Treceți la conținutul principal

OMUL CARE A FOST SCOS DIN CASĂ

  -Ai zis că stăteai sâmbătă în casă, la tine în cameră, la calculator, nimic neobișnuit până acum, și când deodată, zi.

-Am auzit deodată bătăi puternice, aproape ca pumnul, în ușă. M-am dus să văd.

-Ce ai văzut?

-Am văzut pe vizor, erau trei oameni. Unul stătea mai în față, ceilalți unul lângă altul la spatele lui. Atunci am deschis și le-am dat bună ziua, iar fruntașul lor m-a întrebat de numele meu, i-am spus că da, eu sunt, ceilalți doi tăceau și se uitau la mine, și el a mișcat spre mine o mapă cu foi de hârtie ce-o avea în mână, spunând că au venit cu ordinul de a mă evacua din apartament, să îl aplice.

-Așa? Dar de la ce autoritate erau? Nu ți s-au prezentat?

-Nu au spus dacă sunt de la poliție ori judecătorie. Nu au arătat nicio legitimație. Doar conducătorul lor a spus „Am venit aici cu ordinul dumneavoastră de evacuare din locuință, pentru execuție”. Nu aveau uniforme de ceva. Erau trei, foarte lați în umeri, în special cei doi de la spate, unul dintre ei cred că depășea puțin înălțimea de doi metri, celălalt avea câțiva centimetri în minus și avea o siglă sportivă pe piept, avea bluză ca de un costum sportiv, iar șeful era înalt cam ca mine, dar toți spătoși și în plus toți trei aveau bicepși solizi, aveau și coapse foarte groase. Șeful lor avea servietă-diplomat într-o mână, era singurul cu geantă, iar în mâna cealaltă ținea dosarul-mapă unde am intuit că avea hârtia asupra mea. Nu, eu nu i-am întrebat nimic despre identitatea lor, nu am comentat despre asta. Și păreau toți a fi rași în cap. Cu capete tot mari. A, și cel mai înalt era în geacă de piele și mirosea a parfum, acum îmi dau seama că semăna mult a bărbat periculos de cartier. Dar am spus că eu nu am comentat către ei, nici ei nu au ajuns să-mi formuleze amenințări când se aflau în fața ușii.

-Ce ai făcut tu atunci?

-Cum au zis asta, că au venit cu ordinul de evacuare a mea, și stăteam așa cu ușa parțial deschisă, am pus, ce-i drept, scurt întrebarea „Ordinul meu de evacuare?” și, pe loc, m-am și dat la o parte și le-am deschis larg să intre, zicând „Poftiți, intrați în casă”, ceea ce ei au făcut instant, cu pas întins, și cum îmi mergeau pe hol, am mai îngăimat „Nu e cineștiece pentru oaspeți, dar intrați”. Și atunci capul lor a zis că asta e, că oricum peste câteva clipe casa va fi a lor, nu e asta o problemă.

-Așa ți-a spus șeful expediției?

-Da, a zis cu cuvintele „Ei, asta e, oricum peste câteva clipe casa asta va fi a noastră”.

-Ei, aici era primul semn ciudat de cum au intrat. Că au spus „Ei, oricum în câteva clipe casa asta va fi a noastră”. Niște evacuatori adevărați, cu mandat judecătoresc și cu sprijinul legal, nu pot invoca o astfel de exprimare, imobilul din care se face legal evacuarea cuiva nu le revine automat lor. Oamenii aceia erau bandiți setați, printr-un pont, să intre peste tine și să-ți distrugă viața, pe principiul „la băiatul prost merge asta”. Au mizat întocmai pe slăbiciunea, vulnerabilitatea, în fapt pe SINGURĂTATEA ta că îți pot face una ca asta. Dar spune mai departe cum a fost.

