Aşa cum spuneam pe-aici, anul trecut pe 24 august am început o categorie nouă de călătorii, anume cu oamenii în excursii organizare prin agenții de turism, şi cu ghizi, pe locul izolării şi-al mai vechilor drumeții singuratice de dinainte de 2020. Am ales atunci să merg într-o drumeție cu destinația tot la noi în județ în Argeş, în zona de munte din nord-estul județului, că tot avem noi un județ măreț care are aproape toate formele de relief ale țării (poate, doar vulcanii şi litoralul lipsesc, sau munții de eroziune precum cei dobrogeni ai Măcinului). În schimb, avem o splendoare de munți, dealuri, podiş, câmpie (corectați-mă dacă greşesc), cea mai înaltă câmpie, cel mai înalt deal şi cel mai înalt munte din țară. De văzut şi verificat!
Cheile Ghimbavului, în fapt, presupun o frumoasă zonă de mers cu picioarele prin apa râului Dâmbovița (asta era ceva mai rece) şi-apoi a Ghimbavului, care se desprinde ceva mai încolo. Iar după ieşirea din apă şi-o porțiune mai zdravănă de mers pe jos, cu urcuş cu tot, şi cu coborâş şi panoramă montană. Şi resuscitarea kilometrilor merşi pe jos pentru mine, cred c-au fost vreo 15 kilometri şi mai bine, cum nu mai mersesem pe jos din 2019. Să luăm lucrurile pe rând.
Dimineața de tot pe 24 august anul trecut, când tehniceşte vorbind cele patru săptămâni de concediu mi se terminaseră deja stând pe-acasă, era sâmbătă şi de luni de pe 26 înapoi la serviciul remote tot de-acasă, şi pe când canicula verii era deja ceva mai domoală, fără cod roşu, dar tot mai era rost de vreo 36 de grade pe la Bucureşti, am plecat de-acasă din Piteşti spre Piața Victoriei de la Bucureşti. Învățăm că Piața Victoriei se foloseşte nu doar pentru proteste şi gură mare, ci are şi o alveolă de parcare centrală de unde oamenii pleacă de dimineață, în week-end şi nu numai, cu diverse agenții de turism în excursii interesante. În țară şi pe-afară!
M-am dus acolo cu ridesharing-ul, despre care mai ziceam ceva în postarea precedentă, la 7 dimineața pleca microbuzul celor de la DCR Adventures la drum. Asta era o drumeție mai uşoară de vară, pentru că de regulă alte excursii de o zi, şi nu doar de la DCR, încep până-n ora 6 dimineața. Oricum nu prea am dormit şi mereu am "noapte scurtă" cu teamă şi emoție, înainte de excursiile acestea, care sunt o provocare la socializare şi la ieşirea din îndelungul bârlog. Şi sculare de cu noaptea-n cap, că dacă nu stau în Bucureşti trebuie să mă mişc mai din timp la drum. Până acum asta a fost singura excursie de acest gen cu agenția unde plecarea s-a făcut de la 7 dimineața! Şi pentru că nu erau chiar foarte mulți participanți, s-a plecat cu microbuzul şi nu cu ditamai autocarul. Prin preajmă mai era un mare autocar pentru altă excursie, căci precum ziceam, Parcarea Centrală din Piața Victoriei se foloseşte frecvent pentru plecări şi sosiri cu excursii.
La îmbarcare ghidul ne verifică în tabel, de regulă nu ți se cere şi actul de identitate, dar mai ales în excursiile mai mari şi lungi este neapărată nevoie de el. Însă cel puțin se verifică temeinic numele din tabel al cui urcă în maşină, astfel ca să nu te strecori neinvitat :) . Iar primul rând de banchete din vehicul este rezervat ghizilor, ca regulă generală (dacă vreunui excursionist i se face rău, poate fi mutat temporar în față). Dar eu nu ştiam cine trebuie să stea pe primele locuri, şi spre deosebire de "vremurile cele de mai demult" când mă duceam intenționat în spate de tot la maxi-taxi, de data aceasta m-am pus la geam pe stânga la primul rând, şi după un timp ghidul principal care era alocat pentru excursie (de regulă există şi cel puțin un ghid auxiliar, depinde şi de mărimea grupului, dar nu suntem de capul nostru) m-a văzut şi a zis: "Nu prima banchetă! Nu prima banchetă. Suntem eu şi colegu'"
M-am dus pe scaun la geam pe un loc mai din spate (dar nu prea "în spate") pe dreapta şi ne-am pus în mişcare. Îmi plăcea să dau bună dimineața la oamenii care urcau. Este şi politețe, dar te şi face să fii perceput de ceilalți măcar o clipă şi să nu te simți singur printre oameni. Ghizii noştri s-au prezentat, ni s-a zis de bună seamă programul traseului şi-am purces astfel spre destinația care, la urma urmei, era tot la noi în județ!
