Treceți la conținutul principal

DEZONOAREA DE LA NOTARIAT (partea a doua)

 Aşa că până la noua încercare din vara lui 2016 de a vinde la țară, mama a doua m-a tratat şi ea ca pe un copil, sau tânăr cu nevoi speciale de ajutor, şi nu m-a lăsat complet singur în ce ținea de casele de la țară: m-a reprezentat prin procură, o bună prietenă avocată ne-a reprezentat şi ne-a ajutat de asemenea, că neamurile erau rele mai departe şi eu eram nerecunoscut sau considerat debil de către ele, ca să vă dați seama unde duce lipsa unei educații puternice; dar procurile expiră şi ele după trei ani, aşa că în două mii şaişpele ăla şi calendarul a fost fatidic: procura mea pentru Tania, mama a doua, a expirat fix cu cinci zile înainte de data stabilită pentru vânzare-cumpărare, eu am dat şi atunci dovadă de atitudine nesigură pe mine, când ar fi trebuit să fiu bărbat mai hotărât (aveam deja 26 de ani şi jumătate aproape), notarul părea că trage şi el de timp şi parcă evita să-şi arate fața; se vedea că nu sunt nici singur în poveste, deşi eram proprietar (pentru povestea cu procura, care mai şi expira şi mai trebuia prelungită sau nu), nici prea sigur pe mine, astfel că se putea strecura uşor îndoiala cu privire la capacitatea mea de a semna de bunăvoie; notarul chiar voia într-o zi să mă vadă personal, dar tot el a invocat apoi un pretext legat de mama sa şi nu ne-am mai văzut la față până în ziua finală, doar ne-am auzit la telefon. Parcă ar fi vrut să se convingă că eu exist cu adevărat, că până atunci Tania se tot ocupase şi vorbise. Inclusiv clienții pentru vânzare îi găsea ea şi nu eu, care abia făceam primii ani la un job cu salariu mic, tot în Piteşti. Nici măcar după eşecurile din 2012 nu avusesem tăria să mă mut înapoi la Bucureşti, am rămas tot aici unde lucrurile au devenit şi mai rele până în deceniul nostru. Dar aceasta este a țâşpea altă poveste!


Înapoi la oaia noastră neagră notarială. Se vede de mai sus că situația mea ca tânăr proprietar care are de vândut ceva la notariat era una destul de încâlcită şi alambicată, presărată cu asistență şi atitudine nesigură pe mine. Vineri în 22 iulie 2016, ne-am dus la notarul public din Piteşti pentru operațiunea cea mare. Clienții noştri erau un cuplu, au venit împreună cu banii cash după ei, prețul net era de 85000 de lei la nivel de 2016, plus taxele notariale aferente, pentru un teren de 2000 şi ceva de metri pătrați cu două case nu prea arătoase din Piscani, Argeş. Ideea este că aceşti oameni veneau, cel mai probabil, de la Mioveni la Pitești cu ditamai cash-ul după ei, fiind astfel şi expuşi unui oarece pericol.


Eu am venit atunci ca să semnez personal, fără a mai fi prelungit procura pentru Tania, dar tot fără a fi singur şi sigur, adică proprietar curajos: cu mine mai erau Tania, prietena noastră avocată şi soțul dânsei, din ce țin minte, deci vreo 3 alți oameni după mine. Chit că am aflat pe urmă că venitul mai muuulți odată la notariat nu este o practică aşa de neobişnuită. Notarul a întârziat nişte minute şi acum, nu a venit la fix, iar când a intrat, a avut întâi o reacție smucită de genul "De când sunt nu mi s-a întâmplat să stea cineva pe scaunul meu!", aluzie la Tania care era aşezată pe unul dintre cele două scaune tapițate cu alb de la masă, restul fiind negre. Ea şi-a schimbat locul cu un scaun negru, normal, dar notarul s-a aşezat şi el pe "celălalt" scaun alb, față în față cu mine, nu pe cel unde stătuse ea. Deci avea două scaune rezervate :). Oricum, nu a făcut nici el o primă impresie prea bună. Şi anterior el îi vorbise Taniei urât la telefon despre secretara lui, o doamnă mai în vârstă, în condițiile în care el avea 33 de ani în 2016, ceva de tipul "Pe secretara mea cred că a bătut-o soarele la cap!".


