentru oamenii normali care vând ceva la notariat. Era prima dată când notarul mă auzea şi mă vedea, după scurta convorbire de la telefon (unde vorbisem bine) şi tentativa de întâlnire unde tot el nu se prezentase cu pretext. Notarul cel înalt şi spătos a ridicat ochii la mine cu voce surprinsă şi periculoasă:
-Domnu' Minea! Eu nu am vorbit cu dumneavoastră la telefon!
Şi s-a ridicat de pe scaun. A plecat de la masă, repetând că nu a vorbit cu mine la telefon. Eu nu mai ziceam nimic, acolo jos pe scaun, în primă fază nici nu înțelegeam la ce telefon se referă, credeam că "mai trebuia" făcut şi asta, deci se înțelege cum pica această reacție. Şi ceilalți erau surprinşi.
Aşadar, notarul insinua că nu îmi recunoaşte vocea, ca fiind a persoanei cu care vorbise la telefon, spunea "Am vorbit cu altcineva!" şi "M-a sunat de două ori un domn, cu un limbaj foarte elevat...".
În fapt, trebuisem să îl apelez de două ori în total, în perioada de dinainte. Dar fără să ne mai fi văzut, cum ziceam, iar după ce auzise cum îi răspunsesem la întrebarea cu pactul comisoriu, pretindea care va să zică faptul că eu nu sunt eu, că nu sunt omul cu limbaj elevat de la telefon, şi că deci se încearcă o înşelăciune sau o vânzare de tip impostor, cu un proprietar retardat care nu are discernământ să semneze. O să vedeți imediat ce s-a mai întâmplat.
Astfel, notarul plecase de la propria masă, spunea că a vorbit cu altcineva (fără să se lege de calitatea actelor, de litigiul cu neamurile... care oricum fusese deja tranşat la tribunalul din Câmpulung, cu ajutorul avocatei noastre, iar marele străunchi procesoman pus la plată). Se lega direct de mine şi de capacitatea mea. Apoi a mai zis "Nu semnăm!" şi a plecat din notariat cu paşi largi.
Da. Ați citit bine. Ditamai notarul, bărbat mare la 30 şi ceva de ani, a plecat din propriul notariat şi ne-a lăsat baltă, insinuând că eu nu eram eu. Şi-a părăsit postul în timpul zilei, când mai aveau şi alți oameni nevoie de el (de exemplu, o fată care trebuia să se înscrie parcă la facultate), şi ne-a lăsat uimiți pe toți acolo cu secretara lui. Eu pe urmă le-am confirmat celorlalți că da, l-am sunat, după ce Tania, revenindu-şi puțin din şoc, m-a întrebat "Peter, tu nu l-ai sunat?".
Am încercat noi şi atunci să-l sunăm să-l convingem să se întoarcă, şi că eu sunt eu. Mie nici nu mi-a mai răspuns la telefon, intra căsuța vocală. A vorbit în schimb cu doamna avocată, mi se pare că nici clientul nostru nu a reuşit să dea de el, iar doamnei avocate notarul i-a zis cam aşa:
-Domnul Minea nu are discernământ să semneze, semnăm numai dacă-mi dați adeverință de la IML că domnul Minea nu este retardat!
Deci aşa punea notarul problema. A fost şi obraznic cu avocata, spunea ceva cum că "Mai lăsați-mă că ştiu eu toate tertipurile avocățeşti!" şi amenința că sună un procuror. Avocata s-a ținut tare şi el a închis, apoi mai târziu chiar că nu s-a mai vorbit cu el. Cumpărătorii noştri erau şi ei surprinşi de conjunctura aceasta a lucrurilor, iar legat de remarca notarului despre statusul meu mintal, Tania încerca să mă acopere cu faptul că "El e crescut de bunici", dar vedeți şi mai sus ce a însemnat creşterea aceasta, nu toată lumea care e cu bunicii trebuie să iasă aşa. Dar la cum a ajuns într-adevăr viața mea, marcată de izolare, singurătate, hikikomorism, autism netratat şi eşecuri cu oamenii, cam ultimii oameni de care aveam eu nevoie să mă crească erau acei doi bătrâni fără mare credință în Dumnezeu. Şi nici părinții mei nu erau pregătiți să fie părinți. Iar bunicii ceilalți, părinții mamei, oricum erau morți dinainte de mine şi ar fi fost chiar mai bătrâni, că o făcuseră foarte târziu pe mama. Poate era mai bine pentru mine să fi fost ADOPTAT!
(Va urma)
Comentarii
Trimiteți un comentariu