Fiind şi la început de tot, nu ştiam că DCR Adventures poate prelua şi debarca şi de pe drum, mai aproape de locuințele lor, oamenii din afara Bucureştiului care merg în excursii. De fapt, la ei pe site în descrierea fiecărei excursii montane chiar scrie că "Nu se acceptă debarcarea turiştilor pe traseul de întoarcere", dar în practică aveam să văd şi asta la alte drumeții. Ştiind că pornirea pe traseu avea să se facă de la Rucăr, care este pe drumul Câmpulung-Braşov, credeam că o vom lua Bucureşti-Piteşti-Câmpulung-Rucăr (aşa cum avea traseu pe vremuri un autobuz cu care, după mutarea din Bucureşti în Argeş cu bunicii paterni, o măsură nefericită despre care am mai vorbit, mai mergeam pe la Bucureşti şi înapoi în 1997-1998, până să se agraveze dezbinarea față de locul meu de origine).
Dar ghizii noştri au stabilit cu şoferul un traseu care pe mine, aşa mai necălătorit fiind, m-a surprins plăcut, că nu mai fusesem: de la Bucureşti la Târgovişte (prima dată în viață pe acea porțiune de şosea, altfel prin Târgovişte mai trecusem în duminicile de 1 noiembrie 1998 şi 1 iunie 2003), apoi de la Târgovişte spre Câmpulungul argeşean, unde domneşte primărița cea cu păr dalb, altă şosea pe care nu fusesem, şi nici acum nu am parcurs ultima ei parte (Stoeneşti-Câmpulung, dacă zic bine), ci de la Stoeneşti am mers mai direct spre Rucăr pe alt drum, fără să mai intrăm atunci pe la marginea Câmpulungului în şoseaua Câmpulung-Braşov. S-au salvat astfel câțiva kilometri, plus că pe şoseaua citată mai sunt şi anumite "serpentine".
Pe drumul de la câmpie la munte am văzut localități noi (pentru mine), am făcut nişte poze şi unei colege i s-a făcut rău, vomitând puțin, cred că din cauza uitatului în telefon în timpul mersului (am remarcat şi eu că combinația uitat în telefon+vibrațiile mersului maşinii=greață, ce-i drept eu nu mănânc imediat înaintea unei drumeții, în fapt stătusem câteva zile nemâncat de la emoțiile prealabile drumeției, pentru care simțeam nevoia de a posti prealabil, cum şi Sfântul Voievod Ştefan cel Mare postea înaintea bătăliilor). Era a patra zi de stat nemâncat atunci pe 24 august, am rezistat nemâncat şi atunci peste zi, deşi aveam mâncare la mine; dar şi organismul se resimte atunci, mai ales şi cu o viață atât de sedentară şi închisă în casă în rest, şi între timp am mai redus gradul de ajunare la ultima zi dinainte de drumeție. Dar atunci, pe 24 august, eram "foarte" nemâncat; totuşi, dacă stăteam mai multe minute în telefon în timpul mersului, simțeam şi eu stres şi disconfort. Şi când eram mic mi s-a întâmplat să vomit sau să-mi vină să vomit după statul cu nasul lipit de geamul vibrant al autobuzului în mişcare, deci ceva-ceva chiar este la mijloc cu vibrațiile şi încordarea maşinii. Şi desigur că atunci când eram mic avea bunica grijă (chiar prea multă grijă...) să nu stau nemâncat şi să nu postesc. Dar nici nu urcam pe munte. Tata urcase pe munte în prima parte a vieții, dar până la 34-35 de ani se terminase şi la el acest capitol. Eu m-am trezit târziu!
