La verdict, pentru că oficial tribunalele europene și de aiurea NU pot emite o sentință atât de excentrică și de extravagantă precum cea cerută de vocile neoficiale pentru bandit și cei trei trepăduși ai lui, judecătoarea și colegii ei de complet îl condamnă oficial pe bandit la închisoare pe viață, și se discută adoptarea unei legi retroactive care să nu permită eliberarea condiționată pentru infractorii extremi, condamnați la pedepse peste 25 de ani de închisoare. Cei doi-frați-pătați Bodybuilderi primesc fiecare câte douăzeci de ani, iar Balonichipercea ăla, 25 de ani pentru complicitatea cu banditul și un spor de pedeapsă de alți trei ani pentru violarea de secrete științifice de serviciu, total 28. Și toată lumea are interzis dreptul la vot, pentru 30 de ani la ceilalți trei și pe viață pentru bandit, și cu toții pe viață să nu aibă funcții publice. Încarcerarea oficială se va face la Penitenciarul de Maximă Siguranță din Craiova.
Dar în seara de după sentință, doar cei doi Mușchi-Băloși și balonzaidul sunt burdușiți ca burdufurile de prost-gust într-o mașină penitenciară și transportați de la Centrul de Reținere și Arestare Preventivă București, către Craiova, în timp ce pe bandit nu vine deocamdată nimeni să îl ia de la izolatorul din Jilava ca să-l ducă în capitala Praziliei. În noaptea aceea este o lună plină foarte frumoasă și mare, care răsare. Ceilalți trei au ajuns între timp la pușcăria din Craiova și sunt dați în primire pentru carantina inițială de douăzeci și una de zile, fiindu-le făcute concesia și favorul de a sta toți trei în aceeași celulă. De îndată însă, li se pune în față un ecran de televizor special instalat:
-Emisiune specială, băieți! O să vedeți ceva mirobolant, excitant și interesant astă-noapte! zice gardianul.
-Despre ce fel de emisiune este vorba? întreabă copilărește teleșpicheristul, încovoiat cu două gantere de câte patruzeci de kilograme la care tocmai ce primise învoire.
-Ei hait, oți trăi și-oți vedea! Oricum aveți aici cam toată viața la dispoziție!
Între timp, la București, pe la ora nouă seara, în sfârșit vine un trupete de forțe speciale și după bandit, în celulă. Acesta este legat la ochi și i se dă un somnifer cu efect de scurtă durată, apoi este scos cu trupeții din clădirea închisorii și dus la marginea Bucureștiului, pe o câmpie, deasupra căreia se vede Luna mare ridicându-se. Întrucât s-a întunericit complet și cumplit, cu excepția Lunii și a stelelor, banditul când se trezește din scurtu-i somn acolo, nu înțelege cadrul romantic la care este supus. Mergând cu mascații pe iarba câmpului, el vede mai încolo ceva ca o capsulă transparentă, semisferică, instalată pe o platformă care mirosea a bună mireasmă de beton proaspăt turnat, și venind mai aproape cu mascații de către care era flancat cu arme de război și căști cu scuturi, mai ceva ca în Kosovo, la Legiunea Străină și la 10 August, el vede că capsula (scuzați noua kako, dar asta este!) are în ea un divan, este acoperită cu o boltă circulară de sticlă, ca un fel de iglu cu sticlă în loc de gheață, și, în general, spațiul dinlăuntru este destul de mic, o suprafață de maxim 3 pe 3 metri (el putând sta lungit pe divan, ce-i drept, sau într-o rână), iar înălțimea maximă admisă de către bolta de sticlă este 2 metri și 20 de centimetri. Volumul total intern nu trece de 15 metri cubi.
-Treci înăuntru, banditule, spune șeful mascaților, aceasta este noua ta celulă în care te mutăm în această seară. Ai aici câțiva saci cu rații militare de la trupele NATO staționate în țară și alimente pe care le-am procurat din niște fonduri pe cale de expirare ale celor de la NASA, și un circuit cu oxigen recirculabil și regenerabil, inventat în premieră de către băieții care au făcut și motorul de la baloniada lui matale. Uite, ei și cei de la NATO și de la NASA s-au îngrijit de toate astea pentru tine! Pentru unul ca tine!
-Mascate tată, în primul rând tu dă-ți cârpa aia jos de pe mutră când discuți cu mine, îi răspunde banditul arțăgos, și nu îți mai da atâtea aere de polițist pe-aici. Și pe urmă, nu înțeleg... Ce vreți să-mi faceți în iglu-ul ăsta? Mă trimiteți la eschimoși cu-n clopot de sticlă? Hai că chiar nu înțeleg!
Și văzând niște cameramani și reporteri de televiziune cu microfoane ceva mai încolo, banditul de la ușa capsulei devine mai nedumerit:
-Și cu gineala asta tevistă ce-i pe-aicea? Ce este așa de extraordinar de filmat că mă băgați într-un iglu cu divan și pateuri ciudate la dreptunghi pe post de mâncare?
-Hai de intră în capsulă și vei afla! Noi îți garantăm că spre deosebire de ce ne-ai făcut tu nouă, aici nu de împușcă, nu te înjunghie și nici nu te bubuie nimeni. Ai cuvântul meu că vei pleca nevătămat din toate mâinile noastre! zice comandantul patetic.
-O fi și ca tine, măi cârpă-tare-în-parcare. Și tu (se rățoiește el la un cameraman), ce filmezi ca o mare sculă de basculă cu țidula la capsulă?!
