Să ne imaginăm acum o metodă de propulsie spațială a unui obiect zburător care se bazează pe accelerarea graduală. Decât să atingi brusc o viteză fixă și improbabilă, mai bine abordezi situația gradual. De pildă să decolezi și după 3 secunde să fii la 500 de metri înălțime, în secunda 4 să te ridici alți 200 de metri, la 5 secunde să fii la un kilometru... Acuma dacă te ridici la cer în unghi de 45 de grade, nu toată viteza pe secundă se traduce în înălțime câștigată. Dacă în secunda 6 ești așa și parcurgi 480 de metri, cât de mult câștigi în înălțime în secunda aia?
Este un triunghi dreptunghic cu ipotenuza 480 și unghiul de la vârf de 45 (înseamnă că mai e unul de 45). Sunt două catete congruente. Dacă te salți drept spre cer, atunci toată viteza este ridicare. Altfel, cateta pe orizontală e egală cu cea pe verticală, adică pătratele lor sunt ambele jumătate din 480 la pătrat (NU e 240 lungimea lor). 151200 cu 151200 fac 230400. Iar radical din ăsta face undeva spre 390 de metri, pătratul lui 38 e 1444 și al lui 39 e 1523. Undeva peste 388, oricum. Posibil vreo 388.5 metri. Probabil între 388.65 și 388.7 metri pe ambele părți. De fapt e vreo 388.84.
Să considerăm acum că după 7 secunde ești la 1.8 kilometri înălțime și mergi drept spre cer, adică s-a stabilizat direcția. Iar de aici înainte accelerezi cu circa 25% secundă de secundă - de la vreo 450 de metri pe secundă în secunda 8, la cu 25 de procente mai mulți metri pe secunda 9, apoi pe secunda 10 față de secunda 9 și tot așa. După secunda a zecea ești aproape de 4 kilometri înălțime. Depășești 4.8 în secunda a unsprezecea, iar după o duzină de secunde de la lansare (cu echipaj cu tot) ești pe la 5900 de metri. Cam cât Kilimanjaro.
După asta mai are loc un „turbo boost” accelerator la 30%. Faci cam 1400 și ceva de metri în secunda următoare, alți aproape doi kilometri în S14 (ajungi mai sus decât Everestul, la 9100 și ceva de metri) și tendința continuă. La capătul S20 ai deja pusă la punct viteza de circa nouă kilometri pe secundă la vreo 40 de kilometri depărtare de Pământ.
Deci așa: să ai 9 kilometri pe secundă și să fii la 40 de kilometri de scoarța Pământului la 20 de secunde de la decolare. În acest punct se produce al doilea Turbo Boost accelerator: 36% pe secundă.
O forță de luptă care se păstrează între 8 și 10 secunde, pe măsura depărtării continuate față de scoarța planetei și a ridicării prin straturile de mai sus ale atmosferei. Deja viteza devine suficient de mare ca să poată învinge atracția planetei (vreo unsprezece kilometri și ceva pe secundă sunt suficienți) întru ridicarea în spațiu.
După S28 deja s-a atins o formidabilă viteză pe secundă: peste 105.3 kilometri. Așa ceva este aproape de cea mai mare viteză atinsă de o sondă spațială care se folosește de accelerarea indusă de gravitația unei planete vecine (este un artificiu folosit prin Sistemul Solar pentru a mai grăbi unele sonde moderne, dar la imensitatea spațiului cosmic înseamnă tot puțin rău).
În astea 8 secunde noi, deja s-a ajuns pe la 400 de kilometri depărtare (rapid, aproape de nivelul Stației Spațiale Internaționale, care se pretinde undeva pe la 418-428). Abia bate o miime din distanța până la Lună. Între timp, în interiorul navei se pun la dispoziție geamuri transparente cu imaginea Pământului care se depărtează și se diminuează treptat „dedesubt”. Norii sunt tot mai mici și mai contopiți cu imensitatea (încă) a albăstrelii de dedesubt, iar cerul este negru cu adevărat. Cine are ochi și stare poate să vadă și stelele (a se feri de privit Soarele drept în față). Splendidă priveliștea prăfoasă și luminoasă a Căii Lactee. Și stelele se văd ca niște puncte cu claritate, căci nu mai are ce poluare atmosferică să existe.
În secunda 29 de la decolare, ca și în cea 30, au loc fluctuații de accelerație, ca niște bâlbe, așa că la finalul jumătății de minut depărtarea față de Pământ este de 576 de kilometri, iar viteza de 108 kilometri pe secundă. Încă mai suntem în partea superioară a atmosferei Pământului și el încă se vede foarte mare „pe dedesubt”, și încă este prematur să vedem o mărire semnificativă a planetei Venus, a Lunii sau chiar a Soarelui, de pildă.
Este acum timpul pentru pregătirea adevărată a ieșirii de sub jurisdicția atmosferică (și, mai târziu, și de sub cea gravitațională) a Pământului și se face al treilea Turbo Boost accelerațional, care este 40% în plus la viteză în fiecare secundă. Deci avem așa: 30 de secunde - 576 de kilometri - 108 kilometri pe secundă, și din secunda 31 cu câte 40% mai mulți kilometri de la o secundă la alta.
Acest Turbo Boost durează 6 secunde. Forța lui aduce nava la o viteză de peste 813 kilometri pe secundă la capăt. După doar 36 de secunde, membrii echipajului sunt la peste 3040 de kilometri depărtare de punctul de pe scoarța Pământului de pe care s-au ridicat.
După S36, accelerația scade procentual, de așa natură că după alte 3 secunde se reduce la 25%, după alte 3 secunde la 15%, după alte 3 la 10%. Înseamnă că viteza pe secundă încă crește, și, bineînțeles, o dată cu ea, și distanța. În medie, este ca și când de la S36 la S45 rata de accelerație ar fi 21% constant în loc de 40%, iar până la S50 reducerea se continuă, accelerația devine 6%, ca și când în ultimele 5 secunde ar fi fost constant 8%.
Înseamnă că după 45 de secunde s-a ajuns la vreo 4521 de kilometri pe secundă și la vreo 24410 kilometri de locul decolării (dată fiind și rotația Pământului, și curbura, am putea acum rotunji depărtarea la 24400).
Iar cu următoarele cinci secunde, viteza trece de 6643 de kilometri pe secundă, depărtarea totală pe la 53056 de kilometri de Pământ (să zicem vreo 530000. Spectacolul acestor câteva zeci de secunde este magistral - micșorarea mingii Pământului este una repezindă și vizibilă, forma cvasi-sferică a planetei devine evidentă pentru ochii atenți și fascinați care surprind fiecare fracțiune de secundă în amănunt, se pot distinge câteva continente și oceane, linia zi-noapte și schimbarea (mărire până la un punct) dimensiunii Lunii pe cer, căci naveta NU este destinată să aselenizeze.
Astea 50 de secunde semnifică mai puțin de o șeptime din drumul până la Lună, care oricum nu este drept în fața lor.
