Treceți la conținutul principal

DEZONOAREA DE LA NOTARIAT (partea I)

 Bine v-am găsit iar!


Ați avut vreodată probleme cu un notar public? Poate că da, poate că nu, vorba lui Gabriel Cotabiță. Poate mai mari, poate mai mici. Luați mai jos de vă minunați de o întâmplare:


În anul 2016 aveam de vândut o proprietate la țară în Argeş. Chiar în satul cu "Bâlciul rebuturilor", adică la Piscani :) . Fusese proprietatea străbunicilor până după 1989, apoi printr-un lanț de morți premature sau nu, în doar vreo două decenii moştenirea aceasta cu bucluc a ajuns să cadă pe capul meu.


De ce cu bucluc? Vă invit să vă înarmați cu răbdare, căci urmează un context familial mai larg, ca să se înțeleagă de ce era importantă descotorosirea de acest loc de la țară întâi şi întâi. O să iasă şi aici o adevărată Cronică pe bune de viață. Chiar vă rog să vă pregătiți de ceva răbdare, eventual pe mai multe reprize de citit, că este o cronică zdravănă de viață omenească, şi de preferință fără tutun că nu e sănătos :) !


Chiar dacă era "la țară" şi avea aer curat cu natură frumoasă (nuci mari, livadă, zonă de deal în vecinătate), în acelaşi timp locul acesta a constituit un simbol al izolării familiale, al sărăcirii şi dezbinării (bunicii m-au rupt definitiv de Bucureştiul natal în copilărie, având tutela mea şi părinții divorțând la acea vreme, nivelul de trai s-a degradat în timp, de asemenea atmosfera în restul nostru de familie, ca sănătate emoțională şi nu numai, bunicii mai şi pierzând progresiv legăturile sociale de la Bucureşti, mutându-se aici şi apoi la Piteşti, unde izolarea a fost şi mai mare, pe măsură ce şi decesele au continuat de-a lungul anilor şi sărăcia a sporit, dar aceasta este o altă poveste).

Nu mai spunem că şi mie mi-au fost tăiate nişte şanse de educație prin această argeşenizare definitivă pornită prin mutarea în locul acela la mijlocul anilor 1990.


Astfel, proprietatea aceasta de la țară a fost destul de de rău augur la noi în familie, cele de mai sus nefiind singurele probleme: străbunicii au avut şapte copii vii, bunicul fiind cel mai mare, iar între frați a fost încă din anii 1970 o veritabilă dihonie pe pământuri, inclusiv cu mârşăvii aranjate la adresa bunicului, care a avut probleme în carieră din cauza neamurilor de la Piscani, în jurul anului 1980; duşmănia cu frații şi părinții lui a ținut mai mulți ani, şi totuşi, după 1989 la pensie, bunicii au făcut pactul cu diavolul argeşean, acceptând această proprietate a străbunicului, mutându-se din Capitală acolo şi mai trăgându-mă şi pe mine în degradarea lor. Dacă părinții mei s-ar fi potrivit şi mama şi-ar fi dorit copii, măcar eu nu aş fi ajuns acolo cu cei doi bătrâni, dar aceasta iarăşi este o altă poveste.


Duşmănia procesomană pe pământurile străbunicului - care fusese un destoinic gospodar în sat - a tot continuat şi în noul mileniu, mai ales din cauza marii încăpățânări a unuia dintre frații bunicului, care şi la prima noastră mutare la țară era ocupat să facă distrugeri pe proprietate şi să ne hărțuiască familia, iar de-a lungul deceniilor s-a tot ținut de procese cu mai multă lume. În paralel, cum mai ziceam, şi ce mai rămăsese din familia mea de origine se apropia de sfârşit: în 2010 bunica a murit chiar acolo la țară în casă, în mizerie şi izolare, în condițiile în care ea fusese originară din Leningrad (URSS), adică de la Sankt Petersburg, şi bunicul fusese student acolo în anii 1950, şi aşa se luaseră, iar tata a apucat şi el să se nască la Leningrad în 1956; ei au petrecut câțiva ani aici în Argeş, câtva timp şi în Elveția, 30 şi ceva de ani au avut apartament peste drum de Sala Palatului de la Bucureşti, deci chiar lângă miezul Capitalei... ca la bătrânețe să ajungă în degradarea din Argeşul natal al bunicului.