-Cum au intrat, eu am rămas în picioare lângă intrare, și fiecare dintre ei mergea spre câte o cameră, cel mai înalt s-a dus în sufragerie, al doilea în camera mea goală, fosta cameră unde am stat, iar șeful spre camera mea actuală, și el s-a și oprit o clipă și m-a întrebat „Unde sunt actele pentru casă?”, și i-am spus că acolo, în cameră. Că le aveam în țiple, jos sub calculator. El s-a dus și a început într-adevăr să scotocească. Ceilalți se uitau la pereți, deschideau ce dulapuri mai aveam, păreau satisfăcut-mirați că am deja o cameră goală, că în 2013 mi-am golit efectiv fosta cameră, am demobilat-o, în vara aceea când tot nu găseam serviciu de ceva timp și nu știam ce va urma; unul dintre musculoși chiar comenta ironic ce multe cărți erau închise prin sufragerie: „Ia te uită, facem cerc de cultură cu astea, ce zici?” îi spunea celuilalt, iar șeful lor căuta actele. S-a uitat direct în minidulapul de lângă calculator, acolo erau.

-Și cum, tu ai stat așa în timp ce ei voiau să-ți distrugă actele?

-Cine le putea opune rezistență?

-În fine... despre asta mai încolo. Așadar capul bandei ți-a găsit actele care țineau casa ta, și le-au însușit nestingheriți de nimeni și de nimic... și tu stăteai acolo în hol?

-Da. Între timp m-am încălțat cu una din perechile de adidași și mi-am pus o haină pe mine, în ideea că va trebui să plec.

-Să pleci!? Adică tu te și pregăteai să „evacuezi” casa chiar sub nasul lor, dându-le astfel satisfacție?

-Dar ce mai era de făcut?

-Aoleu... în sfârșit, n-o să-mi pierd controlul acum. Continuă. Ce au făcut după ce au pus mâna pe actele tale?

-Eu am ieșit peste pragul ușii, să fiu afară pe casa scării. Șeful a zis: „Unde ești, măi băiete?” „Afară, pe casa scării sunt”, iar ei trei au venit acolo lângă intrare, nu au ieșit după mine pe palier (nici nu prea ar mai fi fost loc, fiind așa de mari ocupau destul spațiu), și el a spus: „Da. Asta este situația acum, avem tot ceea ce ne trebuie, știm tot ce trebuie să facem mai departe, îți dăm voie acum să intri după actul de identitate și ceva carduri personale, dacă sunt, ca să pleci cu un minimum, și să te îmbraci de drum”. Am luat cartea de identitate, cele două carduri de bancă, plus cel de sănătate și cel pentru RATB, le-am băgat în buzunar la haină și am ieșit fără un cuvânt.

-Stai... stai să înțeleg și eu. Adică asta a fost tot? În două-trei minute, gata, ți-au venit la ușă, ai deschis, i-ai lăsat, ți-au luat actele și tu însuți te-ai îmbrăcat și ai plecat lăsându-i acolo, fără nicio explicație, decât că cică au ordin de evacuare? Și încă „ți-au mai dat voie” să intri să-ți iei din ce era al tău?

-Da.

-Dar așa-zisul ordin, l-ai citit măcar? Ți l-au dat să-l vezi?

-Nu. Nici nu am întrebat.

-Și ai plecat așa, din apartamentul tău, căminul tău, blocul tău...?

-Da, am ieșit din bloc și m-am depărtat de alee.

-Și nici măcar vreun vecin nu a văzut nimic? Nu ai încercat să vorbești cu nimeni, să explici ce se întâmplă? Tu lor nu le-ai pus CHIAR NICIO ÎNTREBARE?

-În afară de acel nedumerit „Ordinul meu de evacuare?” de la început, când le-am și făcut imediat loc să intre, nu. Și ei nici măcar nu au fost în situația de a-mi spune amenințător „Nu mai comenta”. Nu a fost nevoie să-mi spună așa. Nici măcar „Mai repede, băiatule”. Am fost ascultător și da, în maxim cinci minute de mi-au bătut în ușă eram deja afară din bloc.