Dacă Pământul are raza 12742/2 și Luna o are 3474.8/2, atunci înseamnă că raza lui e de aproape 3.667 ori mai mare (ceva cu 3.66697 și ceva). Pe cer, mărimea lor aparentă este ca aria a două cercuri, aproximativ (niciunul dintre aștri nu este o sferă perfectă). Aria cercului este pi ori pătratul razei. Dacă facem raport între pătratele razelor lor, obținem ceva cu 13.44695 și ceva. Adică Pământul văzut de pe Lună să fie de aproape 13 ori și jumătate mai mare pe cer decât este Luna văzută de pe Pământ. Dar dacă Pământul este de 7 ori și ceva mai aproape? Este corect să zicem că de la 53000 de kilometri distanță, Pământul în rotinjimea lui încă s-ar vedea pe fereastra navei spațiale de vreo sută de ori mai mare decât vedem noi Luna noaptea când e plină?
Aria sferei este de 4*pi*raza la pătrat, iar volumul, 4/3 ori pi ori cubul razei.
Chestia cu cât de mare este vederea unui astru din spațiu de la o distanță se cheamă diametru aparent sau diametru unghiular, și pentru obiectele circulare formula de mărime este 2 * arctangenta fracției dintre diametrul adevărat și dublul distanței până la obiect (de fapt, pâcă la mijlocul sau centrul așa-zisului cerc, ce-l vedem noi).
Pentru obiectele sferice, diametrul angular este dat de formula 2 * arcsinusul fracției dintre diametrul ei real și dublul distanței până la centrul sferei, deci cred că asta s-ar aplica pentru Pământ și Lună pe cer.
Dacă diametrul Pământului este aproape 3.67 ori cel al Lunii, și este la distanță medie față de Lună, atunci văzut de pe ea ar avea 2 * arcsin(12742 / (2 * 384400)), care se zice că se măsoară în radiani și că are coeficientul 0.0331492805 rad.
Dar radianul este 180 de grade împărțit la pi, adică undeva sub 57.3 grade (sau ceva mai mult de 57 de grade și 17 minute, de fapt cu 45 de secunde). Înmulțind chestia asta cu 3.3 sutimi și ceva, și măsurând în grade, înseamnă că în medie diametrul Pământului de pe lună vine vreo 1.9 grade (a 30-a parte a lui 57, sau cam cât face 100 împărțit la 3.3 și ceva). Se zice că e minim vreo 1.8 grade și maxim cam 2.01 grade (în funcție de cât de departe sau de aproape e de Lună).
În astronomie, gradele astea dimensionale se împart în minute* și... nu în secunde ca în geometria obișnuită, ci arcsecunde. Așadar, Pământul mediu de pe Lună ar avea vreo 6840 de arcsecunde de mărime. Se spune că diametrul unghiular al unui obiect cu diametrul d la distanța D este cam 206264.8 * (d/D) în arcsecunde. Dacă punem 12742 diametrul Pământului și 384400 distanța mijlocie de la Lună, ies vreo 6837.21665 de arcsecunde dimensiune.
Un radian are circa 206264.8 arcsecunde (sau secunde, în geometrie). Aceasta înseamnă 57 de grade (NU ore), 17 arc-minute și vreo 44.8 arcsecunde (la atletism, asta s-ar spune „44 de secunde și 80 de sutimi”).
*Până și minutele astea de mărime vizuală astronomică sunt numite de fapt arcminute. Sau... minute de arc.
Luna văzută de pe Pământ, de la distanța medie, s-ar încadra la 206264.8 * (3474.8 / 384400), care vine vreo 1864.53935 de arcsecunde. Adică... tot cam 3.66697. Deci până la urmă contează tot raportul direct dintre diametrele sferelor, fără pătrate și exponențialitate, atunci când vrem să știm cât de mari se văd una față de alta, în spațiu.
Și deci Pământul de la 53000 de kilometri (luați față de ce ni s-ar părea nouă că e mijlocul lui văzut din spațiu, că nu vedem până la măruntaie) ar ieși de vreo 49589.17135 arcsecunde, cam de 26.595937 de ori mai mare decât Luna văzută de noi plină de pe Pământ. Deci nu chiar de o sută de ori, dar... oricum, după cele 50 de secunde de propulsie, Pământul, chiar dacă nu mai acoperă totul „dedesubt”, căci cu adevărat în Univers NU există susul sau josul, încă se mai vede mare prin geamurile transparente ale navetei-minune.
Diferența dintre arcsinus la sfere și arctangentă la cercuri nu este una mare - dacă facem arctan la 2 * arcsin(12742 / (2 * 384400)), ar ieși 0.0331447281 radiani în loc de 0.0331492805. Adică vreo 6836.59071260088 de arcsecunde versus vreo 6837.5297124764.
Parsecul, o unitate de distanță spațială superioară anului-lumină, este „un radian de unități astronomice”, adică dacă o unitate astronomică este ca o arcsecundă, parsecul are 206264.806 astfel de unități astronomice, sau 30856775777948.5842 de kilometri. Ori vreo 3.261999 ani lumină. Conform altei surse, ar face ceva mai mult de 3.261636 ani-lumină sau ceva mai mult de 30856.8 miliarde de kilometri parsecul.
Se consideră că la sferă colțurile ei aparente se cheamă „puncte tangente” și că ele sunt mai apropiate de cel care se uită, decât centrul sferei (adică decât miezul ei?), de aici diferența, relevantă la sferele gigantice, dar altfel este ușor să aproximăm egalitatea între arcsinus de x, arctangentă de x și x (dacă x e mic).
Și astfel, după 50 de secunde de zbor fenomenal, călătorii din Navetă pot să vadă un Pământ care e de peste 26 de ori și jumătate mai mare decât luna plină normală... dacă au stare să imortalizeze fracțiunea aceea de secundă.
Dar ce se mai întâmplă cu accelerația?
Știm că viteza a ajuns la vreo 6643.2268 de kilometri pe secundă, la cam 53056 de kilometri și 197 și ceva de metri de locul plecării, la 50 de secunde, și accelerația, după Turbo Boost-ul al treilea, a scăzut la 6 procente. Până la completarea primului minut de călătorie, ea se menține cu succes la valoarea de 6 la sută pe secundă, apoi urmează așa-zisul Turbo Boost spațial final acceleratoriu.
Și atunci, viteza după un minut de la decolare ajunge pe la 11900 de kilometri pe secundă, iar distanța de Pământ pe la 145900 de kilometri, cu micro-fluctuații în accelerație și viteză, atingându-se valori rotunde. Se are grijă să nu se intersecteze Luna, căci ar rezulta un cataclism major, și să se pregătească gravitația artificială la bordul navei.
Vorba unui marinar din Marina Română, aflat pe o navă în aria de marină: „La bordul navei afli cu adevărat cine ești!”
Pământul se micșorează mai departe, ajunge pe la 18013.886782 de arcsecunde, cam cât 9.6613 Luni Pline mijlocii.
Este un spectacol fascinant, în fapt Pământul și Luna sunt cam singurele corpuri de afară care își modifică dimensiunile (Luna se mai mărește), restul stelelor își păstrează deocamdată pozițiile relaive față de ochii privitorilor, vitezele actuale fiind insuficiente pentru a influența cum ne vedem noi față de ele.