Însă oricum energia mâncării trebuie dozată înțelept pentru drumețiile cu efort. Ca să facem față şi ca să nu fim prăpădiții grupului. Colega căreia i s-a făcut rău sigur luase micul dejun, s-a făcut un scurt popas de aerisire pentru ea şi a fost mutată în față ca să îşi revină, şi am coborât şi eu puțin la aer, de m-a întrebat ghidul dacă eu sunt OK. Era un popas neprevăzut.
În drumețiile acestea montane am văzut că se fac oricum popasuri bine precizate de alimente şi snacks pe la benzinării, în zone periferice; noi pentru Cheile Ghimbavului am avut stop, la dus şi la întors, la o astfel de benzinărie din zona Târgoviştei. Lumea mai merge la toaletă şi-şi mai ia de mâncare; eu în drumeția asta n-am făcut astea.
În rest, am început de astă dată să fac şi eu poze, nu ca la "drumețiile de demult" unde le consideram ceva banal, înjositor şi de prisos. Încă din Parcarea Victoriei, continuând pe drum, la câmpie, şi desigur pe traseu la Cheile Ghimbavului! Vedem într-o poză că la un moment dat zbura un avion peste câmpia de dimineață.
Şi bineînțeles, se ascultă muzică la radio pe drum în drumeții. Şi şoferii de la ridesharing o fac deseori. Noi pe drumul către Rucăr ne-am bucurat de asemenea de muzică, am reținut două melodii interesante, una cu "Condimente" şi şapte continente, alta cu "Ne privim ca doi duşmani [...] Ca la şaisprezece ani". De prisos să mai zic că sâmbăta de 24 august 2024 era o zi cu soare, nici vorbă de ploaie. Şi deşi nu mai erau temperaturile de cod roşu prelung de vara trecută, ştiu că în ziua aceea au fost vreo 36 de grade pe la Bucureşti. Sigur că la noi la munte era mai răcoare, dar nu putea fi frig, eram îmbrăcați lejer de vară; mai ales că urma să şi mergem prin apă în prima parte a traseului. Şi eu purtam pantaloni scurți pentru prima dată după vreo douăzeci de ani :), căpătasem un soi de repulsie față de îmbrăcămintea scurtă la picioare. Şi totuşi, putem să ne ajustăm purtarea, la propriu şi la figurat!
Am coborât la Rucăr şi ne-am pregătit de drum la intrarea pe o uliță la marginea satului (cred că în vreo 10-20 de ani o să fie şi Rucărul oraş). Soarele se ridicase mai bine pe cer, dar erau şi munți, că acolo cerul nu prea e liber şi larg ca la câmpie. Am plecat pe drumeag şi-am ieşit repede din zona populată a Rucărului, în primă fază pe potecă, până să coborâm în Dâmbovița. Traseul începe prin apă într-adevăr cu Dâmbovița (da, da, râul cel mare care ajunge la Bucureşti, dar la munte în Argeş este mai mic, mai curat şi rece, într-o zonă de canion ca de Tomb Raider la Cheile astea). Poteca de dinainte este la o relativă înălțime de 20-30 de metri cred, deasupra apei, cu mal abrupt şi iarbă, mai neprietenos oricum decât o pantă de deal, iar la un moment dat poteca era foarte subțire şi chiar m-am gândit ce atent trebuie să fii aici ca să nu cazi, şi ce belea ar fi să fii beat pe traseu aici. Căzătura pe partea dreaptă ar fi fost cu adevărat un necaz!
Coborâți pe malul de pietriş al râului, ne-am pregătit să începem Drumul Apei :) . În general lumea din excursie purta pantaloni scurți pentru contactul cu apa, iar o colegă avea pantaloni lungi pe care şi-i suflecase pe picioare. Lesne de înțeles că îmbrăcămintea lungă prin apă se fleşcăieşte şi pantalonii îmbibați cu apă devin o povară la picioare! Şi şosetele era bine să fie din cele impermeabile. Bineînțeles că NU mergeam desculți prin apa râului, că nu ştii peste ce dai şi în ce te tai. Iar sensul nostru de mers era contra curentului, că urcam spre nord şi apa curgea spre sud. Dar în general nu era prea adândă, şi era rece (bine, nu foarte rece, nu am răcit :) ). La un moment dat se adâncise la nişte pietre şi am ocolit urcând puțin pe stânga pe pantă. Doi colegi de drumeție testaseră adâncimea apei de-acolo!