-Domnii și doamnele sunt de la televiziune și vor să vadă modul deosebit în care noi procedăm după sentință cu un om deosebit ca dumneata. Căci, uite, chiar dacă tu ai fost condamnat pe viață, doar tovarășii tăi cu pedepse mai blânde au mers astă-seară la pușcărie, iar tu nu vei fi aici nici împușcat, nici nu vei sta toată viața într-o celulă cu gratii, zice mascatul cu o voce suspect de prietenoasă și de blândă. Noi știm că tu ești o ființă specială, care nu merită să stea la închisoare și nici să fie executată prin spânzurare, împușcare, linșaj public și mediatic ori celelalte metode de execuție care se practică mai ales la americani. De aceea ți-am pregătit o casă transparentă, ca niște oameni transparenți ce suntem... stai și ca domnul, pe divan, ai luna deasupra capului, fără ca aceasta să însemne că ești un lunatic, firește, și tot vorbind așa la limita dodiilor, luptătorul de trupe speciale căuta să-i distragă atenția banditului de la zona din jur, unde prin spatele capsulei un grup de laboranți ai benzinei luminii tot moșmondeau ceva între iarbă și fundul de pe platformă al capsulei. Ei fac ce fac și-apoi se îndepărtează la loc, neobservați de către bandit, care acceptă să intre în capsulă.
Mascatul închide capsula, apăsând pe un buton pentru care fusese instruit în prealabil de către șeful laboranților luminii, și ușa de sticlă aflată până atunci în suspensie lângă bolta-acoperiș cade și se închide ca o trapă, cu aparență ermetică. Banditul tresare neînțelegător, uimit de gest.
-Pentru siguranța dumitale, îi spune mascatul prin geam, ca să nu dea năvală oamenii supărați care pot vedea pe live că ești aici, te-am închis acum în capsulă! Ei te văd în direct și pot veni oricând să facă circ aici, iar dacă ești închis acolo ești și tu în siguranță. Sticla NU se sparge! Ea nu este sticlă ca toate sticlele, cum nici tu nu ești un om ca toți oamenii! Și vorbind astfel, el îl tot distrage pe bandit, în timp ce alți doi laboranți fotonici mai fac niște ultime manevre prin lateralul dreapta-spate al capsulei.
Banditul se așază pe divan, cu o mutră neutră, iar polițistul, care le face semne discrete ultimilor laboranți ce se strecoară pe brânci și de-a bușilea pentru ultimele proceduri asupra capsulei, când și aceștia termină și pleacă neobservați de către bandit, are o figură satisfăcută și relaxată.
Se mai îndesesc oamenii de la televiziune, iar mai de la distanță, dar securizați de un cordon de jandarmi, apar și primii civili obișnuiți care văzuseră pe live că este ceva cu banditul și veniseră să vadă ce. În clipa următoare comandantul grupei de mascați se dă înapoi câțiva pași, își încrucișează brațele pe piept și, ducând un megafon la gură, îi strigă banditului:
-Adios, muchachos!
De fapt era un semnal de cod, adresat cu fața spre bandit, dar menit tot pentru echipa combustibilului luminii, care acționează o manetă în stilul „La iUmor” ce se afla la vreo zece-cincisprezece metri distanță de ei și căreia banditul nu îi dăduse importanță, fiind în tratative cu mascatul cel guraliv. Un pocnet puternic îi surprinde puțin până și pe polițiști, oameni luptători cu experiență, apoi un fascicul mare de lumină pune streșini de mâini la ochii oamenilor, și un huruit surd le duce mâinile la urechi, iar lumina devine multicoloră ca un show de lasere. Maxim două secunde durează toată daravera asta și-apoi Capsula se desprinde de la pământ, mai întâi timid, trei-patru metri într-alte două secunde, apoi ceva mai curajoasă, face cinci metri în secunda următoare (dar oamenii emotivi trăiesc intensitatea clipelor de așa natură că ei simt acum altfel secundele, ca pe ceva mai lungi), unii cu prezență mai iute de mână de spirit se-apucă să filmeze cu o scândură întreagă de smartphone-uri și gadgeturi, capsula se mai înalță cincisprezece metri în alte 2 secunde, apoi 20-25 de metri în următoarele două, inundând mulțimea cu lumina multicoloră de iz stroboscopic, încât unii se miră dacă nu cumva le-a fost rezervat un straniu program de discotecă cu criminalul ăsta. Erau și unele rude ale victimelor și martori de la proces, persoane proaspăt sosite prin mulțime. Dar capsula își accelerează ridicarea, atinge 100 de metri la 10 secunde de la lansare, când și lumina devine parcă mai puțin deranjantă pentru ochii oamenilor, înspre blândețea Sfintei Lumini de la Ierusalim, de la Învierea Domnului Iisus Hristos, care nu arde mâna; apoi o trâmbă de lumină este împinsă de la fundul capsulei în jos, spre oameni, ca și când ar fi vrut să le cadă în cap precum marile artificii de la Revelion, și capsula ia deodată o viteză mai mare, următoarea sută de metri ea se înalță în doar 3 secunde, total 13, la cincisprezece secunde are deja 320 de metri altitudine și devine ca un ochi plimbător de lumină pe cer, ca mărime, sau cum sunt candelele acelea zburătoare pe care le mai lansează oamenii la ocazii speciale, ori dronele; la împlinirea a douăzeci de secunde de la începutul ridicării, are 1000 de metri (un kilometru), căci un ecran electronic situat în spatele jurnaliștilor, și pe care iarăși banditul nu l-a putut observa, arată exact altitudinea, viteza și timpul scurs al capsulei de la plecare (Time elapsed).