În fine. Dincolo de ciudățeniile inițiale, el a început să studieze actele şi să dea citire contractului de vânzare-cumpărare. Eu eram tot cu emoția şi cu teama de exprimare în mine, fiind mai departe tributar vieții retrase, fără curajul implicării în evenimente de concurență şi interacțiune cu ceilalți. Şi zecile de interviuri avute în 2012-13 fuseseră o sursă de frică, stres şi consum psihic pentru mine, deci vă dați seama. La un moment dat, notarul a vorbit despre "pactul comisoriu" din contract, care spune că dacă nu primeşti banii de la cumpărător în, să zicem, trei zile, se anulează actul şi eşti la loc proprietar, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Vorba este că acolo, cum-necum, erau două variante de durată pentru pactul ăsta comisoriu, una mai lungă (nu îmi aduc aminte cât timp şi ce presupunea mai exact) şi una mai scurtă, asta de câteva zile de mai sus. Şi referitor la astea 2 tipuri de pact comisoriu, notarul a întrebat:

-Sunteți de acord?

Eu atunci am răspuns cu vocea pripită a omului temător şi emoționat, care-şi face auzită vocea prima dată față către față:

-Sunt de acord cu perioada mai scurtă!


Şi atunci s-a întâmplat dezonoarea de neconceput pentru oamenii normali care vând ceva la notariat. Era prima dată când notarul mă auzea şi mă vedea, după scurta convorbire de la telefon (unde vorbisem bine) şi tentativa de întâlnire unde tot el nu se prezentase cu pretext. Notarul cel înalt şi spătos a ridicat ochii la mine cu voce surprinsă şi periculoasă:

-Domnu' Minea! Eu nu am vorbit cu dumneavoastră la telefon!

Şi s-a ridicat de pe scaun. A plecat de la masă, repetând că nu a vorbit cu mine la telefon. Eu nu mai ziceam nimic, acolo jos pe scaun, în primă fază nici nu înțelegeam la ce telefon se referă, credeam că "mai trebuia" făcut şi asta, deci se înțelege cum pica această reacție. Şi ceilalți erau surprinşi.


Aşadar, notarul insinua că nu îmi recunoaşte vocea, ca fiind a persoanei cu care vorbise la telefon, spunea "Am vorbit cu altcineva!" şi "M-a sunat de două ori un domn, cu un limbaj foarte elevat...".


În fapt, trebuisem să îl apelez de două ori în total, în perioada de dinainte. Dar fără să ne mai fi văzut, cum ziceam, iar după ce auzise cum îi răspunsesem la întrebarea cu pactul comisoriu, pretindea care va să zică faptul că eu nu sunt eu, că nu sunt omul cu limbaj elevat de la telefon, şi că deci se încearcă o înşelăciune sau o vânzare de tip impostor, cu un proprietar retardat care nu are discernământ să semneze. O să vedeți imediat ce s-a mai întâmplat.

Astfel, notarul plecase de la propria masă, spunea că a vorbit cu altcineva (fără să se lege de calitatea actelor, de litigiul cu neamurile... care oricum fusese deja tranşat la tribunalul din Câmpulung, cu ajutorul avocatei noastre, iar marele străunchi procesoman pus la plată). Se lega direct de mine şi de capacitatea mea. Apoi a mai zis "Nu semnăm!" şi a plecat din notariat cu paşi largi.


Da. Ați citit bine. Ditamai notarul, bărbat mare la 30 şi ceva de ani, a plecat din propriul notariat şi ne-a lăsat baltă, insinuând că eu nu eram eu. Şi-a părăsit postul în timpul zilei, când mai aveau şi alți oameni nevoie de el (de exemplu, o fată care trebuia să se înscrie parcă la facultate), şi ne-a lăsat uimiți pe toți acolo cu secretara lui. Eu pe urmă le-am confirmat celorlalți că da, l-am sunat, după ce Tania, revenindu-şi puțin din şoc, m-a întrebat "Peter, tu nu l-ai sunat?".