Și după acest minut incredibil pentru tehnologia modernă pământească, ziceam că este timpul pentru ultimul Turbo Boost de viteză - cel care definitivează parametrii de viteză de deplasare cosmică ai navei, îi maximizează. Aici deja suntem categoric complet în afara atmosferei terestre, cu exosferă cu tot, ne putem considera în spațiul interplanetar. Exosfera este stabilită a se termina la 10000 de kilometri, așa că la 140 și ceva de mii suntem de mult în spațiul cosmic.
Boost-ul nou crește accelerația la circa 30% pentru aproximativ 5 secunde, care la actuala viteză înseamnă ceva și mai fulminant. Cercetătorii și constructorii navei au luat în calcul și călătoria spuerluminică și puterea de dilatare a timpului și de curbură a spațiului, iar faptul de a putea fi pus echipaj uman și gravitație artificială, plus tot mecanismul atât de complex de control al unor viteze considerate pe merit a fi fantastice. este el însuși ceva... fantastic. Vorba aceea: „Fantastic Star”.
Și astfel, la capătul celor 5 secunde de accelerare nouă, nava are cam 44200 de kilometri pe secundă. Distanța față de Pământ aproape s-a dublat - 285800 de kilometri parcurși. Pe panou la bord se afișează în timp real, cu litere roșii în stil BCD 7 Segmente, aceste date de viteză, accelerație și distanță față de Pământ (și cea relativă față de Lună), procentul din viteza luminii, gradul potențial de dilatare a timpului (apropo de frizarea și sfidarea vitezei luminii) și... conversia distanțelor în mile americane, picioare englezești, unități astronomice, ani lumină și parseci.
Pământul aproape că s-a făcut, desigur, de două ori mai mic afară pe cer (nu mai zicem „sus pe cer” sau „jos pe cer”, deși, relativ la cum simt pasagerii gravitația artificială, geamul cu Pământul este dedesubt).
Și deci așa: 65 de secunde, 44200 de kilometri pe secundă viteză, 285800 de kilometri de călătorie.
Începe rediminuarea accelerației - pe parcursul următoarelor 10 secunde, aceasta ajunge la 21%, păstrând o medie de 25%, deci după S75 de călătorie viteza pe secundă este de...?
Are loc fenomenul cel mare și extraordinar. În secunda numărul 74 de călătorie, se face depășirea vitezei luminii, iar ceasurile de conformație terestră aduse la bordul navei încep să curgă înapoi. Dar nimeni nu moare pe navă, bioritmurile pasagerilor își continuă existența, chiar dacă adaptate condițiilor și nevoilor speciale de la bordul navei. La sfârșitul secundei 75, viteza a ajuns pe la 411600 de kilometri pe secundă (deci de aproape 1.4 ori c-ul lui Einstein), iar distanța parcursă s-a mărit la vreo 2123000 de kilometri de Pământ. Pasagerii nu experimentează niciun fel de „bang luminic” la depășirea vitezei luminii, spre comparație cu bang-ul sonic suferit de avioanele de mare viteză atunci când trebuie să treacă peste puterea vitezei sunetului în aer, în atmosfera noastră „normală”. Ei doar pot să observe că Pământul se micșorează tot mai mult și mai rapid, Luna devine și ea chiar mai mică decât o știm noi de pe Pământ, rămânând și ea în urmă (nava a trecut la o distanță de 115000 de kilometri de Lună), iar pe unul dintre panourile de bord apare o lumină de fond albastru-aprins și pe ea un mesaj cu litere aurii anunță cu veselie că:
„FELICITĂRI!!! Ați depășit cea mai mare viteză oficială din Univers, viteza luminii! De acum sunteți cele mai rapide ființe ale Universului. Explorare plăcută!”, și un robot cu funcția de crainic de bord face și el anunțul adecvat, cu o voce sacadată de oțel călduros.
Pământul s-a făcut de circa 1238 de arcsecunde, puțin sub 66.4% din mărimea unei Luni Pline de dimensiuni medii. Așadar, un Pământ cât două treimi de Lună Plină poate fi imortalizat la un minut și-un sfert de la decolarea unei fulminante nave spațiale.
Gradul de curgerea timpului înapoi pe o navă spațială superluminică depinde de cu cât de mult depășim noi viteza luminii pe-acolo. Astfel, dacă petrecem ce ni se pare nouă a fi trei luni (după care ceas?) la bordul unei nave care merge, în medie, cu de patru ori viteza luminii în tot acest timp (care timp?), în realitate ceasurile care se conduc după cesiul terestru se dau cu un an... înapoi.
Sau chiar când încă nu s-a depășit viteza luminii, ceasurile măsoară mai încet timpul de la bord atunci când suntem cu puțin sub această viteză - de pildă la 90% din viteza luminii, pentru zece ore de-ale noastre (care ore?), ceasurile mai merg înainte, dar doar cu una singură din cele zece. Restul de 9 din 10 dau tribut pentru cei 90% din viteza luminii.
Iar la viteza luminii, ceasurile obișnuite ar înțepeni pur și simplu. Ar sta pe loc.
Constructorii navei spațiale au primit totuși puterea și priceperea de a construi niște ceasuri speciale, așa numitele „Ceasuri Transluminice”, care să măsoare secundele la fel de... normal indiferent de viteza navei, pe timpul călătoriei, iar timpul măsurat de ele să se cheme „Ship time” sau timpul de navă. Acesta este timpul care, la o viteză a navei de patru ori cea a luminii, durează trei luni „în față” în timp ce ceasurile normale aduse de pe Pământ se dau cu un an înapoi.
Nava are un sistem intern de regenerare a oxigenului din monoxidul de carbon expirat de către pasageri (util mai ales la zborurile mai lungi) și de reglare a temperaturii interne, climatizare, aer condiționat la nevoie, protecție contra variațiilor de temperatură cosmică, filtre contra luminii stelare care poate orbi oamenii, și o multiudine de senzori inteligenți de distanță până la obiecte, care îi vor permite să se ghideze într-un timp extrem de scurt, fără o intervenție punctuală umană, comandantul trebuind doar să dea rapid niște directive generale de rulare a unor rutine algoritmice pe calculatorul de bord (dar desigur, el trebuie să le știe bine). Și în fapt, el s-a numărat printre programatorii care au construit în trecut algoritmul naval.
Există și spații pentru depozitarea rezervelor de hrană și de lichide, spații de colectare și prelucrare a reziduurilor digesive în vederea posibilei lor reconvertiri în hrană validă, pentru cazul când pasagerii ar trebui să petreacă mai mult timp în spațiul cosmic, ca să nu fie distruși de penuria de hrană, și există și un spațiu de activități de divertisment (darts, bowling, șah, păcănele pe gratis, jocuri cu mingea, filme).
Rostul călătoriei de astăzi este o expediție spațială de agrement la distanță mare în spațiu, în cadrul galaxiei Calea Lactee, cu tangență la zona nucleului galactic către care, noaptea, se vede acea bandă bogată în prafuri cosmice, număti popular Calea Laptelui sau Drumul Robilor. Pentru 32 de turiști de diverse profesii, motivați și bine-dispuși, a sosit timpul să cunoască o parte din adevărurile Spațiului.