Dacă primul kilometru a avut nevoie de 20 de secunde ca să se coacă, cel de-al doilea nu are nevoie de mai mult de șapte ca să se facă. Iar când „Time elapsed” este de 30 de secunde, altitudinea capsulei deja este 2700 de metri! Aproape nici nu se mai vede, sau este ca o stea căzătoare în micșorare pe cerul lunatic al nopții.
Lumea începe atunci să realizeze despre ce este vorba, ținând cont că zvonistica târgului făcuse cunoștință cu planul de exilare spațială dorit de unii și, precum se vede, pregătit de alții pentru bandit. Oamenii își fac cu ochiul și își dau coate, scena este filmată și transmisă live pe rețelele de pe internet și la cel puțin 20 de posturi de televiziune. După 40 de secunde, steaua fugară ridicătoare nici nu se mai vede! Mascatul se urcă atunci cu megafonul pe podestul de pe care decolase capsula și anunță lumea:
-Oameni buni, da! Ceea ce ați văzut, tocmai să credeți! În această seară, îl trimitem și noi pe bandit în spațiu! El a crezut că dă lovitura inaugurnd infracționalitatea cosmică și trimițând, de fapt omorând, un om în spațiu, fără a mai menționa tot ce ne făcuse el nouă anterior, semenilor și oamenilor legii - și iată că acum pleacă și el în spațiu, ca pedeapsă pentru că a lezat grav societatea pământească! El a crezut că o ființă specială ca el are dreptul să dispună de societatea umană, să nimicească forțele de ordine care ne ghidează pe noi, omenirea, să rupă viața din alți oameni mai presus de cer și de pământ și încă să mai fie tratat și considerat ca o ființă specială și vrednică de respect!
S-A ÎNȘELAT! Priviți cu atenție acest cronometru, care ne arată distanța lui pe drumul dreptății: 40 de minute a avut filmarea în care el a batjocorit și a nimicit un seamăn de-al nostru, spurcând și spațiul cel de dincolo de cer cu interesele-i degradante și murdare, un seamăn al nostru care deși străin de neam, orice situație ar fi fost, avea și el dreptul la viață, respect, încredere, înțelegere și considerație, ca o ființă umană normală cum acest bandit care l-a răpus ne-a demonstrat din plin, cu vârf și îndesat, că el NU este! Priviți: 40 de minute a durat atunci batjocura lui, 40 de secunde au fost suficiente acum ca să îl răpească pe el de la ochii noștri, de la ochii unei umanități și-ai unei societăți pe care el a terfelit-o și a umilit-o, a violat-o și a abuzat-o, a batjocorit-o și a mințit-o!! Dreptate s-a făcut, le mulțumesc în numele tuturor oamenilor membrilor de la societatea luminii pe combustibil, de care acest individ s-a folosit de asemenea ca să provoace suferința-i meschină! Ei ne duc pe noi pe meandrele luminii, și ne spală societatea de existența unui astfel de individ! Să ne trăiți și să fiți fericiți!
Și astfel, terminându-și declamarea patetică și unsuroasă de discurs, comandantul Mascaților se dă jos de pe estradă și depune ceremonios megafonul lângă treapta platformei de decolare, făcând apoi o plecăciune și efectuând salutul militar către mulțime înainte de a pleca spre colegii săi.
****
Ridicarea bruscă și luminoasă a capsulei l-a mirat pe bandit, mișcarea în virtutea inerției l-a făcut pe moment să tresară și să se înfunde în fotoliu, iar mental și emoțional vorbind, el în prima clipă a crezut că mascatul îl detonează, apoi că îi face un lift-off ca la macarale (i se spusese că va fi trimis la muncă silnică pe macara, zi și noapte, pe durata detenției, ca să nu mai paraziteze și el statul cu statul degeaba ca atâția alți pușcăriași și păduchi), sau, tot neînțelegând foarte bine direcția de deplasare în primele secunde, dacă-i pe orizontală sau pe verticală, s-a gândit că poate că e o mașină mai șuchie care pleacă cu el din loc către închisoarea finală, așa, pe divan... dar după primele 5 secunde realizează că se duce în sus, apoi vede în clar, prin sticlă (căci geam nu merge să îi spunem), cum se depărtează în plan vertical de ceilalți oameni, simte vibrația și vede cu coada ochiului fasciculele de lumină; cu excepția podelei lemnoase, capsula este transparentă împrejur, are câteva beculețe albe pe tavan ca la o împodobire de brad (asta fusese o manevră ironică de-a laboranților, planul inițial și normal fusese ca capsula - altă cacofonie - să nu fie luminată deloc, apoi se venise cu ideea cu beculețele și luna, gândindu-se că el oricum avea să ajungă în cer). Deasupra capului, logic, este Luna cea plină; banditului nu îi prea vine să creadă nici ce vede, iar după primele 12-14 secunde de la decolare el sare brusc în picioare, dar aproape atinge cu capul sticla rotundă din boltă, care are un indice de transparență atât de bun că mai că zici că nici n-ar fi; vede rapid că are atât de puțin spațiu de desfășurare acolo, iar la ce transparentă este treaba, aproape zici că dacă se sucește în loc calcă greșit și cade afară!