Dacă nu ar fi existat proprietatea din Piscani, noi nu am fi decăzut aici aşa. În Argeş au existat şi oameni profitori, de care mai ales bunicul avea darul să se înconjoare la finalul vieții. Şi măcar la moartea bunicului în 2001, lumea din sat a venit în număr relativ mare, la înmormântare şi bătrânul preot care-l cunoştea a ținut o cuvântare şi l-a numit "unul dintre valoroşii fii ai satului nostru". El la viața lui a avut ceva funcții în diplomația comunistă, inclusiv pe la Serviciul de Informații Externe; a făcut şi greşeli în viață, şi bunica şi-a părăsit țara de origine fără a îşi termina facultatea, dar şi aici în România ea a fost la rândul ei o respectabilă lucrătoare în domeniul geologic, ne-a învățat limba, citea mult, gătea multe mâncăruri gustoase. Şi în Bucureşti bunicii şi tata îşi formaseră o rețea de cunoştințe şi de prieteni de familie până în anii 1990... ca să urmeze apoi dezrădăcinarea de-a doua, cea argeşeană - chit că bunicul se întorcea de fapt la origini - unde şi eu am fost prins din plin!


Şi deci sărăcia şi izolarea noastră din Argeş s-au tot mărit. Tata a fost mult timp şomer pe perioada din 1999 în 2012, când a murit şi el. Mama avea mai mulți bani, dar era şi cel mai departe de sufletul familiei noastre, şi deşi din 2003 bunica a obligat-o să înceapă să plătească pensie alimentară (tardiv, căci încă din 1995 ar fi trebuit, de când se terminase divorțul părinților, şi inechitabil, căci de tata nu s-a tras ca să plătească şi el, poate asta l-ar fi motivat şi pe el să nu stea atâta timp fără job şi să se autodistrugă), tot nu era cine ştie ce, iar interacțiunile mele cu mama au rămas tot rare şi impregnate şi cu anumite doze de otravă sufletească (a se citi "ne cam stăteam în gât unul altuia"). Ambii părinți rămăseseră în Bucureşti!


Iar în aceste condiții de dezbinare familială profundă, în 2010 când eu eram la jumătatea facultății, tot aici în Piteşti, bunica a murit acolo la țară, în profundă sărăcie şi izolare față de ceea ce putuse fi cândva viața ei, iar modul în care a murit i-a imprimat trăsături oribile ale feței (fața umflată, lățită şi învinețită), încât nimeni nu a sărutat-o pe frunte la sfârşitul slujbei de înmormântare, aşa cum s-a făcut la bunicul şi la tata. Ea a fost şi atee declarată în timpul vieții şi eu cred că această moarte murdară a venit şi ca o pedeapsă de la Dumnezeu. Iar singurătatea morții ei s-a văzut inclusiv prin faptul că, deşi au existat 2 nopți de priveghi înainte de înmormântare, nimeni din sat nu a rămas peste noapte cu noi, deşi oamenii o cunoşteau bine şi pe ea, mai ales că era rusoaică la origine, la urma urmei. La bunicul, care era "un valoros fiu al satului", în 2001 fusese categoric mai multă lume!