În medie, un bilet a costat 400 de dolari americani. Nava are o capacitate mai mare și nu este singura de fabricație pentru acest tip de călătorii, numai că, fiind imediat după Sărbătorile de Iarnă, nu mulți oameni au avut aplombul necesar să se înscrie. Vor mai fi ocazii.
După cele 75 de secunde, scăderea accelerației imprimate navei continuă, dar nu în mod abrupt. În următoarele 15 secunde, rata de accelerație se reduce puțin câte puțin de la 21% la 16%, păstrând o medie de 18 procente, deci viteza pe secundă continuă să crească substanțial chiar și așa.
Astfel, după un minut și jumătate de călătorie nava are cam 4929000 de kilometri pe secundă, iar distanța parcursă devine circa 31733100 de kilometri (mai mulți decât secundele dintr-un an bisect). S-au luat măsuri pentru evitarea coliziunii cu planetele Venus și Mercur, precum și contra unui impact cu Soarele. Pământul se micșorează de-acum fulgerător, devenind rapid aproape cât un Luceafăr mai mare, puțin peste 82.82 de arcsecunde (pentru Venus, maximul mărimii este de 66 de arcsecunde, planeta fiind mai mică de 10 arcsecunde dacă se duce pe partea opusă Soarelui, în raport cu Pământul). Soarele se mărește puțin câte puțin pe cer, existând și măsuri de protecție împotriva creșterii excesive a temperaturii externe a navei în cazul apropierii de stea.
Și după cele 90 de secunde, accelerația navei continuă să mai scadă, dar într-un ritm mai mic, astfel că viteza crește aproape constant, fiind deja la nivelul neverosimil de milioane de kilometri pe secundă. Sistemele de detecție spațială ultrainteligentă ale navei localizează la nivel de nanosecunde și picosecunde spațiale potențialele corpuri inamice (asteroizi, meteoriți, comete din vecinătate, de pildă la o viteză de 5 milioane de kilometri pe secundă, 100 de picosecunde spațiale corespund unei distanțe de 50 de centimetri. Există, firește, și limite de toleranță, în plus se consideră că la o hiper-viteză de atâtea milioane pe secundă, impactul cu un meteorit de trei metri este... neglijabil.
De exemplu, de la secunda 90 la secunda 100, accelerația scade de la 16 la 15 procente, într-un mod destul de liniar, de tipul mediei de 15.5% în plus la viteză pe secundă. Viteza ajunge așadar la peste 20824000 de kilometri pe secundă la suta de secunde de la desprinderea dintre noi, iar distanța este ca și egală cu cea de la Pământ la Soare (cam 150.18 milioane de kilometri), dar nava NU trece prea aproape de Soare, ci la circa 37 de milioane de kilometri „în lateral”, lăsând și planetele Venus și Mercur la 48, respectiv 78 de milioane de kilometri mai în dreapta față de culoarul central al navei, cum privești dinspre geamul cu Pământul către cabina de comandă.
Și deci viteza navei a atins circa 69.47297 de viteze ale luminii într-o sută de secunde. Calculatorul navei este programat așa încât, de la un anumit punct încolo, distanțele și vitezele exprimate și expuse pe panouri în văzul și spre deliciul pasagerilor să fie mai inteligibile și potrivite din punct de vedere spațial. Adică kilometrii și milele NU sunt niște unități de măsură potrivite pentru a exprima mișcarea la nivel înalt prin cosmos, de aceea, după cele 100 de secunde de acomodare, se vor folosi unitățile astronomice (distanța medie Pământ-Soare, cam 149.6 milioane de kilometri, sau 149597870.7 kilometri, prescurtată U.A.), anii-lumină, parsecii - pentru distanțe - și, respectiv, numărul de viteze ale luminii („c”) pe secundă, pentru viteză. Rata de accelerație validă este redată procentual.
De asemenea, în contextul superluminic, un ecran specializat le arată pasagerilor cum curge „timpul normal” pământesc de pe ceasurile lor în raport cu cel spațial, de pe ceasurile transluminice, relevant la bordul navei. Realizând treptat ce se întâmplă, călătorii sunt mirați și chiar entuziasmați de spectacolul ceasurilor care merg înapoi, ca și de feeria Universului care se deschide înaintea lor - cele câteva planete care s-au scurs pe lângă ei ca niște meteoriți mai lenți (Venus, Mercur, Marte aflată pe partea opusă Soarelui), Calea Lactee mult mai intensă și cu câteva splendide nebuloase vizibile prin cele câteva telescoape instalate „la tavan”, stelele în general, dispariția Pământului, care devine aproape invizibil, Soarele mare în lateral... și în general, experiența în sine.
Viteza luminii, științific vorbind, este pe la 299752.458 de kilometri pe secundă, nu stă chiar fix pe cele trei sute de mii de kilometri pe secundă care ne sunt nouă vândute pe gratis pe nerăsuflate de mici la școală. Iar nava asta ca de pe-altă lume a fost capabilă să atingă de aproape șaptezeci de ori viteza asta doar într-o sută de secunde. Și NU se oprește aici!
Până la sfârșitul celui de-al doilea minut de zbor, rata accelerației mai scade, de la 15 procente până la 14.4 procente, după care urmează să se stabilizeze la această accelerație constantă. Acest lucru face parte din strategia futuristă de călătorie cosmică pe distanță mare folosind o accelerație constantă, în cazul nostru, după mai multe impulsuri de tip Turbo Boost, urmate de scăderi de ritm de creștere, fiind rata 14.4. Ceea ce înseamnă că viteza tot crește și crește, până când comandantul navei va mânui computerul în direcția unei decelerări (mai sunt posibile boost-uri tardive de accelerare, dar mai mici și care trebuiesc întrebuințate cu multă grijă, pentru a se putea și reveni pe Pământ la final).
Și deci următoarele douăzeci de secunde sunt între 15 și 14.4 la sută în plus la viteză pe secundă, în medie 14.64 la sută. Direcția de mers include trecerea prin centura de asteroizi, cea dintre Marte și Jupiter; călătoria rapidă printre planetele mari ale Sistemului Solar - Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun, apoi centura Kuiper, trecerea prin zona planetelor pitice (precum Pluto) și o binemeritată excursie în spațiul interstelar.
Un an-lumină are 9459468168580.8 kilometri, sau 365.25 de zile de câte 86400 de secunde de câte 299752 de kilometri cu 458 de metri fiecare.
După 2 minute de spațialitate, viteza navei este de circa 366.7 milioane de kilometri pe secundă, iar distanța parcursă întrece 2858770300 de kilometri. Soarele se micșorează și el foarte mult, prin geamul unde înainte fusese Pământul, iar nava se apropie de zona cu planeta Uranus, se trece pe la circa 60 de milioane de kilometri de Marte (care rămâne cam la fel de mare ca în nopțile din anii când se mai apropie de Pământ, doar că acum seamănă a meteorit roșiatic pe cer), circa 45 de milioane de kilometri de Jupiter, care devine foarte pe scurt aproape de jumătate din mărimea Lunii, iar învolburata sa pată roșie este vizibilă cu ochiul liber, iar față de Saturn se trece și mai aproape, pe la 25 de milioane de kilometri, ceea ce face planeta asta ceva mai mare decât Luna cu ochiul liber, se vede și șiragul său de inele de toată frumusețea. Pentru o clipită, câtorva călători li se pare că văd și satelitul Titan, care însă este ceva mult prea mic și roșiatic.