Banditul rămâne proptit cu mâinile în șolduri, la 15-20 de secunde de la lansare, se uită prin perete și vede, iar dedesubt marea de lumină galbenă a Bucureștiului se vede și ea și se lărgește, rămâne mai jos, se comprimă în grupuri-grupuri de luminițe și se casă întuneric în jurul ei; nu se mai pot vedea oamenii de jos, și nici ei pe el. Primele 30 de secunde s-au topit deja. Capsula accelerează mai departe, banditul începe să conștientizeze cu adevărat ce i se face, și ziceam că la 30 de secunde el avea deja 2700 m altitudine (fapt afișat cu claritate pe cronometrul-altimetru de la sol, în ochii oamenilor, care acum chiuie de bucurie, se îmbrățișează, își dau mâna, fac poze și share pe rețelele sociale și unii se duc în club să petreacă). Dar banditul NU vede datele de zbor, el doar observă empiric, cu ochii lui, ce i se întâmplă; el dă rapid ochii roată împrejur, vede pachetele cele ciudate, dreptunghiulare, de mâncare, își amintește rapid ce-i spusese Comandantul despre oxigenul recirculabil pentru respirație - apă nu i se dăduse în capsulă să aibă, doar de mâncare. Și doar mâncare specială pentru războinici și astronauți. Creierul lui face conexiuni și el înțelege la ce pedeapsă adevărată este supus, la 45 de secunde de la decolare. Între timp Capsula urcă tot mai repede, beneficiind învârtoșat de progresele Combustibilului Luminii și de tot ce poate acesta da mai bun din sine: la 35 s avea nu mai puțin de 4000 de metri altitudine, peste încă 5 secunde - 6100 de metri, iar la momentul te zero egal cu patrușicinci, sunt 8700 de metri „and counting”, vorba englezului. La acest punct banditul se plesnește tare cu palmele peste coapse, neavând suficient loc să-și tragă una peste cap sau să sară în sus de furie, și strigă:
-Al zgaibii, comandante!!! Ce mi-ai făcut tu!!?
Și se caută instinctiv de o armă, dar vai! Nu mai poate avea nimic din ce-și dorește în acest registru. Tot din inerția instinctului, dă să se repeadă spre ieșire ca să-l gâtuie pe comandant, dar la fracțiunea de secundă conștientizează la loc că va da cu capul de sticla în care este închis departe sus în aer, că riscă s-o rupă și să cadă aiurea, și că nu mai este lângă polițiști și comandant. Și din nou, neputând nici măcar să se ia comod cu mâinile de cap, din cauza boltei joase și strâmte (grațioasă realizare a Arhitecților Luminii!), el face o privire de Terminator psihopat și scrâșnește la modul cel mai literal din dinți, apoi se uită cu ură la cer, de unde reapare Luna frumoasă ca o zână.
Banditul nu era un claustrofob adevărat de felul lui, de fapt trăise majoritatea timpului retras, chiar singur între pereți, și mai mult, timp de patru ani, înainte de nebuniile mari din urmă, practicase chiar un stil de viață foarte asemănător celui de Hikikomori, unde oamenii stau închiși între pereți mult-mult, că așa vor ei, fapt din care nici lunile de detenție la izolatorul jilăvean nu îl băgaseră psihic în parizerul cu piuneze. Dar acum, aici în capsulă, aflat într-o strâmtorare-record, și în plin exil surprinzător, neașteptat și spațial, era un fenomen atât de nou și așa de puternic, că banditul a simțit cum îl cuprinde acel val de senzație specială, care semăna cu o tentativă de atac de panică, și o căldură a disperării care îi era nespecifică, necunoscută în cotidian până atunci, dar prezentă și copleșitoare. El se strânge pe sine să rămână calm și nedisperat, și fără să vrea îi scapă pe gură un „rrrrarrrrrrrrrr” tare și prelungit, care-i tremură corpul și peretele de sticlă al Iglu-ului străveziu și zburător, dacă acesta s-ar sinchisi. Minutul al doilea de exil în zbor debutează sub auspiciile începutului acestui atac iresponsabil de panică, și totuși după primele zece secunde din el, banditul respiră adânc, tot fără să vrea, și simte cum căldura și pornirea din el se mai liniștesc, cum și începuseră! El își restabilește atunci gândirea metodică a lucrurilor.
În timpul acesta, viteza capsulei tot crescuse; la finalul primului minut de călătorie, ea tocmai ieșea din troposfera terestră, deja fiind cu cel puțin 4000-6000 de metri peste culoarele cele mai înalte de zbor ale avioanelor comerciale care îi duc pe oameni în delegație la New York ori în vacanță în Thailanda. Iar în următoarele zece secunde scurse până acum, ascensiunea continua prin stratosferă, păpând mai mulți kilometri în fieșce secundă; trecuse și de limita uzuală a baloanelor meteorologice, tot așa cum o făcuse și sistemul balonar care-l transporta iremediabil în sus pe „Mister Moha”, cum le dăduse el celor doi frați numele de cod al fostului său șef. În fapt, după 70 de secunde capsula se înălțase cel puțin cincizeci și doi de kilometri, și dacă nu ar fi fost noapte, fie ea și cu Lună Plină, banditul ar fi revăzut, pe viu de această dată, curbura albastră a Pământului și pelicula de safir a cerului rămânând mai prejos, dar când este noapte cu Lună, albastrul acela este mult mai greu observabil și palid, iar dacă mai ai și niște beculețe de sărbătoare care te ironizează și-ți deranjează ochii, rămâi numai cu Luna!