-Băi frate... nu pot să cred, de fapt încă cred că asta e o farsă, o glumă tâmpită care-mi irosește timpul în zadar. Cum să faci așa ceva...? Adică-ți vin trei bombe dubioase la ușă, cu haine ciudate, tu le deschizi din principiu fără să încerci un minim de protecție, cică ordin de evacuare FĂRĂ ca tu să fi avut în prealabil ceva cu justiția pe tema asta, fără notificări, îi lași să intre ca la cumătrul acasă în spațiul tău, să pună mâna pe actele tale, să... în sfârșit, și tu te mai și gătești și te scoți singur pe holul blocului ca să-ți părăsești căminul de drept, sub nasul lor, și toate astea fără nicio întrebare, fără să schițezi absolut niciun gest de apărare, fără să suni la 112 să reclami violarea de domiciliu, fără să ceri măcar ajutor la vecini... Le-ai dat instantaneu totul pe tavă unor bandiți. Cum este posibilă o treabă ca asta?...

-Și totuși așa a fost.

-Da, pesemne că așa, pricep... Tu știi ce au făcut ei în clipele următoare după plecarea ta „ascultătoare”?

-Nu am văzut.

-Au profitat ca să-ți distrugă toate actele de proprietate, în fapt au făcut un mic incendiu în holul tău, unde au ars pe rug, ca să mă exprim așa, absolut tot ce țineai tu în țiple acolo în dulap sau unde spui tu, adică nu numai actele, ci și ce alte hârtii mai aveai. nu știu eu... S-au asigurat că au anihilat astfel tot ce atesta drepturile tale asupra acelui spațiu de locuit! Ca mai departe să se folosească de actele falsificate pe care și le întocmiseră ei. Pe urmă și-au chemat un camion, unde au încărcat pentru început toate cărțile pe care le aveai în casă, moștenire de familie parcă erau. Întâi numai cărțile ți le-au dus, nu știu unde. Dar nu mă aștept de la așa oameni să și le fi luat lor, pentru citit. Nu știu dacă vreun vecin a văzut ceva atunci, că ei nici nu s-au apucat să care ce mobilier mai păstraseși tu. Calculatorul tău era în funcțiune, nu?

-Da, desfășuram pe el numerele mele, despre care am mai vorbit. Mă uitam pe Internet când ei au venit, de altfel.

-Ei bine, ca să vezi bandiți sălbatici, știi ce au făcut? L-au distrus cu totul, au făcut bucăți pe acolo, nici măcar nu au fost interesați să păstreze hardurile și ce mai aveai tu. Au dat cu dalta, au călcat cu picioarele, rupt cu cleștele și ce-au mai făcut... Hainele tale rămase, le-au dus lângă calea ferată mai pe seară, acolo peste șină spre depozite, și le-au dat foc. Îți dai seama tu?! Foc! Nu le-au aruncat măcar la gunoi sau să și le fi luat ei... de fapt, la câtamai măgăoile erau ei, nici nu le-ar fi venit. Lenjerii, ce oi mai fi avut tu... nu am văzut ce le-au făcut, ideea este că au mai tot scos lucruri, chiar și în sacii tăi de iută din cămară, probabil în altă parte la gunoi (că la ghenele din zonă nu le-au pus) sau tot pe foc, dar nu o dată cu hainele. Absolut tot ce aveai ca haine în casă ți-au ars lângă șina de tren, de se mirau câțiva muncitori de pe-acolo, dar cred că le-a fost frică să se dea la cei trei „voinici viteji”. Cheile li le-ai lăsat tu, omule!... Ei nu aveau copie după ele. Mai departe, au așteptat noaptea și s-a întors camionul ăla, de au încărcat în el mobila ta, ce mai era câtdecât folosibil din ea, am înțeles că aveai planuri să-ți refaci bucătăria, mai erau multe de pus la punct la tine în casă... Acuma, ce să mai, ți-au pus ei la punct tot de nu se mai poate! S-au străduit să scoată în liniște, să nu se sesizeze nimeni. Și la interfon, tot cu cheile tale intrau, firește. Chit că ușa de jos nu prea se închidea bine. Practic, le-ai oferit totul pe tavă!! Nu cred că au făcut ceva util cu mobila, așa cum am văzut că au distrus restul. Tot noaptea au schimbat yala de la intrare. Până și debaraua și lustrele le-au luat!... Dar tu, tu ce-ai făcut după ce ai plecat?

-Am verificat cardul de BT la bancomatul de la complex și am văzut că acolo dă eroare.

-Ce eroare?