Uranus este mai în față, la circa 450 de milioane de kilometri, iar la un miliard și vreo 400 de miloane de kilometri și mai încolo se află Neptun. Cale de doar câteva secunde în plus. Primele două planete sunt niște giganți gazoși, iar Uranus și Neptun sunt mai mici, dar tot giganți de gaz, însă înghețați. Din cauză că sunt cam departe de Soare și temperaturile sunt mici. De altfel, temperatura externă din jurul navei a variat și ea mult: surprinsă la nivel de picosecunde în statisticile de călătorie, aceasta a ajuns pe la 500 de grade Celsius cu plus atunci când nava a trecut mai aproape de Soare, dar în prezent scade spre minus două sute. Nu-i bai, protecția este suficient de mare și de bună.
Și deci, de-aici în față, creșterea vitezei se stabilizează la o onorabilă cotă de 14.4 la sută pentru fiecare nouă secundă. Dacă viteza este de 1200 de ori mai mare decât cea a luminii, fiecare trei secunde transluminice înseamnă o oră dată înapoi pe ceasurile de tip „legacy” de la bord, ca o fulgerătoare schimbare de fus orar de la vară la iarnă, care are loc din „blitz” în „blitz”. Marile planete ale sistemului nostru solar trec pe lângă geamurile Navei curat ca niște stele căzătoare din pleiada Perseidelor, dar restul firmamentului rămâne mai departe imobil și fascinant - momentan, viteza și distanța nu au putut schimba ceva semnificativ în raportul cu adevăratele depărtări ale Galaxiei, care se află la zeci, sute și mii de ani-lumină.
În acest mod, peste câteva clipe și Neptun cea albastră și mult-plouată cu diamante rămâne o amintire căzătoare și iute-micșorândă prin geamul de „jos”, apoi, tot la puține secunde distanță, cale de nu mai mult de-un miliard și jumătate, două de kilometri în urma lui Neptun, pitica Pluto este la rând - la fel, ca o stea căzătoare. Cu toate acestea, aparate foto ultraperformante care captează cadre Full HD în format de calitate 32K în timpi de mai puțin de 10 microsecunde reușesc să facă sute de fotografii sugestive, statice, ale minunățiilor din Sistemul nostru Solar, care urmează a le fi expuse prin slideshow călătorilor, de îndată ce vor fi părăsit în totalitate Sistemul Solar, aflați în călătoria interstelară, unde vor avea mai mult timp să admire golul cu stele. Inclusiv telescoapele de precizie instalate în pereții navei captează imagini detaliate, la nanosecundă chiar, surprinzând într-adevăr și sateliții planetelor, cu detalii vizibile de relief. Astfel că până și stâncile înghețate de pe Caronte (Charon, marele satelit al lui Pluton) își au locul lor bine definit prin vreo 5-6 poze.
Au fost deja captate, încă din primele 2 minute de călătorie, și imagini cu unele exoplanete din sistemele stelare mai apropiate, inclusiv din constelația Alfa Centauri, vecina noastră îndeobște.
După încă un sfert de minut (de la primele 2 minute de drum), viteza navei a sporit de încă aproape zece ori: circa 3156000000 de km pe secundă, iar distanța a ajuns la circa 25 de miliarde de kilometri. Deja tocmai ce s-a pătruns în spațiul interstelar, mai departe chiar decât sonda Voyager 1 din 1977 (aflată la circa 22.9 miliarde de kilometri de Pământ). Soarele nu se mai vede aproape deloc, cel mult ca o stea (încă) mai luminoasă prin geamul de jos. Temperatura externă este pe la -250 de grade Celsius sau chiar mai jos. De aici în față se cască un spațiu laaarg și gol, de mii și zeci de mii de miliarde de kilometri, iar calculele arată că stelele cele mai apropiate pe lângă care se poate trece sunt la minim 7-12 ani lumină (nu se trece aproape de Proxima Centauri).
Cu toate acestea, viteza tot mai mare a navei, de miliarde de kilometri pe secundă, începe să semene a salt în hiperspațiu, iar cât despre potențialul pericol de coliziuni cu stelele, există și aici calcule foarte minuțioase de multi-precizie aritmetică, astfel încât să ghideze nava la nivel de microsecundă și nanosecunde pentru a evita un impact cu o stea sau cu o exoplanetă dintre cele depistate (la o viteză de trei miliarde de kilometri pe secundă, o directivă de 500 de nanosecunde presupune o deviație de 1500 de kilometri, iar o suită de astfel de directive bine trasate poate să asigure extrem de repede evitarea unei coliziuni - de pildă dacă trebuie deviat cu trei milioane de kilometri, sunt suficiente două mii de astfel de directive consecutive care abat traiectoria navei în timpul total de o milisecundă, ca să se evite impactul cu un corp ceresc care s-ar încadra diametral în acele trei milioane de kilometri).
Și așadar, după 2 minute și 15 secunde, călătorii noștri sunt deja în Marele Spațiu Intrstelar. Momentan, așezământul stelelor de pe cer nu pare a se schimba, în pofida vitezei bombastice și tele-fantastice de miliarde de kilometri într-o singură secundă, și care se face tot mai mare. În primele clipe, când este vorba de niște zeci de miliarde, nici măcar asta (sub o sutime de an lumină) nu poate să facă o schimbare vizibilă pe cer. Se pot încă distinge, e drept că și cu ajutorul unor trasatori speciali de pe geamurile navei, constelațiile Orion, Carul Mare, Carul Mic, Grebla, Eridanul, Omul cu Șarpele, Steaua Polară, Steaua Sudului, Galaxia Andromeda... Fâșia Căii Lactee încă mai este incredibil de imobilă și de neînduplecată. Hotărât lucru, imensitatea numerică a kilometrilor Universului este atât de pregnantă, încât nu poate fi, desigur, convinsă prin „doar câteva miliarde pe secundă”.
Al zecelea sfert de minut de călătorie (adică de la 2m 15s la 2m 30s) aduce navei viteza de peste 27.16 miliarde de kilometri pe secundă și peste 215.727 miliarde de kilometri de la plecare. Practic, în acest ritm, de 3-4 ori pe minut viteza ajunge la „10x”. Primele sutimi de an-lumină se topesc una câte una. Viteza navei pare de neoprit. Călătorii se mai obișnuiesc cu interiorul navei, fac pași, conștientizează că au gravitație, pare că ar fi tot pe Pământ și să se află într-un utilaj de parc de distracții care simulează un hiper-zbor spațial. Pentru mulți dintre ei, parcă nici nu este o călătorie aievea. Următoarele 5 (cinci!) secunde provoacă depășirea vitezei de șaizeci de miliarde de kilometri pe secundă și 483 de miliarde parcurse (cam 5% din primul an-lumină). Rata stabilă de creștere a vitezei de la o secundă la alta, de 14.4%, este însă și ea preconizată să aibă o limită: de la 2 min 40 s, va urma o nouă scădere a accelerației.