Și deci de la secunda 70 banditul își recapătă calmul. Stă pentru moment tot în picioare, distinge prin geam curbura mare, mai întunecoasă, cu picățele mici și răzlețe, a Pământului, dar pentru că sunt și beculețele, nu își dă foarte bine seama cât de departe deja este; el își recântărește rapid situația și începe să vorbească repede și singur, ca în camera cu pereți moi de la psihiatrie, despre ce crede el că este:
-Poate că ei NU mă trimit acum de tot în spațiu. Sunt într-o capsulă rapidă, iar eu am mai văzut pe internet un exemplu de turiști spațiali, prieteni din America, care au urcat prin atmosferă cu o astfel de capsulă până ce s-a înnegrit cerul, apoi s-au întors pe Pământ, nu tocmai exact la locul de aterizare... sau parcă totuși da, înapoi chiar acolo, dar în oricare caz, totuși s-au întors! Poate că tot așa și ei, poliția, mè trimit acum pe mine într-o expediție scurtă de pedeapsă, și-o să aterizez la loc. Chiar dacă eu mi l-am trimis pe fostul șef de tot, ei NU cred că și-ar permite să facă și cu mine la fel, public și mediatizat! S-a dat o sentință de la Tribunal, ei reprezintă autoritatea publică, cum să facă ei o astfel de execuție neconvențională, când mai ales tot ei mi-au dat deja închisoarea pe viață? Ce tribunal ar aproba o astfel de întorsătură și sentință spațială? Deci trebuie că o să aterizez la loc, la un moment dat. Poate nu tot chiar acolo pe câmp, dar poate că nu mă vor lăsa aici așa. Și pe urmă, ei nu au anunțat niciodată că l-ar fi găsit pe șeful meu mort în spațiu, cine îmi garantează mie că el chiar a murit? Sau totuși filmarea aia... Dacă ea totuși nu este sută-n sută adevărată? Și totuși vâlva... Celelalte fapte ale mele, faptul că eu sunt acum aici...
Panica îl recuprinde și banditul simte că începe să delireze. Se scutură cu putere, de mai multe ori la rând, din umeri, ca atunci când visezi ceva dur și simți că-i ceva în neregulă, și încerci să te smucești din vis ca să te trezești; dar banditul se smucește astfel de 10-12 ori la rând și tot degeaba. În același timp o parte a conștiinței lui îi amintește continuu că spațiul curent este strâmt, și el are grijă să nu dea în sticlă. Pe urmă el se lasă să cadă cu dosul de divan, și mâna lui stângă atinge, tot necontrolat, marginea stângă a divanului, iar luminile se sting!
-C A Z Z O del culo!! exclamă el instinctiv în limba italiană, văzând stingerea luminii. Pe marginea aceea de divan fusese montat întrerupătorul care acționa luminițele decorative de la tavan, iar el îl apăsase, tot așa, fără să își mai dea seama ce face.
Le aprinde scurt la loc, apoi iar le stinge, simțind că dacă este mai întuneric (doar cu Luna de pe cer, ce-i drept), se mai schimbă peisajul cel înnebunitor și pare așa, mai protector. Cocoșat pe divan, el se mai smucește de câteva ori la lumina lunii, în încercarea de a scăpa din „vis”, și, evident, tot degeaba.
În tot acest timp, scurt și totodată atât de intens și marcant, banditul depășise două minute și jumătate de la plecare, căderea lui la loc pe divan a avut loc la 2 minute și 48 de secunde de la ea, iar până să termine următoarea rundă de smucituri fără rost, deja îl începuse și pe cel de-al patrulea, iar lumina lunii îi pătrundea acum mai bine la ochi și el se obișnuia în clar cu ea, nemaifiind bruiat de luminițe.
Dar viteza? Cum mai stăm cu distanța și viteza?
Pe timpul delirului verbal, capsula continuase să accelereze; la 85 de secunde de la plecare, ea atinge 100 de km de altitudine, trecând deja rapid prin termosferă. Când prima sută de secunde este gata, sunt 180 de km, și deja capsula are viteza maximă pe care a avut-o și balonada păcătoasă, care însă a trebuit să bădădăie mai bine de-o jumătate de oră ca să se bucure de viteza aceasta, nu doar o sută de secunde. Minutul 2 din meciul vieții și-al morții banditului se finalizează cu dublul distanței de la suta de secunde, și după asta nu mai trec mai mult de 5-6 secunde până ce capsula atinge și viteza de întoarcere a Misiunii Apollo 10 de acum aproape 55 de ani, cu maxima viteză atinsă de un echipaj uman în spațiul cosmic. Dar minunea propulsiei fotonice a capsulei noastre nu avea cum să se oprească aici, și accelerarea a continuat. În același timp cu depășirea maximului de viteză înainte atins de oameni, a fost depășită și altitudinea Stației Spațiale, care, joc al sorții sau nu, trecea chiar atunci pe la 50-100 de km distanță, dar capsula, astronauții de acolo nu apucă să o vadă.
După 2 minute și 30 de secunde, șolticarul de bandit este la nici mai mult, nici mai puțin de 750 de km distanță de „casă”. Alte 12 secunde sunt necesare și suficiente pentru prima mie de kilometri, dar încă o dată, banditul nu are cum să vadă asta. Oamenii curioși, încă rămași la sol, și cei care urmăresc în direct transmisia cu altimetrul spre care filmează reporterii, ei văd. Iar peste alte șase secunde când el trântește un „dos elegant” de divan, sunt pe la 1160 de km, în plină Centură Van Allen. În timpul accelerării și parcurgerii atât de rapide a atmosferei superioare, jumătatea de minge s-a hiperîncins, firește, și temperatura exterioară a sticlei a depășit 1500 de grade Celsius, dar, altă minune tehnologică pe măsură, ea a rezistat mai eroic decât baloanele și nici măcar nu s-a aburit! Și a izolat bine termic interiorul, cu toate acestea, neîntâmplător banditul simte acum o căldură ambientală, după ce termină din nou cu smuciturile și realizează mai bine că trebuie să înfrunte realitatea în spațiu.