-Nu mai recunoștea codul PIN. Am plecat sus la Office și la fel era. Pe urmă am vrut să merg spre un bancomat de ING să văd celălalt card, că am intuit că putea fi tot de la ei.

-Ce?... Și adică în loc să suni la 112, să mergi la Poliție, ție îți ardea să bântui pe la ATM-uri și să lași bandiții să facă poate dezastre și mai mari? Ce ai făcut mai departe?

-Fiind sâmbătă după prânz, la sucursalele bancare era deja închis. Da, puteam să sun pentru o blocare de card, dar m-am gândit că deja oamenii au făcut îndeajuns de mult ca să nu mai aibă rost asta. Mi-am controlat și celălalt card, nu a dat eroare, dar soldul era zero.

-Da, ți-au golit conturile și, la BT, au reușit să falsifice o carte de identitate și să-ți închidă contul prin procedura de urgență, fără măcar să fi fost nevoie să predea cardul tău de BT, de asta nu mai aveai PIN cu toate că mai era cardul la tine. Oamenii aceia au venit la tine foarte pregătiți, cu un plan diabolic gândit în detalii și bazându-se cu foarte multă încredere, aproape ca orbeții, aș zice, pe un lucru foarte specific pentru tine: slăbiciunea multiplicată de însingurare și necunoaștere. Plus supușenia și frica prostești ale tale, cum se vede că i-ai lăsat (chit că erau așa de masivi) fără să încerci niște gesturi de apărare de care te puteai totuși folosi cu succes. Prea târziu acum, răul pe care ei îl aveau de făcut a fost făcut. Și la serviciul tău au venit niște reclamații fabricate, ca să-i facă pe ai tăi să te dea afară și să încasezi astfel lovitura finală de grație. Dar stai, mai e un lucru pe care nu l-am lămurit: nu ți-au dat să semnezi nimic cei trei?

-Nu. Au venit, au spus, i-am primit, am plecat. Nu mi-au pus în față nimic de semnat.

Comentarii

Cele mai bine văzute

Pe jos de la Pitești la Alexandria

Luni, 18 februarie 2019, o zi cu soare de primăvară emancipată pe-afară, fiind într-o perioadă liberă mai lungă, am dat drumul unei noi drumeții, uneia pe care o doream, anume să fac o dată în viață drumul pe jos din Pitești în Alexandria. În capitala județului „Dili-Dili-Teleorman”, mai fusesem o dată cu microbuzul în sâmbăta noroasă de 26 noiembrie 2011, ca să o vizitez, apoi într-altă sâmbătă, una de vară cu căldură mare (24 iunie 2017), când, după ce m-am întors cu microbuzul de la Drăgășani, unde fusesem pe jos în noaptea „ de Sânziene ”, am plecat cu alt microbuz la Alexandria, pentru că voiam să văd din autobuz câmpia dintre Alexandria și București. Dar cele două drumuri au diferit prin ceva: în 2011, după Costești, s-a mers până pe la Vulpești, unde este intersecția dintre DN65B (spre Roșiorii de Vede) și DJ504 care merge spre Alexandria și Giurgiu. Și mai departe pe acel DJ504 până la Alexandria, pe câtă vreme în 2017 s-a trecut prin Roșiori, unde mai fusesem pe jos cu o

Altă dată am mers pe jos de la Pitești până la Drăgășani

În luna iunie 2017, dacă tot fusesem o dată în viață până la Roșiori, și asta pe jos, am vrut să leg și Drăgășaniul de povestea asta cu mersul pe jos pe distanțe mari, că nici acolo nu mai fusesem vreodată. Îmi dorisem prin decembrie 2011 să fac o călătorie până acolo ( cu microbuzul, la acea vreme, deși și atunci am făcut niște drumeții pe jos), dar o lăsasem încolo pentru nu se știe când. Iar în iunie 2017, „încălzit” zdravăn de mersurile astea pe jos, am hotărât că a venit vremea, în sfârșit, și pentru Drăgășani. Așa că în seara de 23 iunie 2017 (o vineri, imediat după Solstițiu) am pornit-o iar pe jos de acasă, pregătit cu rucsacul obișnuit în spate (cumpărat special de la Decathlonul de lângă autostradă, pe 14 februarie în 2017), cu provizii precum mai mulți litri de apă la PET, mere și ceva ciocolăți, plus vesta de biciclist pentru mersul de noapte ( că pietonii trebuie să poarte și ei îmbrăcăminte semnalizoare noaptea) , luată și asta special, tot de la Decathlon, în iarna a