Până atunci, la două minute și jumătate, viteza este de circa 267.42 de miliarde de km/s, iar distanța totală bate primele mii de miliarde - cam 2124.4 mii de miliarde, sau bilioane (engleza europeană), sau trilioane (cea americană) de kilometri, sau aproape un sfert de an-lumină. Încă nu se observă transformări în dispunerea stelelor pe cer, e drept că și timpul naval este prea scurt ca oamenii să-și dea seama. La termenul de 160 de secunde, primul an-lumină a și fost înghițit, iar viteza a bătut și ea mia de miliarde pe secundă: 10.675 tri-bilioane dintr-acelea parcurse, adică un an și vreo lună și jumătate lumină, și peste 1343 de mii de miliarde pe secundă. Crainicul automatizat de bord nu uită să celebreze această realizare:
-Nemaipomenit! Olala, Star Trek, Olala-tjuff!!! Petrecem primul an-lumină!
Această accelerare inimaginabilă și-a avut și ea rolul ei: spațiul cosmic gol, plictisitor, fără stele, este destul de imens și se cade „trecut” mai repede. Cu toate acestea și viteza trebuie moderată și ținută sub control, așa că din secunda 161 a călătoriei se mai taie niște procente din accelerație: în 5 secunde aceasta scade la 10.8 procente, în alte 5 secunde la 8%, iar la capătul sfertului de minut a ajuns la 5%. Media pe 15 secunde: 8.4 procente.
Astfel, după 2m 55s nava are circa 5.3 tri-bilioane (=mii de miliarde) de kilometri pe secundă și a făcut circa 61655 de miliarde de km, sau șase ani-lumină și ceva, astfel echivalentul distanței până la Proxima Centauri fiind înghițit în mai puțin de trei minute (în realitate, complexul stelar respectiv este lăsat mai „pe stânga-sus spre spate” la 8-9 ani-lumină distanță, la un unghi de circa 32 de grade în spate față de planul vertical al navei, explorarea sa fiind amânată pe mai târziu în cursul călătoriei).
Observatorii mai atenți, cu simț fin al vederii, care au starea de spirit necesară să admire atent ceea ce se vede pe geamuri, remarcă faptul că unele stele mai luminoase de pe cer și-au modificat între timp poziția, devenind mai luminoase și mai apropiate, sau oricum mutându-se treptat pe cer, ca și când cineva ar fi noaptea la plimbare între niște localități și lămpile publice de acolo și-ar modifica poziția pe măsură ce drumețul merge.
-Uitați... Stelele astea parcă-s mai aproape! Se întâmplă ceva pe cer... Asta te face să realizezi că ești cu adevărat în spațiu!
Scăderea accelerației continuă, așa că la completarea celor 3 minute ea a ajuns la 3.2% (media pe ultimele 5 secunde: 4 procente). Viteza este de vreo 6700 de miliarde/s, iar distanța, peste 98.1 trili-lili din alea (deceniul-lumină s-a gătat și el, ocazie pentru robotul știrilor să marcheze și asta prin niște sclipici verbal).
-Trei minute cu noi sunt mai de preț decât zece ani de lumină!!!
Schimbarea poziției unor stele devine tot mai evidentă. Cineva bagă de seamă că parcă nici Carul Mare nu mai este la fel de depărtat precum se știa.
Accelerația trebuie domolită și mai departe, pe măsură ce nava se apropie de constelațiile cele mai învecinate nouă. Pozele captate în primele minute încep să fie derulate în slideshow pe tavanul culoarului principal. De la secunda 180 la 190, accelerația scade de la 3.2 la 2 la sută, iar în următoarele 10 secunde se reduce la 1.25 procente. Media pe cele douăzeci de secunde: 2.1%.
200 de secunde de călătorie cu nava asta sunt îndeajuns ca viteza să treacă de un an-lumină într-o singură secundă: cam 10.582 trilulili pe secundă, adică vreo 13 luni-lumină și ceva cât ar face ceasul „țac”. Desigur, nu ceasurile obișnuite cu cesiu, care la o așa rată a depășirii vitezei luminii nici măcar nu ar mai rezista să dea un an înapoi în mai puțin de-o secundă, ci au și fost oprite între timp ca să nu facă „bum” de la atâta hiperînvârteală retrogradă. Și distanța parcursă de navă aproape s-a triplat în astea noi 20 de secunde: cam 287 de „trilioni”, adică vreo 30 de ani și patru luni-lumină. Și deja nu mai este îndoială că scurgerea accelerată și accentuată de decenii-lumină cauzează schimbări „văzând cu ochii” pe cerul de afară. Nici Grebla, nici Orion și alte grupări obișnuite de stele ale nopții nu mai sunt la locul lor precum se obișnuiește. Până acum, cel puțin 10-20 de stele „au trecut pe lângă” navă. Galaxia începe, puțin câte puțin, să semene cu o mare noapte cu localități la câmpie, unde poziția luminilor publice se schimbă atunci când te plimbi brambura pe jos.
Câțiva călători se freacă la ochi, își pipăie costumele speciale pe care le-au îmbrăcat la îmbarcare, își caută instinctiv obiectele personale din garderoba zilnică obișnuită (care însă nu sunt lângă ei, au fost depozitate într-o cameră specială) și se ciupesc ca să se convingă dacă trăiesc cu adevărat această călătorie, este vis sau film, ori utilaj simandicos prin vreun parc de distracții. Nu le vine să creadă.
În următoarele zece secunde, scăderea accelerației se face până la pragul de 1%, cu media 1.15 la sută pe decadă.
Noua viteză, atinsă la 3 minute și jumătate, este 12 trilioane de kilometri pe secundă (40 de milioane de c-uri), și peste 411 trilioane parcurse (43.525 de ani-lumină). Alte stele se mișcă, o parte ne-neglijabilă din vechile constelații este de nerecunoscut, iar acum este timpul comandantului navei să facă un anunț:
-Stimați și dragi călători! În primul rând, bun venit în această odisee spațială, vă mulțumim că ni v-ați alăturat, ne bucurăm să facem împreună acest salt în hiper-istoria Cosmosului și vă garantăm că acesta este doar începutul și că împreună vom vedea multe, multe minunății! Vă asigurăm că tot ceea ce vedeți și trăiți este real, vă rugăm să nu vă speriați și țineți minte că în minunea noastră tehnologică, fiindcă ne este îngăduit să îi spunem așa, suntem cu toții în deplină siguranță și totul este sub control!
Acum ne aflăm în primul secol de lumină din afara Sistemului nostru Solar, scopul acestei călătorii este să ne familiarizăm cu constelațiile mai apropiate pe care omenirea le-a studiat pe cer de-a lungul timpului, permițându-ne să ieșim într-un cadru rezonabil de larg cu nava noastră în această călătorie pe care o considerăm un real succes, fără însă să ajungem neapărat foarte departe. Aceasta nu este menită să fie o călătorie intergalactică, fiind prima noastră ieșire în spațiul cosmic cu această navă, ale cărei posibilități astro-fizice sunt negreșit net superioare drumului pe care îl săvârșim acum. În următoarele dăți luăm în calcul și ieșiri mai largi, către galaxiile învecinate (da, da, avem tehnologia necesară și suficient de puternică), ceea ce depinde categoric și de gradul de succes al misiunii noastre de astăzi!