Sunt vreo 45 de grade Celsius înăuntru. La terminarea celor trei minute, distanța până la Pământ este 1640 de kilometri. Cu bună aproximație, jumătate din cât a avut șeful după 40. Mai trec opt secunde de smucituri fără cap și coadă, și kilometrii se fac fix două mii. Deci 2000 de km în 188 de secunde!
Și accelerarea tot nu se oprește. Este ușor de dat seama că viteza tinde vertiginos către 50 de km pe secundă, gradual și tenace. Ochii banditului se obișnuiesc mai bine cu condiția de luminozitate lunară, el se uită iar prin sticlă și distinge mai bine forma Pământului, înțelegând în 2-3 secunde că deja și-a luat ceva distanță, din moment ce vede marginile mingii pământului și aceasta nu mai acoperă tot cerul, ci până-n jumătate din el sau chiar mai puțin, ținând seama și de viteza care, la o mai atentă privire de câteva secunde legate, duce la o vizibilă micșorare a Planetei în urmă. Luna de deasupra este mare și strălucitoare, totuși în această fază încă nu pare că „s-a apropiat” mult-mult și, cu ochiul liber, dacă te uiți 3 secunde și călătorești spre ea cu circa 50 de km pe secundă, de la distanțe oricum mai mici de 1% din drumul până la ea (circa 0.5 la sută, pentru precizie), încă nu constați că se mărește văzând cu ochii, trebuie să ai răbdare să stai să te uiți mai mult ca să o vezi cum se face mai mare, și să mai și crească viteza și distanța parcurse până la ea. Și se înțelege că trebuie să și ai minte și ochi ca să înțelegi că se întâmplă așa, nu să fii tensionat și sub pulsiunea delirului și-a disperării.
Banditul vede Pământul cum se micșorează și cum este deja distanțat, înțelege că situația este serioasă și că viteza lui trebuie să fie una înfricoșător de mare, mai mare decât ce a avut șeful (de vreo zece ori mai mare acum, e drept), și iarăși se gândește pe moment că poate a fost băgat de mascați într-un simulator cu efecte cinematografice speciale, cu nu poate să fie cu adevărat într-o capsulă în locul acela și cu coordonatele acelea, pe care el nu le cunoaște precis, nemaiavând o filmare live cu un altimetru, dar de care își dă seama că „E groasă cobra”.
Se ghemuiește pe divan, speriat de ideea că dacă se mișcă în loc, cade și moare în spațiu, căci suprafața este atât de mică, iar spațiul de afară, atât de ușor de văzut prin geam, nu este de natură să mai întrețină viața. O parte a minții lui se amăgește cu ideea de mai devreme a simulatorului, că este prea de tot ca să fie adevărat (de parcă cu șeful NU fusese „prea de tot”), și astfel se află în a doua jumătate a minutului patru de călătorie.
La două sute de secunde, distanța este de vreo 2320 de kilometri. La jumătatea minutului 4, sunt fix 3000. Gestul compulsiv de ghemuială pe divan are loc peste alte șapte secunde, la circa 3550 de km. Evident, accelerația nu se potolește, și nu mai durează mult până să frizeze și cei 100 de Km pe secundă. Sonda Parker Solar Probe a reușit să fie cel mai rapid obiect spațial făcut de om, folosind accelerația gravitațională solară pentru a își spori viteza până pe la 176 și ceva de km într-o secundă, în toamna anului 2023. Iată că tehnica propulsiei prin fasciculi amenință să îi facă o concurență redutabilă!
Într-altă încercare de a ieși din starea de vis, banditul de pe divanul spațial nu se mai smucește din umeri, dar ține ochii închiși și încearcă în acest mod să evadeze de la starea sa, însă când îi deschide vede tot divanul, geamurile transparente cu cerul negru (de această dată începe să distingă și stelele, cu o claritate fenomenală, imposibilă pe Pământ chiar și pe vârful muntelui, sub atmosferă), lumina Lunii, parcă puțin mai mare și mai strălucitoare, și, dedesubtul încăperii strâmte, Pământul, chiar mai mic decât înainte. Tocmai a început minutul 5.
În fapt, cei 3300 de km aproximați să fi fost distanța maximă a șefului față de Pământ după patruzeci de minute au fost atinși pe la 3 minute și 33 de secunde de capsula buclucașă. La finalul minutului sunt circa 6470 (mai mult decât raza medie a planetei), iar accelerația neînduplecată trage mai departe în sus de viteză și, la puterea a doua, și de distanță, sunt deja 100 și câteva zeci de kilometri pe secundă și Pământul mai ocupă maxim un sfert, sau poate 20%, din cerul de sub capsulă.
Am zis sub? Tata mi-a spus odată o vorbă: „În Univers nu există sus sau jos”. De la o anumită depărtare față de Pământ, deja nu mai merge bine să zicem că suntem la înălțime în loc de depărtare, sau că suntem mai sus sau mai jos, pe măsură ce nu mai depindem strict (sau chiar deloc) de gravitația obștească. Putem să definim susul și josul în funcție de gravitația de unde stăm, sau, în lipsa acesteia, putem să relativizăm și să forțăm nota numind „sus” ceea ce se află dincolo de planul capului nostru, iar „jos”, ceea ce se află când privim cu ochii spre inimă și picioare, nu în partea opusă. Ceva analog și pentru stânga, dreapta, față, spate și gradele laterale posibile.