Drumeție sud-vest-argeșeană de 1 mai

După două luni de amânări sistematice, fiind noi în vacanță în Săptămâna Luminată din cel de-al treilea an de după ultimul Paște sărbătorit pe 1 mai, mi-am făcut în sfârșit ceva mai mult curaj și-am hotărât să plec spre sud-vestul extrem al județului Argeș, recte-Polidecte pe DJ679, care se rupe la sud de Lunca Corbului. Prima dată voisem pe-acolo pe 28 februarie/1 martie (și-am renunțat), după aia ar fi fost de 7-8 Martie (am lăsat-o și pe-asta baltă), mai pe urmă, după ce-am terminat cu vacanța cealaltă pe care-am avut-o personal la serviciu anul ăsta, am mai „trântit” și-alte date de vineri-sâmbătă ca 29/30 martie, 5/6 aprilie, 19-20... și, în fine, mai rămăsese că de pe 30 aprilie plec în sfârșit, cu ocazia libertății prelungite din Săptămâna Luminată. De data asta, ăsta este un exemplu de drumeție trântită cu anticipare pe parcurs, și cu schimbare de plan. Planul inițial, dorit încă din februarie, fusese să ajung până în județul Olt, eventual să ating Teleormanul cu piciorul

TURNEUL AFRICĂNESC AL LUI CEAUŞESCU

Cică se face că, prin toamna anului 1982, Ceauşescu de un Nicolae şi Nicolae Ceauşescu şi-a propus, a ales şi a decis să întreprindă o vizită de pace şi prietenie prin câteva ţări emergente africane. Voia relaţii economice noi, avantajoase şi care să consolideze imaginea României de ţară socialistă puternică. Să vedem cu ce şoşele, cu ce momele şi cum s-a soldat aventura aceasta extracontinentală. 1. BENINUL Începe cu Beninul, o ţară vest-africană mare aproape cât jumătate din România cea strămoşească (ceea ce l-a şi încurajat, de altfel, pe Tovarăşul Carpatin în acest demers), şi are o întrevedere elocventă cu conducătorul Kérékou, un reputat marxist al locului. Ei se întâlnesc pe Muntele Sokbaro şi, cu sprijin logistic de la Bucureşti, discuţiile sunt transmise în direct la radio. Ţara se afla deja în epoca post-colonială, fiind independentă şi având de vreo şapte ani denumirea Benin, căci se numise Dahomey, iar mai înainte-vreme chiar „Regatul Dahomey”, şi cum acum avea un P

Am fost odată pe jos de la Pitești la Roșiorii de Vede

Era 16 iunie 2017 și voiam să fac pe jos, o dată în viață, drumul dintre Pitești și Roșiorii de Vede, plecând vineri seară și ajungând a doua zi acolo. Inițial voisem să-l încep în vinerea de dinainte (9 iunie), dar nu am avut bună stare (dispoziție) să îl încep atunci, era și înnorat și nu-mi venea bine la socoteală. Dar în noaptea următoare era lună plină pe cer, s-a mai înseninat și mi-a părut rău că nu am plecat atunci. Iar în seara de 16 iunie am ieșit într-adevăr din Pitești, pe șoseaua spre Craiova, prin zona de periferie Craiovei - Bradu (piteștenii știu ce înseamnă asta), am luat-o cu răbdare și pas mare prin Albota spre Cerbu și pe la kilometrul 107 am cotit-o într-adevăr la stânga, pe șoseaua la a cărei intrare scrie „Alexandria 102” și, respectiv, „90 Roșiori de Vede”. Deja se întuneca și până să ajung la Costești (unde se află stabilimentul Lactagului) s-a făcut întuneric de tot. Chiar dacă 16 iunie este una dintre cele mai lungi zile din an, totuși la noi orice zi a