Să nu uităm că trebuie să ajungem și acasă. Astăzi - căci putem vorbi despre un „astăzi” în itinerariul nostru prin spațiu - vom merge ce-i drept destul de repede prin gama de constelații învecinate și ceva mai puțin învecinate pe care ne-am propus-o, repet însă, fără să ajungem foarte departe (chit că și termenul de „departe” este destul de relativ într-un Univers pe care îl știm nespus de extins în cifre, conform cifrelor obișnuite ale cotidianului din care, iată, facem acum o evadare - iar nava noastră ne ajută, după cum se vede, să zdrobim multe bariere ale departelui).
Priviți cu atenție pe ferestre, observați mișcarea care se desfășoară chiar acum sub ochii noștri! Stelele, stelele cele altădată atât de reci, atât de nemișcate, atât de îndepărtate - ele acum își mută locul în plin văzul nostru, ordinea cunoscută a constelațiilor nopților noastre se schimbă cât ai clipi, descoperim alte și alte frumuseți și realizăm tot mai clar cât de mare și de nesfârșit este Universul și, în același timp, cât de mici și neînsemnați fizic suntem noi în interiorul acestui spațiu unde suntem chemați să trăim! Și totuși, noi suntem puternici, noi îl pătrundem și îl explorăm! A noastră este cunoașterea!
În cuvântarea sa, comandantul face și specificații tehnice legate de viteză, de deplasarea navei și de reglarea parametrilor viteză-accelerație-decelerație-temperatură-gravitație, în vederea protecției, asigurării climatului, explorării traseului ales și a întoarcerii cu bine acasă, pe Pământ. Nu uită să le atragă atenția călătorilor că NU este o ficțiune sau un simulator, așa cum poate că unii (chiar) sunt tentați să creadă.
Alocuțiunea, la program, a început exact la 3 minute și 30 de secunde. Până la completarea minutului numărul 5, accelerația nu mai scade de la acel 1% rezonabil, deci viteza navei tot mai crește, stelele și unele exoplanete „căzătoare” trec pe lângă, prea rapid pentru ochii normali, dar nu și pentru captorii de fotografii cu acțiune la nivel de nanosecundă (și chiar mai jos de atât, căci nava are un nivel tehnologic aproape de desăvârșire, adaptându-și modul de operare cu rapiditate chiar și în funcție de vitezele „super-an-luminice”). Comandantul menționează faptul că în plimbările viitoare se are în vedere și deplasarea „mai înceată” pentru explorarea mai în amănunt a unor planete, ca atunci când vizitezi cuștile anumitor animale de la Grădina Zoologică, dar că acest lucru presupune un anumit plan de gestionare a accelerărilor și decelerărilor navei, fiecare călătorie având un plan al ei bine prestabilit și recomandabil a nu se modifica din mers, călătoria de „astăzi” fiind de anvergură „mic-mediocră spre medie” raportat la care sunt ambițiile de cucerire a Universului pe care echipa de astronauți le are.
Și deci, în următorul minut și jumătate, viteza crește până la de 101 milioane de ori cea a luminii (peste 30.27 de trilulilu pe secundă), iar distanța parcursă, de la 43 și jumătate la 238 și jumătate (ani-lumină). Spectatorii admiră înmărmuriți fotografiile cu stele, planete, nebuloase, constelații, nori stelari și galaxii (Norii lui Magellan, Andromeda) din afara Sistemului Solar cunoscut. Peste 100 de exoplanete, solide sau gazoase, mai mari sau mai mici, cu sau fără atmosferă, cu diferite culori, sunt expuse. Plimbarea seamănă cu o călătorie într-un tunel larg de metrou, când metroul nu merge repede, iar luminile de pe pereții depărtați se mișcă cu o viteză moderată (aluzie la deplasarea printre stelele mai apropiate, aflate la decenii-lumină împrejur, cu o viteză de peste trei ani-lumină secundă de secundă). Între timp, are loc și o schimbare mai serioasă de direcție, astfel că următorul geam mare al navei (nu cel prin care dispăruse Pământul) este orientat exact pe direcția de mers și în el apare din plin fâșia lăptoasă a Galaxiei. Deci se merge drept spre botul Căii Lactee!
Realizând ce se petrece, toți pasagerii exclamă fascinați de bucurie și extaz. Pentru a-i face să simtă mai bine „vibrația spațială”, comandantul lasă pentru câteva clipe garda gravitațională jos, astfel încât oamenii încep să plutească prin camere. Restabilirea gravitației respectă un principiu al gradualității, ca oamenii să nu cadă brusc. Nu a fost uitată nici referința la constelația Alfa Centauri, cu amendamentul că „o vizităm când ne întoarcem”.
După minutul 5, are loc un nou Turbo Boost al accelerației, dar mai moderat - astfel, pe timpul a 20 de secunde, se crește de la 1% la 2%, cu media 1.6 procente pe secundă. Se ajunge la circa 143.2 milioane de c-uri și la 323.5 ani-lumină parcurși. Comandantul, care planificase totul în amănunt, aranjase ca aceasta să fie într-adevăr ultima mărire a accelerației pe călătoria respectivă (desigur, NU cel mai puternic lucru de care este capabilă nava). Pe geamuri se văd multe culori frumoase, prafuri stelare, urme de supernove, telescoapele bat până la galaxii mai îndepărtate, unii ochi mai dibaci reușesc să surprindă chiar și câteva planete în timp real (din Andromeda!), prin poze se văd comete, stele cu vânt asemănător vântului solar al nostru, planete cu familii de sateliți (inclusiv sateliți gazoși, unii care par a avea apă pe ei, sau sateliți diformi precum Phobos și Deimos ai lui Marte), asteroizi mari, cupluri de stele (unele sisteme având chiar câteșipatru), câteva gigante roșii, pitice roșii și albe, stele foarte fierbinți și mari, de culoare alb-albăstruie, multe stele portocalii sau cel puțin asemănătoare Soarelui, unele planete albăstrui care seamănă cu Pământul, altele gălbui, altele cam ca Marte... ca un concurs ceresc cu ouă de Paște. Una dintre poze ilustrează deodată două supernove diferite, aflate în plină desfășurare!
Deplasarea spre miezul Galaxiei continuă cu acel 2% de accelerație la secundă. Meticulos și calculat muc și sfârc, comandantul prevăzuse până și câte secunde să țină prelegerea lui, care se termină fix la minutul 6 și jumătate, deci după trei minute. Și în ultimul minut și 10 secunde nava merge cu 2% mai repede clipă de clipă către nucleul galactic.