Banditul stă pe divan. În această etapă de mare accelerare el nu plutește. Oamenii de pe Stația Spațială Internațională plutesc fiindcă forțele imprimate asupra lor de către mișcarea nepropulsată, de cădere liberă controlată, a navei, contrastează de așa manieră cu gravitația Planetei, contracarând-o suficient, deși altfel, în mod normal, la acea depărtare gravitația este aproape la fel de mare ca aici jos. Pe de altă parte, banditul deja aflat de peste 15 ori mai departe nu mai are o gravitație terestră foarte mare, însă mișcarea foarte puternică, încă în creștere, de propulsie a capsulei îl ține țintuit ca de plumb, jos în divan, simțea el ceva și când stătea în picioare. Și când zburăm cu un avion care face viraj cu capul în jos, noi nu tindem să cădem spre tavan cu centurile (dacă le ținem legate), nici nu cădem de-a dreptul spre el dacă nu le avem, ci forța de mișcare a avionului ne ține țintuiți în scaune la viraj, așa că și în prezența, și în lipsa gravitației terestre, dacă suntem într-un vehicul depindem și de purtarea lui.
Și deci banditul este țintit locului de forțele capsulei mai ceva decât îl țineau lanțurile și cătușele la proces. La 4 minute și 12 secunde de la decolare, vajnica capsulă - obștească cacofoneală - tocmai depășește și viteza-record a sondei solare Parker, descrisă mai sus. La jumătatea minutului 5, distanța față de Pământ a depășit și diametrul acestuia. Iar viteza capsulei a sărit frumos de cei 200 de km pe secundă!
Cinci secunde după această jumătate, simțindu-se acum stingherit și de apăsarea cea de plumb, care-l face să se simtă greu fără ca aceasta să aibă o cauză clinică, banditul deschide din nou ochii, tot încercând să se obișnuiască cu ideea că este sau la simulator, sau cu adevărat în spațiu, și de data aceasta i se pare, clar, că Luna este mai mare, cam pe jumătate mai mare decât cea mai mare Lună Plină (sau Albastră ori Superluna Sturionului, cum le-o mai zice). Pământul este foarte întunecat și-i și mai mic, abia dacă mai acoperă o șesime din cer, i se pare lui. Se freacă la ochi și încearcă să tragă aer adânc în piept, dar simte o greutate de la apăsarea gravitațională, și simultan se gândește la spațiul cel închis și la potențiala lipsă de aer, însă tot așa de fulgerător își reamintește cuvintele Comandantului de Mascați despre aerul recirculat, și respiră iar. Peste alte secunde (de la 4 minute și 43 de secunde), aflat acum pe la 16000 de km de Pământ, banditul simte o lumină nouă, mai puternică, diferită categoric de luminițele din tavan, invadându-l.
Ce se întâmplase? Tot depărtându-se de Pământ, pe direcția Lunii, cum planeta noastră este cea care ne face nouă o mare-mare Eclipsă de Soare noapte de noapte, acum banditul ajunsese suficient de departe de Pământ (și nici nu începuse demult noaptea, pe partea respectivă de planetă) încât Soarele să înceapă să reapară de pe după planetă, la început parțial, ca atunci când se termină totalitatea unei eclipse și are loc fasciculul. Iar în situația sa, banditul nu avea niciun fel de filtru solar, ochelari de eclipsă, mască de gaze cu infraroșii sau alt tip de protecție antisolară afară de eventualele protecții din geamul capsulei, care totuși era îndeajuns de transparent cât să distingă cu putere stelele, lumina strălucitoare a Lunii și albastrul închis, dar încă vizibil, al Pământului luminat noaptea de luna plină, plus luminile orașelor, deși acestea erau deja aproape (dar NU de tot!) invizibile de la toate miile astea de kilometri adunate.
Iar acum, Soarele mijea și lumina cumplit de puternic tot în capsulă! Că nici nu avea multe de luminat. Banditul și-a pus mâna la ochi, ca japonezii de la Hiroshima și Nagasaki când au țâșnit luminile din bombe în august 1945, și și-a distins tendoanele și arterele. Își amintește că a văzut un documentar despre experiența japonezilor supraviețuitori ai bombelor atomice (numiți hibakusha, iar unul dintre ei, Tsutomu Yamaguchi, care a trăit 88 de ani, le-a supraviețuit amândurora și s-a chemat double hibakusha), care tot la fel și-au văzut, ba chiar la o lumină mai puternică, materiile din mâini, când și-au acoperit ochii. Durerea resimțită de bandit la ochi este, pentru 1-2 secunde, grozav de puternică; apoi se mai domolește și se obișnuiește, cu ambele mâini pe față. Tot așa arși și deranjați de Lumina Dumnezeirii se presupune că vor fi, în viața cea veșnică, oamenii răi, care nu s-au pregătit pentru Dumnezeu și resimt astfel lumina Lui ca pe un chin și Iad. Momentan, banditul prefigurează această senzație de iad prin lumina Soarelui de pe capsulă, pentru care comandantul nu l-a pregătit, și-n timp ce cu o mână se ține mai departe de ochi, neputându-se uita confortabil nici măcar la podeaua care reflectă puternic lumina, cu cealaltă caută un material adițional de protecție, dar nu găsește altceva decât dreptunghiurile inflexibile de mâncare astronautică și de rație militară.
-Aoleu... Ce chin! Ăsta nu este un vis. Nu e un vis!