Am încercat noi şi atunci să-l sunăm să-l convingem să se întoarcă, şi că eu sunt eu. Mie nici nu mi-a mai răspuns la telefon, intra căsuța vocală. A vorbit în schimb cu doamna avocată, mi se pare că nici clientul nostru nu a reuşit să dea de el, iar doamnei avocate notarul i-a zis cam aşa:

-Domnul Minea nu are discernământ să semneze, semnăm numai dacă-mi dați adeverință de la IML că domnul Minea nu este retardat!


Deci aşa punea notarul problema. A fost şi obraznic cu avocata, spunea ceva cum că "Mai lăsați-mă că ştiu eu toate tertipurile avocățeşti!" şi amenința că sună un procuror. Avocata s-a ținut tare şi el a închis, apoi mai târziu chiar că nu s-a mai vorbit cu el. Cumpărătorii noştri erau şi ei surprinşi de conjunctura aceasta a lucrurilor, iar legat de remarca notarului despre statusul meu mintal, Tania încerca să mă acopere cu faptul că "El e crescut de bunici", dar vedeți şi mai sus ce a însemnat creşterea aceasta, nu toată lumea care e cu bunicii trebuie să iasă aşa. Dar la cum a ajuns într-adevăr viața mea, marcată de izolare, singurătate, hikikomorism, autism netratat şi eşecuri cu oamenii, cam ultimii oameni de care aveam eu nevoie să mă crească erau acei doi bătrâni fără mare credință în Dumnezeu. Şi nici părinții mei nu erau pregătiți să fie părinți. Iar bunicii ceilalți, părinții mamei, oricum erau morți dinainte de mine şi ar fi fost chiar mai bătrâni, că o făcuseră foarte târziu pe mama. Poate era mai bine pentru mine să fi fost ADOPTAT!


(Va urma)


Comentarii

Cele mai bine văzute

Pe jos de la Pitești la Alexandria

Luni, 18 februarie 2019, o zi cu soare de primăvară emancipată pe-afară, fiind într-o perioadă liberă mai lungă, am dat drumul unei noi drumeții, uneia pe care o doream, anume să fac o dată în viață drumul pe jos din Pitești în Alexandria. În capitala județului „Dili-Dili-Teleorman”, mai fusesem o dată cu microbuzul în sâmbăta noroasă de 26 noiembrie 2011, ca să o vizitez, apoi într-altă sâmbătă, una de vară cu căldură mare (24 iunie 2017), când, după ce m-am întors cu microbuzul de la Drăgășani, unde fusesem pe jos în noaptea „ de Sânziene ”, am plecat cu alt microbuz la Alexandria, pentru că voiam să văd din autobuz câmpia dintre Alexandria și București. Dar cele două drumuri au diferit prin ceva: în 2011, după Costești, s-a mers până pe la Vulpești, unde este intersecția dintre DN65B (spre Roșiorii de Vede) și DJ504 care merge spre Alexandria și Giurgiu. Și mai departe pe acel DJ504 până la Alexandria, pe câtă vreme în 2017 s-a trecut prin Roșiori, unde mai fusesem pe jos cu o

Altă dată am mers pe jos de la Pitești până la Drăgășani

În luna iunie 2017, dacă tot fusesem o dată în viață până la Roșiori, și asta pe jos, am vrut să leg și Drăgășaniul de povestea asta cu mersul pe jos pe distanțe mari, că nici acolo nu mai fusesem vreodată. Îmi dorisem prin decembrie 2011 să fac o călătorie până acolo ( cu microbuzul, la acea vreme, deși și atunci am făcut niște drumeții pe jos), dar o lăsasem încolo pentru nu se știe când. Iar în iunie 2017, „încălzit” zdravăn de mersurile astea pe jos, am hotărât că a venit vremea, în sfârșit, și pentru Drăgășani. Așa că în seara de 23 iunie 2017 (o vineri, imediat după Solstițiu) am pornit-o iar pe jos de acasă, pregătit cu rucsacul obișnuit în spate (cumpărat special de la Decathlonul de lângă autostradă, pe 14 februarie în 2017), cu provizii precum mai mulți litri de apă la PET, mere și ceva ciocolăți, plus vesta de biciclist pentru mersul de noapte ( că pietonii trebuie să poarte și ei îmbrăcăminte semnalizoare noaptea) , luată și asta special, tot de la Decathlon, în iarna a