Precum vedem mai sus prin poze, traseul prin apa Dâmboviței şi, ceva mai încolo, prin apa sensibil mai caldă a Ghimbavului seamănă, aşa cum ziceam, cu o atmosferă de Canion Argeşean sau cu Tomb Raider de România. Şi nu este singurul loc de acest gen. Pe parcurs am dat de nişte flori mici şi frumoase, sau de o porțiune mică de apă cu nişte particule mişcătoare de ziceai că sunt nişte Gâze Sprințare ale Apei. O colegă de drumeție mi-a făcut câteva poze când eram cu spatele la un perete mare de piatră. Voisem să mă pozez lângă el şi ea m-a întrebat amuzată "Ce-ai găsit acolo?". După atâta stat pe-acasă, nu-i puțin lucru să fii lângă un astfel de perete în natură!
Până să trecem din Dâmbovița în Ghimbav, am mai poposit la un refugiu, cine a vrut să mănânce a mâncat (eu nu, eu nu), şi chiar acolo la intersecția râurilor, mai erau câțiva oameni călători pe care i-am salutat şi cu care am schimbat câteva cuvinte despre traseu. Este bine că poți să saluți oamenii întâlniți în zonele de munte din excursie, chiar te face să te simți mai puțin singur, chiar şi când eşti cu grupul tău!
Diferența pozitivă de temperatură în apa Ghimbavului chiar se simțea bine; dar nu înseamnă nicidecum că era o căldare de saună. Frumusețea malurilor şi-a pădurii de munte se continua, coroborat cu vremea de pe cer. Când ne apropiam şi de finalul traseului prin apa Ghimbavului, se vedea o casă dincolo de pomi, pe urmă era o curte cu oameni la grătar, şi un cuplu de drumeți la popas sau picnic pe mal, pe care i-am salutat; la capătul apei eram deja în bătaia soarelui şi echipa aventurierilor decerişti a făcut popas şi aici!
După asta a venit "Partea uscată" de traseu, pe drumeag de pământ. Era totuşi şi pădure şi nu era nevoie să stăm mult în soare. Am făcut oricum un popas mai lung ceva mai încolo, am şi stat de vorbă cu colegii de drum, le spuneam că la Revoluție eram în burtă la mama, iar ea a ieşit aşa cu burta la gură pe stradă în Bucureşti şi tata a văzut-o şi-a certat-o :) . Se mai vorbea şi despre colega căreia i se făcuse rău pe drum în autobuz, care ne stropise pe câțiva dintre noi cu scurtul ei episod de vomă şi nu ne ceruse scuze :)) . Ghidul a strigat la un moment dat la nişte persoane rămase mai în urma grupului, când mergeam pe drum, şi cred că era şi colega respectivă în urmă. El ne spunea că "se transformă" atunci când e cazul!
Căutam şi eu să mai schimb vorbe cu colegii de drum, să nu fiu aşa tăcut dacă tot decisesem să vin. Câțiva ştiau deja că venisem special din Piteşti pentru drumeția aceasta. În grupul nostru mai era şi o colegă care părea mai taciturnă, mai "în stilul meu de mai demult", care şi spunea la un moment dat că ea dacă vrea să socializeze se duce la bar, că pe munte ea se duce pentru drumul în sine, nu pentru oameni. Eu, în schimb, consider să merg în aceste drumeții şi pentru drum, şi pentru oameni, nu ca mai demult în 2017 când şi eu drumețeam tot de dragul drumului şi-al kilometrilor. Cred că Andreea (aşa o chema pe colega care părea mai retrasă) făcea aluzie cu socializarea la o altă agenție importantă bucureşteană de excursii, care se cheamă chiar aşa: "Hai să socializăm". În schimb părea totuşi că-l cunoaşte pe ghidul nostru principal, cunoscut în online ca "Ady Yo", şi pe încă unul sau doi din grup, care conversau mai mult. Dacă mergi de mai multe ori cu aceleaşi agenții sau cercuri sociale în excursii, ajungi să mai revezi oameni, să te mai deschizi față de ei pe parcurs, dacă perseverezi în călătorii poți şi să-ți faci prieteni noi, care să difere cu ceva de conexiunile de pe Internet! Ea mai călătorise deja mult aşa în excursii, avea o experiență formată cu diverse agenții, inclusiv cu situația neplăcută când te stresează cineva în drumeție.