A început astfel minutul al șaselea. Fiecare secundă de acum este cu încărcătură, însă timpul se adună implacabil la urmă, iar o dată cu el și accelerația, viteza și distanța. La finalul minutului 5 sunt circa 21900 de km de la Pământ, într-o parte destul de opusă Soarelui, la vreo 165 de grade; viteza este pe la dublul Sondei Solare, vrea să urce de la 350 la 400 de km pe secundă, iar Luna este clar ceva mai mare, însă și mai palidă înaintea Soarelui în contrast. Și faptul că banditul fuge de Soare cu câteva sute de kilometri pe secundă sigur nu este suficient ca să domolească tăria luminii nemaifiltrate atmosferic de la acesta.
***
În acest timp oamenii de jos au mai rămas o vreme să urmărească altimetrul și să admire depărtarea proverbială și de necrezut de Pământ a banditului. La momentul „5 Minute” ei au început deja să se mai disperseze, folosind totuși mai departe transmisiile live și dând share la ele pe la alții. Sunt mulțumiți și siguri că el are un bilet „doar dus” către Cosmos, și că de la distanța aia sigur nu se mai întoarce!
În continuare, capsula se îndreaptă parcă prea drept înspre Lună, însă cu exactitate având probabilitatea mare să treacă pe lângă ea într-un unghi de 5-6 grade, și în mod vădit NU înspre Soare. La jumătatea minutului 6 distanța la Pământ este undeva la 37000 de kilometri, aproape zece procente din drumul până la Lună, care la data aceea se află la o distanță ceva mai mare decât media la Pământ (390500 de km mai precis), iar viteza a sărit la 520-530 de km pe secundă, apropiindu-se între timp de apogeul forței de propulsie fotonică, estimat undeva la 550-600 km/s, cu o posibilitate „de bătaie” de 5-10, poate 10 spre 15 procente peste această marjă, dar nu mai mult, căci totuși tehnica aceasta are și ea limite în faza actuală în care s-a putut dezvolta cu ea (și cercetătorii și-au dat neîndoios silința). Finalul minutului al șaselea prinde capsula pe la 55500 de km de „casă” și cam 610 km pe secundă, foarte în preajma apogeului de viteză, care oricum este remarcabil fiindcă depășește două miimi din viteza luminii, aproape și de viteza necesară evadării de pe Soare (618 km/s) pentru ce obiecte or ajunge vreodată pe-acolo.
Banditul se chinuie mai departe să se ferească de lumina Soarelui, nici propriile mâini nu îl ajută foarte bine, își înfundă fața în divan, iar Luna este deja de două ori și jumătate, trei ori mai mare decât Superluna. Pe jos, oamenii continuă să se împrăștie de la fața locului, dar nu înainte de a poza datele altimetrului, împărtășind celorlalți în online distanța neverosimilă la care a ajuns față de ei acest Persona non grata care a rostit cuvintele "persona non grata" pe străvechiul și (im)popularul principiu Hoții strigă hoții. La 6 minute și 10 secunde, cu vreo 59400 de km parcurși, viteza pare a se stabiliza pe la 625 km/s. Soarele luminează acum cumplit și complet, fiind în totalitate ieșit de pe după Pământ, care nici că mai poate fi văzut de bandit. Oricum nu mai ocupă mai mult de 10% din cer.
În zecile de secunde următoare, cum pe ecranul de la câmpie apare în ochii oamenilor rămași informația că „vehiculul a atins viteza sa maximă”, 626 sau 627 de km pe secundă, și se înscrie în el cu caractere BCD 7 Segmente și sintagma ironică BON VOYAGE, oamenii răsuflă ușurați:
-Ei uite asta e! S-a terminat cu el, tată! Așa îi trebuie! Du-te tare, du-te, Dică, du-te, bă băiatule!...
Transmisia live cu cronometrul a fost urmărită și de la Parlament, iar câțiva senatori și deputați chiar au primit un link special de la Laboratorul Fotonic care le făcea legătura către câteva micro-camere video montate pe partea de jos a divanului, de unde au putut urmări cel puțin primele 3 minute și jumătate-patru din zborul banditului, captând în mod normal și reacțiile sale cu rânjete și scrâșnete, și urmează ca mostre din această înregistrare să fie făcute disponibile și publicului larg, care într-o primă etapă s-a mulțumit cu live-ul din câmpie, de la fața locului. Printre ei, și tanti Diana, care ridică brațele în aer precum unii arhierei bisericești pe măsură ce vede filmările, iar la finalul vizionării ea exultă din nou întru decibeli:
-ASTA este victoria bunului simț, fraților! Uraaaa!! Haideți să dansăm!!!
Și dă să alerge de bucurie prin sală, dar fizicul nu prea o ajută bine și ea se împiedică, rupându-și un toc de la pantof.
Banditul s-a mai foit, s-a mai zbătut în divan, pe măsură ce naveta-cașcarabeta a continuat să se îndepărteze la șaizeci, șaptezeci, optzeci de mii și tot mai mulți kilometri. Minutul al șaptelea se termină cu 91300 de km. Paisprezece secunde mai trec și-i gata și suta de mii, iar Luna se face mai mare, și Pământul, mai mic. El simte că deja îl orbește parțial lumina cea puternică a Soarelui.
-Baremi niște ochelari de eclipsă sau cu infraroșii să-mi fi dat, băi, „grozavilor”! fierbe el de oftică.
Cei trei colegi de fărădelegi văd și ei mai întâi transmisia live de la câmp, apoi li se dă linkul special, fiind primii din largul public care pot vedea ce face Banditul prin Capsulă. Nu am spus faptul că și superiorul direct al balongăurarului a primit trei ani de închisoare cu executare, fiind și el cercetat penal pentru neglijență în serviciu cu urmări grave, plus destituirea din funcția de meteorolog. Primește și el acces televizat la decolarea din câmpie.
Comentarii
Trimiteți un comentariu