Faptul că s-a ajuns la un astfel de capăt de drum la noi în familie, şi în strânsă legătură cu acel loc de la țară care a simbolizat dihonia, scăpătarea, profitorismul, sărăcia şi rădăcina dezrădăcinătoare pentru noi (mai puțin mama, care a făcut un front atât de separat), a fost ca un fel de dezolantă constatare şi trezire la realitate, în sensul că de-acum trebuia ruptă legătura care fusese creată cu această proprietate de la țară. Bunicul încercase să îl lovească pe tata cu o toporişcă în spate, în seara primei zile de Crăciun din 1994, tot acolo în casă şi pare-se că chiar în camera unde a murit bunica în 2010, dar a fost văzut şi dezarmat la timp. Tot acolo la țară, începând din 1996, eu l-am văzut pe bunicul în mai multe rânduri bătând-o pe bunica. Tot acolo el s-a înfundat în alcool, în acei ultimi ani din viață, a căzut la pat de la diabet şi abia mai putea merge, dar se autodistrugea mai departe, dorindu-şi moartea (un comportament similar avea să îl adopte şi tata, nu identic, dar tot cu autodistrugere şi un diabet diagnosticat tardiv). În Bucureşti situația nu fusese aşa, chiar dacă tot fuseseră probleme în familie. Halal reconectare cu pământul natal la bătrânețe, halal plecare de la Bucureşti în provincie, halal stabilire la țară!


Pe deasupra, vechea ceartă pe pământuri se tot continua, fusese termen de judecată chiar şi în săptămâna dinaintea morții bunicii. Tata ştia şi el bine problemele astea de când era el tânăr. Aşa că după toate cele petrecute, noi aveam o motivație întemeiată să urâm acel loc de la țară şi să vrem să scăpăm de el!


V-am dat aşadar atâta context mai sus ca să se înțeleagă capitalul de ură la care noi am ajuns față de acel loc după acei ani, şi dorința de a scăpa de el. După moartea bunicii, tata şi mama mea a doua (sau "mama vitregă" cum ar zice unii), pe care tata a cunoscut-o după divorțul de mama, dar cu care nu s-a căsătorit niciodată cu acte, au vrut să vândă într-adevăr proprietatea aceasta de la țară. Neamurile din sat au continuat să pună bețe în roate, ca să împiedice vânzarea (ca de pildă, să şteargă numărul de telefon de pe gard, sau scandal la vizionarea cu clientul). Din păcate şi atitudinea şi situația lui tata au fost o stavilă în calea acestei vânzări, iar dacă şi el a murit în 2012, la doi ani şi ceva după bunica... eu m-am trezit atunci cu ditamai problemele pe cap: îmi pierdusem şi eu primul serviciu, după absolvirea facultății în acelaşi an 2012, a murit tata cum a murit, altă poveste urâtă, şi mai venea şi moştenirea aceasta de familie, care, având în vedere subțirimea mare a resursei noastre umane, la notariat mi-a revenit exclusiv mie!


Dar nu la acest notariat aveam eu de gând să mă refer. Succesiunea după tata s-a încheiat bine. Notarul care m-a supărat a fost cel care trebuia să facă vânzarea proprietății de mai sus, câțiva ani mai târziu, în 2016. Că şi până acolo au mai fost probleme!


Nici eu nu eram pregătit la nici 23 de ani să mă bat singur cu ditamai suita de probleme. Pare-se că am şi suferit din copilărie de o formă de autism netratată (dar am realizat asta mult mai târziu), iar viața de familie de mai sus nu mi-a fost de ajutor ca să mă formez ca adult şi mai ales ca bărbat, în lumea noastră reală, nu într-una imaginară. Aşa că am trăit şi eu într-o destul de mare izolare socială (între timp am devenit chiar Hikikomori, dar asta iarăşi şi iarăşi este o altă treabă :) ), ai mei nu mi-au dat nici ei exemplu prea bun de formare socială, şi din păcate şi sărăcia din familie a fost într-un fel tricky: a existat, dar nu a fost suficient de mare încât eu să fi fost nevoit mai din timp să ies "de sub aripă" sau "din găoace" şi să învăț pe propria piele curajul şi lupta cu ceilalți şi între ceilalți, pentru supraviețuire; şi la vremea ei şi bunica m-a protejat cam mult, iar în final eram aproape ca doi străini sub acelaşi acoperiş, şi în 2010 înainte de moarte eu o lăsasem pe ea singură la țară (mă săturasem să tot merg acolo, preferam să stau închis în apartament aici la Piteşti, cu calculatorul; în acelaşi timp pretinzând să încep să îmi port singur de grijă la 20 de ani, dar tot cu mult stat singur între pereți, deci...), iar Bătrâna Moarte s-a mişcat şi ea repede fix atunci. Iar în 2012 s-a dus şi tata, pe care oricum iarăşi nu prea m-am putut baza în viață!