Dar dacă eşti de-abia prima dată în viață la drum cu oamenii în munți, şi după o grămadă de viață retrasă, nu ai cum să ai realizări mari de cunoaştere cu oameni noi fix de la început. Eu acolo pe Cheile Ghimbavului eram practic un ageamiu complet al drumețiilor cu adulții în natură, la obiective. Mai vorbeam pe undeva despre cât de mult "m-am plimbat" viața asta. Aşa că nici vara trecută, la prima drumeție cu oamenii mari la munte, nu eram prea diferit de un ageamiu al societății şi-al drumețiilor organizate!
Şi-am terminat şi cu drumul plan printre munți, după părăsirea apei de râu! Era deja după-amiază şi-aici a urmat partea deja grea a traseului: provocarea urcării!
Apropo, descrierea drumeției este pentru cine este curios mai jos:
https://dcradventures.ro/st_tour/drumetie-in-cheile-ghimbavului/
Prin drumețiile acestea mai noi pe la munte am învățat şi conceptul numit "Diferență de nivel", care ne arată cum se schimbă altitudinea în drumeție. Am înțeles că acolo am avut o diferență de patru sute de metri de nivel, urcați pesemne eminamente la drumul forestier care urmeazā aici. Când trebuia să începem înaintarea, ghidul nostru ne-a zis ceva de genul "Fesierii la înaintare!", şi cum eram şi aşa de nemâncat + rucsacul în spate (vedeți şi în poze că sunt o slăbătură) şi slăbit de la statul excesiv în casă, urcarea aceea pe căldura verii m-a determinat să gâfâi ca nimeni altcineva din tot grupul. S-a lăsat cu o gâfâială destul de tare, chit că nici nu am mers neîntrerupt până sus. Dar nici cu paşi mici. La ascensiunea pe munte contează mai mulți factori: cât de puternic şi hrănit eşti, ce povară ai în spate, cât de cald este (aerul + îmbrăcămintea de pe tine, pe frig se conservă energia mai bine), cât de abrupt este traseul, cât de mari faci paşii (aici contează şi grupul, viteza pasului tinde să fie invers proporțională cu mărimea grupului), iarăşi contează dacă trebuie să înoți prin zăpada mare sau prin glodoşenie, sau nu, că şi efortul acesta al pasului mare şi stresat pune presiune pe picioare. Te ajută şi bețele de trekking, felul cum îți legi rucsacul - se poate lega şi cu o bretea la brâu, ca să nu se distribuie greutatea numai pe spate - şi, nu în ultimul rând, tonusul moral! Poți inclusiv să faci față mâncând şi bând ceva mai puțin pe munte, dacă în acelaşi timp ştii că ai oricum la dispoziție apa şi mâncarea. Atunci când ştii că ai resurse, ai alt tonus moral şi adrenalina se poartă mai bine prin organism, decât atunci când ştii că rămâi fără resurse. Am simțit din proprie experiență această diferență. Dezolarea la drumul mare strică treaba! Şi desigur, când vorbim de resursele avute la dispoziție, contează mereu buna balanță sau trade-off-ul, că în funcție de organism nici nu poți să te burduşeşti cu prea multă mâncare în rucsac, măcar să ştii că mai cumperi de pe drum, sau găseşti un izvor de apă pe munte, sau chiar să mai iei în gură zăpada de pe jos pentru hidratare (am făcut şi asta) atunci când este. Iar zăpada, de obicei, oricum implică şi o doză de frig unde energia se epuizează mai greu decât pe căldură!