Drumeție sud-vest-argeșeană de 1 mai

După două luni de amânări sistematice, fiind noi în vacanță în Săptămâna Luminată din cel de-al treilea an de după ultimul Paște sărbătorit pe 1 mai, mi-am făcut în sfârșit ceva mai mult curaj și-am hotărât să plec spre sud-vestul extrem al județului Argeș, recte-Polidecte pe DJ679, care se rupe la sud de Lunca Corbului. Prima dată voisem pe-acolo pe 28 februarie/1 martie (și-am renunțat), după aia ar fi fost de 7-8 Martie (am lăsat-o și pe-asta baltă), mai pe urmă, după ce-am terminat cu vacanța cealaltă pe care-am avut-o personal la serviciu anul ăsta, am mai „trântit” și-alte date de vineri-sâmbătă ca 29/30 martie, 5/6 aprilie, 19-20... și, în fine, mai rămăsese că de pe 30 aprilie plec în sfârșit, cu ocazia libertății prelungite din Săptămâna Luminată. De data asta, ăsta este un exemplu de drumeție trântită cu anticipare pe parcurs, și cu schimbare de plan. Planul inițial, dorit încă din februarie, fusese să ajung până în județul Olt, eventual să ating Teleormanul cu piciorul

TURNEUL AFRICĂNESC AL LUI CEAUŞESCU

Cică se face că, prin toamna anului 1982, Ceauşescu de un Nicolae şi Nicolae Ceauşescu şi-a propus, a ales şi a decis să întreprindă o vizită de pace şi prietenie prin câteva ţări emergente africane. Voia relaţii economice noi, avantajoase şi care să consolideze imaginea României de ţară socialistă puternică. Să vedem cu ce şoşele, cu ce momele şi cum s-a soldat aventura aceasta extracontinentală. 1. BENINUL Începe cu Beninul, o ţară vest-africană mare aproape cât jumătate din România cea strămoşească (ceea ce l-a şi încurajat, de altfel, pe Tovarăşul Carpatin în acest demers), şi are o întrevedere elocventă cu conducătorul Kérékou, un reputat marxist al locului. Ei se întâlnesc pe Muntele Sokbaro şi, cu sprijin logistic de la Bucureşti, discuţiile sunt transmise în direct la radio. Ţara se afla deja în epoca post-colonială, fiind independentă şi având de vreo şapte ani denumirea Benin, căci se numise Dahomey, iar mai înainte-vreme chiar „Regatul Dahomey”, şi cum acum avea un P

Am fost odată pe jos de la Pitești la Roșiorii de Vede

Era 16 iunie 2017 și voiam să fac pe jos, o dată în viață, drumul dintre Pitești și Roșiorii de Vede, plecând vineri seară și ajungând a doua zi acolo. Inițial voisem să-l încep în vinerea de dinainte (9 iunie), dar nu am avut bună stare (dispoziție) să îl încep atunci, era și înnorat și nu-mi venea bine la socoteală. Dar în noaptea următoare era lună plină pe cer, s-a mai înseninat și mi-a părut rău că nu am plecat atunci. Iar în seara de 16 iunie am ieșit într-adevăr din Pitești, pe șoseaua spre Craiova, prin zona de periferie Craiovei - Bradu (piteștenii știu ce înseamnă asta), am luat-o cu răbdare și pas mare prin Albota spre Cerbu și pe la kilometrul 107 am cotit-o într-adevăr la stânga, pe șoseaua la a cărei intrare scrie „Alexandria 102” și, respectiv, „90 Roșiori de Vede”. Deja se întuneca și până să ajung la Costești (unde se află stabilimentul Lactagului) s-a făcut întuneric de tot. Chiar dacă 16 iunie este una dintre cele mai lungi zile din an, totuși la noi orice zi a