V-am dat şi acest al doilea context, mai personal, după cel general cu proprietatea de la țară, ca să se înțeleagă mai bine şi cum s-a ajuns ca notarul din 2016 să se poarte cum o să vedeți mai departe. Se vede că m-am format ca o ființă fără forță socială, fără abilități de luptă în viață şi fără mai nimic cu adevărat bărbătesc în mine, mai ales că nici familia nu mi-a dat un bun model de bărbat - mai ales tata, care avea peste 1.9 metri înălțime şi era lat în umeri şi cu vocea groasă, prin felul cum a decurs viața lui m-a dezamăgit mai tare şi am ratat ocazia de a învăța din familie cum să fiu bărbat. Aşa că la 23 de ani sigur nu eram în stare să fac singur tot ce ținea de vânzarea unei proprietăți, mai cu seamă că a şi durat aproape un an de la jobul 1 până la jobul 2 - iar atitudinea fricoasă şi nesigură, fără curajul implicării directe în evenimente mari, m-a caracterizat şi pe urmă.

(Va urma)


Comentarii

Cele mai bine văzute

Pe jos de la Pitești la Alexandria

Luni, 18 februarie 2019, o zi cu soare de primăvară emancipată pe-afară, fiind într-o perioadă liberă mai lungă, am dat drumul unei noi drumeții, uneia pe care o doream, anume să fac o dată în viață drumul pe jos din Pitești în Alexandria. În capitala județului „Dili-Dili-Teleorman”, mai fusesem o dată cu microbuzul în sâmbăta noroasă de 26 noiembrie 2011, ca să o vizitez, apoi într-altă sâmbătă, una de vară cu căldură mare (24 iunie 2017), când, după ce m-am întors cu microbuzul de la Drăgășani, unde fusesem pe jos în noaptea „ de Sânziene ”, am plecat cu alt microbuz la Alexandria, pentru că voiam să văd din autobuz câmpia dintre Alexandria și București. Dar cele două drumuri au diferit prin ceva: în 2011, după Costești, s-a mers până pe la Vulpești, unde este intersecția dintre DN65B (spre Roșiorii de Vede) și DJ504 care merge spre Alexandria și Giurgiu. Și mai departe pe acel DJ504 până la Alexandria, pe câtă vreme în 2017 s-a trecut prin Roșiori, unde mai fusesem pe jos cu o

Altă dată am mers pe jos de la Pitești până la Drăgășani

În luna iunie 2017, dacă tot fusesem o dată în viață până la Roșiori, și asta pe jos, am vrut să leg și Drăgășaniul de povestea asta cu mersul pe jos pe distanțe mari, că nici acolo nu mai fusesem vreodată. Îmi dorisem prin decembrie 2011 să fac o călătorie până acolo ( cu microbuzul, la acea vreme, deși și atunci am făcut niște drumeții pe jos), dar o lăsasem încolo pentru nu se știe când. Iar în iunie 2017, „încălzit” zdravăn de mersurile astea pe jos, am hotărât că a venit vremea, în sfârșit, și pentru Drăgășani. Așa că în seara de 23 iunie 2017 (o vineri, imediat după Solstițiu) am pornit-o iar pe jos de acasă, pregătit cu rucsacul obișnuit în spate (cumpărat special de la Decathlonul de lângă autostradă, pe 14 februarie în 2017), cu provizii precum mai mulți litri de apă la PET, mere și ceva ciocolăți, plus vesta de biciclist pentru mersul de noapte ( că pietonii trebuie să poarte și ei îmbrăcăminte semnalizoare noaptea) , luată și asta special, tot de la Decathlon, în iarna a