La capătul cuvântării comandantului, viteza navei este vreo 182.2 trilioane de km/s (adică papă aproape două decenii-lumină deodată), și s-au parcurs în total peste 1074 de ani-lumină. Se vede cu ochiul liber că și Linia Laptelui se tot mărește, parcă începe să acopere tot cerul, alte și alte frumuseți tot trec pe lângă navă... Ca atunci când ești cu avionul și te apropii să intri într-o mare de nori. Sau ca atunci când mergi pe munte și ceața (sau norii) se află aproape. Ritmul de 2% mai ține zece secunde, apoi, în alte douăzeci de secunde, se scade la 0.5 procente de accelerare. Media pe ultimele două decade este 1.2%.
După doar șapte minute de aventură galactică, viteza navei este 291 de trilioane pe secundă (mai bine de 30 de ani-lumină deja), și s-au parcurs 1888 de ani și jumătate. Calea Laptelui s-a transformat într-un imens cordon difuz pe cer, pe geamul mare, și pare că în curând nu se va mai vedea pădurea de copaci, ci doar... copacii din pădure. Nava evită coliziunile stelare și planetare cu extrem de multă dibăcie aritmetică, grație lucrului cu bibliotecile de precizie aritmetică arbitrară cu multe-multe cifre, atât zecimale, cât și în virgulă mobilă, cu care programatorii i-au implementat funcționalitățile, ca să poată face calcule de poziție a obiectelor spațiale de diferite mărimi, din diferite grade de vecinătate, într-un timp extrem de scurt, la nevoie, în raport cu viteza de deplasare, și să se micro-nano-pico-redirecteze în așa fel încât să nu aibă loc coliziunile. Este adevărat că, în majoritatea volumului său. spațiul cosmic este un mare „gol” sau vid, cum știm că este negru cerul în spațiu; însă există și obiecte mai mari sau mai mici, care trebuiesc depistate și evitate, și mai ales când viteza este foarte mare, depistarea și eschiva trebuiesc făcute foarte repede. Impactul cu asteroizi când nava merge foarte repede nu o poate distruge, ar însemna pulverizarea asteroizilor; totuși, din respect față de patrimoniul cosmic, se urmărește chiar și un anumit grad de evitare a corpusculilor cosmici.
Pe slideshow apar multe alte informații interesante, iar oamenii au strania senzație că, deși secundele măsurate la bordul navei sunt tot secunde, totuși fiecare secundă are încărcătura ei particulară, și „sub-secundele” ei, ca și când ar fi mai mult decât o secundă - și că au timp să trăiască destule în fiecare secundă. În fond, să nu uităm de problematica depășirii vitezei luminii, a teoriei călătoriei în timp și-a dilatării timpului, și de modul diferit în care poate să treacă timpul în spațiu față de ce este pe Pământ. Ca atunci când, la extrema vieții, un om își vede tot trecutul prin fața ochilor „într-o singură clipă”: cum este vorba aceea, într-o clipă, dar cu destulă substanță.
Următoarele 15 secunde sunt de stabilitate în accelerație, cu cei 0.5%, apoi vin alte zece secunde de scădere la 0.25%, cu media 0.4, și cinci secunde stabile la 0.25%, iar următoarea jumătate de minut este dată de o altă scădere, una leeentă, a accelerației de la 0.25 la 0.1 procente (o miime), cu media 0.18.
Și deci după al optulea minut viteza a ajuns la 37.371 de ani-lumină pe secundă, și peste 4116 ani parcurși. Practic, mileniile se topesc și ele unul după altul. Totuși. distanța până la centrul Galaxiei NU a fost parcursă, este până într-o șeptime din ea. Camerele foto și telescoapele capturează date cu o rapiditate de cadre la femtosecundă de-acum, și noi forme curioase de constelații sunt surprinse pe cer. Unele dintre ele sunt de unelte casnice (un vătrai, o săpăligă, un sfert de lopată, un grup de ghemuri, niște foarfece), o altă constelație seamănă cu un cap de taur căriua i-a fost smuls un corn, pe undeva apare și un nor de praf stelar în formă de pernă cu fulgi pe ea, iar un alt conglomerat de stele multicolore seamănă cu un clovn de circ. Cineva din public comentează chiar, pe la sfârșitul sfertului trei din minut, că, până la urma urmei, și Universul ăsta este cam monoton.
De-a lungul minutului nouă, nu se mai cunoaște linia Căii Lactee, s-a spart în mai multe grupuri mari de stelăraie și de praf de stelăraie, care stau unele după altele și unele pe lângă altele prin fața navei. Iar de jur împrejur, o întreagă zburătură de puncte și de prafuri colorate, ca pe un tobogan negru. Seamănă pe alocuri cu colectarea de bile de comoară (Treasures) din jocul Montezuma's Return.
Așa merge stabil călătoria în minutele 9 și 10, cu accelerația setată la o miime. Comandantul explică detaliile fizico-tehnice ale călătoriei, și din nou lumea are senzația bogăției temporale a secundelor care trec. Pe afară, același spectacol multi-form și multicolor, cu constelații și nebuloase imortalizate cu alte forme și contururi curioase. Sistemul de inteligență artificială al navei, bine dresat, le și pune pe loc nume noilor formațiuni cosmice depistate. O întreagă mini-bază de date astronomică se încropește astfel în această călătorie.
Viteza a atins 42.217 ani-lumină pe secundă, iar distanța parcursă este peste dublul celei de acum două minute: 8967 și jumătate, în ani-lumină. Deja nu mai este o surpriză rapiditatea progresiei distanței. Comandantul anunță că acest ritm al călătoriei va mai continua câteva minute, apoi vor fi puse în acțiune preparativele pentru stabilizarea completă a vitezei (nu se face într-o fracțiune de secundă), după care trebuiesc pregătite decelerarea și întoarcerea cu succes pe Pământ.
-Dar până una-alta, să continuăm să ne bucurăm de spectacolul Universului!
Drumul către centrul Galaxiei continuă, cu depășirea distanței de 10000 de ani-lumină față de Pământ (care, totuși, nu trece de o treime din drumul necesar până acolo - numai că în acea fază Galaxia nu se mai vede demult ca o fâșie lactată). O parte din tainele prafului din Calea Laptelui au și fost deja străbătute, iar monotonia pentru restul nu are deja cum să nu se intuiască. Sistemul cel artificial continuă să dea nume noilor descoperiri. Pe parcursul minutului 13 se fac pregătiri pentru setarea la zero a accelerației (înseamnă atingerea vitezei maxime în călătorie), care va sta astfel alt minut și jumătate, apoi vor fi puse la punct și decelerarea și, pe timpul acesteia, schimbarea de direcție către casă.
La finalul minutului 13, când se pornește anularea accelerației, viteza a atins 50.64 de ani pe secundă, iar distanța este pe la 17400 de ani-lumină. Apreciabil de mult, deja suntem dincolo de jumătatea distanței. Oamenii simt că secundele sunt tot mai lungi, deci este bogăție de trăiri și de evenimente. Bineînțeles, sistemele de preluare și de prelucrare de informații astronomice își fac și ele mai departe treaba pe bandă rulantă. Urmează 30 de secunde până când accelerația devine zero (media: 0.5 miimi), apoi cele 90 de secunde promise cu viteza maximă.
(Partea următoare: https://mineapeter.blogspot.com/2021/08/expeditia-spatiala-partea-2-decelerarea.html)
Comentarii
Trimiteți un comentariu