Dar atunci, pe 24 august 2024, era şi vară şi cald, chiar dacă nu caniculă ca la Bucureşti (care nici asta, de altfel, deja nu mai era de cod roşu), eu eram şi la început de tot, după atâta puşcărie autoimpusă pe-acasă, şi am rezistat fără să mănânc fructele din rucsac (nu luasem nimic animal la mine), doar cu apă, şi era a patra zi de stat nemâncat. Şi atunci, normal că am gâfâit până sus. Bine barem că au fost popasuri. Mă mai opream aplecat cu palmele pe genunchi (poziție învățată de la tata) ca să mai descarc oboseala. Şi mă gândeam că tocmai am spart bariera omului care "N-ar fi urcat pe munte nici să-l bați cu parul". Încetasem să mai fiu aşa!
Culmea de altitudine din excursia noastră a fost într-o zonă de poiană pe la 1060 de metri, conform cuiva care avea altimetru, şi cu panoramă muntoasă!
Acolo sus de tot ne-am tras sufletul, pe parcurs oricum lumea a mai conversat la popasuri (activitatea de urcuş însă te îndeamnă să taci, să îți foloseşti energia pentru urcare), despre călătoriile oamenilor - ghidul nostru vorbea despre Zanzibar - sau chiar despre situația politică din țară, inclusiv la coborârea care a urmat, căci la coborâre este mereu altfel decât la urcare, trebuie tot atenție şi răbdare şi este presiune pe genunchi, dar măcar nu mai este greul urcării. Pentru că după vârful de altitudine trebuia într-adevăr să şi coborâm către zona Podul Dâmboviței, care este tot în Argeş, dar mai înspre Braşov. Şi mai aveam nişte kilometri de răbdat. Am făcut-o şi pe asta, am vorbit, am pozat!
Ghidul nostru se amuza pe seama faptului că oamenii din afara meseriei consideră că ghizii turistici sunt practic într-o vacanță continuă. Într-adevăr, la o primă vedere superficială, chiar aşa pare! Pe la primele case dinspre Podu Dâmboviței, am luat apă de izvor de la o familie binevoitoare care avea izvorul la drum. Am mai continuat oricum o bună bucată de drum până la şosea, deja era seară, mai salutam oamenii localnici întâlniți. Aproape de sfârşitul drumului s-a luat de noi un câine mare şi negru, iar eu mă tot aplecam spre picioare ca să-l fac să se dea în spate, sau măcar să nu se mai apropie. Pentru un câine, gestul acesta de aplecare ştiu că este ca şi când vrei să iei o piatră să dai în el, şi nu îl încurajează să mai sară la tine (spre deosebire de gestul de fugă), mai degrabă fuge el într-o parte. Nu a mai trecut mult şi-am ajuns şi la şoseaua Câmpulung-Braşov, de unde am plecat înapoi spre Târgovişte şi Bucureşti, din ce mi-am dat seama tot fără să intersectăm Câmpulungul la margine (sau poate că totuşi da, dar eu eram atent să postez pe Facebook despre drumeția proaspăt făcută, era mare lucru şi asta).
Până înapoi la Bucureşti a apus soarele, am repoposit la benzinăria târgovişteană (dar eu nu m-am dat jos, voiam să evit vederea altor oameni de-afară - este o angoasă cu care încă mă confrunt în drumeții, de anul trecut din luna mai fac oricum şi psihoterapie). S-a întunecat mai bine, pe la marginea Bucureştiului - sau Buftea - am şi avut un stop fiindcă se pare că avusese loc un incident la filmările nu mai ştiu cărei producții cinematografice, cred că pe la Buftea, iar colega Andreea comenta amuzată situația cu "ştirile de la ora 9" :) . Deja se întunecase cu adevărat, că soarele apune mai devreme la data aia. La urmă am ajuns înapoi la Piața Victoriei, mi-am luat la revedere de la colegi, am plecat cu Boltul înapoi la Piteşti şi... mi-am pierdut la şofer în maşină telefonul ăsta de pe care scriu, dar slavă Domnului, l-am recuperat chiar în noaptea aia (da, da, chiar am pățit asta; a fost un veritabil carusel emoțional la finalul primei drumeții la munte, bine că s-a rezolvat fără să se transforme într-un eşec traumatic al noului capitol de viață, cel al drumețiilor cu oamenii).
Deschis a rămas capitolul! Vom vedea în următoarele postări pe unde am mai fost :).
Comentarii
Trimiteți un comentariu