Drumeție sud-vest-argeșeană de 1 mai

După două luni de amânări sistematice, fiind noi în vacanță în Săptămâna Luminată din cel de-al treilea an de după ultimul Paște sărbătorit pe 1 mai, mi-am făcut în sfârșit ceva mai mult curaj și-am hotărât să plec spre sud-vestul extrem al județului Argeș, recte-Polidecte pe DJ679, care se rupe la sud de Lunca Corbului. Prima dată voisem pe-acolo pe 28 februarie/1 martie (și-am renunțat), după aia ar fi fost de 7-8 Martie (am lăsat-o și pe-asta baltă), mai pe urmă, după ce-am terminat cu vacanța cealaltă pe care-am avut-o personal la serviciu anul ăsta, am mai „trântit” și-alte date de vineri-sâmbătă ca 29/30 martie, 5/6 aprilie, 19-20... și, în fine, mai rămăsese că de pe 30 aprilie plec în sfârșit, cu ocazia libertății prelungite din Săptămâna Luminată. De data asta, ăsta este un exemplu de drumeție trântită cu anticipare pe parcurs, și cu schimbare de plan. Planul inițial, dorit încă din februarie, fusese să ajung până în județul Olt, eventual să ating Teleormanul cu piciorul

TURNEUL AFRICĂNESC AL LUI CEAUŞESCU

Cică se face că, prin toamna anului 1982, Ceauşescu de un Nicolae şi Nicolae Ceauşescu şi-a propus, a ales şi a decis să întreprindă o vizită de pace şi prietenie prin câteva ţări emergente africane. Voia relaţii economice noi, avantajoase şi care să consolideze imaginea României de ţară socialistă puternică. Să vedem cu ce şoşele, cu ce momele şi cum s-a soldat aventura aceasta extracontinentală. 1. BENINUL Începe cu Beninul, o ţară vest-africană mare aproape cât jumătate din România cea strămoşească (ceea ce l-a şi încurajat, de altfel, pe Tovarăşul Carpatin în acest demers), şi are o întrevedere elocventă cu conducătorul Kérékou, un reputat marxist al locului. Ei se întâlnesc pe Muntele Sokbaro şi, cu sprijin logistic de la Bucureşti, discuţiile sunt transmise în direct la radio. Ţara se afla deja în epoca post-colonială, fiind independentă şi având de vreo şapte ani denumirea Benin, căci se numise Dahomey, iar mai înainte-vreme chiar „Regatul Dahomey”, şi cum acum avea un P

Am fost odată pe jos de la Pitești la Roșiorii de Vede

Era 16 iunie 2017 și voiam să fac pe jos, o dată în viață, drumul dintre Pitești și Roșiorii de Vede, plecând vineri seară și ajungând a doua zi acolo. Inițial voisem să-l încep în vinerea de dinainte (9 iunie), dar nu am avut bună stare (dispoziție) să îl încep atunci, era și înnorat și nu-mi venea bine la socoteală. Dar în noaptea următoare era lună plină pe cer, s-a mai înseninat și mi-a părut rău că nu am plecat atunci. Iar în seara de 16 iunie am ieșit într-adevăr din Pitești, pe șoseaua spre Craiova, prin zona de periferie Craiovei - Bradu (piteștenii știu ce înseamnă asta), am luat-o cu răbdare și pas mare prin Albota spre Cerbu și pe la kilometrul 107 am cotit-o într-adevăr la stânga, pe șoseaua la a cărei intrare scrie „Alexandria 102” și, respectiv, „90 Roșiori de Vede”. Deja se întuneca și până să ajung la Costești (unde se află stabilimentul Lactagului) s-a făcut întuneric de tot. Chiar dacă 16 iunie este una dintre cele mai lungi zile din an, totuși la noi orice zi a